Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 114 din C. pen. s-a aplicat inculpatului A., măsura educativă neprivativă de libertate prevăzută de art. 115 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 119 C. pen. constând în consemnarea la sfârşit de săptămână pe o durată de 10 săptămâni cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din C. pen. cu aplicarea dispoziţiilor art. 113 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Totodată, în baza art. 121 alin. (1) lit. a), d) şi e) din C. pen., s-a impus inculpatului pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate aplicate, respectarea următoarelor obligaţii: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia; să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta.
S-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 123 din C. pen. privind consecinţele nerespectării, cu rea-credinţă, a condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.
Supravegherea executării măsurii educative s-a dispus să se facă sub coordonarea Serviciului de Probaţiune Gorj, conform art. 119 alin. (2) din C. pen.
În baza art. 397 din C. proc. pen. şi art. 19 din C. proc. pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul, în solidar, cu părţile responsabile civilmente C. şi D., la plata către partea civilă B. a sumei de 25.000 RON, reprezentând daune morale.
A fost respinsă cererea formulată de partea civilă B. în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale, precum şi cererea privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.
În baza art. 274 alin. (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar, cu părţile responsabile civilmente C. şi D. la plata sumei de 11.700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare în cuantum de 520 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu E. desemnat inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în faza de judecată, precum şi cele în cuantum de 390 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu F. desemnat persoanei vătămate în procedura de cameră preliminară, ce vor fi avansate din fondurile Ministerului Justiţiei - Baroul Gorj.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpatul A., părţile responsabile civilmente C. şi D., partea civilă B. şi reprezentanţii legali G. şi H..
Prin decizia penală nr. 822 din data de 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunţate de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, în dosarul nr. x/2017.
În temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi părţile responsabile civilmente C. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 390 din data de 10 septembrie 2019, pronunţate de Judecătoria Târgu Cărbuneşti, în dosarul nr. x/2017.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa instanţei de fond, sub aspectul laturii penale şi, rejudecând, în baza art. 114 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., măsura educativă privativă de libertate prevăzută de art. 115 alin. (2) lit. b) din C. pen. raportat la art. 125 din C. pen.. respectiv internarea într-un centru de detenţie, pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din C. pen. cu aplicarea art. 113 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din C. pen. şi art. 126 din C. pen.
S-ai menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, care nu contravin deciziei.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 276 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A., în solidar, cu părţile responsabile civilmente C. şi D., la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă B..
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit avocatului din oficiu a rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii penale, la data de 6 octombrie 2020, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi la data de 2 noiembrie 2020, sub nr. x/2017.
La data de 18 ianuarie 2021, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., iar în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă al instanţei supreme, s-a procedat la formarea dosarului asociat nr. x/2017, dosar asociat ce are ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. invocată de recurentul inculpat A..
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, prin raportare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia este invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, ce vizează cazurile de casare prevăzute de art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fie declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Totodată, coroborând condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa supremă a subliniat faptul că, dacă evaluarea primelor trei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a patra cerinţă cumulativă nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.
Prin urmare, în ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a constatat că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., au legătură cu soluţionarea cauzei doar aparent.
În acest sens, s-a reţinut că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea dispoziţiei legale, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare.
Or, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A. se tinde la modificarea legii procesual penale, cu referire la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, care revin în competenţa exclusivă a legiuitorului.
În acest context, secţia penală a Înaltei Curţi a reţinut că în jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti s-a statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă când aceasta vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau în situaţia în care excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
De asemenea, s-a constatat că, deşi dispoziţiile legale considerate ca neconstituţionale (art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.) au mai fost supuse controlului de constituţionalitate (prin deciziile nr. 810/2018, nr. 669/2018), instanţa de contencios constituţional nu a pronunţat decizii de admitere, cu excepţia deciziei nr. 591 din 1 octombrie 2015 prin care a constatat că numai sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. (în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016), este neconstituţională.
Mai mult decât atât, în considerentele încheierii recurate, s-a reţinut faptul că instanţa de contencios constituţional a examinat prevederile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. şi prin prisma unora dintre criticile invocate de recurent, arătând că "verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6) din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate" (decizia nr. 591/2015 paragraful 28); "lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi art. 363 alin. (1) din C. proc. pen. de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat" (decizia nr. 591/2015 paragraful 23).
De asemenea, s-a reţinut că, prin decizia nr. 669/2018, Curtea Constituţională a precizat că "în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia" (paragraful 27).
Împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 22 martie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum şi ultimul cuvânt al acestuia fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de inculpatul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În acest sens, se reţine că dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate, respectiv art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., au mai fost supuse analizei instanţei de control constituţional, fără însă a se pronunţa decizii de admitere, cu excepţia deciziei nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, prin care s-a statuat numai faptul că sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul acestora este neconstituţională.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la interpretarea dispoziţiilor privind procedura de citare în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie în sensul în care înţelesul sintagmei "fără citarea părţilor" din cuprinsul art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. nu ar echivala cu o neparticipare a părţilor în procedura de filtru a acestei căi extraordinare de atac, precum şi a prevederilor legale care reglementează verificarea condiţiilor de admisibilitate, respectiv de încadrare în cazurile de recurs în casaţie în sensul în care prin acest control s-ar analiza şi temeinicia căii de atac formulate.
De asemenea, se constată că prin criticile formulate se tinde şi la modificarea procedurii admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie în sensul reglementării posibilităţii participării recurentului la această procedură de filtru.
Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Totodată, se reţine că interpretarea dispoziţiilor legale nu pot forma obiectul unui control de constituţionalitate întrucât Curtea Constituţională nu are atribuţii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale, acestea fiind atributul exclusiv al judecătorului.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2021.