Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 3 din data de 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cu privire la inculpatul A., în baza dispoziţiilor art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa, din infracţiunile de luare de mită prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. în infracţiunile de luare de mită prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 862 din C. pen.
Totodată, prin aceeaşi decizie, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 290 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., întrucât nu există probe că inculpatul a comis infracţiunea.
Împotriva deciziei penale nr. 101/A din 27 martie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, sub nr. x/2020.
În cuprinsul cererii de contestaţie în anulare, contestatorul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", astfel încât în conformitate cu dispoziţiile Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 83 din 12 decembrie 2017 şi nr. 66 din 7 iunie 2018, s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2020, dosar asociat ce are ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2021, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".
Pentru a dispune astfel, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că primele două condiţii de admisibilitate ale cererii de sesizare a instanţei de control constituţional sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, (dosar nr. x/2020) şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea".
Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiţie, respectiv ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 instanţa de contencios constituţional nu a reţinut neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., în integralitate, ci a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură".
Totodată, s-a reţinut că acest aspect este subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 297/2018, prin care se reţine lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură", fără a fi indicată şi partea incipientă a textului normativ "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".
De asemenea, s-a reţinut că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Or, în acest context argumentativ, prima instanţă a apreciat că în cauză nu este îndeplinită şi ultima condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în raport cu stadiul procesual al pricinii, respectiv analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de contestaţie în anulare.
În acest context, s-a subliniat faptul că în faza de admisibilitate în principiu, trebuie analizată legătura cu soluţionarea cauzei în raport de această fază procesuală. În acest context, s-a constatat că textul legal invocat ca fiind neconstituţional nu are legătură cu cauza, în raport cu stadiul procesual şi împrejurarea că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, în esenţă, în temeiul cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. invocat de contestatorul A. în cadrul contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a solicitat analizarea incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea pentru care a fost condamnat în speţă (cauză analizată prin decizia contestată, fiind incidente cele statuate prin Decizia nr. 10/2017 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
Aşadar, dată fiind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de contestaţie în anulare, instanţa supremă a apreciat că invocarea unei excepţii în această etapă este deopotrivă inadmisibilă, cu excepţia situaţiilor în care critica de neconstituţionalitate ar fi vizat admisibilitatea căii de atac în discuţie.
Or, în cauză, dispoziţiile ce se solicită a fi supuse controlului de constituţionalitate nu sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulate, astfel încât, din această perspectivă, excepţia nu are legătură cu soluţionarea pricinii.
În acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale conform căreia "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203/2012; Decizia nr. 715/2016, Decizia nr. 244/2017).
Împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2020, contestatorul A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 22 martie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare (sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen.), iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În acest sens, se reţine că prin decizia nr. 297/2018, publicată în M. Of nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripţie răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Astfel, se constată că dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate au mai fost supuse analizei instanţei de control constituţional, întrucât decizia de admitere anterior menţionată a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură în cauză", fără a se raporta şi la partea introductivă a alin. (1) a art. 155 din C. pen., respectiv "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători reţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul A., ce priveşte sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., a fost invocată în cauza penală ce a avut ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de acelaşi contestator împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunţate de secţia penală a instanţei supreme, în dosarul nr. x/2016.
Astfel, se constată că textul de lege a cărui neconstituţionalitate a fost invocat, nu se referă la un interes actual, acesta vizând critici cu privire la instituţia întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, care nu are aplicabilitate şi nici relevanţă în procedura de verificare a admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, astfel cum este prevăzută expres de dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen.
Totodată, se reţine că prima instanţă a apreciat ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunţate de secţia penală a instanţei supreme, în dosarul nr. x/2016.
Or, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, formulată în cadrul unei acţiuni ab initio inadmisibilă, este la rândul său inadmisibilă cu excepţia cazului în care priveşte chiar dispoziţiile care determină inadmisibilitatea acţiunii principale.
În cauza de faţă, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată că nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care se circumscriu inadmisibilităţii căii de atac formulate, ci a prevederilor care vizează întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.
În consecinţă, pentru argumentele expuse anterior şi având în vedere caracterul inadmisibil al contestaţiei în anulare ce formează obiectul dosarului în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, apreciază că lipseşte legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, cerinţă obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel că, în mod corect, prima instanţă a considerat că nu se impune sesizarea instanţei de control constituţional.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 martie 2021.