Teren inclus în zona de protecţie. Limitele exercitării dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor. Atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor. Acţiune în despăgubiri
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă
Index alfabetic: imobil
- drept de proprietate
- zonă de protecție
C.civ., art. 1357
O.G. nr. 43/1997, art. 14, art. 17
Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., art. 1
Din cuprinsul dispozițiilor art. 14 şi art. 17 din O.G. nr. 43/1997 reiese că dacă o suprafaţă de teren este plasată în zona de protecție, aceasta va rămâne în continuare în proprietatea titularilor săi, legea stabilind însă o serie de restricţii în sarcina acestora. Toate aceste sarcini (pozitive sau negative) reprezintă restrângeri aduse plenitudinii exercitării atributelor dreptului de proprietate, având natura juridică a unor servituți legale.
Deşi proprietatea reclamanților nu a intrat în coridorul de expropriere, astfel încât se regăsesc în continuare în posesia întregului imobil, ca urmare a modalității de stabilire a traseului autostrăzii, acestia sunt constrânși să se confrunte cu toate consecințele antrenate de realizarea acestui obiectiv de interes general, respectiv diminuarea valorii întregii proprietăți, necesitatea conformării cu regimul juridic aplicabil zonelor de protecție a drumului stabilit prin dispozițiile O.G. nr. 43/1997, pentru partea din teren trecută în extravilan și inclusă în zona de protecție.
Prin urmare, cu toate că ingerinţa autorităţilor în dreptul de proprietate al reclamanţilor este una prevăzută de lege (Legea nr. 255/2010, O.U.G. nr. 84/2003), fiind circumscrisă realizării unor politici publice pentru crearea unei infrastructuri de autostrăzi pe teritoriul național, aceștia au fost expuși unei sarcini speciale și exorbitante prin care a fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale și cerințele de interes general, având loc încălcarea art. 1 din Protocolul 1, întrucât nu a fost respectat un raport de proporționalitate rezonabil.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1671 din 21 septembrie 2021
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 26.09.2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit prin încălcarea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat administrativ în Alba Iulia, având în vedere execuţia traseului autostrăzii Sebeş - Turda, în imediata apropriere a imobilului, sumă ce urmează a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză evaluare imobiliară.
Ulterior, la termenul de judecată din 4.04.2018, reclamanții au precizat cuantumul despăgubirilor solicitate la suma de 85.409 euro, respectiv 70.000 euro daune materiale și 15.000 euro daune morale.
Prin încheierea de ședință din 17.07.2017 a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale a Guvernului României, chemat în judecată în calitate de pârât.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 1947 din 19.12.2018, Tribunalul Alba, Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat pârâţii la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi 15.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 270 din 6.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei civile nr. 1947/2018, pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia I civilă.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, au declarat recurs.
II.1. Motivele de recurs ale pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere
Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., solicitând, în temeiul art. 497 teza a doua, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe egale în grad cu instanţa care a pronunţat hotărârea atacata prin prezentul recurs o formulam întrucât, instanţele de judecata din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia au fost supuse unei intense presiuni mediatice atât de către intimaţi cat şi de către alte persoane care deţin imobile situate pe amplasamentul autostrăzii Sebeş Turda sau în apropierea acestui obiectiv de investiţii.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale de drept
material.
Astfel, în mod eronat s-a menținut soluţia primei instanțe privind excepţia lipsei calității sale procesuale pasive, ignorând susţinerile sale prin care a invocat că potrivit art. 2.15.1 al Acordului contractual de proiectare şi execuţie Autostrada Sebeş-Turda depus la dosar: „Antreprenorul va lua toate măsurile de precauţie necesare pentru a evita orice deteriorare a drumurilor, terenurilor, proprietăţilor, copacilor şi altor caracteristici pe durata Contractului.”
De asemenea, art. 2.16.1 din acelaşi înscris prevede că: „Antreprenorul va rezolva cu promptitudine orice reclamaţii, pretenţii, deteriorare sau prejudiciu ale terţilor (proprietari sau ocupanţi ai terenurilor sau proprietăţilor afectate de lucrări etc.)
Recurenta apreciază că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că are calitate procesuala pasivă, pornind de la calitatea sa reprezentant al expropriatorului care, în speţă, este Statul Român.
Însă, aceasta raţiune juridică vine în contradicţie cu obiectul cauzei şi cu temeiul de drept al acesteia - pretenții întemeiate răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349-1357 C.civ.
În opinia recurentei, ar putea avea calitatea de reprezentant al expropriatorului, numai în ipoteza în care în prezenta cauză ar fi în discuţie un imobil situat în interiorul coridorului de expropriere.
Calitatea procesuală pasivă în calitate de reprezentant a expropriatorului vine în contradicţie cu modalitatea primei instanțe de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta susține că admiterea uneia din cele două excepţii implica obligatoriu respingerea celeilalte.
Astfel, fie se califica cererea reclamanţilor drept o acţiune în pretenţii, ipoteză în care trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1349-1357 C.civ., caz în care recurenta nu are calitate procesuală pasivă, cel puţin în ceea ce priveşte disconfortul cauzat de antreprenor, fie se califica cererea ca fiind o acţiune prin care se solicită despăgubiri pentru o expropriere de fapt - ipoteza contrazisă de faptul că imobilul intimaţilor nu se afla pe amplasamentul autostrăzii, iar pe proprietatea acestora nu se efectuează niciun fel de lucrări.
Recurenta învederează că în cursul anului 2019, intimaţii au formulat o cerere de emitere a ordonanţei președințiale cu număr de dosar nr. x/176/2018, prin care au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin C.N.A.I.R., şi cu antreprenorul, oprirea lucrărilor la autostrada Sebeş-Turda. Aceasta cerere a intimaților a fost admisă, iar în urma admiterii, au solicitat şi au primit de la antreprenor, în baza unui acord de mediere, o sumă de bani reprezentând compensații pentru disconfortul creat de efectuarea lucrărilor la autostradă în zona imobilului proprietatea lor.
Instanţa de apel a motivat soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe cu privire la excepţia invocată: pe de o parte, reținând că, în conformitate cu Statutul C.N.A.I.R. SA, adoptat prin O.U.G. nr. 84/2003 pârâta are calitate procesuală pasivă, potrivit reglementarilor privind răspunderea civilă delictuală, iar pe de alta parte, că aceasta calitate procesuală este derivată din calitatea de reprezentant al Statului Roman în realizarea obiectivelor de interes naţional.
În situaţia în care instanța de recurs va aprecia că recurenta are calitate procesuală pasivă, solicită admiterea recursului, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel în mod greșit a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât, prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii Sebeş Turda, a fost afectat dreptul de proprietate al intimaților, prin îngrădirea exercitării drepturilor lor și diminuarea valorii proprietăţii acestora, astfel încât s-a apreciat că a operat o expropriere de fapt.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a jurisprudenței C.E.D.O., anume a Hotărârilor din cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, respectiv, din cauza Mellacher şi alţii contra Austriei.
În opinia recurentei, speța de față nu prezintă similitudini cu situaţiile din practica C.E.D.O. la care se face referire în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât în cele doua cauze, valoarea imobilelor reclamanţilor a fost diminuată prin interdicţia de construire derivată chiar din intervenţia statului în folosinţa bunurilor ceea ce, în speţa, nu s-a întâmplat.
În speţa de față, nu există nicio lucrare pe imobilul reclamanţilor intimaţi, mai mult, între proprietatea în discuţie şi autostradă există o distanță considerabilă.
În ce priveşte ”ingerinţa” statului în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului prin prisma includerii terenului intimaţilor în zona de protecţie a autostrăzii, recurenta susține că acest fapt nu aduce niciun prejudiciu cert şi actual care să fi fost dovedit în cauză.
Împrejurarea că, aşa cum rezultă din certificatul de urbanism depus în cauză, intimaţii nu pot construi pe terenul pe care îl deţin, se datorează faptului că, prin HCL nr. 158/2014 suprafaţa de 840,00 mp din totalul de 1140,00 mp a trecut în extravilanul localităţii, iar în intravilan a rămas doar suprafaţa de 290,00 mp, în condiţiile în care suprafaţa minimă prevăzută de Legea nr. 50/1991 pentru a se emite o autorizaţie de construire este de 300,00 de mp.
Ca urmare, având în vedere ca transferul din intravilan în extravilan s-a făcut printr-o Hotărâre de Consiliu Local, iar nu prin decizia sa, recurenta susține că nu i se poate reține vreo culpă pentru faptul că intimaţii nu mai pot construi ce doresc pe terenul proprietatea lor.
Faptul că imobilul în discuţie face parte din zona de protecţie a autostrăzii, fără ca pe acest imobil să fie efectuată vreo lucrare, din iniţiativa recurentei, nu este de natura să justifice reținerea instanței de fond cu privire la ingerinţa sa în exercitarea atributelor dreptului de proprietate al intimaţilor.
Potrivit art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997: ”(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; e) pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.
Se arată de către recurentă că niciunde în cuprinsul actului normativ invocat nu se stipulează că proprietarii nu îşi pot folosi în continuare imobilele conform categoriilor sale de folosinţă, ci sunt prevăzute doar nişte reguli pentru siguranţa lor şi a celorlalţi. De altfel, dată fiind amplasarea concretă a proprietăţii intimaţilor față de corpul autostrăzii, afectarea drumului prin încălcarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997, nici nu este fizic şi în concret posibilă, întrucât, în zona proprietăţii în cauză, autostrada este realizată sub forma unui viaduct înalt de circa 20 de metri.
În consecinţă, recurenta susține că prin prisma includerii imobilului în zona de protecţie a autostrăzii nu există o ingerinţă reală în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra terenului sau construcţiei.
Nici faptul că nu mai pot obţine autorizaţia de construire pe teren nu este imputabil recurentei, întrucât imobilul s-a transferat parţial din intravilan în extravilan printr-o Hotărâre de Consiliu Local, iar nu printr-o decizie care să îi aparțină.
Ca urmare, aprecierea situaţiei imobilului intimaţilor ca fiind supus unei exproprieri de fapt, câtă vreme acesta nu a fost atins nici fizic nici juridic prin realizarea autostrăzii, este neîntemeiată.
Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, anume cele care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Din conţinutul art. 1357 C.civ. rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite.
În ceea ce privește existența prejudiciului, recurenta susține că instanța de apel nu a adus argumente privind menţinerea întinderii prejudiciului - suma acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri materiale.
Această sumă, deși este inferioară celei stabilite prin raportul de expertiză, instanța nu a justificat cum s-a optat pentru suma de 70.000 euro despăgubiri materiale și la 15.000 euro daune morale, ajungându-se în acest fel tot la suma de 85.000 euro stabilită prin raportul de expertiză.
Evaluarea efectuată în cauza nu are la bază decât simple presupuneri ale expertului, validate de către instanţa de fond.
Suma de 70.000,00 de euro stabilită cu titlu de prejudiciu material, constând în diminuarea valorii proprietăţii intimaţilor, este injust stabilită, întrucât obiectivul stabilit de către instanţă a fost să se stabilească deprecierea valorică a imobilului - proprietatea reclamanţilor, prin raportare la: studiul de impact asupra mediului; imposibilitatea folosirii integrale a imobilului conform destinaţiei sale, a efectuării lucrărilor de extindere /consolidare la imobil; interdicţia de construire; lipsa de tranzacţii imobiliare în zonă; perspectiva înstrăinării imobilului la un preţ avantajos prin raportare la preţul de circulaţie neafectat de întregul disconfort; diminuarea valorii proprietăţii rezultată din execuţia traseului autostrăzii în imediata apropriere a proprietăţii reclamanţilor.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta procedează la reluarea obiecțiunilor formulate cu privire la raportul de expertiză, însă, acestea nefiind critici de nelegalitate, nu vor fi reproduse în cele ce urmează, întrucât instanța de recurs nu poate exercita un control judiciar al temeiniciei hotărârii recurate, astfel încât vor rămâne în afara analizei ce se va efectua în prezenta decizie.
Se mai susține de către recurentă că, în cauză, nu s-a întocmit o expertiza în specialitatea construcţii din care să reiasă că vibraţiile pe care le provoacă utilajele care lucrează în zonă şi autovehiculele care vor circula pe autostrada aflată la aproximativ 50 de m distanță şi la o înălțime de aproximativ 20 de metri, sunt cele care în mod exclusiv afectează structura construcţiilor intimaţilor, motiv pentru care suma stabilită cu titlu de daune materiale de către instanţa de fond, în opinia recurentei, nu are nicio susţinere juridică.
În ceea priveşte suma de 15.000 de euro stabilită cu titlu de daune morale, recurenta învederează că aceasta a fost stabilită în lipsa oricăror dovezi (expertiză medicală sau altă probă administrată în cauză), reținându-se fără niciun suport probator că starea de sănătate a intimatei s-ar fi degradat din cauza realizării autostrăzii în aproprierea casei acesteia.
În opinia recurentei, sumele stabilite cu titlul de despăgubiri, au fost motivate ca o despăgubire pentru procedura de „expropriere”, iar nu ca o despăgubire în baza răspunderii civile delictuale.
Se mai arată că în proiectul obiectivului de investiţii, sunt prevăzute panouri fonice, pentru a proteja proprietăţile învecinate. Ca atare, disconfortul fonic sau de altă natură, creat de executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.
Pe de altă parte, încadrarea imobilului în zona de protecţie a autostrăzii este una legală, însă nu duce în mod automat la imposibilitatea folosirii imobilului.
În ceea ce privește existența faptei ilicite recurenta arată că poate constitui faptă ilicită nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, respectiv orice abţinere de la îndeplinirea acelei activităţi sau de
la săvârşirea acţiunii prevăzute de normele imperative ale legii.
Or, în cazul de față, recurenta susține că nu a întreprins nicio acţiune prin care să fie încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Astfel, lucrările la autostradă se desfăşoară în baza unei autorizaţii de construire care nu a fost contestată de către intimaţi; în consecinţă, nu se pune problema îndeplinirii acestei condiţii.
În ce priveşte așa zisa ”ingerinţă” în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, recurenta susține că aceasta rezultă din lege, respectiv din O.G. nr. 43/1997 care stabilște că zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.
În cuprinsul art. 14-17 din acest act normativ, zonele drumului public, administratorii sau proprietarii acestora, precum şi drepturile şi obligaţiile acestora, sunt definite astfel:
”(1) Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elemente constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.
Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea. Limitele zonelor de siguranţă a drumurilor, podurilor şi viaductelor, în cale curentă şi aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1.
Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1.
(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin; neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă, lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.”
În cererea de chemare în judecata, reclamanţii au arătat că limita de protecţie din normele tehnice de 50 de m ajunge pe proprietatea lor, iar distanța dintre axul drumului şi construcţia proprietatea reclamanţilor, încalcă normativele legale şi restrâng exerciţiul dreptului de proprietate. Contrar celor susţinute de către reclamanţi şi reţinute de către instanţele de fond şi de apel, distanța de 50 de m este legală, fiind prevăzută în Anexa 1 a Ordonanţei nr. 43/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.198/2015.
Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în privinţa străzii pe care este amplasată proprietatea intimaţilor, stradă care are tot categoria de drum public administrat însă de autoritatea publică locală dar împotriva căreia intimaţii nu s-au îndreptat.
Instanţa de apel, în aprecierea includerii proprietăţii intimaţilor în zona de protecţie, în mod greşit a avut în vedere măsurătorile efectuate de către expert, cu privire la care recurenta a arătat în mod expres că acestea nu îi sunt opozabile, fiind efectuate în lipsa reprezentanţilor lor și afara cadrului procesual.
Nici cerința legală a raportului de cauzalitate dintre faptă ilicită și prejudiciu nu este îndeplinită, având în vedere că în cauza de față nu există faptă ilicită care să fi fost săvârșită de recurentă, iar prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil.
Nici la prima instanță și nici în apel nu s-a dovedit vinovăția sa, întrucât nu ocupă în niciun fel imobilul reclamanţilor.
În probațiune, recurenta arat că solicită instanţei de recurs să pună în vedere intimaţilor să depună acordul de mediere în temeiul căruia au primit compensări de la antreprenor pentru disconfortul pretins a fi fost generat de executarea lucrărilor de construire a autostrăzii, în apropierea imobilului proprietatea lor.
II. Motivele de recurs ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice
Recurentul pârât invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C.proc.civ.
Se susține că instanțele de fond în mod nelegal au confirmat calitatea sa procesuală pasivă.
În susținerea excepției invocate s-au prevalat de dispozițiile art. 224 alin. (1) C.civ., potrivit cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităţilor si instituţiilor publice, care sunt persoane juridice.
Or, prin Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 2 alin. (2) şi alin. (3) sunt enumerate expres instituţiile cu atribuţii în construcţia şi realizarea de autostrăzi.
Pe de altă parte, prin H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcţionarea MFP, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care stabileşte principalele atribuţii şi funcţii ale acestuia, nu stabilește calitatea de „expropriator” și nici nu pot fi identificate atribuții de orice fel referitoare la „...modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator”.
Prin urmare, recurentul solicită admiterea excepției calității sale procesuale pasive și, în consecință, respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice.
Pr fond, se susține că în mod nelegal au fost reținute condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C.civ. ca fiind întrunite în speță.
Fapta ilicită, ca element ai răspunderii civile delictuale reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare de prejudicii nu are caracter ilicit atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
Recurentul învederează că prin hotărârile pronunţate instanțele de fond au încălcat dispoziţiile art. 1358 C.civ. referitoare la criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei.
În cauză nu poate fi imputată şi dovedită o vinovăţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel cum a arătat, expropriatorul, astfel cum este definit prin Legea nr. 33/1994, republicată, este singurul responsabil pentru alegerea coridorului de expropriere proiectat pentru realizarea autostrăzii Sebeş Turda, ca şi pentru eventualele prejudicii materiale şi morale suferite de reclamanţi prin încălcarea dreptului lor de proprietate.
Cu toate acestea, prin hotărârile pronunţate în cauză s-a reținut în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice poartă răspunderea pentru pentru modalitatea de stabilire traseului autostrăzii.
În al doilea rând, potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, republicată, toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de către expropriator.
Recurentul mai susține că, în speţă, nu există un raport de cauzalitate între o faptă ilicită care să-i poată fi imputată Ministerului Finanțelor Publice prejudiciul pretins.
Se arată că reclamanții-intimați, prin acţiunea formulată, invocă un prejudiciu pentru disconfortul creat de lucrările efectuate la autostrada Sebeş - Turda.
Având în vedere acest aspect, recurentul solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să rețină că Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului în aceasta cauză.
Instanţele de fond au reţinut calitatea procesuală a MFP ,,.. în temeiul răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat acestora prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator.”
De fapt, prin acţiunea formulată, în fapt se invocă un prejudiciu pentru modalitatea de
stabilire a traseului autostrăzii, iar în drept, acţiunea este întemeiata pe dispoziţiile legale referitoare la răspunderea delictuală.
Atât motivele de fapt invocate şi reţinute în speţă, cât şi motivele în drept nu-i pot fi imputabile Ministerului Finanţelor Publice și, în consecință, rezultă că Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor, întrucât, în opinia acestora, criticile formulate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, solicitând admiterea acestuia.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin memoriul de recurs și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul cererii de recurs nu au putut fi identificate susțineri de natură a se încadra în acest motiv de casare, potrivit căruia – hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Ca atare, în analizarea acestui recurs, se va avea în vedere motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, căruia recurentul i-a circumscris atât critici privind nelegala confirmare a calității sale procesuale pasive, dar și critici privind dezlegarea dată în apel fondului raportului juridic litigios; având în vedere însă că problema calității procesuale pasive pune în discuție chestiuni de ordin procedural, Înalta Curte va proceda, în baza recalificării, la evaluarea acestor critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Totodată, referitor la recursul aceluiași titular, Înalta Curte reține că Ministerul Finanțelor Publice formulează critici atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant legal al Statului Român, însă, se constată că cele privitoare la pretinsa sa calitate de parte sunt străine de cadrul procesual, sub raport subiectiv, astfel cum acesta a fost configurat încă de la prima instanță, prin cererea de chemare în judecată și actele de procedură formulate de celelalte părți ale cauzei.
Prin urmare, întrucât Ministerul Finanțelor Publice a figurat în proces doar în calitate de reprezentant legal al Statului Român, iar nu în nume propriu, Înalta Curte nu va proceda la analizarea criticilor prin care se susțin aspecte referitoare la lipsa calității sale procesuale sau la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestei autorități.
Și în privința recursului declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, se impune precizarea că va fi avut în vedere și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, pentru evaluarea criticilor recurentei sub aspectul confirmării calității sale procesuale pasive, alături de cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8, astfel cum a fost invocat recurentă.
Cererea dedusă judecății are ca obiect pretenția reclamanților de acordare a unor daune materiale și morale pentru prejudiciul ce le-a fost produs prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii Sebeș-Alba, în imediata vecinătate a imobilului proprietatea lor, acțiune care a condus la imposibilitatea exercitării plenitudinii prerogativelor dreptului de proprietate, la scăderea valorii de circulație a acestuia, precum și la afectarea dreptului la viață privată și de familie etc.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului lor de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar și a dreptului la viață privată și de familie – la nivelul standardului de protecție recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența dezvoltată pe temeiul art. 8 din Convenție -, se constată că răspunderea civilă delictuală – art. 1357 și urm. din Codul civil – constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanței naționale evaluarea pretinselor încălcări ale dispozițiilor din Convenția europeană, identificate de instanțele de fond, pe baza celor susținute de părţi.
Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare și apărarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție revin în primul rând autorităților naționale, iar mecanismul de soluționare a plângerilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de apărare a drepturilor omului.
Or, din acest motiv, art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziția cetățenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în fața unei instanțe independente și imparțiale a unor încălcări materiale ale Convenției, înainte de activarea mecanismului internațional de plângere în fața Curții de la Strasbourg.
Enunțând în mod explicit obligația statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabilește în beneficiul justițiabililor o garanție suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.
Din perspectiva art. 13 din Convenție, dispozițiile din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalități, în absența unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiție a acestui tip de încălcare (în speță, în principal, actele normative ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, anume Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie – ori acte normative speciale, precum Legea nr. 255/2010 sau O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor).
Înalta Curte constată că în aceste coordonate instanța de apel a evaluat în apel raportul juridic litigios, analizând faptele imputate autorităților din perspectiva ”ingerinței” sau a încălcărilor reclamate, cu referire, în speță, la art. 1 Protocolul 1 și art. 8 din Convenție, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg.
Or, în acest context, ingerința, integrată în cadrul verificării condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale corespunde analizării cerințelor faptelor juridice ilicite, a prejudiciului produs reclamanților, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și chiar a elementului subiectiv, în ceea ce îl priveşte pe recurentul Statul Român, faţă de răspunderea obiectivă ce operează în temeiul Convenţiei.
Pe de altă parte, în jurisprudența C.E.D.O., ”ingerința” sau analizarea unei pretinse încălcări a Convenției, este supusă verificării condițiilor de a fi prevăzută de lege, de a urmări un interes general și de păstra un just echilibru între cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât particularii să nu fie plasați în poziția de a suporta o sarcină disproporționată sau exorbitantă (testul de proporționalitate).
Având în vedere aceste premise, este necesar a se preciza că încălcarea reclamată, în contextul blocului convențional, nu poate proveni decât de la una dintre autoritățile statului, întrucât, potrivit obligațiilor asumate, ca părți ale Convenției europene a drepturilor omului, statelor membre le revine obligația de a se dota cu un sistem de drept intern corespunzător asigurării respectării și garantării drepturilor și libertăților omului, astfel cum sunt reglementate în Convenție și Protocoalele adiționale, la nivelul standardelor ce reies din jurisprudența Curții Europene.
În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a confirmat în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (C.N.A.I.R.), dată fiind împrejurarea că este instituția publică ce a avut rol determinant în proiectarea şi alegerea traseului autostrăzii, într-o modalitate pretins vătămătoare pentru exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanților, dar și al dreptului acestora la respectarea vieții private private și de familie, din perspectiva art. 8 din Convenţie.
Astfel cum reiese din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 din OUG nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", CNADNR (în prezent, C.N.A.I.R.) este o persoană juridică de interes strategic național, cu capital integral de stat și are ca principal obiect de activitate proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitatea, repararea, administrarea şi întreţinerea drumurilor de interes naţional, scop în care urmăreşte avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice a exproprierilor, contractarea şi finanţarea lucrărilor de investiţii şi reparaţii de drumuri, autostrăzi, poduri şi alte lucrări de reparaţii, precum şi executarea şi recepţionarea pe teren a lucrărilor respective şi elaborează documentaţii pentru execuţia de lucrări şi exploatarea autostrăzilor.
În plus, instanța de apel, pentru confirmarea calității procesuale pasive a C.N.A.I.R. în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant legal al Statului Român, în mod corect a reținut că recurenta este beneficiara autorizaţiei de construire nr. 014/28.06.2016 emise de către Ministerul Transporturilor pentru obiectivul de investiţii „Autostrada Sebeş-Turda – lazul 1” şi a emis Decizia de expropriere nr. 722/31.07.2014.
Drept urmare, recurenta C.N.A.I.R. a avut un rol determinant în alegerea și proiectarea traseului autostrăzii în discuție, împrejurare ce a plasat proprietatea reclamanților în limitele zonei de protecție a autostrăzii, în sensul definit de art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a înlăturat în mod legal apărarea pârâtei privind incidența răspunderii antreprenorului, conform celor convenite, în special, prin clauzele de la art. 2.15.2 și 2.16.1, invocate prin motivele de recurs, întrucât, pe de o parte, contractul dintre recurenta-pârâtă și antreprenor nu este opozabil reclamanților, iar natura prejudiciului reclamat nu privește executarea defectuoasă a lucrărilor de construire, astfel cum au fost autorizate în favoarea C.N.A.I.R., ci consecințe antrenate de vecinătatea dintre proprietatea intimaților-reclamanți și autostradă, ceea ce reprezintă o situație continuă, iar nu numai pe durata derulării lucrărilor de construire a autostrăzii (interval în care acționează antreprenorul).
În acest context, se constată că instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei în legătură cu consecințele poluării ambientale suportate de către reclamanți chiar pentru pe durata lucrărilor de construire (evaluată de instanță în principal, în legătură cu art. 8 din Convenție, pentru analiza cererii de daune morale), constatând că beneficiarului C.N.A.I.R. îi revenea obligația urmăririi respectării prevederilor din acordul de mediu.
Cum cea din urmă concluzie este rezultatul evaluării directe a materialului probator al cauzei de instanța de apel, Înalta Curte nu poate reaprecia asupra acesteia, întrucât prin intermediul controlului judiciar din recurs se realizează exclusiv o cenzură de legalitate, nu și de temeinicie a hotărârii atacate.
Înalta Curte apreciază că cele anterior constatate, unite cu dispozițiile citate privitoare la atribuțiile legale ale C.N.A.I.R., precum și față de cauza prejudiciului reclamat ca derivând din stabilirea traseului autostrăzii, în imediata vecinătate a proprietății reclamanților, la limita culoarului de expropriere, în interiorul zonei de protecție, reprezintă împrejurări suficiente pentru reținerea în cauză a calității procesuale pasive a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., din perspectiva prevederilor art. 36 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora:
”Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 223 din Codul civil care stabilesc astfel: ”(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.”
Or, astfel cum deja s-a arătat, în cazul unei căi de atac efective (recurs efectiv) impuse de art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, pe calea unei răspunderi obiective, statul este cel chemat să răspundă pentru încălcări ale drepturilor și libertăților consacrate și garantate de Convenție.
Din acest motiv, se constată că în mod legal a fost înlăturată apărarea pârâtului Statul Român privind incidența art. 224 alin. (1) din Codul civil privitoare la răspunderea subsidiară a statului, în raport cu alte organe, autorități sau instituții publice care sunt persoane juridice, dat fiind temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (art. 1357 și urm. din Codul civil, cu valoarea recursului efectiv în fața unei instanțe naționale, în baza art. 13 din Convenția europeană).
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenților analizate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit reîncadrării argumentelor recurenților privind calitatea procesuală pasivă, realizate din oficiu, în baza interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod.
Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile dezvoltate de recurenți în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Având în vedere cadrul legal anterior descris, se constată că instanța de apel în mod legal a verificat în apel raportul juridic litigios pe baza principiilor desprinse din jurisprudența Curții de la Strasbourg în interpretarea și aplicarea art. 1 Protocolul 1 și a art. 8 din Convenție.
În ceea ce privește art. 1 Protocolul 1, pornind de la circumstanțele factuale ale cauzei, Înalta Curte apreciază, în raport de jurisprudența C.E.D.O. pe care a aplicat-o, că instanța de apel a cenzurat în mod legal concluzia primei instanțe care reținuse existența unei exproprieri de fapt (art. 1 Protocolul 1 norma a doua din primul paragraf – privarea de proprietate) și, potrivit argumentelor redate în considerentele deciziei, se constată că instanța de apel a apreciat că în raporturile juridice dintre părți era incidentă jurisprudența C.E.D.O. referitoare la prima normă din primul paragraf al art. 1 Protocolul 1 - dreptul la respectarea bunurilor (sau norma generală) și cea privind analizarea celui de-al doilea paragraf din art. 1 Protocolul 1 - reglementarea de către stat a folosinței bunurilor conform interesului general.
Pentru reflectarea acestei distincții între cele trei ipoteze ale normei convenționale este relevant, de exemplu, par. 29 din Cauza Couturon contra Franței din 25 iunie 2015 în care Curtea arată următoarele:
”29. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima normă, care apare în prima frază a primului paragraf şi care are un caracter general, enunţă principiul general al respectării dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a doua frază din acelaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cea de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte dreptul statelor de a reglementa, printre altele, folosinţa bunurilor conform interesului general [a se vedea, printre altele, Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 61, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 55, C.E.D.O. 1999 II, Immobiliare Saffi împotriva. Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 44, C.E.D.O. 1999 V, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, C.E.D.O. 2004 V, şi Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012]. 30.”
În acest condiții, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă C.N.A.I.R. în mod greșit susține că în cauză s-a reținut existența unei exproprieri de fapt (în sensul privării de bun), această dezlegare în drept fiind cenzurată de instanța de apel, astfel încât pricina a fost analizată atât din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (partea din decizie referitoare la scăderea valorii de circulație a proprietății reclamanților din cauza învecinării cu autostrada, în aria zonei de protecție), dar și din perspectiva limitelor de exercitare a dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor (limitările legale prevăzute de art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 43/1997 în sarcina proprietarilor imobilelor aflata în zona de protecția a drumurilor).
În mod nefondat se susține că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a principiilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume a hotărârilor pronunțate în Cauza Sporrong și Lonroth contra Suediei din 23 septembrie 1982, Cauza Mellacher şi alţii contra Austriei din 19 decembrie 1989, invocate de recurentă în motivele de recurs.
Cu toate că recurenta-pârâtă menţionează doar aceste două cauze ale instanţei europene, în cadrul acestei analize nu vor putea fi ignorate şi celelalte hotărâri ale Curţii de la Starsbourg avute în vedere de curtea de apel, anume hotărârile pronunțate în Cauza James şi alţii contra Marii Britanii din 22 februarie 1986, Couturon contra Franței din 25 iunie 2015, Cauza Ouzonoglu contra Greciei din 24 noiembrie 2005 ori Cauza Athanasiou ș.a. contra Greciei din 9 februarie 2006 etc., având în vedere că şi acestea se integrează în raţionamentul unitar al instanţei de apel.
Astfel, este necontestat în cauză că parte dintre pretențiile deduse judecății (daunele materiale solicitate) intră în domeniul de aplicare al art. 1 Protocolul 1, având în vedere că instanțele de fond au reținut că recurenții reclamanți sunt proprietarii unui imobil compus din teren în suprafață de 1.140 mp și construcție, iar din totalul suprafeței menționate, 850 mp au intrat în zona de protecție a autostrăzii prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 158/2014, suprafață care a fost trecută din categoria intravilan în categoria extravilan; în acest fel, proprietatea reclamanților a fost împărțită în două categorii, rămânând în intravilan doar o suprafață de 290 mp.
Această constatare reprezintă confirmarea existenței unui ”bun actual” în patrimoniul reclamanților și, prin aceasta, premisa analizei pretinsei încălcări a art. 1 Protocolul 1 în privința bunurilor lor.
Proprietatea reclamanților nu a intrat în coridorul de expropriere, astfel încât aceștia se regăsesc în continuare în posesia întregului imobil, însă, urmare a modalității de stabilire a traseului autostrăzii de către recurenta C.N.A.I.R., sunt constrânși să se confrunte cu toate consecințele antrenate de realizarea acestui obiectiv de interes general; diminuarea valorii întregii proprietăți cu 55%, necesitatea conformării cu regimul juridic aplicabil zonelor de protecție a drumului stabilit prin dispozițiile O.G. nr. 43/1997, pentru partea din teren trecută în extravilan și inclusă în zona de protecție, cu suportarea continuă a poluării fonice și scăderea calității mediului prin creșterea noxelor și a vibrațiilor provenind de la traficul de pe autostradă etc.
Potrivit distincțiilor anterior evidențiate din jurisprudența C.E.D.O. în legătură cu art. 1 Protocolul 1, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, în partea referitoare la pretinsa scădere a valorii de circulație a imobilului, cererea trebuia examinată prin prisma primei norme din primul alineat al art. 1 Protocolul 1 – dreptul la respectarea bunurilor (norma generală).
De exemplu, la pct. 32 din Cauza Couturon c. Franței, Curtea Europeană stabilește reperele de evaluare în funcție de norma din art. 1 Protocolul 1 incidentă:
”Dacă, în cazul unei privări de proprietate, neacordarea de despăgubiri constituie, în principiu, o sarcină excesivă şi aduce cu sine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 48, C.E.D.O. 1999-II], situaţia este diferită în cazul în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al acestei dispoziţii [a se vedea, de exemplu, Depalle împotriva Franţei (MC), nr. 34044/02, pct. 91, C.E.D.O. 2010] sau, precum în speţă, a primei fraze a primului paragraf. Aşadar, nu reprezintă decât unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă justul echilibru a fost respectat.”
Prin urmare, neacordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la respectarea bunurilor nu reprezintă decât o circumstanță în evaluarea raportului de proporționalitate între cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
Pe de altă parte, la pct. 34 din aceeași cauză, Curtea a reținut: ”34. În speţă, Curtea constată,
în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea, Depalle, citat anterior, pct. 84, C.E.D.O. 2010).”
Și în cauza de față, ”ingerința” sau faptele imputate pârâților ori, lato sensu, conduita autorităților se circumscriu realizării unor politici publice pentru crearea unei infrastructuri de autostrăzi pe teritoriul național, fiind prevăzută de lege (Legea nr. 255/2010, în acest caz, dar și de OUG 84/2003 – în privința atribuțiilor C.N.A.I.R.), întrucât, statul, prin autoritățile sale, în exercitarea marjei sale de apreciere, pentru realizarea unor astfel de obiective de utilitate publică, pe un amplasament ales de acestea, poate recurge la expropriere, cu acordarea unor despăgubiri corespunzătoare particularilor vizați de măsura privării de bunuri.
Adiacent, și existența unor proprietăți private în zona de protecție a drumurilor este permisă de lege, având în vedere dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997, proprietăți care au un regim juridic restrictiv de exploatare, legea stabilind o serie de interdicții în sarcina proprietarilor acestora.
Astfel, art. 14 din actul normativ menționat prevede că:
”Zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.”
Iar la art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 se prevede:
”(1) Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecție sunt prevăzute în anexa 1.”
Potrivit lit. d) a anexei 1, zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, iar zona drumului (lit. e din anexă) reprezintă distanţa de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecţie, distanță care, în cazul autostrăzilor, este de 50 metri.
Pe de altă parte, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 prevede astfel:
”(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin:
a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;
b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;
c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă;
d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului;
e) pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.”
Din aceste dispoziții legale reiese că dacă o proprietate este plasată în zona de protecție, aceasta va rămâne în continuare în proprietatea titularilor săi, însă aceștia vor fi ținuți la respectarea obligațiilor anterior redate; or, toate aceste sarcini (pozitive sau negative) reprezintă restrângeri aduse plenitudinii exercitării atributelor dreptului de proprietate, având natura juridică a unor servituți legale.
Se constată, de exemplu, în legătură cu interdicția de construire (art. 17 alin. 2 lit. c) că ea nu este una absolută (astfel încât, textul nu are în sine sau de plano un viciu de neconvenționalitate), întrucât proprietarul terenului plasat în zona de protecție nu are interdicția generală de a construi, ci doar de a executa lucrări care ar fi de natură să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau care ar putea modifica regimul apelor subterane sau de suprafaţă.
Cu toate acestea, în cazul intimaților reclamanți, prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii, s-a antrenat obligația autorităților de se securiza circulația pe drumul public prin stabilirea zonei de protecție a autostrăzii, ceea ce a presupus, în privința reclamanților, schimbarea categoriei de folosință a unei părți din proprietatea lor, astfel că, din totalul de 1.140 mp, 850 mp au fost trecuți din intravilan în extravilan, prin PUG, aprobat prin HCL nr. 158/2014. Drept urmare, acest teren a devenit, în principiu, neconstruibil, întrucât pe terenurile din extravilan nu se pot ridica decât construcții agricole sau de exploatare, în timp ce terenul rămas în intravilan reprezintă 290 mp pe care deja se află construcția proprietatea reclamanților.
Chiar dacă în prezent intimații-reclamanți au inițiat procedură în fața autorităților pentru reintroducerea terenului de 850 mp în categoria de folosință intravilan, Înalta Curte reține că acesta reprezintă un nou demers al acestora (alături de cele enunțate în decizia recurată), al cărui rezultat este incert, așadar, o sarcină suplimentară a titularilor dreptului de proprietate prin care aceștia tind la revenirea la situația anterioară proiectării și începerii construirii autostrăzii pe traseul stabilit de C.N.A.I.R..
Luând în considerare toate consecințele antrenate de vecinătate cu autostrada, astfel cum instanța de apel a reținut, s-a apreciat că valoarea de circulație a imobilului a scăzut cu 55%.
Înalta Curte apreciază că un atare prejudiciu are caracter cert și reprezintă un prejudiciu actual, contrar celor susţinute de recurenta C.N.A.I.R..
Vor fi lăsate neanalizate susținerile aceleiaşi recurente prin care formulează critici cu privire la raportul de expertiză imobiliară efectuat la prima instanță și pe care le-a susținut cu titlu de obiecțiuni, întrucât acestea sunt critici de netemeinicie cărora instanța de apel le-a răspuns și care nu pot fi evaluate de instanța de recurs care exercită un control judiciar de legalitate.
Pe de altă parte, se constată că în mod nelegal recurenta susține că, în speță, prejudiciul nu este cert, lichid și exigibil, aceste însușiri fiind prevăzute de lege în legătură cu o creanță care are aptitudinea de a fi pusă în executare silită (art. 663 din Codul de procedură civilă), ceea ce reprezintă însă o chestiune străină de cauză, deci și de analiza prejudiciului în speţă.
Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate susținerile recurentei C.N.A.I.R. prin care invocă greșita aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. de către instanța de apel, reclamând caracterul diferit dintre circumstanțele speței de față și cele din cauzele Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Mellacher şi alţii contra Austriei sau din cauza James şi alţii contra Marii Britanii.
Se apreciază că instanța de apel a identificat în mod corect jurisprudența relevantă.
Astfel, Curtea Europeană în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Curtea a reţinut că nu a operat o expropriere în fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Cu toate acestea, interdicţiile de construire şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilele în condiţii normale de piaţă, deşi lasă din punct de vedere juridic intact dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor, sunt în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă doar o indemnizaţie corespunzătoare.
În cauza Mellacher şi alţii contra Austriei sau în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea Europeană a recunoscut competenţa statului de a reglementa folosinţa unor bunuri proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar, în aceeaşi măsură a arătat că, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unor despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.
În plus, Înalta Curte reține că potrivit raționamentului dezvoltat de Curtea de la Strasbourg în cauza Couturon contra Franței (cauză în care încălcarea art. 1 Protocolul 1 a fost analizată din perspectiva normei generale – dreptul la respectarea bunurilor), scăderea cu un procent între 20 și 40% a valorii părții din proprietatea reclamantului rămase neexpropriate, devalorizare cauzată de vecinătatea cu o autostradă situată la 250 de metri, a fost considerată de instanța europeană că nu îl plasează pe reclamant în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă (par. 38 din hotărâre), astfel încât, deși a declarat admisibilă plângerea pe art. 1 Protocolul 1, pe fond, s-a decis că nu a avut loc o încălcare faţă de nivelul devalorizării.
Or, în cauza de față nu numai că scăderea valorii de circulaţie a proprietății reclamanților cauzate de vecinătatea cu autostrada este superioară celei reținute în cauza Couturon (55% față de 20-40%) din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor, dar această constatare este dublată analiza încălcării art. 1 Protocolul 1 al doilea paragraf (reglementarea folosinței bunurilor) și, ca atare, de aplicarea criteriilor de evaluare a raportului de proporționalitate în temeiul raționamentului Curții Europene din Hotărârile din cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Mellacher ș.a. contra Austriei.
În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că cererea reclamanților se impunea a fi admisă, având în vedere că, în ansamblu, aceștia au fost expuși unei sarcini speciale și exorbitante prin care a fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale și cerințele de interes general, concluzionându-se că a avut loc încălcarea art. 1 Protocolul 1, întrucât nu a fost respectat un raport de proporționalitate rezonabil.
Revenind la analiza cerinţelor răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește latura subiectivă, cu referire la pârâta C.N.A.I.R., Înalta Curte reține că în această materie este suficientă și simpla culpă în săvârșirea faptei ilicite, cerință ce se constată a fi îndeplinită în acestei recurente, având în vedere că aceasta este instituția abilitată de stat cu proiectarea și construirea rețelei de drumuri publice prin prevederile O.U.G. nr. 84/2003; în speță, recurenta C.N.A.I.R. a stabilit traseul autostrăzii Sebeș-Turda într-o modalitate vătămătoare pentru recurenți, care, pentru intimaţii-reclamanţi a antrenat consecinţe dincolo de nivelul obișnuit și implicit al servituților legale pe care indivizii trebuie să le respecte în legătură cu realizarea și beneficiul unor obiective de utilitate publică.
În privința recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum deja s-a arătat, este vorba despre o răspundere obiectivă, răspundere ce decurge din obligația sa ca stat membru al Convenției europene a drepturilor omului și care poate opera, atunci când se constată o încălcare a prevederilor Convenției ori a Protocoalelor sale adiționale, după ratificarea de către România a Convenției prin Legea nr. 30/1994.
Cum speța de față este întemeiată pe invocarea încălcării art. 1 Protocolul 1 și art. 8 din Convenție, iar răspunderea civilă delictuală îndeplinește, în ordinea juridică internă, rolul recursului efectiv (cale de atac efectivă) în fața unei instanțe independente și imparțiale, în sensul art. 13 din Convenție, se confirmă antrenarea acestei răspunderi obiective a statului, independente de orice culpă, în speţă, nefiind incidente prevederile art. 1358 din Codul civil, astfel cum în mod nefondat recurentul a susţinut prin motivele de recurs.
Nici criticile recurentei-pârâte C.N.A.I.R. referitoare la acordarea unor daune morale, confirmată în apel, nu pot fi primite; recurentul-pârât Statul Român nu a formulat critici referitoare la acest aspect.
Se constată că recurenta-pârâtă C.N.A.I.R., din acest punct de vedere, a învederat că instanța a apreciat, în absența oricărei dovezi, că starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat din cauza realizării autostrăzii în apropierea casei acesteia, concluzionând că aceasta este o afirmaţie nesusținută de o expertiză medicală sau de o altă probă administrată în dosar.
În plus, a mai arătat că în proiectul obiectivului de investiții, sunt prevăzute panouri fonice pentru a proteja proprietățile învecinate, iar disconfortul fonic sau de altă natură, creat de executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.
Deși le subsumează chestiunii acordării daunelor morale, recurenta reia critici referitoare la încălcarea art. 1 Protocolul 1. Cum acestea sunt deja analizate, nu vor mai fi redate, având în vedere că sunt inadecvate în legătură cu constatarea încălcării și pe temeiul art. 8 din Convenție, fiind așadar, străine de această dezlegare dată de instanța de apel.
Art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă presupune că partea nemulțumită
invocă acest motiv de casare când hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Transpunând însă acest motiv de recurs într-o speță în care premisa o reprezintă aplicarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg din perspectiva unei pretinse încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei, criticile de nelegalitate ar putea viza, de exemplu, neidentificarea jurisprudenței relevante a instanței europene, aplicarea unor concepte străine de înțelesul autonom al acestora statornicit în jurisprudența Curții, neefectuarea testului de proporționalitate în cazul ingerinței analizate, ignorarea unora dintre criteriile dezvoltate de jurisprudența C.E.D.O. în verificarea unei încălcări etc, în raport de specificul dreptului consacrat și garantat prin Convenție și Protocoalele sale adiționale etc., toate raportate la particularitățile raportului juridic dedus judecății, soluționat prin hotărârea atacată cu recurs.
Pe de altă parte, criticile de nelegalitate nu ar putea viza interpretarea unor dispoziții din Convenție ori Protocoalele adiționale, întrucât Curtea de la Strasbourg are exclusivitate în această chestiune, potrivit art. 32 din Convenţie, ci ar putea pune în discuție aplicarea jurisprudenței C.E.D.O., în raport de conceptele autonome dezvoltate de instanța europeană și care, în ordinea juridică internă a statelor membre ale Convenției, au valoarea unor reguli de drept.
Așa fiind, atunci când instanțele anterioare au identificat corect jurisprudența incidentă, au respectat înțelesul autonom al termenilor (stabilit prin această jurisprudență), au efectuat testul de proporționalitate etc., nu va constitui o critică de nelegalitate modalitatea de aplicare a jurisprudenței Curții, întrucât aceasta ar reprezenta doar o chestiune de apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs (în acest sens, a se vedea, de exemplu, şi par. 163 din Decizia nr. 29 din 9 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii).
Cum criticile recurentei-pârâte C.N.A.I.R. din perspectiva încălcării art. 8 din Convenție reținute de instanța de apel nu respectă exigențele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că acestea sunt exclusiv chestiuni de netemeinicie și, având în vedere că stabilirea situației de fapt şi aprecierea materialului probator al cauzei este în competenţa exclusivă a instanțelor de fond, se constată că nu pot fi analizate în etapa recursului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondate ambele recursuri, în speță, nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate – art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8.