Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 251 din 30.01.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Suceava împotriva deciziei nr. 104 din 1 februarie 2019 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate care impune ca, în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată.
Împotriva deciziei anterior menţionate a declarat recurs revizuenta, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 - 8 din C. proc. civ.
Instanţa de judecată a adăugat la lege o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire, ceea ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin şi, deci, cu o nemotivare.
În egală măsură, prin adăugarea la lege, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, săvârşind un act pe care numai puterea legislativă îl putea face.
Greşelile de judecată săvârşite de instanţa de revizuire sunt tot atâtea încălcări ale legii şi drepturilor recurentei, ocrotite prin art. 21 din Constituţie şi art. 13 din C.E.D.O. (reglementând liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv), nerespectarea normelor substanţiale menţionate conducând la insecuritate juridică.
Decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea de către instanţa de revizuire a normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public (asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia - art. 430-431 C. proc. civ. - de către instanţa de judecată).
Instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire al recurentei (revizuente), pe de o parte, punându-i condiţii nelegale de admisibilitate a cererii şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia şi legalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând încălcarea puterii de lucru judecat, în condiţiile în care decizia atacată încalcă puterea de lucru judecat a deciziilor civile nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi nr. 3332/2014 a Î.C.C.J.
Intimata Parohia Ortodoxă "Mihail şi Gavril" Măneuţi a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susţine că instanţa de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii de admisibilitate pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri pe care legea nu a prevăzut-o, anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Completul de 5 judecători reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.
Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.
Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.
Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat. Aceste critici însă vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi vor fi recalificate, după caz, ca fiind subscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
În continuare, se constată, că, deşi motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri, situaţie în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".
Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.
Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
Această condiţie, chiar fără a fi explicată, este subînţeleasă ca efect al garanţiilor de stabilitate şi securitate al chestiunilor litigioase, de drept, dezlegate prin hotărâri definitive. În măsura în care, în ultimul litigiu, instanţa a examinat autoritatea de lucru judecat a hotărârii precedente, stabilind cu caracter definitiv că aceasta nu operează, reiterarea aceleiaşi chestiuni de drept prin mijlocirea revizuirii, transformă calea extraordinară de atac de retractare - care presupune, de plano, ca aspectul relevat să nu fi fost examinat în procesul finalizat cu respectiva hotărâre - într-una de reformare - de examinare a legalităţii chestiunilor dezlegate în mod definitiv.
Or, o asemenea posibilitate ar afecta în substanţă principiul securităţii juridice ca garanţie a procesului echitabil şi a caracterului previzibil al jurisdicţiilor, de aceea în revizuire, nu pot fi supuse controlului jurisdicţional chestiunile definitiv judecate, ci numai cele care nu au fost avute în vedere şi care, prin natura lor, pot influenţa în mod decisiv soluţia pronunţată.
În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.
Contrar susţinerilor recurentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât şi în al doilea litigiu, acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. în care instanţa de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.
Dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât şi în procesul vizând acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.
O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.
De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Susţinerea implicită a recurentei, referitoare la faptul că instanţa de revizuire ar fi adăugat la lege, fapt ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite, în opinia recurentei, condiţiile nemotivării, nu poate fi reţinută.
Împrejurarea că secţia I civilă a Înaltei Curţi a examinat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii sale şi prin prisma cerinţei ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reţinut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod proceduiră civilă, iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, cu referire punctuală la argumentele care justifică respectiva hotărâre, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate, cu legea.
Nici susţinerea că instanţa de revizuire ar fi încălcat, prin hotărârea recurată, principiul autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinut, având în vedere că recurenta nu a dovedit faptul că s-a pronunţat vreo soluţie contrară, a deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singurul aspect examinat de către instanţa de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condiţiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire.
În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate şi întrucât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Suceava la plata sumei de 5763,17 RON cheltuieli de judecată către intimata Parohia Ortodoxă "Mihail şi Gavril" Măneuţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Suceava împotriva deciziei nr. 251 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.
Obligă pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Suceava la plata către intimata Parohia Ortodoxă "Mihail şi Gavril" Măneuţi a sumei de 5763,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 12 aprilie 2021.