Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 14.01.2016, reclamanta Societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii: Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând instanţei:
I. a) - anularea deciziei nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a contestaţiei pentru impozitul pe profit în sumă de 51.360 RON şi TVA în cuantum de 77.040 RON, rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea B. S.R.L.;
- anularea deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite ca urmare a considerării ca nedeductibile fiscal la determinarea impozitului pe profit, a cheltuielilor de achiziţie în sumă de 321.000 RON şi ca urmare a neacceptării la deducere a TVA în cuantum de 77.040 RON;
- anularea tuturor actelor administrative individuale subsecvente emise în baza actelor administrative mai sus menţionate.
b) - anularea deciziei nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei pentru impozitul pe profit în sumă de 11.882 RON şi TVA în cuantum de 14.110 RON rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea C. S.R.L.;
- anularea deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite ca urmare a considerării ca nedeductibile fiscal la determinarea impozitului pe profit, a cheltuielilor de achiziţie în sumă de 74.264 RON şi ca urmare a neacceptării la deducere a TVA în cuantum de 14.110 RON
- anularea tuturor actelor administrative individuale subsecvente emise în baza actelor administrative mai sus menţionate,
c) - anularea deciziei nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a raportului de inspecţie fiscala nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei, pentru impozitul pe profit în sumă de 520.421 RON şi TVA în cuantum de 753.821 RON, rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea D. S.R.L., Societatea E. S.R.L., Societatea F. S.R.L., Societatea G. S.R.L., Societatea H. S.R.L. şi Societatea I. S.R.L., până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, cu obligarea pârâtelor la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative.
d) - anularea deciziei nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei, pentru cuantumul total al accesoriilor stabilite prin decizia de impunere nr. x/29.01.2015, în sumă totală de 562.789 RON din care: 210.602 RON - dobânzi impozit pe profit, 87.252 RON - penalităţi impozit pe profit, 209.316 RON - dobânzi TVA şi 55.619 RON - penalităţi TVA, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, cu obligarea pârâtelor la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative;
II. Obligarea pârâtelor la radierea menţiunilor privitoare la obligaţiile fiscale stabilite prin actele administrative fiscale a căror anulare a solicitat-o, cu restabilirea situaţiei anterioare emiterii deciziei de impunere nr. x/29.01.2015,
III) Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 59 din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională De Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare;
- a anulat decizia nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru impozitul pe profit în sumă de 520.421 RON şi TVA în cuantum de 753.821 RON, rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea D. S.R.L., Societatea E. S.R.L., Societatea F. S.R.L., Societatea G. S.R.L., Societatea H. S.R.L. şi Societatea I. S.R.L., până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, cu obligarea pârâtelor la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative;
- a anulat decizia nr. 439/30.06.2015 privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru cuantumul total al accesoriilor stabilite prin decizia de impunere nr. x/29.01.2015, în sumă totală de 562.789 RON, din care: 210.602 RON - dobânzi impozit pe profit, 87.252 RON - penalităţi impozit pe profit, 209.316 RON - dobânzi TVA şi 55.619 RON - penalităţi TVA, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, cu obligarea pârâtelor la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative;
- a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamantă, ca neîntemeiate;
- a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 1.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea reclamantei.
3. Calea de atac exercitată în cauză
A. Împotriva sentinţei civile nr. 59/CA/2018-PI, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., solicitând casarea în parte a acestei hotărâri, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare de plată ce au fost menţinute, ca legal datorate de contribuabilul verificat, constând în impozit pe profit în sumă de 51.360 RON şi TVA în cuantum de 77 040 RON, cu accesoriile aferente fiecăreia dintre cele două obligaţii principale de plată, rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea B. S.R.L., precum şi în impozit pe profit în sumă de 11.882 RON şi TVA în cuantum de 14.110 RON, cu accesorii aferente pentru fiecare dintre aceste obligaţii principale de plată, rezultate în urma excluderii de la deducere a achiziţiilor înscrise în facturile emise de Societatea C. S.R.L..
În susţinerea criticilor formulate, arată recurenta-reclamantă că, în analiza relaţiei economice derulate de aceasta cu furnizorul B. S.R.L., prima instanţă a preluat apărările organelor fiscale, fără a efectua o cercetare în fond a cauzei. În acest sens, afirmă recurenta A. S.R.L. că prima instanţă a respins proba cu audierea martorului J., în ceea ce priveşte administrarea în fapt a Societăţii B. S.R.L., timp de 8 luni, iar administratorul statutar al acestei entităţi juridice, stornând cele 9 facturi ce au fost semnate de J., nu a procedat şi la restituirea sumei de 321.000 RON, aspecte pe care judecătorul fondului, în opinia recurentei-reclamante, nu le-a lămurit.
S-a mai reproşat primei instanţe că nu a valorificat argumentele sale referitoare la vicierea procedurii de comunicare a facturilor stornate, care au fost primite de o persoană minoră ce locuia la aceeaşi adresă cu cea a sediului social al Societăţii A. S.R.L., deşi a fost invocată nulitatea acestei proceduri, conform dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 3, ale art. 162 alin. (1) şi ale art. 163 alin. (1) şi alin. (6), toate din C. proc. civ.. Mai arată recurenta-reclamantă că a înţeles să conteste semnătura de primire de pe dovada de comunicare a acestor facturi, potrivit prevederilor art. 301 C. proc. civ., fiind depusă la dosar lista persoanelor împuternicite cu ridicarea corespondenţei adresate Societăţii A. S.R.L..
În esenţă, a reclamant societatea recurentă încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind rămase aspecte nelămurite, care prezentau relevanţă pentru cercetarea judecătorească, în scopul stabilirii adevărului în cauză.
Un alt motiv de recurs a fost cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând recurenta-reclamantă că instanţa de fond a tratat ca nedeductibile cheltuielile efectuate cu achiziţiile de produse de la Societatea B. S.R.L., având în vedere argumente referitoare la faptul că societatea furnizoare nu are înregistrate şi declarate achiziţii de bunuri (cereale) de la alte societăţi, transportatorul proprietar al vehiculului indicat în facturi nu recunoaşte transportul mărfurilor, iar administratorul de drept al societăţii furnizoare nu are cunoştinţă de facturile emise către A. S.R.L., facturi ce au fost stornate.
În privinţa primului argument reţinut de prima instanţă, a susţinut recurenta-reclamantă că judecătorul fondului nu a valorificat jurisprudenţa europeană relevantă în materie de TVA, în care s-a statuat (cauzele reunite C-354/355/03 Optigen Ltd) că dreptul unui operator la rambursarea taxei achitate pentru o operaţiune trebuie să fie apreciat ţinându-se seama de operaţiunea specifică la care operatorul a luat parte, şi nu prin referiri la operaţii anterioare sau ulterioare de care operatorul nu a putut avea cunoştinţă, nici prin referiri la acte sau intenţii frauduloase ale altor operatori, a căror implicare este necunoscută de operatorul sus menţionat şi de care acesta nu a avut sau nu a putut avea cunoştinţă.
Au mai fost făcute trimiteri punctuale şi cu privire la cauza C-643/11, în care s-a stabilit că, "în situaţia în care, ţinând seama de fraude sau nereguli săvârşite de emitent în amontele operaţiunii invocate ca temei pentru dreptul de deducere, se consideră că această operaţiune nu a fost efectiv realizată, trebuie să se stabilească, în raport de elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, ca acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea menţionată era implicată într-o fraudă privind TVA.
În privinţa celui de-al doilea argument al judecătorului fondului, ce a justificat caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu achiziţiile de cereale efectuate în tranzacţiile încheiate cu Societatea B. S.R.L., susţine recurenta-reclamantă că trebuia avut în vedere că principiul preeminenţei fondului asupra formei are în vedere evitarea situaţiei în care lipsa analizei adecvate a raporturilor comerciale şi a relaţiilor economice pe care contribuabilul se bazează, dar şi o viziune formalistă şi astfel limitată asupra textelor de lege aplicabile, conduc la adoptarea unor concluzii şi la luarea unor măsuri nelegale. S-a mai invocat în cauză principiul realităţii, susţinându-se în prezentul recurs că, potrivit art. 178 lit. a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului de deducere este condiţionată de deţinerea unei facturi emise în conformitate cu art. 220-236, şi cu art. 238,239 şi 240 din aceeaşi directivă.
În opinia recurentei A. S.R.L., realitatea operaţiunilor comerciale cu privire la care s-a solicitat deducerea TVA-ului rezultă fără putinţă de tăgadă din faptul că s-au emis facturi conţinând elementele necesare prevăzute de lege, s-a făcut dovada plăţii bunurilor prin virament bancar, a livrării acestora, precum şi a folosirii lor de către beneficiar ulterior, în vederea realizării de venituri conform obiectului de activitate.
Cu privire la cel de-al treilea argument care a fundamentat soluţia primei instanţe de menţinere a constatărilor fiscale referitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor aferente achiziţiilor efectuate de A. S.R.L. de la furnizorul B. S.R.L., susţine recurenta că nu poate fi acceptată ideea că nu a cunoscut administratorul de drept al societăţii vânzătoare faptul că altă persoană a exercitat prerogativele de administrare, conform înscrisurilor depuse la dosar, iar organul fiscal a omis, probabil cu bună-ştiinţă, să explice cum ar fi fost posibilă folosirea societăţii de către o terţă persoană pe o perioadă de aproximativ 8 luni, fără ştiinţa administratorului statutar şi fără să fi fost împuternicit în acest sens de acesta din urmă, în condiţiile în care bunurile achiziţionate au fost achitate prin virament bancar, suma nefiind restituită nici după stornarea celor 9 facturi de achiziţie.
A făcut trimitere recurenta-pârâtă la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, afirmând, totodată, că, din punct de vedere fiscal, a fost impozitată de două ori în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi TVA, ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală au acceptat veniturile realizate şi TVA colectată de societate aferente acestor cheltuieli, iar respectivele cheltuieli şi TVA aferentă nu au fost acceptate la deducere.
A precizat recurenta A. S.R.L. că aceste cheltuieli sunt deductibile, conform prevederilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, întrucât bunurile achiziţionate au fost refacturate către Societatea K. S.R.L., recurenta înregistrând astfel venituri impozabile şi TVA colectată.
În consecinţă, afirmă recurenta A. S.R.L. că operaţiunea de achiziţionare a cerealelor de la B. S.R.L. a fost consemnată de achizitor în documentele sale contabile, respectiv fişa de magazie, pe baza facturilor justificative emise de vânzător, ce reflectă o operaţiune economică în conformitate cu obiectul de activitate al societăţii cumpărătoare, fiind, deci, efectuată în scopul realizării de venituri impozabile, aşa cum prevede art. 21 alin. (1) din Codul fiscal.
În referire la obligaţiile suplimentare de plată rezultate din tranzacţiile derulate de recurenta-reclamantă cu furnizorul C. S.R.L. s-a reproşat primei instanţe că a preluat argumentele pârâtelor, iar lista contribuabililor inactivi nu i-a fost comunicată niciodată societăţii achizitoare. A mai susţinut recurenta-reclamantă că beneficiarul unei facturi, conform cadrului legal aplicabil în 2009, nu avea posibilitatea verificării concordanţelor sumelor cuprinse în declaraţia informativă 394 de către furnizori, dacă aceştia funcţionează la sediul declarat, iar instanţa de fond nu a analizat natura cheltuielilor, considerându-le nedeductibile, fără a ţine cont de faptul că aceste cheltuieli au legătură directă cu activitatea societăţii.
A făcut din nou trimitere recurenta-reclamantă la concluziile raportului de expertiză contabilă, în care s-a reţinut că facturile deţinute de la furnizorul C. S.R.L. au calitatea de document justificativ, s-a făcut dovada valorificării ulterioare a bunurilor cumpărate de la C. S.R.L., Societatea A. S.R.L. înregistrând venituri şi TVA colectată, ce au fost acceptate de organele fiscale, ajungând astfel recurenta să fie impozitată de două ori, ca şi în situaţia relevată anterior, în referire la tranzacţiile încheiate cu Societatea B. S.R.L..
S-a menţionat, de către recurenta-reclamantă, jurisprudenţa relevantă în materie de TVA, respectiv cauzele C-80/11 şi 142/11 Mahabgen şi David, C-324/11 Tóth, C-277/14 PPUH Stehcemp, C-101/16 Paper Consult, concluzia fiind aceea că organele fiscale nu au făcut dovada existenţei unei fraude, nici a faptului că reprezentanţii societăţii verificate aveau cunoştinţă de faptul că furnizorul lor era inactiv şi implicat într-o fraudă. Susţine recurenta-reclamantă că a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor ar. 11 alin. (1)2 şi alin. (1)4 din Codul fiscal, deoarece singura motivare a organelor fiscale din cuprinsul actelor de impunere fiscală contestate în cauză s-a raportat doar la calitatea de contribuabil inactiv a Societăţii C. S.R.L..
În consecinţă, a subliniat recurenta-reclamantă că sunt îndeplinite condiţiile de deductibilitate a cheltuielilor rezultate din relaţia economică derulată cu acest furnizor, bunurile cumpărate fiind revândute şi refacturate, astfel că aceste achiziţii au generat venituri şi au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale Societăţii A. S.R.L..
B. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, ca neîntemeiată.
A susţinut recurenta-pârâtă că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. x/29.01.2015, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, întrucât există suficiente îndoieli privind realitatea tranzacţiilor efectuate de contribuabilul verificat şi legalitatea facturilor înregistrate de acesta, în scopul deducerii TVA-ului.
Critică recurenta-pârâtă modul eronat şi injust al instanţei de fond de a tranşa cauza, ignorând îndeplinirea condiţiilor de fond a unor documente, punând organul de soluţionare a contestaţiei în situaţia să accepte existenţa unor facturi înregistrate de Societatea A. S.R.L., care, în accepţiunea acestei entităţi economice, ar îndeplini condiţiile de formă, suficiente pentru recunoaşterea lor.
Susţine recurenta-pârâtă că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, dată fiind problema realităţii şi, în primul rând, confirmarea de către organele de urmărire penală că facturile sunt legale. Dacă ar soluţiona la acest moment contestaţia, ar însemna ca organele administrative să achieseze la constatările organului de inspecţie fiscală sau să ignore aceste constatări, pe motiv că ele nu confirmă în totalitate fictivitatea operaţiunilor, în condiţiile în care cauza face obiectul dosarului penal nr. x/2014 aflat pe rolul DIICOT Maramureş.
În opinia recurentei DGRFP Cluj Napoca, nu reprezintă un argument pentru soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative durata mare de timp a dosarului penal, iar organul administrativ de soluţionare a contestaţiei este îngrădit în dreptul său de a-şi exercit rolul activ, de a pronunţa soluţii corecte, imparţiale şi legale şi de a tranşa probabil litigiul încă din faza de plângere prealabilă.
Mai afirmă recurenta-pârâtă că soluţia dispusă în cauză de judecătorul fondului contravine jurisprudenţei europene, CJUE statuând în mod repetat că, pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau prestări de servicii, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile ce fac obiectul facturilor în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.
În privinţa cheltuielilor de judecată în cuantum de 1050 RON, a solicitat recurenta-pârâtă să fie analizate criteriile de acordare a acestor sume, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, astfel că nu poate fi vorba despre o culpă exclusivă a organului fiscal chemat în judecată, fapt ce poate conduce la o compensare parţială a acestor cheltuieli, proporţional cu admiterea acţiunii principale.
4. Apărările formulate în cauză
În calea recursului nu au fost formulate întâmpinări de către părţile litigante.
5. Procedura de soluţionare a recursului
Prin rezoluţia din 08 ianuarie 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 03 februarie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor de casare invocate şi în raport de probele administrate, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
A. În privinţa recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., se reţine că au fost formulate critici referitoare la soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 439/30.06.2015, a deciziei de impunere nr. x/29.01.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată, stabilite în sarcina contribuabilului verificat, cu titlu de impozit pe profit şi accesorii la acesta, precum şi TVA cu accesoriile aferente, rezultate din relaţiile economice derulate de achizitorul A. S.R.L. cu furnizorii B. S.R.L. şi C. S.R.L..
În referire la tranzacţiile încheiate între recurenta-reclamantă şi Societatea B. S.R.L., a susţinut contribuabilul verificat că a încheiat contractul nr. x/01.09.2012 cu acest furnizor, iar contravaloarea facturilor emise în perioada noiembrie- decembrie 2012 a fost achitată integral prin virament bancar. Criticile aduse sentinţei atacate cu privire la relaţia contractuală între cele două entităţi economice au privit faptul că prima instanţă a respins cererea de audiere a martorului J., sub aspectul referitor la împrejurarea că administratorul legal al Societăţii B. S.R.L. cunoştea sau nu cunoştea că timp de 8 luni operaţiunile desfăşurate de societatea la care deţinea această funcţie au fost exercitate, în fapt, de numitul J., iar contabila societăţii avea cunoştinţă că această persoană fizică a efectuat tranzacţii.
Se reproşează, astfel, primei instanţe, că nu a efectuat cercetarea judecătorească şi nu a motivat cererea de respingere a acestei probe, că nu a valorificat judecătorul fondului cauza de nulitate dedusă din aplicarea prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 3, art. 162 alin. (1) şi art. 163 alin. (1) şi alin. (6), toate din C. proc. civ., în referire la cele 9 facturi despre care se susţine că au fost ulterior stornate şi comunicate la adresa sediului social al Societăţii A. S.R.L., întrucât s-a invocat o pretinsă vătămare rezultată din faptul că a fost semnată comunicarea efectuată de B. S.R.L. de către un reprezentant minor al familiei administratorului statutar al Societăţii A. S.R.L.. Pe fondul cauzei, a susţinut recurenta-reclamantă, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fia cordat dreptul de deducere a TVA conform achiziţiilor efectuate de la B. S.R.L., indicând, în acest sens, jurisprudenţa CJUE considerată relevantă în materie de TVA, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele reunite C-354/355/03 Optigen Ltd, C-643/11, C-90/02, C-342/87, C-330/87, concluzionând recurente că, în lumina acestor hotărâri, în aprecierea realităţii fiscale a operaţiunii economice a contribuabilului, conţinutul formal al documentelor, inclusiv al facturii, nu trebuie absolutizat, iar informaţiile care trebuie cuprinse în acestea trebuie să fie suficiente pentru a determina persoana impozabilă şi realitatea operaţiunii economice. Criticile referitoare la menţinerea caracterului nedeductibil al cheltuielilor efectuate cu achiziţiile de la B. S.R.L. au mai privit chestiunea unei pretinse duble impozitări în privinţa impozitului pe profit şi a TVA-ului, urmare faptului că organele de inspecţie fiscală au acceptata veniturile realizate şi TVA colectată de societate, aferentă acestor cheltuieli, iar respectivele cheltuieli şi TVA aferentă nu au fost acceptate la deducere.
Sub un prim aspect, a fost criticată soluţia primei instanţe pentru motivul referitor la nemotivarea în fapt şi în drept, lipsa unor motive pe care se întemeiază sentinţa atacată, existenţa unor motive contradictorii şi chiar străine de natura cauzei, toate acestea fiind circumscrise temeiului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În analiza acestor critici, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate argumentele recurentei-reclamante, cât timp în hotărârea atacată se regăsesc temeiuri de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată în cauză, fiind examinată situaţia fiscală contestată de A. S.R.L. în raport de normele legale relevante din Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
Totodată, prima instanţă a arătat care a fost raţionamentul său logico-juridic ce a condus la adoptarea acestei soluţii, fără ca motivele regăsite în considerentele hotărârii atacate să poată fi considerate contradictorii sau străine de natura cauzei.
În consecinţă, reţine Înalta Curte că hotărârea recurată respectă exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport şi de prevederile art. 6 din Convenţia E.D.O şi de art. 21 din Constituţia României.
O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.
Prin urmare, din perspectiva temeiului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat.
În deplin acord cu judecătorul fondului, în analiza criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine Înalta Curte că este legală soluţia organului fiscal de reţinere a caracterului nedeductibil al cheltuielilor efectuate cu achiziţiile rezultate din cele 9 facturi, încheiate în perioada noiembrie - decembrie 2012, între furnizorul B. S.R.L. şi achizitorul A. S.R.L..
În privinţa reprezentării Societăţii B. S.R.L. de către persoana fizică J., Înalta Curte observă că împuternicirea de la fila x, volumul II din dosarul de fond, nu cuprinde nicio menţiune privind calitatea persoanei care reprezintă societatea şi care, la rândul său, încredinţează unui terţ dreptul de reprezentare în fapt a administrării acestei persoane juridice, iar recurenta-reclamantă, în virtutea obligaţiilor de diligenţă pe care trebuia să le îndeplinească, pentru a verifica dacă încheie contracte şi realizează tranzacţii cu adevăratul administrator al unei societăţi, ar fi avut posibilitatea să realizeze că nu s-a acordat o procură din partea celui care figura înscris la registrul comerţului în funcţia de administrator statutar al Societăţii B. S.R.L..
Totodată, se mai reţine că, prin declaraţia notarială legalizată sub nr. x/17.12.2014, numitul J. a declarat, pe proprie răspundere, că a avut calitatea de împuternicit al Societăţii B. S.R.L. în anul 2013, precum şi că, în acelaşi an, 2013, societatea la care a avut această calitate a livrat efectiv mărfuri (cereale) către A. S.R.L.. Această declaraţie nu profită recurentei-reclamante, întrucât tranzacţiile ce au fost analizate de organul fiscal, în relaţia contractuală a acesteia cu furnizorul B. S.R.L., s-au derulat în perioada noiembrie - decembrie 2012, nicidecum în cursul anului 2013.
În aceste circumstanţe factuale, proba cu martorul J. nu era utilă, concludentă şi pertinentă pentru dovedirea aspectelor solicitate de recurenta-reclamantă, cât timp nu s-a regăsit la dosar un înscris apt să producă anumite consecinţe juridice în planul reprezentării unei societăţi, dată fiind lipsa indicării persoanei care a acordat această împuternicire, pentru a se verifica dacă respectiva persoană fizică avea competenţa, potrivit funcţiei deţinute, de a delega administrarea în fapt a unei societăţi către un terţ, iar declaraţia notarială a numitului J. priveşte situaţii factuale din anul 2013, fără nicio referire la tranzacţiile din anul 2012. Or, în contra acestor înscrisuri nu se poate proba cu martori existenţa unor alte circumstanţe de fapt, altele decât cele rezultate din conţinutul actelor aflate la dosar.
Aspectul referitor la nulitatea procedurii de stornare a celor 9 facturi, de către adevăratul administrator statutar al furnizorului B., ca urmare a primirii dovezii de comunicare a facturilor de stornare de către o persoană minoră ce locuia la aceeaşi adresă cu cea indicată ca fiind sediul social al Societăţii A. S.R.L. nu poate fi valorificat în sensul pretins de recurenta în cauză, întrucât această procedură de comunicare nu intră în sfera actelor de procedură civilă, nefiind vorba despre acte procedurale comunicate în cursul unui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti. În realitate, este vorba despre o procedură de comunicare între operatori economici, potrivit uzanţelor stabilite între aceştia, fără a putea fi translatată raporturilor contractuale procedura de comunicare a actelor procedurale prevăzute în normele C. proc. civ., în absenţa oricărei convenţii a părţilor în acest sens.
Se mai reţine, din raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.01.2015, că transportul bunurilor achiziţionate conform celor 9 facturi încheiate în perioada noiembrie- decembrie 2012 s-a realizat cu mijlocul de transport înmatriculat sub nr. x, acesta fiind un autoturism L., pentru care Societatea B. S.R.L. nu a figurat la Serviciul de înmatriculări cu vreun drept de proprietate sau de folosinţă asupra acestui bun, iar utilizatorul real al autoturismului, Societatea M. S.R.L. Arad, a declarat că nu a efectuat niciun transport de cereale în perioada noiembrie - decembrie 2012 cu mijlocul de transport în discuţie şi nici nu a avut vreo relaţie contractuală cu niciuna dintre cele două societăţi.
În referire la aceste constatări fiscale, recurenta-reclamantă nu a făcut nicio dovadă contrară, astfel că se coroborează aspectele reliefate în raportul de inspecţie fiscală, care converg spre stabilirea caracterului nedeductibil al cheltuielilor rezultate din tranzacţiile efectuate între B. S.R.L. şi A. S.R.L..
Cât priveşte pretinsa nerestituire a sumei de 321.000 RON, reprezentând contravaloarea cerealelor achiziţionate prin cele 9 facturi ce au fost ulterior stornate, acest aspect iese din sfera raportului fiscal stabilit în urma controlului efectuat la recurenta-reclamantă, fiind specific raporturilor economice în care au fost implicate părţile contractante, raporturi specifice altei jurisdicţii decât cea de contencios administrativ şi fiscal.
Aşadar, din perspectiva impozitului pe profit, cheltuielile nedeductibile aferente tranzacţiilor dintre B. S.R.L. şi A. S.R.L. au fost corect stabilite de organul fiscal şi menţinute de prima instanţă, întrucât, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) Codul fiscal, potrivit căruia "(L)a stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.", s-a reţinut, cu deplin temei, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) li alin. (4), lit. f) Codul fiscal, că operaţiunile economice aferente celor 9 facturi emise în perioada noiembrie- decembrie 2012 nu au, în realitate, un scop economic, nefiind dovedită realitatea lor.
În privinţa dreptului de deducere a TVA-ului înscris pe aceste facturi, solicitat de recurenta-reclamantă în justificarea faptului că au fost efectuate aceste achiziţii în folosul operaţiunilor sale taxabile, reţine Înalta Curte că furnizorul bunurilor livrate către recurenta-reclamantă nu deţinea, în perioada noiembrie- decembrie 2012, un cod valid de TVA, fiind înregistrată Societatea B. S.R.L. în scopuri de TVA începând cu data de 28.01.2013, conform extrasului din registrul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA, conform art. 153 din Codul fiscal, a fost anulată, înscris aflat la fila x (117) din volumul III al dosarului de fond.
Consecinţa inexistenţei unui cod valid de TVA este aceea că, la data realizării operaţiunilor, furnizorul nu era înregistrat ca plătitor de TVA, astfel că nu putea fi colectată taxa aferentă serviciilor prestate beneficiarului A. S.R.L..
Or, principiul neutralităţii fiscale în materie de TVA, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa CJUE (hotărârea Curţii în cauza C-664/16), "41 (...)impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond, chiar dacă anumite condiţii de formă au fost omise de persoanele impozabile. În consecinţă, administraţia fiscală nu poate refuza dreptul de deducere a TVA-ului pentru simplul motiv că o factură nu îndeplineşte condiţiile impuse la articolul 226 punctele 6 şi 7 din Directiva TVA în cazul în care dispune de toate informaţiile pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor de fond referitoare la acest drept (Hotărârea din 15 septembrie 2016, Barlis 06- Investimentos Imobiliários e Turísticos, C-516/14, EU:C:2016:690, punctele 42, precum şi 43).
42. Astfel, aplicarea strictă a cerinţei de formă de a furniza facturi ar fi contrară principiilor neutralităţii şi proporţionalităţii, întrucât ar avea drept efect să împiedice în mod disproporţionat persoana impozabilă să beneficieze de neutralitatea fiscală aferentă operaţiunilor sale.
43. Revine însă persoanei impozabile care solicită deducerea TVA-ului sarcina de a dovedi că îndeplineşte condiţiile prevăzute pentru a beneficia de aceasta (Hotărârea din 15 septembrie 2016, Barlis 06 - Investimentos Imobiliários e Turísticos, C-516/14, EU:C:2016:690, punctul 46, precum şi jurisprudenţa citată).
44. Astfel, persoana impozabilă are obligaţia de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA-lui şi pentru care a achitat efectiv TVA-ul."
În consecinţă, dreptul de deducere a TVA, solicitat de recurenta-reclamantă pentru tranzacţiile efectuate cu furnizorul B. S.R.L., a fost corect refuzat de organul fiscal, soluţie confirmată de prima instanţă, nefiind colectată taxa pe valoarea adăugată de la vânzătorul acestor bunuri, care nu era înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA.
În ceea ce priveşte pretinsa dublă impozitare a Societăţii A. S.R.L., aceste critici sunt neîntemeiate, iar stabilirea caracterului neeligibil al cheltuielilor efectuate cu achiziţii de cereale pentru care nu s-a făcut dovada realităţii respectivelor tranzacţii economice, din perspectiva stabilirii impozitului pe profit, precum şi refuzul acordării dreptului de deducere a TVA pentru aceste achiziţii, justificat de lipsa condiţiilor de fond necesare în vederea acordării acestui beneficiu, nu împietează asupra constatărilor fiscale ce vizează refacturarea acestor bunuri către un alt operator economic.
În cazul de faţă, recurenta A. S.R.L. a susţinut şi a dovedit că a vândut cerealele achiziţionate de la B. S.R.L. către Societatea K. S.R.L., astfel că era firesc să fie luate în considerare veniturile obţinute din această activitate economică, la calculul impozitului pe profit, iar din perspectiva taxei pe valoarea adăugată, furnizorul bunurilor, respectiv recurenta-reclamantă din prezenta cauză, fiind o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, avea obligaţia de a colecta această taxă, astfel cum corect s-a evidenţiat în actele de impunere fiscală atacate în prezentul dosar.
În privinţa tranzacţiilor realizate între furnizorul C. S.R.L. şi achizitorul A. S.R.L., conform celor 20 de facturi emise în septembrie 2009, se reţine că această persoană impozabilă a fost declarată inactivă la data de 11.06.2009, nefiind înscrisă niciodată ca persoană impozabilă în scopuri de TVA .
În atare condiţii, documentele contabile emise de acest furnizor nu întruneau condiţiile legale de a fi considerate documente justificative, pentru a putea produce consecinţe fiscale în scopul impozitului pe profit, iar în privinţa taxei pe valoarea adăugată, un furnizor care nu are un cod valid de TVA nu poate colecta taxa înscrisă pe factură, astfel că nici dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiei de bunuri nu poate fi exercitat de către beneficiarul acestei facturi.
Prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) şi alin. (12) din Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003, coroborate cu art. 781 din O.G. nr. 92/2003 şi cu prevederile Ordinului preşedintelui ANAF nr. 575/2006 privind stabilirea condiţiilor şi declararea contribuabililor inactivi, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. r) din Codul fiscal, iar efectele declarării inactivităţii unui contribuabil se produc faţă de terţi de la data înscrierii în registrul contribuabililor inactivi, fără a exista o obligaţie a organului fiscal sau a unei alte persoane de a comunica unui operator economic despre starea de inactivitate a unui alt contribuabil.
A făcut trimitere recurenta-reclamantă la concluziile raportului de expertiză contabilă pentru ambii furnizori, solicitând valorificarea concluziilor formulate de expertul desemnat în cauză. Înalta Curte reţine, însă, că nu pot fi valorificate aceste concluzii, ce tratează preponderent condiţiile de formă ale facturilor analizate, dat fiind faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru stabilirea caracterului eligibil al cheltuielilor efectuate în relaţiile economice cu cei doi furnizori şi pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor emise de aceste persoane juridice, care nu erau, la momentul achiziţiilor, înregistrate ca persoane impozabile în scopuri de TVA.
Mai reţine instanţa de control judiciar că nu sunt aplicabile în cauză statuările jurisprudenţiale ale CJUE în cauza C-101/16 Paper Consult, întrucât situaţia factuală în litigiul de faţă are în vedere furnizori care nu fuseseră înregistraţi în scopuri de TVA la momentul încheierii tranzacţiilor cu recurenta-reclamantă, nefiind pusă în discuţie posibilitatea colectării de TVA de către furnizorii recurentei-reclamante.
B. Recurenta-pârâtă DGRFP Cluj Napoca a criticat soluţia primei instanţe în referire la anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 439/30.06.2015, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării căii administrative de atac până la soluţionarea cauzei penale, soluţie prin care a fost obligat organul fiscal la soluţionarea pe fond a acestei obligaţii.
Deşi a invocat organul fiscal, ca temei de drept al recursului declarat în cauză, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că nu sunt formulate critici care să se subsumeze acestui motiv de casare.
Din perspectiva celuilalt temei de drept, regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că suspendarea soluţionării este întemeiată având în vedere că organul de soluţionare, la momentul pronunţării soluţiei de suspendare, nu a avut la dispoziţie toate elementele pentru a stabili legalitatea determinării de către organele de inspecţie fiscală a obligaţiilor fiscale, elemente care se referă la realitatea operaţiunilor derulate, respectiv la existenţa faptică a operaţiunilor consemnate în documente fiscale şi înregistrate în evidenţele contabile şi fiscale care, în opinia organelor de inspecţie fiscală, au condus la diminuarea nejustificată a obligaţiilor fiscale.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a ÎCCJ-SCAF).
Suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul DGRFP Cluj-Napoca au sesizat organele de urmărire penală. Astfel, organul de inspecţie fiscală a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu-Mare sesizarea penală nr. 41536/26.02.2015, în vederea începerii urmăririi penale pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni.
Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni şi constatarea săvârşirii infracţiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată motivat care este legătura de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale contestate în procedura administrativă şi stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie "motivată" a organului care soluţionează contestaţia administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei nr. 439/30.06.2015 a DGSC din cadrul ANAF la strânsa dependenţă care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranşată de organele de cercetare penală. În acest context, instanţa de control reţine că rezultatele inspecţiei fiscale au fost reiterate în actul de sesizare a unităţii de parchet competente, indicându-se, generic, că faptele descrise pot intra sub incidenţa prevederilor art. 8 şi ale art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Or, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 impune ca organul fiscal să indice infracţiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă şi să arate indiciile care au stat la baza acestei sesizări. Organul fiscal nu poate suspenda procedura contestaţiei administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa unor elemente concrete ce pot fi vizibile unui judecător.
Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.
În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.
În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (26.02.2015) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.
Critica vizând cheltuielile de judecată, din perspectiva acordării acestora proporţional cu pretenţiile ce au fost admise pentru reclamanta A. S.R.L., este neîntemeiată, întrucât prima instanţă a făcut o reduce a acestora, în raport de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.
Se observă, astfel, că au fost solicitate cheltuieli de judecată de către reclamantă, constând în taxă de timbru (50 RON), onorariu de expert (2000 RON) şi onorariu avocaţial (3000 RON), iar judecătorul fondului a încuviinţat plata în solidar, de către pârâte, a sumei de 1050 RON cheltuieli de judecată parţiale, făcând aplicarea prevederilor art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Societatea A. S.R.L. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva sentinţei civile nr. 59 din 16 aprilie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 11 mai 2018, soluţia primei instanţe fiind menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta Societatea A. S.R.L. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva sentinţei civile nr. 59 din 16 aprilie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 11 mai 2018, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2021.