Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită. Determinarea momentului de început al curgerii termenului prescripţiei dreptului material la acţiune

 

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: faptă ilicită

  • prejudiciu
  • întinderea pagubei

 

                                                                             C.civ., art. 1381, art. 2523, art. 2528

 

Dispoziţiile art. 2523 Cod civil conţin regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având, ca obiect, dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume „paguba” şi „pe cel care răspunde de ea”.

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Noţiunile de „pagubă” şi „întinderea ei” nu se suprapun, cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) Cod civil este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest moment, de exemplu art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin urmare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nu este relevantă cunoaşterea cuantumului prejudiciului, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

 

I.C.C.J., Secţia I civilă nr. 1133 din 20 mai 2021

 

            I. Circumstanţele cauzei:

            1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, la 9.08.2017, reclamantul Ministerul Economiei, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 37.599.788 lei cu titlu de pretenţii, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data restituirii integrale a sumei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 67 alin. 6, art. 123 din Legea nr. 31/1990, art. 238 alin. 1, art. 243 din Legea nr. 297/2004, art. 1357 coroborate cu art. 1349 alin. 1 şi 2 Cod civil.

Pârâtul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea, în cauză, a Curţii de Conturi a României, pentru discutarea excepţiei nulităţii absolute a măsurii nr. II.9 din decizia nr. 31/11.08.2014, precum şi a tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9.

A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; excepţia inadmisibilităţii acţiunii; nulitatea absolută a măsurii II.9 din decizia nr. 31/2014 a Curţii de Conturi, precum şi a tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9.; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâtul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; excepţia de nelegalitate parţială a deciziei Curţii de Conturi a României nr. 31/2014; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 105 din 22.01.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamant, ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune; a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 10.000 de lei cheltuieli de judecată către pârâtul A., reduse în condiţii art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Ministerul Economiei, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Intimaţii pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Intimatul pârât Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a susţinut şi excepţia de nelegalitate a raportului de audit financiar înregistrat sub nr. 42.109/18.07.2014 şi a deciziei nr. 31/11.08.2014 a Curţii de Conturi a României.

Prin încheierea din 14.12.2018, instanţa de apel a dispus citarea Curţii de Conturi a României, în calitate de intimată.

Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, ca inadmisibilă; în subsidiar, respingerea aceleiaşi excepţii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 19.04.2019, Curtea de Apel a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1218/A din 13.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei este întemeiată pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv pe prevederile art. 1349 și art. 1357 din noul Cod civil, fapta ilicită imputată pârâților constând în modalitatea greșită de distribuire a dividendelor aferente anului 2012, cuvenite statului după vânzarea unui pachet de acțiuni deținute la B. S.A.

În materia prescripției extinctive, regula generală este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 2523 din noul Cod civil, potrivit cărora prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În conformitate cu art. 2528  din noul Cod civil, în privinţa unei acţiuni în restituire întemeiate pe dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente: unul subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, acela la care păgubitul trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, se impune a se stabili dacă, în speță, în raport și de prevederile legale pe care se întemeiază cererea, dreptul la acțiune al reclamantului Ministerul Economiei a început să curgă de la data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi, astfel cum a reținut instanța de fond, respectiv de la 18.07.2014, sau de la o dată ulterioară.

În acest sens, Curtea a reținut că, prin decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a fost soluționată o problemă de drept similară, statuându-se că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Au fost considerate ca fiind relevante în acest sens paragrafele 50-64 din decizia în interesul legii sus-menţionată.

Având în vedere cele reținute, cu putere obligatorie, de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și raționamentul juridic avut în vedere în dezlegarea problemei de drept, instanţa de apel a apreciat, sub un prim aspect, că, nici în prezenta cauză, nu poate fi reținut, drept reper al începutului cursului prescripției extinctive, actul de control al Curții de Conturi, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs, câtă vreme constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei.

 Curtea a reținut, totodată, că, urmare a obligației persoanei păgubite de a depune diligențe în vederea descoperirii persoanei vinovate de producerea prejudiciului, cat și a întinderii prejudiciului, reclamantul trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară și, urmare a exercitării acestora, să se stabilească elementele necesare exercitării acțiunii în răspundere civilă delictuală.

 În acest sens, s-a efectuat raportul de control din 26.04.2017, având mai multe obiective, printre care se menționează, la pct. 7, verificarea legalității și regularității activităților desfășurate cu privire la toate documentele emise de Ministerul Economiei, cu incidență asupra determinării cauzelor și condițiilor producerii abaterii de la legalitate identificate de Curtea de Conturi a României prin decizia nr. 31/2014, în cuprinsul căreia s-a menționat că estimarea abaterii este de 37.599.788 lei, concluzionându-se că se poate suspiciona cu privire la posibila săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, și s-a propus transmiterea materialului către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Anticorupție. Totodată, s-a stabilit declanșarea unei noi acțiuni de control în vederea verificării legalității și regularității activităților desfășurate de către entități din cadrul Ministerului Economiei cu privire la efectuarea/neefectuarea de către acestea de demersuri privind implementarea măsurii nr. II.9. din decizia nr. 31/2014 a Curții de Conturi.

De asemenea, prin Ordinul nr. 510/26.05.2017, Ministerul Economiei a aprobat constituirea Comisiei privind extinderea verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor B. S.A.

La 4.08.2017, s-a întocmit raportul intermediar al Comisiei privind extinderea verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor S.N.T.G.N. B. S.A. din profitul net aferent activității anului 2012, în finalul căruia se concluzionează în sensul că se va prezenta, în cadrul raportului final, o propunere cu privire la posibilele căi de acțiune ale Ministerului Economiei în ceea ce privește implementarea măsurii dispuse de Curtea de Conturi prin decizia nr. 31/2014.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamantul Ministerul Economiei și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât și a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta și pe cel răspunzător de această faptă.

 Față de cele mai sus reținute, instanţa de apel a considerat că nu se poate stabili, ca moment al începerii cursului prescripției extinctive, data de 18.07.2014, când a fost întocmit  procesul-verbal de constatare de Curtea de Conturi, atât raportat la cele statuate, cu putere obligatorie, prin decizia nr.19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și având în vedere că acesta este un act intermediar, în cuprinsul căruia sunt făcute referiri cu privire la abaterile constatate la nivelul Ministerului Economiei, însă nu se poate determina cu exactitate întinderea prejudiciului și persoana vinovată de producerea acestuia.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat și a anulat sentința pronunțată de Tribunal, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

 A mai stabilit că, în rejudecare, se va putea repune în discuție și excepția de nelegalitate a raportului de audit financiar înregistrat sub numărul 42.109/2014 și a deciziei nr. 31/2014 a Curții de Conturi, excepție care a fost respinsă ca inadmisibilă în apel, raportat la momentul procesual în care a fost formulată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru următoarele motive:

a. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă).

Atât în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel, reclamantul a afirmat, în mod constant, că a luat cunoştinţă de împrejurarea faptei prejudiciabile doar atunci când i s-a comunicat decizia Curţii de Conturi nr. 31/2014 (în luna august 2014) şi, pe cale de consecinţă, a afirmat că abia atunci i s-ar fi născut dreptul la acţiune în sens material, în vederea recuperării pretinsului prejudiciu produs de către cei doi pârâţi.

Cu toate acestea, ignorând chiar apărările apelantului, instanţa de apel a reţinut că dreptul la acţiune nu s-ar fi născut nici măcar în prezent. Astfel, Curtea a considerat că, doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamantul Ministerul Economiei şi a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât şi a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta şi pe cel răspunzător.

Este un caz de plus petita.

Motivarea contradictorie care a stat la baza deciziei este rezultatul unei superficiale examinări a situaţiei de fapt deduse judecăţii, căreia i-a fost aplicată, în mod greşit, decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizie cu care litigiul pendinte nu are vreo legătură reală, întrucât pârâtul nu a pretins că dreptul la acţiune al reclamantului s-ar fi născut la data emiterii procesului-verbal de constatare al Curţii de Conturi, aşa cum, greşit, s-a reţinut prin decizia din apel, ci la 18.07.2014, când Ministerul Economiei a înregistrat, la Secretariatul General, procesul-verbal respectiv şi, prin aceasta, a luat efectiv cunoştinţă despre pretinsa faptă, autorul acesteia şi pretinsul prejudiciu, activându-se, astfel, dispoziţia art. 2523 Cod civil).

O altă neregulă flagrantă, de ordin procedural, o constituie nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a incidenţei, asupra excepţiei judecate în apel, a deciziei RIL nr. 19/2019. Practic, pârâtul a aflat, pentru prima dată, despre intenţia instanţei de a face aplicarea acestei decizii din lecturarea motivării hotărârii din apel. Dacă ar fi pus în discuţia părţilor această chestiune, instanţa de apel i-ar fi dat posibilitatea să explice de ce consideră că respectiva soluţie nu numai că nu susţine motivele de apel ale Ministerul Economiei, ci dimpotrivă, sprijină, în mod evident, excepţia prescripţiei invocate de recurent.

Astfel, esenţa deciziei pronunţate în recurs în interesul legii este următoarea:

- entitatea publică nu trebuie să stea în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de angajaţi (paragraf 54 din RIL, pag. 20 din decizia din apel);

- paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate (paragraf 57 RIL, pag. 21 din decizia din apel);

- paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul (paragraf 58 RIL);

- izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată (paragraf 60 RIL).

Toate cele de mai sus conduc la concluzia neechivocă a începerii curgerii termenului de prescripţie nu de la momentul emiterii actului de control al Curţii de Conturi (şi cu atât mai puţin, de la un moment ulterior, aşa cum contradictoriu şi ilogic a argumentat Curtea de Apel), ci chiar de la un moment anterior controlului, dacă instituţia supusă controlului deţinea suficiente elemente pentru a afla despre pretinsa deficienţă/pagubă şi pentru a o investiga (în speţă, reclamantul putea şi trebuia să cunoască aceste informaţii încă din 11.04.2014, când s-a finalizat auditul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, care a semnalat pretinsa deficienţă de legalitate, cu atât mai mult cu cât auditul se realizase pe baza documentelor aflate la reclamant).

Instanţa de apel, citând considerente ale deciziei RIL net favorabile pârâtului, a tras concluzia opusă, cu consecinţe vădit nelegale şi netemeinice.

b. Hotărârea atacată a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripţiei extinctive, respectiv art. 2523 şi art. 2528 Cod civil (art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă).

Problema de drept care se pune în speţă este dacă, în cazul în care un pretins prejudiciu şi identitatea prezumaţilor autori ai faptei ilicite sunt aduse la cunoştinţa persoanei pretins vătămate printr-o sesizare/act scris, aceasta echivalează cu momentul definit de art. 2528 alin. 1 teza finală raportat la art. 2523 teza finală Cod civil, în sensul că „prescripţia (...) începe să curgă de la data când păgubitul (...) trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea” - „după împrejurări”.

Răspunsul corect nu poate fi decât afirmativ, iar, în cazul dedus judecăţii, acest moment a fost marcat la 18.07.2014 de înregistrarea, la registratura reclamantului intimat, a unui document care indică nu doar existenţa pretinsului prejudiciu, ci şi cuantumul acestuia, precum şi persoanele prezumat vinovate.

Reclamantul a pretins, pentru prima dată direct în apel, nu şi la fond, fără niciun temei legal, că, pentru a i se naşte dreptul la acţiune împotriva recurentului, ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului, şi, astfel, „justifică” aşteptarea celor trei ani de la primirea sesizării Curţii de Conturi şi până la momentul constituirii, în vara anului 2017, a unei comisii care să ducă la îndeplinire dispoziţia de măsuri a acestei entităţi, în sensul „extinderii verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor la B.” (comisie care nu şi-a realizat, nici în prezent, scopul şi nu a produs încă un raport final de activitate).

Singura dispoziţie legală incidentă în cauză - art. 2528 alin. 1 Cod civil - face vorbire  despre  momentul  la  care  persoana  vătămată  „trebuia  să  cunoască  paguba”, deci, existenţa acesteia, nu şi cuantumul său, care se determină şi se probează în faţa primei instanţe, potrivit regulilor de drept comun.

Deşi recurentul a pus concluzii, în apel, cu privire la acest aspect tehnic important, instanţa l-a ignorat cu desăvârşire şi, în mod inexplicabil, a reţinut „că doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamant şi a stabilirii certe a întinderii prejudiciului (...) se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta”. O asemenea concluzie nu are niciun fundament legal.

Dar, chiar dacă, prin absurd, s-ar lua în considerare construcţia teoretică propusă de reclamant prin cererea de apel, acesta nu este scutit de sancţiunea prescripţiei, întrucât a cunoscut chiar şi întinderea pretinsei pagube încă din 18 iulie 2014, suma de 37.599.788 lei fiind, clar, indicată în procesul-verbal al Curţii de Conturi ca prejudiciu cauzat de „abaterea de la legalitate şi regularitate” descrisă la filele 14-18 ale acestui document.

Mai mult, la pagina 15 a procesului-verbal, pârâtul a fost nominat, în mod expres, ca autor al Ordinului nr. 92/2013, de mandatare a reprezentanţilor apelantului în A.G.A. B., act care, în optica deformată a reclamantului, ar reprezenta fundamentul angajării răspunderii delictuale a pârâtului.

În condiţiile în care, prin actul ce i s-a comunicat la 18.07.2014, reclamantul a luat cunoştinţă despre pretinsa faptă ilicită, prin acelaşi document a fost informat despre valoarea de 37.599.788 lei a pretinsului prejudiciu, pe care o preia nealterată în cererea de chemare în judecată, şi despre faptul că recurentul, ca semnatar al Ordinului nr. 92/2013, ar fi cauzat pretinsul prejudiciu, este evident că nu mai are nicio relevanţă, pentru soluţionarea chestiunii prescripţiei, parcursul administrativ sau judiciar al actelor de control întocmite de Curtea de Conturi ulterior momentului 18.07.2014.

Aşa cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, nu prezintă nicio importanţă faptul că un organ de control i-a stabilit sau nu reclamantului o obligaţie de recuperare a unui prejudiciu, atâta vreme cât acesta deja cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe autorul prejudiciului. Aceasta este, de altfel, şi esenţa deciziei RIL nr. 19/2019.

Cu privire la momentul obiectiv (stabilit judecătoreşte) al începerii cursului prescripţiei extinctive în materie delictuală, în practica judiciară s-a reţinut că:

„Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, căci atâta timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona. În acest mod s-ar ajunge ca prescripţia extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa, respectiv mobilizarea titularilor drepturilor subiective la valorificarea lor rapidă.

Pe de altă parte, soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp prea îndelungat. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească şi un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită. Aceasta este data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.” (Decizia I.C.C.J. nr. 1784/2015, Secţia a II-a civilă).

Altfel spus, potrivit doctrinei, „titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă”, căci altfel nu ar fi atinse „scopurile urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive; limpezirea - în scurt timp - a raporturilor juridice”.

Or, exact opusul acestei atitudini diligente şi responsabile a dovedit reclamantul, instituind, la trei ani după ce a luat cunoştinţă despre pretinsa pagubă şi prezumatul autor, o comisie de investigare a pagubei şi a prezumtivilor autori, comisie despre care însă nu se cunoaşte dacă, când şi cum şi-a finalizat activitatea. De altfel, nici existenţa acestei comisii şi scopul său, nici actele anterioare de control ale Curţii de Conturi nu au fost aduse vreodată la cunoştinţa recurentului, care a aflat despre existenţa lor doar cu prilejul acestui litigiu.

 Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei primei instanţe, ca legală şi temeinică.

6. Măsurile Înaltei Curţi în timpul judecăţii recursului:

Prin încheierea de şedinţă din 6.04.2021, instanţa de recurs a admis cererea de scoatere din cauză a intimatului Ministerul Economiei şi a dispus introducerea Secretariatului General al Guvernului, în calitate de intimat reclamant, ca urmare a operării unei transmiteri legale a calităţii procesuale, conform art. 38 Cod procedură civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

a. În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile arătate în cadrul acestui motiv de recurs supun dezbaterii mai multe probleme de drept, susceptibile de încadrare în pct.-ele 5, 6 şi 8 din art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, după cum se va detalia în continuare.

Astfel, chestiunile care vizează nereguli de ordin procedural (depăşirea limitelor de învestire a instanţei cu referire la plus petita şi nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019) vor fi verificate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, iar cele prin care se contestă modul de interpretare a deciziei evocate vor fi analizate conform cerinţelor art. 488 alin. 1 pct. 8 din acelaşi cod; criticile referitoare la motivele contradictorii şi străine de natura cauzei urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Susţinerile privind stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive de către instanţa de apel cu nesocotirea celor arătate de apelantul reclamant prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel nu se circumscriu unui caz de plus petita şi, respectiv, de depăşire a limitelor de învestire a instanţei de prim control judiciar.

O asemenea neregularitate presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil şi care implică, conform art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă, că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. 6 din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. 1 Cod procedură civilă menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă, părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi neputându-se formula pretenţii noi.

Ipoteza lui plus petita semnifică, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea de către instanţă a mai mult decât ceea ce s-a cerut prin actul de învestire şi îşi găseşte aplicabilitate atunci când s-a solicitat o anumită sumă de bani şi, fără a interveni o majorare a pretenţiilor formulate, instanţa a acordat o sumă mai mare. O astfel de situaţie nu se regăseşte în speţa de faţă, Curtea de Apel, prin raţionamentul aplicat în calcul momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, nedispunând asupra fondului cauzei, în sensul acordării unei sume de bani superioare celei solicitate de reclamant.

Nu se poate reţine nici depăşirea limitelor de învestire a instanţei de apel, pentru două argumente. În primul rând, contrar opiniei recurentului, apelantul reclamant a menţionat, prin cererea de apel, că „prescripţia începe să curgă (...) cel mai devreme de la data înregistrării deciziei nr. 31/11.08.2014, emisă de către Curtea de Conturi, la sediul autorităţii verificate”, ceea ce presupune, în viziunea apelantului, şi un termen ulterior acestui moment, de la care se calculează termenul de prescripţie. Totodată, apelantul precizează, în mod expres, în concluziile căii de atac, că „(...) este evident că dreptul la acţiune al Ministerului Economiei a început să curgă de la o dată ulterioară emiterii deciziei de către Curtea de Conturi a României, respectiv după o analiză şi evaluare realizată de instituţie în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, a identificării persoanelor vinovate de săvârşirea prejudiciului, a stabilirii faptei şi a vinovăţiei acestora. În lipsa acestor elemente nu pot fi dispuse măsuri de recuperare. Nici procesul-verbal de constatare şi nici decizia Curţii de Conturi nu stabilesc prejudiciul şi persoanele responsabile. (...) A interpreta începerea cursului prescripţiei în sensul că entitatea audiată a luat la cunoştinţă de la data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de către auditorii publici externi înseamnă a limita intervalul de timp de 3 ani în care persoana vătămată poate acţiona în vederea: stabilirii prejudiciului; identificării persoanelor responsabile de producerea prejudiciului; înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite ca prejudiciu; dispunerea de măsuri în vederea recuperării”. Aceleaşi concluzii au fost formulate de reclamant, în primă instanţă, prin notele depuse la 19 ianuarie 2018, decizia instanţei de apel, în acord cu susţinerile apelantului, fiind, în consecinţă, pronunţată cu respectarea limitelor de învestire.

Pe de altă parte, şi în cazul în care Curtea ar fi ajuns la o concluzie diferită de cea a apelantului în ceea ce priveşte momentul de început al cursului prescripţiei, aceasta nu ar fi însemnat o încălcare a principiului disponibilităţii, întrucât instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă. Deci, indiferent de opinia părţii asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii limitelor de învestire sau de plus petita, nefiind încălcat cadrul procesual indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Sub acest aspect, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Referitor la nesupunerea dezbaterii contradictorii între părţi a deciziei în interesul legii nr. 19 din 3.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-adevăr, instanţa de apel nu a procedat în acest sens, făcând referire la decizie direct în considerentele hotărârii atacate.

Nu se poate dispune însă casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, pentru acest motiv, deoarece încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare este susceptibilă de nulitate în condiţiile art. 175 alin. 1 Cod procedură civilă, şi anume dacă vătămarea adusă părţii nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului procedural neregulamentar. Or, vătămarea produsă recurentului prin nedezbaterea contradictorie a deciziei sus-menţionate nu atrage, în mod necesar, desfiinţarea hotărârii instanţei de apel, întrucât posibilitatea părţii de a discuta legalitatea aplicării şi interpretării deciziei în interesul legii nr. 19/2019 este asigurată în recurs, în continuare urmând a fi verificate tocmai aceste aspecte.

În ce priveşte motivarea contradictorie a deciziei, ipoteză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nici această susţinere nu este întemeiată.

Teza vizată se referă la situaţia în care, fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor, conduc la o altă soluţie decât cea care se regăseşte în dispozitiv, fie considerentele sunt divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluţie, în timp ce altele determină o soluţie diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluţia din dispozitiv. Niciuna dintre aceste ipoteze nu subzistă în cauză, argumentele Curţii referitoare la calculul termenului de prescripţie şi stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei sprijinind soluţia de admitere a apelului declarat de reclamant, cu consecinţa anulării hotărârii primei instanţe şi trimiterii litigiului, spre rejudecare, la Tribunal, de vreme ce instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată.

Motivarea străină de natura cauzei presupune că instanţa a apelat, în soluţionarea acesteia, la instituţii juridice care nu au legătură cu procesul dedus judecăţii. Raportarea realizată de recurent la această ipoteză din art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă este pur formală, partea neindicând care sunt elementele vizate de Curte, care nu au conexiune juridică, cu litigiul cu care a fost învestită instanţa de apel.

Criticile privind aplicarea şi interpretarea greşită a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 nu se subsumează acestui motiv de recurs, urmând a fi verificate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, deoarece supun dezbaterii o decizie pronunţată în interesul legii, în materia momentului de început al termenului de prescripţie, instituţie de drept substanţial.

Sub acest aspect, susţinerile recurentului sunt, parţial, întemeiate.

Astfel, nu se poate reţine greşita aplicare, în speţă, a deciziei enunţate mai sus, de vreme ce aceasta se referă tocmai la relevanţa actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Or, chiar dacă decizia în interesul legii vizează şi alte dispoziţii legale, adoptate în materia conflictelor de muncă (art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 211 lit. c din Legea dialogului social nr. 62/2011), raţionamentul expus de Înalta Curte interesează speţa de faţă, în condiţiile în care reclamantul invocă un prejudiciu produs de pârât în exercitarea funcţiilor sale, în speţă, s-au desfăşurat acte de control de către Curtea de Conturi şi entităţile subordonate, iar instanţele anterioare au dezbătut problema prescripţiei prin raportare la aceste acte.

Cât priveşte interpretarea dată de instanţa de apel deciziei în interesul legii nr. 19/2019, aceasta este eronată.

În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte reţine, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani şi se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

După ce, în paragraful 48, face demarcaţie între momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, şi cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, menţionează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte constată că nu există certitudinea datei posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligenţelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripţiei, sub acest aspect, instanţa supremă consideră ca fiind nerelevantă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa entităţii controlate de organele de control ale Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile desfăşurate între păgubit şi angajat şi ale cărui observaţii nu pot da naştere unui drept substanţial în favoarea angajatorului. Înalta Curte reţine că actul Curţii de Conturi vizează un control de legalitate în ce priveşte gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligaţiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deţinute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privinţa modalităţii de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). Se mai reţine că raportul de control al Curţii de Conturi sau a altui organ cu atribuţii în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanţei, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte concluzionează asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în marcarea începutului prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă în acest sens şi documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în exerciţiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 şi 66).

Prin urmare, raţionamentul instanţei de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aştepte controlul Curţii de Conturi sau a altui organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabileşte, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripţiei acţiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că paguba este preexistentă actului de control, iar obligaţia celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei. Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de „moment obiectiv” al cunoaşterii pagubei şi celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, acelaşi cu cel menţionat în art. 2528 alin. 1 Cod civil. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripţiei la un moment anterior actului de control şi nicidecum ulterior, respectiv cel al finalizării controlului intern dispus de reclamant ca efect al celor constatate prin decizia Curţii de Conturi nr. 31/2014, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite recursul declarat de pârât şi va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, Curtea să determine începutul curgerii termenului de prescripţie în speţă, prin analiza tuturor elementelor probatorii, în raport de interpretarea dată de Înalta Curte deciziei în interesul legii nr. 19/2019, astfel cum a fost redată mai sus, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

b. Susţinerile circumscrise acestui motiv de recurs, întemeiat pe acelaşi motiv de nelegalitate, sunt, de asemenea, întemeiate.                

Fără a relua cele menţionate în precedent, ceea ce interesează, în examinarea criticilor recurentului, este dacă, în privinţa stabilirii momentului obiectiv de început al prescripţiei, prezintă relevanţă sau nu cunoaşterea de către victimă nu numai a existenţei prejudiciului, ci şi a întinderii lui.

În primul rând, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 2523 Cod civil conţin regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având, ca obiect, dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528 alin. 1 din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speţei de faţă, în raport de temeiul juridic al acţiunii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2528 alin. 1 Cod civil sunt clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume „paguba” şi „pe cel care răspunde de ea”.

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noţiuni, „pagubă” şi „întinderea ei”, nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. 1 Cod civil este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Nu în ultimul rând, atunci când opţiunea legiuitorului, în materie de prescripţie extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripţiei să se raporteze la cunoaşterea de către titularul acţiunii a întinderii pagubei, a menţionat, în mod expres, acest moment, cum este cazul, de exemplu, în materia contenciosului administrativ. Potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”.

Prin urmare, referirile instanţei de apel la cunoaşterea cuantumului prejudiciului de către reclamant, luată în calcul pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, sunt nerelevante, fiind important momentul în care titularul acţiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

Ca atare, şi pentru acest argument recursul urmează a fi admis, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea procedând la o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2528 alin. 1 Cod civil.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În rejudecare, Curtea va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin prezenta decizie, cât şi de susţinerile pârâtului din cererea de recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea cursului prescripţiei.

Cheltuielile de judecată solicitate de recurent pentru faza apelului vor fi determinate de către Curte în funcţie de soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra căii de atac cu care a fost învestită.