Persoană aflată în stare de detenție. Anularea cererii de apel pentru lipsa semnăturii. Transmiterea dovezii achitării taxei de timbru aferentă căii de atac. Manifestare neechivocă a părții de a-şi însuşi cererea de apel. Sancţiune disproporţionată. Vătămare procesuală. Atingere adusă dreptului de acces la o instanță
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul
Index alfabetic: act de procedură
- condiții de formă
- dreptul de acces la o instanță
- proces echitabil
C.proc.civ., art. 22, art. 148 alin. (1), art. 196 alin. (2),
art. 470 alin. (1) lit. e), alin. (3), art. 482
C.E.D.O., art. 6
Chiar dacă cererea de apel nu a fost semnată de către apelant, acesta fiind încarcerat ulterior recepționării citației, ca urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătoreşti penale, voința sa de a-și însuși apelul, manifestată prin complinirea obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru, într-un cuantum semnificativ, a fost neechivocă.
Cu toate că starea de detenţie în care se afla apelantul nu a fost adusă la cunoştinţă instanţei de apel, în raport de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă şi faţă de împrejurarea că taxa judiciară de timbru fusese achitată de către acesta în integralitatea sa, se impunea ca judecătorii cauzei să depună diligenţe pentru a verifica împrejurările care au determinat nesemnarea cererii de apel.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului o vătămare procesuală esenţială, constând în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului pentru lipsa semnăturii, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului, măsură ce nu era necesară şi nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul părţii de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Ca atare, în acord cu jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care apelantul s-a conform obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, prin depunerea la dosarul cauzei a chitanţei doveditoare în acest sens, se impunea ca instanţa de apel, în raport de prevederile art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă, să acorde preeminenţă cerinţelor echităţii şi ale bunei-credinţe şi să aprecieze că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţi cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, prin nesemnarea cererii de apel.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1177 din 26 mai 2021
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 22.01.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.300 euro, reprezentând cheltuieli alocate în procesul de partaj conform declaraţiei date în data de 12.04.2017; a sumei de 3.500 euro, reprezentând cheltuieli ocazionate de partaj, conform declarației date în data de 29.03.2017; sumele calculate conform punctului 7 din declarația din 24.07.2017 prin care pârâtul se obliga să obţină despăgubiri în cuantum de 2.000 euro lunar de la data pronunţării sentinţei de stabilire a cotelor de 50%, calculate până în momentul pronunţării unei hotărâri definitive; diferenţa de valoare procentuală de 40% din valoarea estimată de expert de 159.000 euro, respectiv 60.000 euro, reprezentând diferenţa pe care a pierdut-o din cauza pârâtului care a introdus, în mod intenţionat, tardiv actele pentru exercitarea căilor de atac; suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale.
În fapt, reclamantul a arătat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de reprezentare în instanţele civile în dosarul de partaj, iar prin pierderea procesului pentru nedepunerea actelor pentru exercitarea căilor de atac în termenul legal, a suferit daune materiale şi morale.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr.7905 din 13.06.2019, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la 2.08.2019, sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 3.12.2019, Tribunalul Timiş a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.
3. Decizia pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel pârâtul B., solicitând admiterea apelului şi schimbarea, în tot, a hotărârii civile atacate.
Prin decizia civilă nr.195 din 11.11.2020, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, a constatat nulă cererea de apel formulată de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr.1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 195/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul B.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel care a pronunţat hotărârea atacată.
Un prim argument, s-a raportat la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 470 alin. 3, coroborat cu cele ale art. 196 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Astfel, curtea de apel, în mod nelegal, a dispus anularea cererii de apel formulate de pârâtul B. pentru lipsa semnăturii, în contextul în care, potrivit dispoziţiilor legale arătate, lipsa semnăturii poate fi complinită pe tot parcursul judecăţii apelului, iar nu până la primul termen de judecată, cum greşit a reţinut instanţa.
În continuare, recurentul a arătat că instanţa de apel a inversat sancţiunile prevăzute de art. 470 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în sensul în care a făcut aplicarea sancţiunii prevăzută pentru neplata taxei judiciare de timbru ipotezei în care cererea de apel nu este semnată.
A mai învederat că instanţa de apel se impunea să examineze lipsa semnăturii de pe cererea de apel şi prin raportare şi la împrejurarea că apelantul a înţeles să îşi îndeplinească celelalte obligaţii procesuale impuse referitoare la achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2561 lei, ceea ce denotă interesul părţii în demersul judiciar iniţiat.
Recurentul a mai arătat că din data de 18.10.2020, a fost încarcerat ca urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătoreşti penale şi ca atare, în intervalul 18.10.2020 – 11.11.2020 nu a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales toate actele dosarului aflate în biroul propriu de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul electronic.
Cu toate că a avut acces la dosarul electronic, în rezoluţia scanată a dosarului, nu era menţionată decât obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, depunerea cererii de apel în mai multe exemplar fiind trecută la rubrica privind „depunerea de traduceri legalizate”.
5. Apărările formulate în cauză:
La data de 5.03.2021, intimatul- reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 470 alin. 3 şi a art. 196 alin. 2 din Codul de procedură civilă ce ar atrage, în opinia sa, sancţiunea nulităţii hotărârii, din perspectiva aplicării sancţiunii anulării cererii de apel, ca nesemnată.
Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în drept, în acord cu dispoziţiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura”
De asemenea, potrivit art. 470 alin. 1 lit. e şi alin. 3 Cod procedură civilă, ce reglementează conţinutul cererii de apel: „Cererea de apel va cuprinde: e) semnătura. 3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii”.
Prevederile art.482 din Codul de procedură civilă stipulează că: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.”
Conform art. 196 alin. 2 din Codul de procedură civilă : „Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent în instanţă, acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.”.
Aceste texte de lege reglementează, în mod clar şi fără echivoc, obligaţia ce incumbă părţilor să semneze toate cererile adresate instanţei judecătoreşti, iar în cazul în care această condiţie de formă nu este îndeplinită, posibilitatea acoperirii lipsei semnăturii, prin semnarea acesteia de către parte, fie în tot cursul judecăţii, fie până la prima zi de înfăţişare următoare, în cazul în care acest viciu procesual a fost invocată de către partea adversă.
Este real că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, semnătura reprezintă o formalitate esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură, se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea semnăturii este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, cum sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, cererea de recurs.
Cu toate acestea, în jurisprudenţa sa (cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, pct. 32-33 şi cauza Zubac împotriva Croației (MC), pct. 98), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, a reţinut că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligaţiilor procesuale care trebuie respectate de părţi, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid.
În cauza Zubac împotriva Croației, Curtea a reamintit principiile generale referitoare la accesul la o instanță de grad superior și jurisprudența în materie de formalism, în sensul că „securitatea juridică” și „buna administrare a justiției” sunt elemente centrale care impun instanţelor obligaţia să se facă distincție între formalismul excesiv și o aplicare acceptabilă a sancţiunilor procedurale.
Reiese, aşadar, că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în circumstanțele specifice ale unei cauze, caracterul concret și efectiv al dreptului de acces la o instanță poate fi limitat de un formalism excesiv şi de o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele naţionale unor norme de procedură, privând astfel părţile de dreptul de acces la o instanță.
În cauza dedusă judecăţii, prin demersul judiciar iniţiat în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., acordarea unor despăgubiri civile pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce incumbau acestuia, conform contractului de asistenţă juridică încheiat în calitate de avocat.
Din actele dosarului instanţei de fond, rezultă că, împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă, prin care a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a declarat apel pârâtul B., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 27.03.2020.
Constatând că cererea de apel nu îndeplineşte cerinţele de formă privind semnătura şi nici nu are ataşată dovada achitării taxei judiciare de timbru, prin adresa emisă la data de 29.05.2020, comunicată la data de 5.06.2020, instanţa de apel a pus în vedere apelantului B. să depună la dosarul cauzei un exemplar semnat, în original, de pe cererea de apel, precum şi dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2560,4 lei.
Prin adresa de înaintare din data de 28.10.2020, pârâtul B. s-a conformat obligaţiei instanţei şi a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform dovezii aflate la dosarul Curţii de Apel Timişoara.
Prin citaţia emisă la data 30.09.2020, comunicată pârâtului B. la data de 8.10.2020, conform dovezii aflate la dosarul Curţii de Apel Timişoara, acesta a fost citat pentru termenul din 11.11.2020 în vederea soluţionării apelului exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă.
La termenul de judecată astfel acordat, curtea de apel, constatând că apelantul B. nu s-a conformat obligaţiei de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat de pe cererea de apel, deşi a fost informat în legătură cu această deficienţă, conform adreselor emise de instanţă la data de 29.05.2020, comunicată la data de 5.05.2020, respectiv la 8.10.2020, în temeiul dispoziţiilor art. 148, coroborate cu cele ale art. 268, art. 470 alin. 3 şi art. 196 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a constatat nulă cererea de apel formulată de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă.
Pentru a respinge acest demers procesual, instanţa de apel a apreciat că apelantul B. se află în culpă procesuală, în sensul că, deşi a fost informat prin adresele emise de instanţă, în legătură cu obligaţia de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat olograf sau electronic de pe cererea de apel, nu s-a conformat acestei obligaţii, astfel că i se poate aplica sancţiunea anulării cererii pentru lipsa semnăturii.
Din perspectiva recurentului-pârât, această absență a unui element intrinsec al conținutului cererii de apel nu a fost complinită în cauză, prin semnarea cererii de apel, ci prin depunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1560,4 lei, prin care apelantul a demonstrat, în mod neechivoc, că îşi însuşeşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş.
Instanţa de recurs apreciază că sancţiunea aplicată de instanţa de apel prin soluţia pronunţată este vădit disproporţionată în raport de scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor de procedură şi de circumstanţele particulare ale speţei, urmând a analiza dacă sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională în cauză, din perspectiva articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).
În cauză, ingerința în dreptul de acces la instanță al pârâtului B. constă în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului pentru nesemnare.
Or, dacă această ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 470 alin. 3 Cod procedură civilă, urmăreşte un scop legitim - respectarea unor formalităţi impuse de lege și buna administrare a justiţiei, Înalta Curtea apreciază că această sancţiune nu era necesară şi proporţională în cauză, pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), în ipoteza în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale articolului 6 din Convenţie fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).
Pe de altă parte, fără a contesta obligaţia legală ce incumbă părţilor de a semna cererile adresate instanţelor de judecată, respectiv, obligaţia ce îi revenea pârâtului B. de a semna cererea de apel, astfel cum impun exigenţele prevederilor legale anterior arătate, instanţa de recurs apreciază că prin aplicarea sancţiunii de anulare a apelului pentru lipsa semnăturii, părții apelante i s-a produs o vătămare procesuală esenţială, întrucât nu a mai făcut posibilă cercetarea pe fond a motivelor de apel, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului, măsură ce nu era necesară şi nici nu a păstrat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul părții de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Este de netăgăduit că la o analiză prima facie, în mod formal, cererea de apel nu a fost semnată de către apelant, însă voința pârâtului B. de a-și însuși apelul este neechivocă și este manifestată prin complinirea obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru, într-un cuantum semnificativ, astfel încât nu există niciun dubiu că acesta și-a manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea acesteia.
Pe de altă parte, din punct de vedere obiectiv, se reţine că, ulterior recepţionării citaţiei emise pentru termenul din 11.11.2020, la data de 18.10.2020, pârâtul B. a fost încarcerat, ca urmare a punerii în executare a unei hotârâri judecătoreşti penale.
Reiese, aşadar, că în intervalul 18.10.2020 – 11.11.2020, când a fost soluţionat apelul, pârâtul B. s-a aflat într-o situaţie care l-a pus în imposibilitate absolută de a mai putea să complinească vreuna dintre obligaţiile procesuale ce îi reveneau în calitate de apelant, inclusiv cea referitoare la semnarea cererii de apel.
Aflat în stare de detenţie, pârâtul nu a avut posibilitatea de a transmite apărătorului ales toate actele dosarului aflate în biroul propriu de avocatură, ci doar parola de acces la dosarul electronic în cadrul căruia avocatul nu a putut decela şi obligaţia de depunere a cererii semnate (această obligaţie fiind menţionată la rubrica „traduceri legalizate”, conform înscrisului aflat la dosarul de recurs).
Cu toate că starea de detenţie în care se afla apelantul B. nu a fost adusă la cunoştinţă instanţei de apel, Înalta Curte reţine că apelantul se afla într-o împrejurare care, din punct de vedere obiectiv, îl punea în imposibilitate de a complini, la termenul din 11.11.2020, obligaţia de semnare a cererii de apel, iar în raport de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, şi faţă de împrejurarea că taxa judiciară de timbru fusese achitată de către apelant în integralitatea sa, se impunea ca judecătorii apelului să depună diligenţe pentru a verifica împrejurările care au determinat nesemnarea cererii de apel.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului o vătămare procesuală esenţială, constând în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza sa, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. nr. 1596/2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia I civilă, măsură ce nu este necesară în cauză şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul pârâtului de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
Ca atare, în acord cu jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care apelantul pârât s-a conform obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, prin depunerea la dosarul cauzei, la data de 28.10.2020, a chitanţei doveditoare în acest sens şi a notelor scrise semnate, se impunea ca instanţa de apel, în raport de prevederile art. 22 alin. 7 din Codul de procedură civilă, să acorde preeminenţă cerinţelor echităţii şi ale bunei – credinţe şi să aprecieze că demersul de complinire a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru reprezintă o manifestare neechivocă a părţi cu privire la intenţia sa de continuare a demersului judiciar, iar nu de desistare, prin nesemnarea cererii de apel.
Din perspectiva articolului 6 al Convenţiei Europene, Înalta Curte reţine că reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la instanţă al părţii, aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel în baza dispoziţiilor 470 alin. 3, coroborat cu art. 196 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care apelantul, deşi depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea de apel, a complinit această absenţă prin depunerea taxei judiciare de timbru prin care a arătat că îşi însuşeşte apelul formulat, fiind de netăgăduit că demersul procesual existent în cauză îi aparţine acestuia.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părţii la un proces echitabil şi pentru a nu lăsa fără conţinut dreptul de acces la instanţă, este acela al casării deciziei recurate şi continuării judecății căii de atac a apelului.
În plus, trebuie observat că aceasta a fost şi voinţa părţii adverse, de a continua judecata, pe fond, a apelului, astfel cum rezultă din concluziile orale, susţinute de reclamantul A. la termenul din 11.11.2020, când instanţa a reţinut cauza spre soluţionare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 coroborat cu dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 195/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii aceleiași instanțe de apel.