Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 142

Asupra apelurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 377 din data de 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, s-a dispus următoarele:

I. CERERI DE SCHIMBARE A ÎNCADRĂRII JURIDICE

CU UNANIMITATE:

Au fost respinse cererile formulate în cauză, având ca obiect schimbarea încadrării juridice date faptelor prin rechizitoriu, după cum urmează:

- în ceea ce o priveşte pe inculpata A., din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

- în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

II. ACŢIUNEA PENALĂ

A. A.

CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. c) şi cu) aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei A., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

2. În baza art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. 1969 şi cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa principală de 5 luni închisoare.

3. În baza art. 97 alin. (1) din C. pen. s-a anulat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

4. În baza art. 38 alin. (1), (39) alin. (1) lit. b) din C. pen. au fost contopite pedepsele principale de 1 an şi 6 luni închisoare şi 5 luni închisoare stabilite prin prezenta sentinţă cu pedepsele principale, complementare şi accesorii aplicate prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, urmând ca inculpata A. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care se adaugă un spor de 7 luni şi 20 de zile închisoare (reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite).

În final, inculpata A. va executa:

- pedeapsa principală de 3 ani, 7 luni şi 20 de zile închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen. ce se va executa potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

5. S-a dedus din pedeapsa principală de 3 ani, 7 luni şi 20 zile închisoare durata reţinerii, arestului preventiv şi arestului la domiciliu de la 26.08.2014 la 18.11.2014 inclusiv.

B. C.

CU MAJORITATE:

În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost condamnată inculpata C., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei C. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei C., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatei C. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpata C. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatei C. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzută de 74 alin. (2) din C. pen. 1969.

B. D.

CU MAJORITATE:

1. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost condamnată inculpata D., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei D. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei D., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen.

2. În baza art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

3. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele principale şi pedeapsa complementară stabilite mai sus şi s-a aplicat inculpatei D. pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

În final, inculpata D. va executa:

- pedeapsa principală de 3 ani închisoare, 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

4. În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatei D. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) şi (3) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpata D. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a. să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă;

S-a atras atenţia inculpatei D. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

5. În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul achitării inculpatei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., precum şi cu privire la reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de 74 alin. (2) din C. pen. 1969 pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

C. E.

CU MAJORITATE:

În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost condamnat inculpatul E., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului E. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului E., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului E. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpatul E. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului inculpatul E. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de 74 alin. (2) din C. pen. 1969.

D. F.

CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei F. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

CU MAJORITATE:

2. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, a fost condamnată inculpata F., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei F. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei F., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatei F. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpata F. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu,

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatei F. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

E. G.

CU MAJORITATE:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. cu referire la art. 74¹ din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) lit. c) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei G., sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul achitării inculpatei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

F. H.

CU MAJORITATE:

1. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu a fost condamnat inculpatul H., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului H. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului H., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen.

2. În baza art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual a fost condamnat inculpatul H. la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

3. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele principale şi pedeapsa complementară stabilite mai sus şi s-a aplicat inculpatului H. pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

În final, inculpatul H. va executa:

- pedeapsa principală de 3 ani închisoare, 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

4. În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului H. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) şi (3) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpatul H. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a. să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului H. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

5. În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., precum şi cu privire la reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de 74 alin. (2) din C. pen. 1969 pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

G. B.

CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 289 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual a fost condamnat inculpatul B., domiciliat în Roşiori de Vede, jud. Teleorman, la pedeapsa principală de 3 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului B., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

CU MAJORITATE:

2. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

3. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 s-au contopit pedepsele principale stabilite mai sus şi s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa principală cea mai grea de 1 an închisoare.

În final, inculpatul B. va executa:

- pedeapsa principală de 1 an închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

4. În baza art. 81 din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale aplicate inculpatului B. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969.

S-a atras atenţia inculpatului B. asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

5. În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.

H. I.

CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual sub forma complicităţii, a fost condamnată inculpata I. la pedeapsa principală de 3 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei I., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

CU MAJORITATE:

2. În baza art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma complicităţii, a fost condamnată inculpata I., la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

3. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele principale stabilite mai sus şi s-a aplicat inculpatei I. pedeapsa principală cea mai grea de 1 an închisoare.

În final, inculpata I. va executa:

- pedeapsa principală de 1 an închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

4. În baza art. 81 din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale aplicate inculpatei I. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969.

S-a atras atenţia inculpatei I. asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

5. În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

I. J.

CU MAJORITATE:

1. În baza art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma complicităţii, a fost condamnată inculpata J., la pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatei J., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen.

2. În baza art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual sub forma complicităţii, a fost condamnată inculpata J. la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

3. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele principale stabilite mai sus şi s-a aplicat inculpatei J. pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani închisoare.

În final, inculpata J. va executa:

- pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

4. În baza art. 86¹ din C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatei J. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969.

În baza art. 86³ alin. (1) şi (3) din C. pen. 1969 pe durata termenului de încercare, inculpata J. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatei J. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969, a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

5. În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul achitării inculpatei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu sub forma complicităţii, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., precum şi cu privire la reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de 74 alin. (2) din C. pen. 1969 pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual sub forma complicităţii, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen.

J. K.

CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul K. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplic art. 5 din C. pen.

CU MAJORITATE:

2. În baza art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, a fost condamnat inculpatul K. la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului K. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului K., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

3. În baza art. 85 din C. pen. 1969 s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341/15 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114/22 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători.

4. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. 1969 a fost contopită pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin prezenta sentinţă cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341/15 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114/22 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul K. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 3 ani.

5. În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului K., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu sub forma instigării, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

III. ACŢIUNEA CIVILĂ

CU MAJORITATE:

A fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., B., I., J. şi K. la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele I. şi J.), fiecare dintre inculpaţi în solidar pentru perioadele menţionate în rechizitoriu.

S-a constatat că, din suma de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale cu care s-a constituit parte civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a fost achitată suma de 34.339 RON de către inculpata G.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin Ordonanţa nr. 152/P/2014 din data de 14.07.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe, asupra apartamentului nr. x din municipiul Roşiori de Vede, judeţul Teleorman, în suprafaţă de 94,02 mp, proprietatea inculpatei A.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul lăsării ca nesoluţionate a acţiunii civile pentru inculpaţii în privinţa cărora s-a dispus achitarea cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu în forma instigării, complicităţii şi autoratului, conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

IV. DESFIINŢARE ÎNSCRISURI

CU UNANIMITATE:

S-a dispus desfiinţarea menţiunilor din carnetele de muncă ale inculpatelor J. pentru perioada 20.07.2005 - 31.12.2013 şi I. pentru perioada 22.05.2006 - 27.12.2010, perioade în care cele două inculpate au figurat ca angajate la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman Teleorman, cât şi a următoarelor înscrisuri:

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2006;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2008;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care a s-a dispus promovarea inculpatei I. din funcţia de referent III la - treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2007;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2008;

- Dispoziţia nr. x din 09.07.2009 prin care a dispus schimbarea locului de muncă al inculpatei J., din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care s-a dispus promovarea inculpatei J. din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 01.11.2010 prin care a dispus în mod nelegal promovarea inculpatei J. în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 27.12.2010 prin care s-a dispus în mutarea inculpatei J., din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- Actul adiţional din nr. x/01.09.2011 la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care s-a dispus mutarea inculpatei J.,în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011;

- Dispoziţia nr. x/31.05.2012 prin care s-a dispus schimbarea locului de muncă al inculpatei J., din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013.

V. CHELTUIELI JUDICIARE

CU MAJORITATE:

Au fost obligaţi inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., B., I., J. şi K. la plata sumei de 5.500 de RON fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi judecată.

S-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariilor parţiale în cuantum de 190 RON pentru fiecare avocat desemnat din oficiu, cu excepţia onorariului avocatului din oficiu desemnat pentru inculpata I. în cuantum de 750 RON.

CU OPINIA SEPARATĂ în sensul rămânerii în sarcina statului a cheltuielilor judiciare în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii achitaţi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în majoritate a reţinut următoarele:

A.FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

I. Actul de sesizare

1. Situaţia de fapt:

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D. astfel:

- K. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

- C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969;

- G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- H. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- J. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

- D. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969; fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

2. Date privind modalitatea de sesizare:

În cuprinsul rechizitoriului se arată că:

"1. La data de 10.10.2012 sub nr. x/2012, la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, iar, ulterior, sub nr. x/P/2014 la secţia pentru Combaterea Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, a fost înregistrată sesizarea din oficiu privitoare la faptul că numita A., director general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman (D.G.A.S.P.C), în intervalul noiembrie - decembrie 2011, a intervenit, atât la nivelul personalului din subordine, cu atribuţiuni pe linia compatibilizării încredinţării spre adopţie a minorilor, cât şi la nivelul conducerii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Ilfov, în vederea favorizării familiei L., prin urgentarea procedurii de adopţie a minorului instituţionalizat M., în scopul obţinerii unor foloase materiale în interes personal.

Sesizarea a mai relevat faptul că numita A., în vederea iniţierii unor demersuri pentru compatibilizarea minorilor N. şi O., a pretins familiilor P. (atestate de către D.G.A.S.P.C. Ilfov) şi Q. şi R. suma de câte 1000 euro.

Din conţinutul sesizării s-a reţinut că abuzul de funcţia cu care era învestită A. a fost semnalat şi în contextul soluţionării favorabile a solicitărilor formulate de terţii relaţionali S. şi T. în sensul că etapele premergătoare încredinţării spre adopţie a minorei U. au fost parcurse cu încălcarea cadrului legal în materie. Din conţinutul sesizării a reieşit faptul că la data de 16.08.2011, fără prezenţa psihologului, numita A., a intermediat un contact între numita V. şi minora W. la sediul D.G.A.S.P.C. Teleorman, permiţând persoanei în cauză să selecteze personal copilul ce urma a fi adoptat. Ulterior, după dezvăluirea de către numita V., în media, a modului oneros de realizare a adopţiilor, numita A. a dispus numiţilor X. şi Y. iniţierea procedurilor şi întocmirea documentaţiilor de adopţie a minorei W. de către familia Z. Din conţinutul sesizării a reieşit că, în intervalul decembrie - februarie 2012, fiind cointeresată material cu suma de 1000 euro de către familia AA. (atestaţi la nivelul D.G.A.S.P.C. Ilfov), numita A. a intervenit pe lângă funcţionarii BB. - psiholog şi CC. - asistent social, pentru urgentarea întocmirii documentaţiei de compatibilizare - adopţie a minorei DD.

În perioada noiembrie - decembrie 2011, numita A. a intervenit, atât la nivelul personalului din subordine, cât şi la nivelul conducerii D.G.A.S.P.C. Ilfov în vederea favorizării familiei atestate EE., în sensul deschiderii şi urgentării procedurii de adopţie a minorului FF.

În aceeaşi modalitate, în intervalul octombrie 2011 - ianuarie 2012, numita A. a furnizat familiei GG. date nedestinate publicităţii privitoare la identitatea minorilor HH. şi II., permiţând persoanelor interesate selectarea minorului în vederea adopţiei, în funcţie de dosarul medical şi istoricul medical al părinţilor.

Din conţinutul sesizării a rezultat, totodată, faptul că numita A., uzând de prerogativele funcţiei deţinute, la data de 03.01.2012 a acţionat în vederea avizării negative a dosarului întocmit de familia JJ. şi KK., pentru atestarea exclusivă ca familie aptă să adopte minorul LL., aflat în plasament la asistentul maternal profesionist MM. (mama numitei KK.). În acest sens, din dispoziţia numitei A., dosarul de adopţie a minorului a fost blocat, sub menţiunea fictivă că minorul s-ar afla în procedura de potrivire cu familia NN.

Din conţinutul actului de sesizare au existat date privind săvârşirea de către numita A. a infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 41 alin. (2) din C. pen.

2. La data de 12.12.2013, în aceeaşi cauză a fost înregistrată sesizarea din oficiu potrivit căreia numita A., director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, în schimbul obţinerii unor sume de bani şi avantaje cu caracter patrimonial, a continuat să se implice în acţiuni de favorizare a unor familii, atât anterior, cât şi pe parcursul derulării procedurilor de adopţie, sens în care pretinde şi primeşte de la membrii familiilor interesate în adoptarea unor copii instituţionalizaţi, diferite foloase sau sume de bani.

S-a reţinut că există informaţii potrivit cărora începând cu luna decembrie 2012, numita A., fiind cointeresată de numita OO., a acţionat pentru facilitarea încredinţării adopţiei minorei PP. prin utilizarea mecanismului procedural prealabil de preluare în plasament şi demararea la expirarea perioadei de minim şase luni de la instituirea măsurii, a procedurii aferente adopţiei.

Potrivit informaţiilor existente la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, numita A., în mod similar, la data de 02.07.2013, cu ocazia unei întrevederii avută la sediul D.G.A.S.P.C. Teleorman, a indicat numiţilor QQ. şi RR., persoane aflate în cercul relaţional al directorului O.R.A. SS., să depună documentaţia necesară atestării ca familie aptă pentru adopţie. Pentru a îndeplinii condiţiile de atestare ca familie aptă pentru adopţie, de către D.G.A.S.P.C. Teleorman, numiţii QQ. şi RR., la indicaţia numitei A., şi-au stabilit domiciliul în Zimnicea, str. x, într-un imobil deţinut în proprietate de către primarul localităţii, TT. Pentru a evita procedura de atestare ca persoană aptă pentru adopţie, numitul QQ., a solicitat suspendarea demersurilor ce vizau atestarea ca familie aptă pentru adopţie şi a optat pentru iniţierea de măsuri în vederea instituirii plasamentului unui minor pe care urma să îl indice numitei A.

În acest sens, în cursul lunii iulie 2013, numitul QQ. a identificat pe gravida UU., care şi-a manifestat intenţia de a renunţa la drepturile maternale. Pentru a facilita darea în plasament VV., a copilului pe care urma să îl nască la data de 25.07.2013, numita UU. şi-a stabilit formal reşedinţa în municipiul Alexandria, într-un imobil deţinut în proprietate de numitul WW. (şofer al numitei A.).

Ca şi în situaţia menţionată anterior, înainte de naşterea copilului, ce urma să fie dat în plasament VV., numita A. a dispus funcţionarilor din cadrul Biroului Adopţii - Post Adopţii, să suspende procedura atestării VV., urmând ca minorul să fie instituţionalizat la nivelul D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar plasamentul acestuia să se realizeze în regim de urgenţă.

La data de 14.08.2013, numita A. a dispus, în numele Comisiei pentru Protecţia Copilului Teleorman, instituirea măsurii dării în plasament a minorului născut de către UU. către familia QQ., ulterior documentul fiind semnat şi de către numita XX., secretarul Consiliului Judeţean Teleorman şi preşedintele comisiei respective. S-a reţinut că există informaţii potrivit cărora pentru întocmirea documentaţiilor de dare în plasament, în modalitatea menţionată, numita A. ar fi primit de la numitul QQ. suma de 2000 de euro.

Faţă de datele existente în actul de sesizare, s-a reţinut că în cauză există indicii privitoare la săvârşirea de către numita A. a infracţiunilor prevăzute de art. 254 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen., respectiv de săvârşire de către numiţii OO. şi respectiv QQ. a infracţiunilor prevăzute de art. 255 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

3. La data de 12 decembrie 2013, în cauză a fost înregistrată sesizarea din oficiu potrivit căreia numita A., director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, în schimbul obţinerii unor foloase financiare necuvenite, a procedat la menţinerea ilegală în posturi, pe ştatul de funcţii al instituţiei pe care o conduce, a numiţilor J., YY., I. şi ZZ.

Pe baza documentelor vizând plata salariilor întocmite în fals, din dispoziţia numitei A., de către salariaţii Serviciului Juridic, Contencios, Resurse Umane şi Evaluare Iniţială, condus de către numita AAA. (pontaje lunare, ştate, ordine de plată) şi şefii serviciilor din care fac parte persoanele nominalizate şi aprobate în mod nelegal de către numita A., numiţii J., YY., I. şi ZZ., încasează lunar, prin intermediul conturilor bancare de card, deschise pentru salarii, sume necuvenite, prejudiciind astfel bugetul de stat.

Potrivit informaţiilor existente la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, începând cu data de 20.07.2005, numita J. este încadrată la D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, având statutul de funcţionar public, în condiţiile în care aceasta figurează şi ca salariat în cadrul societăţii comerciale S.C. BBB. S.A. Alexandria.

Având în vedere dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 330/2009 şi respectiv ale art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, s-a reţinut că există indicii potrivit cărora, funcţionarul public nominalizat, s-a aflat în situaţia de incompatibilitate în exercitarea unei funcţii publice.

Numita I., începând cu data de 22.05.2006, fără să lucreze şi desfăşoare în fapt nicio activitate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, a figurat pe ştatul de funcţii al instituţiei în calitate de funcţionar public - referent în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare şi încasează lunar salariul aferent funcţiei pe care figurează încadrată.

Începând cu anul 2004, numita YY. (nepoată a numitei A., pe linie paternă), a fost încadrată şi a încasat salariu ca psiholog la Centrul pentru Mama şi Copilul Supuşi Violenţei Domestice Roşiori de Vede, respectiv Centrul de Consiliere şi Sprijin pentru Părinţi Alexandria, instituţii aflate în subordinea directă a D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar în fapt persoana nominalizată era salariată în funcţia de reporter în cadrul firmei CCC. S.R.L., deţinând din anul 2009 şi un cabinet psihologic propriu, situat în municipiul Alexandria.

Numitul ZZ. a figurat angajat în funcţia de medic stomatolog în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman din anul 2012, iar de la data de 03.04.2008, acesta a figurat şi ca angajat la Centrul de Sănătate Cervenia, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman şi condusă de socrul acestuia DDD., persoană care se află în relaţii apropiate cu numita A.

S-a apreciat că există indicii potrivit cărora numiţii EEE., inspector în cadrul compartimentului Contabilitate - Salarizare al D.G.A.S.P.C. Teleorman şi-a exprimat nemulţumirea şi a contestat verbal menţinerea în funcţii şi salarizarea persoanelor nominalizate, în condiţiile în care acestea nu lucrează în fapt în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman. Totodată, există indicii potrivit cărora la întocmirea ştatelor de salarizare a persoanelor nominalizate, au fost implicaţi numiţii B. şi FFF., persoane care au deţinut funcţiile de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Având în vedere cele menţionate în actul de sesizare, s-a reţinut că în cauză există indicii privitoare la săvârşirea de către numita A. a infracţiunilor prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen.

4. La data de 07 martie 2014, în cauză a fost înregistrată sesizarea din oficiu cu privire la faptul că numita A., director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, procedează la menţinerea ilegală în posturi pe ştatul de funcţii al instituţiei pe care o conduce, aprobând inclusiv plata drepturilor salariale, a numitelor GGG. şi HHH.

Din conţinutul sesizării s-a reţinut că mai rezultă faptul că numita A., în perioada iulie - decembrie 2013, a dispus funcţionarilor din cadrul DGASPC - Serviciul Juridic Contencios, Resurse Umane şi Evaluare iniţială, să procedeze la organizarea concursului pentru ocuparea unor posturi vacante aflate în organigrama instituţiei, fără respectarea dispoziţiilor legale în materie. Astfel, numita A. i-a solicitat numitei AAA., în calitate de preşedinte al comisiei de examinare, să procedeze la validarea înscrierilor la concurs, exclusiv a persoanelor indicate de directorul DGASPC şi să remită în momentul examenelor a subiectelor şi răspunsurilor aferente.

În această modalitate au fost declaraţi admişi numiţii III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW. şi XXX. Informaţiile existente în cauză s-a apreciat că relevă faptul că numita A., anterior derulării probelor de concurs, a pretins şi primit de la persoanele nominalizate câte aproximativ 1000 euro, existând suspiciunea potrivit căreia parte din sumele primite în modalitatea arătată au fost redirecţionate către decizionali din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman.

Din conţinutul sesizării, s-a reţinut că mai reiese faptul că numitele A., director general al DGASPC, C. şi D., directori adjuncţi în cadrul aceleiaşi instituţii, şi-au însuşit, în mod nelegal, bonurile de carburant alocate pentru autoturismele din dotarea DGASPC Teleorman.

În acest sens, pentru a justifica însuşirea frauduloasă a bonurilor de carburant, numita A. solicită şoferilor WW. şi YYY. să întocmească în fals foi de parcurs, inclusiv pentru autoturismele care nu mai funcţionează şi nu mai au inspecţie tehnică valabilă din anul 2008. Foile de parcurs falsificate din dispoziţia numitei A. sunt avizate ulterior de către numitul FFF., şef Serviciu Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, iar apoi bonurile de carburant sunt remise celor trei directori de către numitul ZZZ.

Din conţinutul materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut că au mai rezultat indicii temeinice potrivit cărora în perioada 2010 - 2012, din dispoziţia directorului general al DGASPC Teleorman, A., Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman a plătit contravaloarea cursurilor de master urmate la AAAA. de numitul BBBB., ginerele directorului DGASPC, persoană care nu a fost niciodată angajat al DGASPC Teleorman. Totodată, din conţinutul materialului probator au rezultat indicii potrivit cărora pentru a da aparenţa întocmirii în ordine cronologică a unor documente în legătură cu prezenţa la serviciu a numiţilor J., I., ZZ. şi YY., precum şi în situaţia minorului CCCC., aflat în plasament, din dispoziţia directorului DGASPC, A. au fost înregistrate retroactiv înscrisuri în registrele de intrare-ieşire corespondenţă aparţinând instituţiei. Din materialul probator, au rezultat, totodată, indicii în legătură cu achiziţionarea de către DGASPC Teleorman a unor produse la preţuri supraevaluate, de la S.C. DDDD. S.R.L.,societate administrată de numitul EEEE.

5. La data de 13 martie 2015, în urma declinării competenţei de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, sub nr. x/2015 a fost înregistrată sesizarea potrivit căreia, numita A., director în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a semnat dispoziţii interne privitoare la plata unor angajaţi din cadrul DGASPC Teleorman, membrii în comisii de licitaţii organizate de instituţie, cu sume cuprinse între 600 RON pentru fiecare angajat, în condiţiile în care, angajaţii respectivi aveau deja în atribuţiile de serviciu pentru care erau salarizaţi şi de întocmire a documentelor necesare în vederea efectuării de achiziţii publice. Pentru acordarea acestor drepturi băneşti necuvenite, numita A., a pretins şi primit de la angajaţii beneficiari ai sumelor, fie direct, fie prin persoane interpuse, câte 200 RON din sumele acordate salariaţilor respectivi.

Sesizarea a relevat, totodată, faptul că prin această modalitate, numita A. a primit peste 3.000 RON în urma fiecărei licitaţii organizate. Sesizarea a mai pus în evidenţă şi alte aspecte potrivit cărora numita A. a acordat unor salariaţi sporuri de 25% din salariu, din care îi erau restituite anumite procente, în condiţiile în care aceştia aveau deja în atribuţiunile de serviciu stabilite de fişa postului sarcini care erau remunerate prin salariu. Un alt aspect, s-a reţinut că este acela potrivit căruia numita A. a intervenit la membrii Comisiei pentru stabilire a gradului de handicap al persoanelor, în vederea încadrării în grad de handicap a unor persoane care nu îndeplineau condiţiile, fiind nominalizată în acest sens mama numitei FFFF., funcţionar în cadrul Consiliului Judeţean Teleorman, GGGG.

Din conţinutul sesizării a reieşit, de asemenea, faptul că numita A. utilizează în mod nelegal autoturismul şi carburantul instituţiei pentru a se deplasa zilnic de la domiciliu, situat în municipiul Roşiori de Vede, la locul de muncă din municipiul Alexandria şi înapoi. De asemenea, utilizând bani publici din cadrul instituţiei pe care o conduce, A. şi-a serbat ziua de naştere la un restaurant situat în oraşul Ruse din Bulgaria, iar angajaţii DGASPC, participanţi la petrecerea organizată, au fost pontaţi ca fiind prezenţi la serviciu şi salarizaţi, în condiţiile în care nu au fost prezenţi la serviciu.

Dat fiind că aspectele sesizate privind-o pe numita A. în cadrul dosarului înregistrat sub nr. x/2015 făceau deja obiectul cercetărilor şi în dosarul înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie sub nr. x/2014, prin ordonanţa din data de 22 aprilie 2015 s-a dispus reunirea dosarului înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie sub nr. x/2015, la dosarul înregistrat la aceeaşi unitate de parchet sub nr. x/2014.

Având în vedere cele de mai sus, s-a reţinut că există indicii privitoare la săvârşirea de către numita A. a infracţiunilor prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen.

6. La data de 04.06.2014, respectiv 04.08.2014, la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, sub nr. x/2014, respectiv x/P/2014, au fost înregistrate două sesizări anonime având un conţinut identic cu sesizarea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria şi care a fost declinată ulterior la Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie unde a fost înregistrată sub nr. x/2015.

3. Descrierea faptelor

În perioada 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013, inculpata J., în calitate de angajat al DGASPC Teleorman, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 20.07.2005 - 03 iulie 2009), referent şi ulterior inspector în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), inspector în cadrul Serviciului Administrativ (27 decembrie 2010 - 01 iunie 2012) şi educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat Copilului şi familiei (în perioada 01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, a încasat, în mod necuvenit, drepturi salariale în cuantum de 76.134 RON, beneficiind, totodată şi de operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

În perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, inculpata I., în calitate de angajat al DGASPC Teleorman în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (perioada 22.05.2006 - 03 iulie 2009), referent în cadrul Serviciului secretariat (perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, a încasat, în mod necuvenit, drepturi salariale în cuantum de 33.019 RON, beneficiind, totodată şi de operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

În perioada în care cele două inculpate figurau ca angajate la DGASPC Teleorman, acestea şi-au desfăşurat activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K.

S-a reţinut în cuprinsul rechizitoriului că menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoşteau faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, s-a realizat: - prin instigarea şi cu contribuţia inculpatului K., care, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, a avut calitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, - precum şi prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, respectiv prin falsificarea unor înscrisuri oficiale de către inculpaţii: - A., care, în perioada 7 iulie 2006 - 31 decembrie 2013, a avut calitatea de director executiv al DGASPC Teleorman; - E., care, în perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, a avut calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, iar în perioada 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, a avut calitatea de şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei; - C., care, în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006, a avut calitatea de director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012 a avut calitatea de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman, respectiv director economic; - D., care, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, a avut calitatea de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman (titulatură schimbată ulterior în cea de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi); - G., care, în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008, a avut calitatea de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010, a avut calitatea de Şef Serviciu secretariat; - F., care, în perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, a avut în calitate de şef al Complexului de recuperare şi coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, ce avea în componenţă şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi; - B., care, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, a avut calitatea de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare; - H., care, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, a avut calitatea de şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei Alexandria, din cadrul DGASPC Teleorman, ce avea în componenţă şi Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani.

În continuare, în rechizitoriu, s-a menţionat că, din actele de urmărire penală administrate în cauză, au rezultat următoarele:

I.2.1 Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi complicitate la fals intelectual de către inculpata J.

Începând cu data de 20.07.2005, prin Dispoziţia nr. x/20.07.2005 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, inculpata J. a fost angajată în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria. Prin Dispoziţia nr. x din 09.07.2009 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 03 iulie 2009 inculpatei J. i-a fost schimbat locul de muncă de la Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, la Serviciul Secretariat, pe aceiaşi funcţie de referent. Prin Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 21 decembrie 2009 inculpata J. a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară-referent II. Prin Dispoziţia nr. x din 01.11.2010 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 01 noiembrie 2010 inculpata J. - referent II, gradaţia 5 în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5 în cadrul aceluiaşi serviciu. Începând cu data de 27.12.2010, prin Dispoziţia nr. x/27.12.2010 a Directorului DGASPC Teleorman inculpata J. a fost mutată în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare. Prin Dispoziţia nr. x din 31.05.2012 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 01.06.2012 inculpata J. a fost numită în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinate copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani. Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 3207 din 30.12.2013, începând cu data de 01 ianuarie 2014 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al inculpatei J. În toată perioada în care inculpata J. figura ca angajată la DGASPC Teleorman, aceasta şi-a desfăşurat activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K.

În cuprinsul rechizitoriul s-a reţinut că, din probele administrate în cauză a rezultat că, deşi nu s-a prezentat la locul de muncă şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, inculpata J.: - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpata F., pentru anul 2008; - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul H. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013; - a semnat înscrisurile denumite "nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012, "nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", ca fiind întocmite de aceasta, deşi, în realitate, au fost întocmite de martorul IIII., creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON (aferente perioadei 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Fiind audiată inculpata J., în calitate martor, nu a recunoscut faptul că nu a desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul DGASPC Teleorman în perioada 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013. Fiind audiată în calitate de suspectă, a recunoscut că nu a desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul DGASPC Teleorman, ci şi-a desfăşurat activitatea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman.

Procurorul a arătat că din declaraţia acesteia dată în calitate de suspect au rezultat următoarele:

"Din anul 1994 şi până în anul 2004, am avut calitatea de angajat la diferite birouri parlamentare a diferiţilor parlamentari, deputaţi şi senatori de Teleorman, care au făcut parte din HHHH.

În cadrul cabinetelor parlamentare am efectuat muncă de elaborare şi tehnoredactare de documente în special am întocmit diferite situaţii statistice care se întocmesc de regulă la sediile partidelor politice privitoare la membrii, fenomenul alegerilor etc.

Având în vedere că am lucrat o lungă perioadă de timp, astfel de documente pentru organizaţia judeţeană a HHHH. Teleorman şi că am căpătat de-a lungul timpului experienţă în redactarea unor documente din cele menţionate am fost practic cea mai veche şi longevivă persoană de la această organizaţie care şi-a desfăşurat activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Menţionez că la sediul acestei organizaţii judeţene de partid în mod permanent lucrează două, trei persoane, printre care mă număr şi eu.

Având în vedere vechimea mea şi activitatea pe care am desfăşurat-o pentru organizaţia politică menţionată, chiar dacă sunt o persoană modestă şi retrasă, sunt cunoscută de foarte mulţi dintre membrii HHHH. Teleorman, inclusiv de către persoanele care au deţinut de-a lungul timpului funcţiile de conducere ale partidului.

Precizez că până în iarna anului 2004, nu reţin cu exactitate luna, am lucrat în cadrul cabinetului senatorului de Teleorman JJJJ. şi am fost plătită de la acest cabinet parlamentar, iar apoi am continuat să lucrez tot la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman şi am fost plătită de la Fundaţia pentru Politici Social Democrate Teleorman, cred că în baza unui contract de muncă.

În cursul anului 2005, cred că în primăvară, fundaţia nu m-a mai putut plăti şi căutând o soluţie pentru a-mi câştiga salariul, am aflat din mediul în care îmi desfăşuram activitatea, dar şi de la prieteni că vor fi scoase la concurs posturi la D.G.A.S.P.C Teleorman.

Precizez că, inclusiv după perioada în care nu am mai fost plătită de la Fundaţia pentru Politici Social Democrate, eu mi-am continuat activitatea tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman şi cred că tot în acea perioadă, nu mai îmi amintesc de către cine însă tot la iniţiativa unei persoane din cadrul partidului a fost găsită soluţia ca eu să fiu angajată pe perioadă determinată la S.C. BBB. S.A şi îmi amintesc că am fost sunată de la această firmă pentru a merge să îmi fac formalităţile de angajare.

Având în vedere posturile scoase la concurs la DGASPC Teleorman, m-am înscris la concursul organizat, am susţinut examenul pentru angajare şi am fost angajată la această instituţie.

Precizez că în momentul angajării mele la DGASPC Teleorman, director al acestei instituţii era dl. E., care era şi membru HHHH. şi pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, având în vedere că acesta a ocupat mulţi ani şi funcţie de conducere în cadrul HHHH. Teleorman şi a avut anterior şi calitatea de deputat din partea HHHH.

După angajarea mea la DGASPC Teleorman, domnul E. care mă cunoştea şi ştia inclusiv faptul că eu lucrez în cadrul partidului chiar m-a atenţionat "să nu îl fac de râs" în sensul să mă preocup şi de noul meu loc de muncă.

După angajare, am mers la serviciu unde mi s-a arătat o sală unde mi s-a spus că este locul meu de muncă, unde urma să se facă consiliere pentru părinţi, însă, având în vedere că aveam de lucru foarte mult şi la sediul organizaţiei de partid, am mers la DGASPC doar prima zi după angajare şi doar ocazional, însă am început să îmi continui activitatea la sediul organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde primeam diferite lucrări, fie prin intermediul colegelor, fie prin intermediul secretarului executiv al partidului.

Multe din documentele redactate de mine erau transmise tot prin intermediul secretariatului executiv direct către organizaţiile locale, iar alte documente care erau emise ca şi înscrisuri oficiale ale organizaţiei erau transmise spre a fi semnate de membrii din conducerea partidului.

Am continuat să îmi desfăşor activitatea la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman până în prezent chiar dacă în perioada iulie 2005 - decembrie 2013, am fost salariată la DGASPC Teleorman.

Precizez că în toată această perioadă chiar dacă nu am mers şi nu am lucrat la DGASPC unde eram angajată, situaţia mea era cunoscută de către directorul acestei instituţii A., care, de asemenea, mă cunoştea tot de la sediul organizaţiei de partid, deoarece şi aceasta a avut calitatea de membru al acestei organizaţii şi o perioadă a deţinut şi calitatea de consilier judeţean din partea acestui partid.

Fac precizarea că în situaţia în care nu aş mai fi mers să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. şi aş fi mers să lucrez la DGASPC Teleorman, unde eram angajată, cred că acest aspect ar fi contat şi ar fi fost sesizat imediat la organizaţia de partid, deoarece eu eram persoana cu cea mai mare experienţă în redactarea unor documente specifice organizaţiei, pe care eu le cunoşteam şi le făceam extrem de repede.

Mai menţionez încă o dată că sunt cunoscută de persoanele din conducerea organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, nu cunosc dacă situaţia mea privitoare la faptul că eram angajată la DGASPC şi că lucram în fapt la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman era ştiută de către membrii conducerii organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, însă, cred că în situaţia în care un alt angajat al DGASPC Teleorman, nu ar fi mers la serviciu şi nu ar fi avut şi calitatea de angajat al partidului, nu i-ar fi fost permisă absenţa de la serviciu, de la DGASPC.

Din câte reţin şi I., a început să lucreze la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, la biroul de presă, în cursul anului 2006 sau 2007, nu reţin exact.

Nu am ştiut de la început, însă am aflat de la aceasta ulterior, după ce a început să lucreze la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, că şi aceasta a fost angajată tot la DGASPC Teleorman. Nu ştiu exact perioada, însă, la un moment dat, aceasta a plecat de la sediul organizaţiei HHHH. şi a mers să lucreze efectiv la DGASPC.

Nu îmi amintesc să fi avut vreo discuţie cu directorul DGASPC Teleorman A. prin care aceasta să îmi ceară în mod expres să merg şi să lucrez la DGASPC şi precizez încă o dată cu siguranţă că aceasta cunoştea situaţia mea, respectiv că eu lucrez în fapt pentru HHHH., la sediul acestei organizaţii şi nu la DGASPC Teleorman.

Precizez că de la această instituţie (DGASPC) îmi primeam salariul pe card, iar la sediul DGASPC Teleorman, mergeam doar când eram chemată pentru semnarea a diferite documente, legate de mutarea mea în cadrul a diferite servicii şi promovarea pe funcţie, unde am mers şi am susţinut şi un examen după absolvirea facultăţii şi o dată am fost chemată de H., care mi-a cerut să semnez mai multe înscrisuri, respectiv o fişă a postului.

Mai precizez că în luna ianuarie 2014 mi s-a cerut de către directorul instituţiei A. să vin la sediul DGASPC şi să semnez retroactiv mai multe înscrisuri privitoare la activitatea desfăşurată în cadrul DGASPC. Înscrisurile respective erau deja redactate în numele meu, iar eu le-am semnat.

Precizez că la sfârşitul anului 2013 mi-a încetat contractul de muncă cu DGASPC Teleorman.

Menţionez că la angajare nu cred că am cunoscut, însă ulterior am aflat că DGASPC Teleorman se afla şi se află în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman.

Din câte cunosc directorul A. a avut funcţie de conducere în cadrul organizaţiei judeţene de femei a HHHH. Teleorman şi o perioadă funcţie de conducere în cadrul organizaţiei Roşiori de Vede a HHHH.".

În rechizitoriu este redată declaraţia dată în calitate de suspectă, în care inculpata J. a arătat că "(...) având în vedere posturile scoase la concurs la DGASPC Teleorman, m-am înscris la concursul organizat, am susţinut examenul pentru angajare şi am fost angajată la această instituţie", lăsând impresia să se înţeleagă că iniţiativa angajării în cadrul instituţiei i-a aparţinut în exclusivitate fără intervenţia vreunei persoane din cadrul organizaţiei judeţene HHHH. unde îşi desfăşura efectiv activitatea.

În cadrul aceleiaşi declaraţii, inculpata J. a mai arătat "(...) precizez că inclusiv după perioada în care nu am mai fost plătită de la Fundaţia pentru Politici Social Democrate eu mi-am continuat activitatea tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman şi cred că tot în acea perioadă, nu mai îmi amintesc de către cine, însă tot la iniţiativa unei persoane din cadrul partidului a fost găsită soluţia ca eu să fiu angajată pe perioadă determinată la S.C. BBB. S.A. şi îmi amintesc că am fost sunată de la această firmă pentru a merge să îmi fac formalităţile de angajare (...)"

S-a menţionat că, în situaţia în care inculpata J. nu mai era remunerată de către organizaţia judeţeană HHHH., unde de altfel îşi desfăşura efectiv activitatea, persoane din cadrul partidului găseau soluţia pentru a fi remunerată, fapt care s-a întâmplat şi în privinţa angajării acesteia la DGASPC Teleorman.

A fost redată declaraţia martorului IIII.:

"(...) În ceea ce o priveşte pe J., angajată a DGASPC Teleorman, fac precizarea că am cunoscut-o pe aceasta cu ocazia angajării, din câte îmi amintesc din anul 2005, când directorul de atunci E. ne-a prezentat-o pe J. angajaţilor de la centrul maternal al DGASPC, spunându-ne că J. este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume.

Din acel moment nu am mai văzut-o pe J. decât accidental, însă nu la serviciu, în realitate aceasta nu a lucrat niciodată în cadrul centrului maternal al DGASPC, nici în incinta sediului instituţiei (...)".

În rechizitoriu s-a mai menţionat că fără sprijinul persoanelor din conducerea organizaţiei judeţene HHHH., inculpata J. nu ar fi putut să încaseze salariul în calitate de angajată a DGASPC Teleorman fără să se prezinte la locul de muncă nici măcar o zi. Acest aspect fiind confirmat chiar de către inculpata J. care a arătat:

"(...) sunt cunoscută de persoanele din conducerea organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, nu cunosc dacă situaţia mea privitoare la faptul că eram angajată la DGASPC şi că lucram în fapt la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman era ştiută de către membrii conducerii organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman însă cred că în situaţia în care un alt angajat al DGASPC Teleorman, nu ar fi mers la serviciu şi nu ar fi avut şi calitatea de angajat al partidului, nu i-ar fi fost permisă absenţa de la serviciu, de la DGASPC (...)".

În acest sens, s-a arătat că este şi declaraţia martorei KKKK. care, în declaraţia din data de 04.02.2014 a învederat:

"(...) în ceea ce priveşte pe numita J., fac precizarea că o cunosc pe aceasta încă din anul 2004, respectiv am cunoscut-o de la sediul HHHH. Teleorman, unde îşi desfăşura activitatea în cadrul compartimentului secretariat al organizaţiei politice respective. Ulterior, am aflat din discuţiile purtate cu colegi din cadrul DGASPC Teleorman, că aceasta figurează, mai exact a figurat angajată în cadrul DGASPC Teleorman, la serviciul administrativ, iar ulterior mutată pe diferite funcţii în mai multe compartimente aparţinând DGASPC Teleorman (...), însă ştiu ca şi ceilalţi angajaţi ai DGASPC, că în realitate J. nu a lucrat niciodată efectiv în cadrul DGASPC, doar şi-a încasat salariul, aceasta lucrând tot timpul în fapt la sediul HHHH. Teleorman. Acest aspect este de notorietate în cadrul DGASPC Teleorman şi este cunoscut de marea majoritate a angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul aparatului propriu al DGASPC Teleorman (...). J. a fost văzută de mine personal în incinta DGASPC Teleorman, doar în câteva ocazii, când venea pentru a-şi ridica fluturaşul de salariu sau când era chemată de conducerea instituţiei pentru a semna diferite documente (pontaje sau acorduri de mutare de la un compartiment la altul) (...) În ceea ce o priveşte pe numita I. ştiu că şi aceasta a figurat ca angajat al DGASPC Teleorman, încă din anul 2006, însă la sediul DGASPC a început să lucreze în fapt din anul 2011 sau 2012, până atunci şi-a desfăşurat activitatea tot la sediul HHHH. Teleorman la secretariat. Şi acest aspect este cunoscut, atât de mine, cât şi de către ceilalţi angajaţi DGASPC ". În declaraţia din data de 27.04.2016 martora a arătat că (...) fac precizarea că în rândul angajaţilor DGASPC Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea DGASPC Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau de la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei.

Menţionez faptul că, în anul 2011, când deţineam funcţia de Şef al Serviciului de evaluare complexă, pentru faptul că am plecat mai devreme cu 10 minute de terminarea programului (datorită faptului că făceam naveta din Alexandria în Roşiori de Vede, unde domiciliez), am fost sancţionată prin dispoziţia directorului general A., cu tăierea a două ore din salariul lunii respective (...)".

Faptul că inculpata J. a lucrat la diferite cabinete de parlamentar în timp ce era încadrată la DGASPC Teleorman, s-a menţionat că rezultă şi din declaraţia martorului LLLL., care a arătat:

"(...) Nu îmi amintesc exact împrejurările în care am cunoscut-o sau cine mi-a recomandat-o pe J., dar, probabil, am cunoscut-o în campania electorală, probabil la recomandarea unui coleg de partid.

Rolul acesteia în cabinetul meu parlamentar era de a primi petiţii de la orice cetăţean şi, totodată, de a primii petenţii. Activitatea acesteia în cadrul cabinetului parlamentar din Turnu Măgurele, din ce înţeleg eu din documente, s-a finalizat la sfârşitul lunii aprilie 2010. Probabil activitatea doamnei J. s-a finalizat la acel moment ca urmare a faptului că începând cu acea perioadă mi-am focusat activitatea pe judeţul Ilfov.

Precizez că nu am avut cunoştinţă de faptul că în perioada februarie 2009 - aprilie 2010, J. a figurat ca angajat al DGASPC Teleorman".

În continuare, s-a arătat că declaraţiile date de către inculpata J. cu privire la faptul că nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC, ci la sediul HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., E., A., F., B. şi H.

2. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi complicitate la fals intelectual de către inculpata I.

Prin Dispoziţia nr. x din 22.05.2006 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 22.05.2006 inculpata I. a fost încadrată în funcţia de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi. Începând cu data de 03.07.2009, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 566 din 09.07.2009 inculpata I. a fost numită în funcţia de referent în cadrul Serviciului Secretariat. Începând cu data de 21.12.2009, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 1260 din 21.12.2009 inculpata I., salariată în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară - referent II. Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 1694 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010 inculpatei I. i-a fost schimbat locul de muncă de la Serviciul Secretariat, la Serviciul Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare.

Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 460 din 30.04.2014, începând cu data de 01 mai 2014 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al inculpatei I.

În perioada 22.05.2006 - 27.12.2010, în care inculpata I. figura ca angajată la DGASPC Teleorman, aceasta şi-a desfăşurat activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K.

Deşi nu s-a prezentat la locul de muncă şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, inculpata I.: - a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2006; - a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2008, întocmită în mod abuziv de inculpata F.; - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; - la data de 18 aprilie 2014 a semnat condicile de prezenţă inclusiv pentru perioada în care a absentat nemotivat, creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 33.019 RON (perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Fiind audiată inculpata I., a recunoscut că nu a desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul DGASPC Teleorman în perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, aceasta desfăşurându-şi activitatea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă al acestei organizaţii politice unde a condus şi coordonat efectiv activitatea de presă a biroului.

Declaraţia inculpatei I., în sensul că a fost determinată de către inculpatul K. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, s-a reţinut că se coroborează cu declaraţia inculpatei A. din data de 08.01.2015, în care a arătat că " . . . . . . . . . .atât I. cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la DGASPC Teleorman, însă vor lucra, în fapt, la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul DGASPC.

După ce am avut discuţia menţionată mai sus cu cele două angajate am mers la CJ Teleorman şi am purtat o discuţie cu preşedintele K. pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul DGASPC Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat, totodată, că am descoperit acest aspect în anul 2008 când, de altfel l-am şi informat.

K. mi-a confirmat că avea cunoştinţă despre această situaţie şi mi-a cerut să le menţin în funcţiile deţinute la DGASPC pe cele două şi respectiv să tolerez în continuare acea situaţie în sensul ca să le las pe cele două să lucreze tot la sediul DGASPC Teleorman până când va găsi o soluţie de angajare definitivă la sediul HHHH. Teleorman."

Declaraţiile date de către inculpata I., atât în calitate de martor, cât şi în calitate de suspectă, în sensul că nu a desfăşurat niciun fel de activitate la DGASPC Teleorman, ci la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK.,UUUU.,VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., E., A., F.

3. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv de instigare la fals intelectual, de către inculpatul K.

Prin Hotărârea nr. 58 din 30 decembrie 2004 a Consiliului Judeţean Teleorman, începând cu data de 1 ianuarie 2005 s-a înfiinţat şi organizat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, prin comasarea şi preluarea atribuţiilor şi funcţiilor Direcţiei Judeţene de Asistenţă Socială şi ale Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

Potrivit art. 1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman este organizată şi funcţionează ca serviciu public de interes judeţean, cu personalitate juridică, în subordinea Consiliului Judeţean.

Potrivit art. 17 din regulament, Conducerea Direcţiei Generale se asigură de Directorul Executiv şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament.

Potrivit art. 22 din regulament, numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a Directorului Executiv se fac la propunerea Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, prin hotărâre a Consiliului Judeţean.

În perioada 16 aprilie 2005 - 31 decembrie 2012, inculpatul K. a deţinut funcţia de preşedinte al Organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 3 din 10 iunie 2004, K. a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 18 decembrie 2012 când şi-a depus demisia prin Cererea nr. x/18.12.2012.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului K., în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, sunt stabilite, atât prin Legea nr. 215 din 23.04.2001 a administraţiei publice locale, cât şi prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman.

Potrivit art. 104 alin. (1), din Legea nr. 215 din 23.04.2001, Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii principale de atribuţii: (e) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.

6) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e), preşedintele consiliului judeţean: a) coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului judeţean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes judeţean; b) ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute la art. 91 alin. (5) lit. a) - d); e) coordonează şi controlează organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes judeţean, înfiinţate de consiliul judeţean şi subordonate acestuia.

Atribuţiile preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman erau stabilite şi prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman, aprobat prin Hotărârea Consiliului judeţean nr. 28 din 27 mai 2002 (în prezent regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 49 din 27 martie 2014).

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Regulament, Preşedintele Consiliului Judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale: g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea Consiliului judeţean.

În cuprinsul rechizitoriului, s-a reţinut că, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, inculpatul K. coordona şi controla activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, instituţie în cadrul căreia au fost încadrate inculpatele J. şi I. de unde au şi încasat salariul corespunzător, însă fără a se prezenta la locul de muncă şi fără a desfăşura niciun fel de activitate.

Inculpatul K., în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, în subordinea directă a căruia se afla DGASPC Teleorman, ar fi avut, atât obligaţia, cât şi posibilitatea reală de sancţionare a inculpatelor J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, şi nu în cadrul DGASPC Teleorman.

Faptul că inculpatul K., în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie: - a determinat-o pe suspecta I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar, în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman; - a contribuit, prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, ca suspectele J. şi I. să fie menţinute în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman; - a determinat-o pe inculpata A., director executiv al DGASPC Teleorman, să îşi încalce atribuţiile de serviciu, constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman, a suspectelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare, rezultă fără niciun dubiu din probele administrate în cauză.

Astfel, din probele administrate, s-a apreciat că inculpatul K. a cunoscut, faptul, că inculpatele J. şi I. erau angajate la DGASPC Teleorman, însă, în fapt, îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, şi cu toate acestea i-a solicitat inculpatei A., director executiv al DGASPC Teleorman, să le menţină în funcţie pe cele două inculpate. Pe de altă parte, aşa cum a rezultat din declaraţia inculpatei I., chiar inculpatul K. a fost persoana care a găsit soluţia remunerării inculpatei pentru activitatea desfăşurată la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, în sensul încadrării acesteia la DGASPC Teleorman.

Relevantă a fost apreciată declaraţia dată, în calitate de martor, de către I.:

"(...) Sunt de profesie ziarist şi începând cu primăvara anului 2006, nu reţin data şi luna, mi-am desfăşurat activitatea efectiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman mai exact a biroului de presă al acestei organizaţii politice unde am condus şi coordonat efectiv activitatea de presă a biroului.

Nu cunosc cu exactitate motivul pentru care s-a recurs la această soluţie, însă datorită faptului că nu am putut fi remunerată de la organizaţia politică la care mi-am desfăşurat activitatea, preşedintele organizaţiei judeţene Teleorman din acea perioadă, K., care deţinea şi funcţia de preşedinte al CJ Teleorman a luat hotărârea ca pentru o perioadă temporară, până se va găsi o soluţie de angajare efectivă a mea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, să fiu angajată în funcţia de referent în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie ce se afla în componenţa şi subordinea CJ Teleorman. Mi s-a spus după cum am precizat că această situaţie va fi temporară (angajarea în cadrul DGASPC Teleorman), însă eu am continuat să-mi desfăşor în fapt activitatea în cadrul biroului de presă al HHHH. Teleorman, până în iarna anului 2010.

În toată această perioadă după cum am declarat eu am lucrat în fapt la biroul de presă al HHHH. Teleorman şi de la DGASPC Teleorman am încasat lunar un salariu care era situat în jurul sumei de 700 RON.

În iarna anului 2010 am primit de la DGASPC Teleorman, în scris, o solicitare de a mă prezenta la serviciu, la DGASPC Teleorman şi începând cu data adresei, din câte îmi amintesc 06.12.2010, m-am prezentat la serviciu la DGASPC Teleorman. După ce m-am prezentat la DGASPC Teleorman, am fost repartizată în cadrul serviciului administrativ, însă, în fapt, am efectuat orice activităţi mi-au fost cerute de conducerea instituţiei, respectiv am desfăşurat activităţi de corespondenţă, am întocmit documentele de PSI care erau repartizate şefului serviciului administrativ FFF. şi orice alte sarcini care mi-au fost date de conducerea instituţiei, respectiv şeful serviciului FFF. şi directorul general al DGASPC A. (...).

Fac precizarea că în toată perioada 2006 - 2010 în care nu am lucrat efectiv la DGASPC Teleorman am sperat că situaţia se va rezolva cumva şi va fi găsită formă de angajare a mea în cadrul biroului de presă unde lucram efectiv însă această situaţie s-a tot amânat (...).

Mai fac precizarea că în cursul unor discuţii pe care le-am avut cu directorul DGASPC A. în perioada în care am figurat angajată la DGASPC Teleorman, dar nu am lucrat efectiv acolo, aceasta m-a chemat, atât pe mine, cât şi pe J. în biroul acesteia la DGASPC Teleorman şi ne-a spus că urmează şi trebuie să găsească o formulă pentru a ne prezenta şi la serviciu la DGASPC Teleorman, însă nu s-a putut realiza acest lucru".

Fiind audiată şi în calitate de suspectă I. a declarat:

"Menţin în totalitate declaraţia dată anterior în cauză în calitate de martor şi, în completarea acesteia, raportat la faptele reţinute în sarcina mea mai fac următoarele precizări:

În anul 2006, nu reţin cu exactitate data şi luna, de către preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman K., mi s-a propus o colaborare, în sensul ca eu să lucrez la biroul de presă al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, în funcţia de comunicator, unde urma să asigur relaţia organizaţiei politice menţionate cu mass-media.

Având în vedere că în acea perioadă eu colaboram deja cu un ziar local am acceptat propunerea şi am început efectiv să merg la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, lângă sediul central al WWWW., în apropierea Consiliului Judeţean Teleorman.

Iniţial, o perioadă de aproximativ două sau trei luni, am lucrat la biroul de presă al organizaţiei menţionate fără să fiu remunerată în vreun fel, iar la un moment dat preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman, K. m-a întrebat dacă situaţia mea a fost rezolvată în vreun fel, în sensul dacă mi s-a făcut vreo formă de angajare, iar după ce i-am spus că nu s-a găsit o rezolvare a situaţiei mele, în sensul că nu am fost angajată, acesta mi-a spus să merg la DGASPC Teleorman, pentru a fi angajată. Imediat a purtat o discuţie cu o persoană pe care nu mi-o amintesc, legată de încadrarea mea la DGASPC Teleorman, după care mi-a spus că pentru moment, voi fi angajată la DGASPC Teleorman, fără să îmi dea alte detalii, şi mi-a precizat că această situaţie va fi doar pentru moment, urmând probabil ca ulterior să fie găsită o altă soluţie pentru angajarea mea.

Având în vedere că şi pentru mine era o confuzie, nu ştiam dacă sunt angajata organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman sau a DGASPC, am întrebat persoanele care se aflau atunci în sediu, nu îmi amintesc numele acestora, ce este cu această direcţie şi mi s-a spus că nu prea este treaba mea, eu să fac ce mi se spune şi să nu mai comentez, că au ei grijă de ce trebuie să se întâmple.

Ulterior, am mers la DGASPC Teleorman, am depus actele şi am susţinut un concurs pentru angajare, după care am fost angajată în cadrul acestei instituţii, însă, aşa cum fusese stabilit în urma discuţiei cu K., am continuat să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă, unde coordonam şi efectuam activitatea de presă.

Având în vedere faptul că nu lucram în fapt la DGASPC Teleorman, ci la biroul de presă al Organizaţiei HHHH. Teleorman, eram nemulţumită de această situaţie, pe care nu o înţelegeam şi cu care nici nu eram de acord însă eu o priveam mai degrabă ca pe un prejudiciu de imagine a preşedintelui HHHH. Teleorman şi nu ca pe un fapt penal.

Având în vedere această situaţie, mai tot timpul explicam situaţia mea celor prezenţi, inclusiv angajaţilor din acel moment de la sediul organizaţiei politice, dar de fiecare dată mi se spunea ca eu să îmi văd de ziarele mele pentru că nu era de competenţa mea să iau vreo atitudine.

Precizez că la scurt timp după angajarea mea la DGASPC Teleorman, după ce A. a fost numită director general al acestei instituţii, m-a chemat, atât pe mine, cât şi pe J. la sediul DGASPC Teleorman, la ea în birou şi ne-a spus că ar fi bine să venim la serviciu, atât eu, cât şi J., care lucra, de asemenea, la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman.

La un moment dat directorul A., a ieşit din birou iar după aproximativ zece minute, a revenit şi mi-a spus atât mie cât şi J. să nu mai venim la sediul DGASPC la lucru şi să ne continuăm activitatea la partid unde lucram de altfel.

Având în vedere că aşa mi s-a cerut şi de către directorul DGASPC Teleorman, am considerat acest lucru ca o sarcină de serviciu şi am continuat să lucrez la sediul Organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, la biroul de presă, până la data de 6 decembrie 2010, când mi s-a cerut printr-o adresă să mă prezint la sediul DGASPC la lucru (...)

(...) În ceea ce priveşte faptul că am lucrat la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă şi am fost plătită de la DGASPC Teleorman în perioada 2006 - decembrie 2010, menţionez că această situaţie era probabil cunoscută şi de alte persoane din conducerea Organizaţiei HHHH. Teleorman, însă persoana care a luat această decizie şi a găsit această formulă care nu a fost cea mai fericită, a fost preşedintele organizaţiei K., care era singurul care şi-a asumat această decizie. (...)".

În continuare, s-a menţionat că declaraţia suspectei I. în sensul că K. cunoştea faptul că aceasta îşi desfăşura activitatea la sediul organizaţiei judeţene HHHH. şi nu la sediul DGASPC Teleorman, se coroborează cu declaraţiile inculpatei A.

Astfel, în declaraţia dată la data de 08.01.2015 aceasta a arătat următoarele:

"la data de 01.07.2006 am fost numită în funcţia de director general la DGASPC Teleorman, instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman. Fac precizarea că având în vedere subordonarea instituţiei către CJ Teleorman, din punct de vedere administrativ, organizatoric şi al bugetului această subordonare era totală, iar din punct de vedere al legislaţiei şi metodologiei de lucru în ceea ce priveşte persoanele asistate social şi protecţia copilului subordonarea era şi faţă de Ministerul Muncii, respectiv Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Autoritatea Naţională pentru Persoanelor cu Handicap.

Anterior numirii mele în funcţia de director general această funcţie a fost deţinută de C., o perioadă, în calitate de director general interimar, iar înaintea acesteia această funcţie a fost deţinută de E. şi respectiv XXXX.

În momentul în care eu am preluat funcţia de director general, funcţia de director adjunct care răspundea de protecţia copilului era deţinută de VVVV., iar funcţia de director economic a fost deţinută de C., care s-a numit înainte C. La numirea mea în funcţia de director general funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a fost deţinută de către OOOO., iar din anul 2008, după pensionarea acesteia, şef Serviciu Resurse Umane a fost numită AAA.

În ceea ce priveşte angajaţii J., I., YY. şi ZZ., fac următoarele precizări:

(...) În ceea ce o priveşte pe J. fac precizarea că în momentul în care eu am preluat funcţia de director general al DGASPC Teleorman nu am avut cunoştinţă şi nici nu mi s-a adus de nimeni la cunoştinţă faptul că această persoană este angajată în cadrul DGASPC Teleorman.

Menţionez că o cunoşteam pe J. ca persoană, din vedere, fără să îi ştiu numele, deoarece o văzusem lucrând la sediul HHHH. Teleorman în perioada în care am deţinut funcţia de consilier judeţean din partea acestei organizaţii politice şi având în vedere că, ulterior, mi-am păstrat calitatea de membru al acestei organizaţii, la Organizaţia municipală HHHH. Roşiori de Vede. Precizez că după ce mi-a încetat calitatea de consilier în cadrul CJ Teleorman nu am mai mers la sediul judeţean al HHHH. Teleorman şi din acest motiv nu am mai avut posibilitatea să o văd pe J.

Precizez, de asemenea, că nu am văzut-o pe J. nici prin incinta sediului central al DGASPC Teleorman după preluarea funcţiei de director general al acestei instituţii, însă având în vedere calitatea mea de director general la un moment dat începusem să cunosc pe marea majoritate a angajaţilor cel puţin după nume, având în vedere că îmi parveneau tot felul de documente inclusiv statele de personal în care erau menţionate numele acestora.

După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei DGASPC mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul DGASPC Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. După ce am luat la cunoştinţă despre acest aspect am chemat-o pe directorul economic C. şi i-am cerut explicaţii în legătură cu angajarea celor două persoane şi aspectul privitor la activitatea acestora, am cerut, de asemenea, lui AAA. dosarele de personal al celor două, iar C. mi-a spus că J. a fost angajată de către E. care deţinuse funcţia de director general înaintea lui C., iar în ceea ce o priveşte pe I., C. mi-a spus că ea a angajat-o pe această fată în perioada în care a deţinut funcţia de director general interimar şi că i s-a cerut să angajeze această persoană şi să accepte ca în fapt I. să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman de către preşedintele CJ Teleorman din acea perioadă K.

C. mi-a confirmat, de asemenea, că avea cunoştinţă că şi J. se află în aceeaşi situaţie ca şi I., în sensul că nici aceasta nu lucra la DGASPC Teleorman cu toate că figura angajată şi că îşi desfăşura activitatea tot la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman şi că a preluat la rândul ei această situaţie de fapt, înţelegând că tot de către conducerea CJ Teleorman se ceruse acest lucru.

I-am cerut lui AAA. să le cheme pe J. şi I. la sediul DGASPC Teleorman pentru a discuta cu acestea, după ce au venit le-am invitat la mine în birou şi le-am întrebat pe acestea de ce nu se prezintă la sediul DGASPC Teleorman, având în vedere că în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea, precum şi fişe de evaluare a activităţii celor două, atât I., cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la DGASPC Teleorman însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul DGASPC.

După ce am avut discuţia menţionată mai sus cu cele două angajate am mers la CJ Teleorman şi am purtat o discuţie cu preşedintele K. pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul DGASPC Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat totodată că am descoperit acest aspect în anul 2008 când, de altfel, l-am şi informat.

Menţionez că preşedintele CJ Teleorman nu mi-a indicat o perioadă în care urma să rezolve ca cele două angajate să nu mai figureze pe statul de funcţii al DGASPC Teleorman, însă, având în vedere relaţia mea de subordonare către conducerea CJ Teleorman, am considerat că această situaţie nu va mai continua mult şi va fi rezolvată, cererea preşedintelui CJ Teleorman de a le menţine pe cele două în funcţiile în care erau angajate la DGASPC Teleorman în condiţiile menţionate fiind interpretată de mine ca o sarcină de serviciu.

După ce am revenit la instituţie i-am adus la cunoştinţă şi lui AAA. aspectele pe care le-am menţionat mai sus şi i-am cerut să mă informeze dacă această situaţie va fi rezolvată, în sensul celor menţionate mai sus sau nu.

În anul 2008 nu am mai urmărit ce s-a întâmplat cu cele două angajate, iar în anul 2009, tot cu ocazia analizării organigramei instituţiei şi pregătirii pentru anul 2009, am constatat împreună cu AAA. că cele două persoane nu şi-au încetat activitatea la DGASPC Teleorman.

Fac precizarea că în acea perioadă J. figura angajată la Centrul de consiliere Alexandria, care se afla tot la adresa sediului central al DGASPC Teleorman dar care era amplasat într-o aripă situată în spatele clădirii sediului central, iar I., din câte reţin, figura angajată tot în cadrul aceluiaşi centru.

Fac precizarea că, de regulă, organigrama instituţiei era analizată şi aprobată în primul semestru al anului, mai exact după ce se aproba bugetul, spre sfârşitul trim. I.

Şi în anul 2009 după ce am constatat că situaţia privitoare la angajatele J. şi I. s-a menţinut am mers din nou la preşedintele CJ Teleorman şi l-am informat din nou în legătură cu această situaţie.

Menţionez faptul că în urma modificării legislaţiei în anul 2009, respectiv în cursul lunii iulie, de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici mi s-a cerut ca funcţiile contractuale din cadrul DGASPC Teleorman să fie transformate în funcţii publice.

Având în vedere acest aspect, în anul 2009 când am avut discuţia referitoare la cele două angajate cu preşedintele CJ Teleorman l-am informat pe acesta, totodată şi cu privire la faptul că ANFP nu a aprobat ca Biroul de proiecte programe şi strategii al DGASPC Teleorman, al cărei şef era G., soţia preşedintelui CJ Teleorman, să rămână încadrat cu personal contractual.

Dat fiind acest fapt şi că cele două angajate continuau să figureze şi să funcţioneze pe organigrama DGASPC şi să lucreze la sediul HHHH. Teleorman, preşedintele CJ Teleorman, K. mi-a cerut să găsesc o modalitate prin care să pot înfiinţa în cadrul organigramei DGASPC Teleorman un serviciu cu personal contractual în care să fie încadrată şi soţia acestuia şi cele două angajate.

În acest sens, K. m-a trimis la un consilier personal al acestuia care lucra şi în cadrul CJ Teleorman, spunându-mi să îi comunic acestui consilier al cărui nume nu mi-l amintesc, pentru a găsi o soluţie legală de rezolvare a acestei situaţii (...)

Având în vedere că odată cu propunerea pentru modificarea organigramei DGASPC Teleorman şi înfiinţarea Biroului secretariat au fost făcute şi reduceri de personal prin eliminarea din organigramă a unor posturi rămase vacante l-am informat din nou pe preşedintele CJ Teleorman despre înfiinţarea biroului respectiv şi despre reducerile de personal operate şi i-am cerut să găsească o soluţie, în sensul, ca el să pună în vedere lui I. şi J. care lucrau la sediul HHHH. Teleorman să se prezinte la serviciu, în caz contrar, urmând ca celor două să le fie desfăcut contractul de muncă. Acesta mi-a confirmat că le va spune celor două să vină la serviciu.

Precizez că discuţia referitoare la organigramă am avut-o cu preşedintele CJ Teleorman în luna iulie 2009, înainte de a se aproba organigrama (...)".

Inculpata A. la data de 8 aprilie 2016, referitor la înfiinţarea Serviciului secretariat al DGASPC Teleorman, din care făceau parte J., I., iar ca şef serviciu G., a arătat că: "Înfiinţarea serviciului s-a realizat ca urmare a solicitării Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman K., ca d-na G., soţia acestuia să nu fie funcţionar public, ci personal contractual.

I-am arătat acestuia ca variantă de serviciu cu personal contractual doar Serviciul Administrativ care avea în componenţă pază, PSI, şoferi şi femei de serviciu şi acesta m-a trimis la consilierul său personal cu care să analizez organigrama şi să găsesc o altă variantă motivându-mi că doar nu o să o pun pe soţia sa şefă peste femeile de serviciu.

Împreună cu consilierul SSSS., am găsit varianta înfiinţării Serviciului secretariat.

Când am întocmit organigrama pentru aprobare în Colegiul director şi în Consiliul judeţean, am propus împreună cu şefa de personal AAA., care a venit cu variantele, ca din Serviciul secretariat să facă parte şi cele două salariate, respectiv J. şi I., despre care dl. preşedinte K., a fost informat de către mine, că nu se prezentau la serviciu, acestea desfăşurându-şi activitatea la sediul judeţean HHHH.

Am recurs la această soluţie, să formez biroul şi cu cele două salariate, I. şi J., neavând alt personal contractual în Direcţie sperând că poate cele două angajate vor veni la serviciu dat fiind faptul că acel serviciu era condus de soţia preşedintelui, G., în cadrul serviciului fiind doar 5 salariaţi cu şef cu tot.

Deşi am făcut această mutare, nici în aceste condiţii cele două angajate nu s-au prezentat la serviciu.

Arăt că ideea de a le introduce pe cele două angajate care nu se prezentau la serviciu, pe J. şi I., în cadrul Serviciului Secretariat, mi-a aparţinut mie şi lui AAA., sperând că, în acest fel, cele două vor fi determinate să vină la serviciu având în vedere că şefa acestora era soţia preşedintelui Consiliului Judeţean K.".

În cuprinsul actului de sesizare s-a mai arătat că martorul YYYY. nu îşi aminteşte să fi fost consultat de inculpata A. în legătură cu înfiinţarea în cadrul DGASPC Teleorman a unui serviciu/birou format exclusiv din personal contractual, nu înseamnă că nu s-a şi întâmplat acest lucru.

Aspectele referitoare la înfiinţarea Serviciului secretariat, în sensul că inculpata A. a găsit varianta înfiinţării respectivului serviciu chiar la sediul Consiliului Judeţean Teleorman, s-a apreciat că sunt confirmate de către inculpata AAA., care a arătat că:

"(...) am întocmit mai multe variante de organigramă cu care directorul A. a mers la conducerea Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobare şi cu toate că varianta proiectată de mine a fost ca G. să fie numită şef al serviciului administrativ care exista în organigramă, când s-a întors de la Consiliul Judeţean Teleorman, directorul A. a venit cu organigrama modificată în cadrul căreia se înfiinţase Serviciul Secretariat, care era format din G. şef serviciu, J. şi I. şi încă două salariate, QQQQ. care este arhivarul instituţiei şi în prezent şi BB. care făcea în fapt activitatea de secretariat.

Referitor la organigramă, directorul A. mi-a spus că i-a prezentat Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, propunerea ca G. să fie numită şeful administrativ, dar acesta nu a fost de acord, motivând că soţia sa nu doreşte să fie şef peste măturători şi şoferi (...)".

În acelaşi sens, s-a reţinut că declaraţiile inculpatei A. în sensul că inculpatul K. i-a solicitat să le menţină în funcţie pe inculpatele J. şi I., deşi acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul organizaţiei judeţene HHHH., se coroborează cu declaraţia inculpatei AAA.

Astfel, din declaraţia acesteia au rezultat următoarele:

"(...) Din luna aprilie 2002 şi până în februarie 2015, mi-am desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, iniţial în funcţia de consilier juridic. Din luna noiembrie 2007, până în luna aprilie 2008, am executat cu caracter temporar funcţia de consilier juridic contencios la Resurse Umane, iar din luna aprilie 2008 în urma examenului susţinut am fost numită definitiv şef al acestui serviciu.

Până la numirea mea în funcţia de şef al serviciului la Resurse Umane, în cadrul acestui compartiment, lucra OOOO. împreună cu PPPP. şi ulterior o altă persoană ZZZZ.

Doamna OOOO. era o persoană cu vechime în cadrul DGASPC Teleorman, cunoştea foarte bine situaţia personalului, având în vedere că lucra încă de la înfiinţarea instituţiei, iar soţul acesteia lucra la cancelaria Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, fiind o persoană apropiată Preşedintelui Consiliului K.

În luna noiembrie 2007 după preluarea funcţiei de şef serviciu Resurse umane, juridic, contencios, am fost mutată în birou cu doamna OOOO. şi am început să am contact cu ştatul de personal, ştatul de funcţii şi organigrama. De la doamna OOOO. am început să cunosc salariaţii, inclusiv cum sunt repartizaţi pe funcţii şi pe centre şi cu această ocazie, am aflat şi despre existenţa ca angajate ale instituţiei a numitelor J. şi I. Tot de la doamna OOOO., am aflat că aceste două angajate nu vin la serviciu, că doar îşi încasează salariu de la DGASPC Teleorman şi că în fapt cele două îşi desfăşoară activitatea la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

În aceste condiţii, am informat pe directorul general al instituţiei, A., cu privire la faptul că cele două angajate nu vin la serviciu, dar aceasta cunoştea situaţia probabil de la doamna OOOO., sau poate dinainte, iar A. mi-a spus că nu este treaba mea că cele două nu vin la serviciu, că Preşedintele Consiliului Judeţean K. a dispus angajarea acestora la DGASPC Teleorman, că acesta are cunoştinţă că cele două nu vin la serviciu, că ele îşi desfăşoară activitatea la sediul HHHH. şi că s-a procedat la această modalitate de a fi angajate la direcţie pentru a fi plătite, pentru activitatea desfăşurată la partid, deoarece partidul nu avea bani să le plătească salariu.

Având în vedere că mă subordonam în mod direct directorului general al DGASPC Teleorman, aceasta explicându-mi foarte clar situaţia în care se găsea atât ea, care era subordonată direct Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, cât şi cele două angajate, am înţeles în mod clar că acesta era un subiect închis pentru mine, având în vedere că din experienţa pe care o aveam în instituţie, cunoşteam că în situaţia în care nu m-aş fi conformat dispoziţiilor directorului general sau cu atât mai mult ale Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, chiar dacă dispoziţiile erau verbale, în mod categoric mi-aş fi pierdut locul de muncă.

Precizez că era unanim cunoscut de către toţi angajaţii DGASPC Teleorman, inclusiv de către mine, faptul că toţi directorii DGASPC Teleorman au fost numiţi politic, iar în ceea ce o priveşte pe A., cunoşteam faptul că aceasta era un membru marcant al HHHH. Teleorman şi că a avut o funcţie de conducere în acest partid şi că se bucura de susţinerea Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman din acea perioadă.

Menţionez, totodată, că după declanşarea cercetărilor din acest dosar, A. m-a chemat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi şefi de servicii, inclusiv pe TTTT. şi ne-a spus în mod clar că în situaţia în care raportat la ancheta aflată în desfăşurare nu vom face ce ne spune aceasta, ea va merge la DNA şi va susţine că nu a fost informată cu privire la situaţia reală a acestor angajate şi că noi, şefii de servicii vom răspunde pentru tot. Acest fapt ne-a creat o temere puternică având în vedere că eram conştienţi de faptul că vom fi făcuţi răspunzători de neregulile pe care de fapt ni le impunea directorul.

Situaţia celor două angajate era cunoscută la nivelul conducerii Consiliului Judeţean Teleorman, mai ales de către persoanele care aveau funcţii de conducere în cadrul consiliului, şi care aveau cunoştinţă că cele două îşi desfăşoară activitatea la sediul organizaţiei HHHH., deoarece în momentul în care se făceau modificări ale organigramei sau se aproba ştatul de personal, transmiteam la conducerea Consiliului Judeţean Teleorman, atât ştatul de funcţii, organigrama, cât şi ştatul de personal, care conţinea nominal angajaţii, iar J. şi I. erau trecute în ştat.

Menţionez că de fiecare dată când erau modificări de organigramă, o întrebam pe directorul A. cum procedăm în continuare cu cele două angajate, iar aceasta mi-a spus de fiecare dată acelaşi lucru, că nu este treaba mea legat de faptul că cele două figurau angajate la DGASPC Teleorman, că vor lucra în continuare la partid şi că cele două sunt puse acolo de cine trebuie (...)"

Menţionez că în perioada în care am avut-o director pe A., am realizat că situaţia privitoare la cele două angajate o depăşea chiar şi pe aceasta, deoarece aceasta se subordona întru totul oricărei dispoziţii verbale dată de Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman şi al Organizaţiei HHHH. Teleorman.

În ceea ce priveşte eventuala sancţionare a celor două angajate, fac precizarea că mie, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare şi fişei postului, nu îmi reveneau atribuţiuni de a face propuneri de sancţionare, decât strict pentru angajaţii serviciului pe care îl coordonam.

Referitor la pontajele întocmite de mine pentru cele două angajate, în perioada în care acestea au figurat în cadrul Serviciului Secretariat care era condus de către G., menţionez că eu, ca şi ceilalţi şefi de servicii întocmeam pontaje doar pentru angajaţii serviciului meu. La un moment dat, angajaţii Serviciului contabilitate, nu au mai vrut să plătească salarii angajaţilor Serviciului Secretariat, deoarece nu aveau pontaje întocmite de către şeful serviciului, respectiv G., deoarece aceasta a considerat că este sub demnitatea ei să întocmească pontaje pentru angajaţi şi să semneze condica de prezenţă, deşi acest serviciu nu avea decât cinci angajaţi.

Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că G. era soţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman şi nicio persoană din cadrul instituţiei nu avea curajul să comenteze ceva legat de persoana acesteia, am fost chemată de directorul A., care mi-a cerut mie să întocmesc pontajele pentru angajaţii Serviciului Secretariat şi să le trec ca fiind prezente pe cele două angajate, şi să duc pontajele la contabilitate pentru ca aceasta să îşi primească salariul. Menţionez că în situaţia în care nu aş fi executat dispoziţia directorului, privitoare la întocmirea pontajelor, chiar dacă nu intra în atribuţiunile mele de serviciu, nici şefa Serviciului secretariat G. nu şi-ar fi luat salariul şi aş fi fost dată afară în următoarea secundă.

Cu privire la cele două angajate J. şi I., situaţia era cunoscută de către toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţii C. şi D., precum şi de ceilalţi salariaţi care nu aveau funcţii de conducere dar care activau în cadrul Organizaţiei HHHH., iar directorul A. dăduse practic verbal dispoziţie tuturor şefilor de servicii în subordinea cărora au fost mutate cele două să le întocmească pontaje în care să fie trecute prezent, precum şi toate celelalte documente care le priveau, rapoarte de evaluare, fişe de post, toţi fiind obligaţi să se conformeze, având în vedere că situaţia lor era cunoscută de către toţi şefii de servicii pe care i-au avut pentru că şi aceştia la rândul lor făceau parte din Organizaţia HHHH., unde cele două îşi desfăşurau activitatea.

Referitor la împrejurările în care a fost înfiinţat Serviciul Secretariat, fac menţiunea că Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, a refuzat să mai dea aviz de funcţionare pentru funcţiile publice, ale DGASPC Teleorman, atâta timp cât în cadrul serviciului care era implicat în derularea programelor cu fonduri europene, salariaţii nu aveau calitatea de funcţionari publici.

Precizez că serviciul din care făcea parte G. şi Y., era implicat în derularea unui proiect cu fonduri europene, iar G. a refuzat să fie numită funcţionar public, pentru a nu da declaraţii de avere.

Am aflat acest aspect de la directorul A. cu ocazia întocmirii organigramei, când aceasta mi-a spus că "şefu", referindu-se la K., nu vrea ca soţia sa să fie funcţionar public şi ca aceasta să dea declaraţie de avere.

Îmi amintesc cu exactitate acest aspect, deoarece cu ocazia întocmirii organigramei, având în vedere dispoziţia legală din Legea nr. 188/99, care prevedea că numai personalul administrativ şi secretariatul nu are obligaţia de a ocupa funcţii publice, am întocmit mai multe variante de organigramă cu care directorul A. a mers la conducerea Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobare şi cu toate că varianta proiectată de mine a fost ca G. să fie numită şef al serviciului administrativ care exista în organigramă, când s-a întors de la Consiliul Judeţean Teleorman, directorul A. a venit cu organigrama modificată în cadrul căreia se înfiinţase Serviciul Secretariat, care era format din G. şef serviciu, J. şi I. şi încă două salariate, QQQQ. care este arhivarul instituţiei şi în prezent şi BB. care făcea în fapt activitatea de secretariat.

Totodată, s-a reţinut că, în perioada în care inculpatele J. şi I. au figurat ca şi angajate la DGASPC Teleorman, inculpatul K. a avut, atât calitatea de preşedinte al Consiliului judeţean Teleorman, în subordinea căruia se afla DGASPC Teleorman, cât şi de preşedinte al organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman.

Parchetul a apreciat că, din declaraţia inculpatei J. a rezultat că în toată perioada în care şi-a desfăşurat activitatea la sediul HHHH. Teleorman, nu figurau mai mult de 2 - 3 persoane care îşi desfăşurau activitatea la sediul organizaţiei, alături de aceasta desfăşurându-şi activitatea şi I.

Fiind audiată în calitate de suspectă J. a declarat următoarele:

"(...) am fost practic cea mai veche şi longevivă persoană de la această organizaţie care mi-am desfăşurat activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Menţionez că la sediul acestei organizaţii judeţene de partid în mod permanent lucrează două trei persoane, printre care mă număr şi eu.

(...) Precizez că în momentul angajării mele la DGASPC Teleorman, director al acestei instituţii era dl. E., care era şi membru HHHH. şi pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, având în vedere că acesta a ocupat mulţi ani şi funcţie de conducere în cadrul HHHH. Teleorman şi a avut anterior şi calitatea de deputat din partea HHHH.

După angajare, am mers la serviciu unde mi s-a arătat o sală unde mi s-a spus că este locul meu de muncă, unde urma să se facă consiliere pentru părinţi, însă, având în vedere că aveam de lucru foarte mult şi la sediul organizaţiei de partid, am mers la DGASPC doar prima zi după angajare şi doar ocazional, însă am început să îmi continui activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde primeam diferite lucrări, fie prin intermediul colegelor, fie prin intermediul secretarului executiv al partidului.

Am continuat să îmi desfăşor activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman până în prezent chiar dacă în perioada iulie 2005 - decembrie 2013, am fost salariată la DGASPC Teleorman.

(...) Din câte reţin şi I. a început să lucreze la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, la biroul de presă în cursul anului 2006 sau 2007, nu reţin exact.

Nu am ştiut de la început, însă am aflat de la aceasta ulterior, după ce a început să lucreze la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, că şi aceasta a fost angajată tot la DGASPC Teleorman. Nu ştiu exact perioada însă la un moment dat aceasta a plecat de la sediul organizaţiei HHHH. şi a mers să lucreze efectiv la DGASPC".

În continuare, în actul de sesizare s-a reţinut faptul că cele două angajate şi-au desfăşurat activitatea la sediul HHHH. Teleorman şi nu la DGASPC Teleorman, este de necontestat, acest aspect, fiind confirmat, atât de către inculpatele J. şi I., cât şi de martorii audiaţi în cauză.

Prima declaraţie redată în cuprinsului rechizitoriului este cea a martorului MMMM. (...), acesta, arătând că "(...) Din toamna anului 2008 şi în prezent deţin funcţia de administrator public al judeţului Teleorman şi îmi desfăşor activitatea în cadrul CJ Teleorman. Anterior acestei funcţii, respectiv în perioada 2004 - 2008, am deţinut funcţia de consilier în cadrul CJ Teleorman din partea HHHH.

Cu ocazia deplasărilor pe care le-am făcut la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman am cunoscut-o pe J., respectiv ştiu că aceasta a lucrat în cadrul secretariatului acestei organizaţii judeţene de partid şi o cunosc cred că din jurul anilor 2005 - 2006. Pe I. o cunosc din anul 2008 tot de la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman unde şi aceasta a lucrat cred că tot la secretariatul organizaţiei.

Menţionez că nu mergeam frecvent la sediul organizaţiei judeţene de partid Teleorman, deoarece am lucrat în cadrul altor instituţii şi anterior anului 2008 făcând parte din organizaţia municipală Alexandria HHHH. mergeam mai mult la sediul acestei organizaţii.

Fac precizarea că nici anterior şi nici după ce am preluat funcţia de administrator public al judeţului Teleorman nu am cunoscut că J. şi I. au fost angajate permanent la DGASPC Teleorman (...)".

O altă declaraţie care a fost redată în cuprinsul rechizitoriului este cea a martorului NNNN.:

"În prezent sunt pensionar şi deţin funcţia de consilier judeţean în cadrul CJ Teleorman, fiind ales din partea HHHH. Teleorman.

Din partea aceleiaşi organizaţii politice, în perioada 2001 - 2006 am deţinut funcţia de vicepreşedinte al CJ Teleorman, în perioada 2006 - 2008 am deţinut, de asemenea, funcţia de administrator public al CJ Teleorman, iar din anul 2009 până în anul 2012 am deţinut, de asemenea, funcţia de vicepreşedinte al CJ Teleorman.

(...) Le cunosc de asemenea, atât pe numitele J. şi I., respectiv pe J. o cunosc din 1996, de la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman unde aceasta lucra şi desfăşura efectiv activităţi de secretariat.

Pe I. am cunoscut-o ulterior, cred că în jurul anilor 2005 sau 2006, nu ştiu cu exactitate, însă am cunoscut-o tot la sediul HHHH. Teleorman unde aceasta lucra, o perioadă a deţinut funcţia de persoană care se ocupa de relaţia cu presa.

Fac precizarea că, atât pe J., cât şi pe I. le-am văzut ori de câte ori mergeam la sediul HHHH. Teleorman şi având în vedere că cele două erau în permanenţă şi lucrau la sediul organizaţiei menţionate am avut reprezentarea că acestea sunt angajate sub o anumită formă la organizaţia HHHH. Reţin că la un moment dat, nu îmi amintesc perioada, cred că în jurul anilor 2000 - 2004 cu parlamentarii din acea perioadă s-a discutat despre încadrarea celor două angajate în cadrul cabinetului parlamentar HHHH. Teleorman.

Nu am cunoscut niciodată până anul trecut că J. şi I. erau în fapt angajate în cadrul DGASPC Teleorman şi nici nu am fost informat de vreo persoană în legătură cu acest fapt.

În ceea ce o priveşte pe I. eu nu am mai văzut-o pe aceasta la sediul HHHH. Teleorman începând cu anul 2012, în preajma unor alegeri, însă nu îmi amintesc cu exactitate luna sau data, deoarece aceasta nu era o persoană importantă în cadrul organizaţiei de partid pentru a reţine acest aspect (...).Mai fac menţiunea că J. a lucrat la organizaţia HHHH. şi lucrează şi în prezent, însă de la începutul anului 2014 s-a plâns, atât la mine, cât şi la alţi membri ai Organizaţiei Judeţene HHHH. că are probleme cu banii şi chiar mi-a cerut să o ajutăm. Cu acea ocazie am întrebat-o care este situaţia, de ce nu îi ajung banii, iar aceasta mi-a spus că şi-a dat demisia unde lucra, respectiv de la DGASPC Teleorman.

Reţin că am fost surprins de acest aspect, deoarece eu credeam că aceasta este angajată la unul dintre cabinetele parlamentare şi nu la o instituţie publică".

A fost redat conţinutul declaraţiei inculpatului E., luată în calitate de martor:

"( . . . . . . . . . .) Din perioada în care am deţinut funcţia de preşedinte al HHHH. Teleorman şi în care am activat în cadrul acestei organizaţii politice, am cunoscut-o pe J., care şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2000 la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., unde redacta şi executa diferite lucrări şi unde îşi desfăşura activitatea zilnic, iar în perioada 2000 - 2004, aceasta a lucrat ca şi consilier la Cabinetul Senatorului de Teleorman JJJJ., care avea sediul din Alexandria tot în aceeaşi locaţie cu Organizaţia Judeţeană HHHH. Teleorman, iar J. a continuat să lucreze tot în sediul HHHH. Teleorman, pentru Organizaţia Judeţeană Teleorman, unde, de altfel, a continuat să lucreze şi după anul 2004.

(...) Începând cu data de 01 ianuarie 2005, am fost numit director executiv al DGASPC Teleorman, instituţie care a luat fiinţă atunci prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman şi care se afla în subordinea acestuia.

(...) În ceea ce o priveşte pe numita J., în perioada în care am deţinut funcţia de director al DGASPC Teleorman, ştiu că aceasta a continuat să lucreze tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, eu personal cât am deţinut funcţia de director şi, ulterior, de şef serviciu, în cadrul DGASPC Teleorman, nu am văzut-o pe aceasta să lucreze în cadrul acestei instituţii, şi cunoşteam, aşa cum am şi precizat, că aceasta lucra la sediul Organizaţiei HHHH.

(...) În ceea ce mă priveşte, menţionez că nu am discutat cu nimeni şi nici nu mi s-a cerut de către vreo persoană să o angajez pe J., de altfel, după cum am declarat, eu cunosc despre aceasta că a lucrat la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., am aflat despre angajarea acesteia la DGASPC Teleorman după declanşarea cercetărilor de către DNA.

În ceea ce o priveşte pe I., am cunoscut-o pe aceasta în perioada 1997 - 1998, perioadă în care aceasta era dansator în cadrul AAAAA. din Teleorman şi în care activa în cadrul Organizaţiei de Tineret a HHHH. Alexandria.

Nu am cunoştinţă despre angajarea numitei I., în cadrul DGASPC Teleorman.

Acum cu ocazia audierii, mi s-a adus la cunoştinţă faptul că numita I., în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006, a fost angajată în cadrul DGASPC Teleorman, Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi.

Menţionez că nu am avut cunoştinţă despre angajarea acesteia la DGASPC Teleorman, iar în aceea perioadă din câte cunosc, acest centru nu avea o activitate permanentă, neavând solicitări de consiliere".

Parchetul a considerat că un argument în plus, în sensul că inculpatul K. avea cunoştinţă că inculpatele J. şi I., deşi erau încadrate la DGASPC Teleorman, îşi desfăşurau activitatea la sediul organizaţiei judeţene HHHH., îl constituie şi faptul că fosta soţie a acestuia, inculpata G. a fost şeful direct al celor două inculpate, atât în cadrul Complexului destinat părinţilor şi familiei, cât şi în cadrul Serviciului Secretariat.

De altfel, în perioada în care inculpata G. a avut calitatea de Şef Serviciu Secretariat, avea în subordine doar patru angajate, printre care şi pe inculpatele J. şi I. Aşadar, s-a reţinut că jumătate dintre angajatele aflate în subordinea inculpatei G. nu s-au prezentat la serviciu o perioadă mai mare de un an de zile şi cu toate acestea cele două inculpate continuau să îşi încaseze salariul de la DGASPC chiar dacă în fapt îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

De asemenea, faptul că inculpatele J. şi I. nu şi-au desfăşurat activitatea la sediul DGASPC

Teleorman, de unde au şi încasat salariul, este confirmat de inculpaţii şi martorii audiaţi în cauză.

În continuare a fost prezentată şi declaraţia martorei OOOO., aceasta a învederat:

"(...) Fac precizarea că o perioadă după angajare, respectiv doi sau trei ani, cred că până în anul 2001, am fost singurul angajat al Biroului resurse umane, iar, ulterior, în cadrul acestui birou au mai fost preluată şi colega mea PPPP.

Biroul resurse umane era subordonat, în mod direct, directorului general al instituţiei, iar eu ca angajat al acestui birou din dispoziţia directorului general întocmeam toate documentele privitoare la angajarea şi evidenţa salariaţilor DGASPC Teleorman, ţineam cărţile de muncă şi întocmeam orice documente legate de personalul din cadrul Direcţiei.

În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi ulterior a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005, iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J. de către E., iar I. de către C.

Menţionez că, încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat că cele două angajate, nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate, deoarece acestea vor lucra la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman.

Menţionez că acest fapt era unanim cunoscut de către toţi angajaţii DGASPC, însă, având în vedere că instituţia se subordona Consiliului Judeţean Teleorman, iar, atât această instituţie, cât şi DGASPC aveau conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat, niciun angajat, nici şefii de servicii în care figurau angajate cele două, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privitoare la absenţa de la serviciu a numitelor J. sau I. sau în legătură cu faptul că acestea doar încasau salariul şi lucrau în fapt la sediul HHHH.

Această situaţie a continuat pe toată perioada cât eu am lucrat în cadrul DGASPC Teleorman, inclusiv după preluarea funcţiei de director general de către A.

(...) Menţionez că pentru toţi ceilalţi angajaţi erau luate măsuri disciplinare în situaţia în care lipseau de la serviciu însă în cazul celor două fiind cunoscută situaţia lor nu s-a luat niciodată vreo măsură (...).

Relevantă a fost considerată şi depoziţia martorei PPPP.:

"Din anul 1996 şi în prezent lucrez în cadrul DGASPC Teleorman şi deţin funcţia de inspector în cadrul Serviciului resurse umane (...). În ceea ce priveşte pe numitele J. şi I., fac precizarea că cele două persoane după participarea la concursul de angajare şi după ce au fost angajate, nu s-au prezentat deloc la serviciu, respectiv J. nu a venit absolut deloc la serviciu cu toate că a figurat angajată şi a încasat salariu lunar, iar în ceea ce o priveşte pe I., aceasta a început să se prezinte la serviciu din luna decembrie 2010, după ce de către directorul DGASPC A. i-a fost trimisă o adresă prin care i s-a solicitat în mod expres să se prezinte la serviciu. Aceste aspecte erau cunoscute de către toţi angajaţii DGASPC, care lucrau în sediul central şi de cele mai multe ori când unora dintre ei pentru faptul că întârziau la serviciu le erau făcute observaţii de către şefii de serviciu, aceştia comentau în cadrul instituţiei şi reproşau faptul că cele două nu vin deloc la serviciu şi nu li se întâmplă nimic.

În ceea ce o priveşte pe I. şi după luna decembrie 2010 când a început să vină la serviciu, a figurat o perioadă pe schema de personal a secretariatului instituţiei, iar, ulterior, în cadrul serviciului administrativ, dar nici acolo nu respecta programul de lucru, aceasta ocupându-se mai mult de expedierea corespondenţei instituţiei.

Despre cele două persoane se discuta şi era cunoscut de angajaţii instituţiei că, în realitate, au lucrat în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman chiar dacă figurau angajate la DGASPC, instituţie care se află în subordinea CJ Teleorman (...)

De asemenea, declaraţia martorului IIII. a fost redată în cuprinsul rechizitoriului:

"Încă de la înfiinţare, din anul 1997 sau 1998 şi în prezent lucrez în cadrul DGASPC Teleorman şi deţin funcţia de educator - Centrul maternal Alexandria. Până la data preluării de către DGASPC a Leagănului de copii Alexandria (anterior anului 1997) am lucrat în cadrul acestei instituţii. Mi-am desfăşurat activitatea exclusiv în incinta sediului central al DGASPC Teleorman.

În ceea ce o priveşte pe J., angajată a DGASPC Teleorman, fac precizarea că am cunoscut-o pe aceasta cu ocazia angajării, din câte îmi amintesc din anul 2005, când directorul de atunci E. ne-a prezentat-o pe J. angajaţilor de la centrul maternal al DGASPC, spunându-ne că J. este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume.

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent, respectiv o perioadă de către E. care după ce a fost schimbat din funcţia de director general a ţinut şi funcţia de şef de centru, o perioadă de către F., iar după plecarea acesteia de către directorul adjunct D., până în anul 2012 când conducerea a fost preluată de H. În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată, de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care, de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului.

Printre angajaţii DGASPC se discuta şi era oarecum cunoscut faptul că J. lucrează şi a lucrat în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, însă acest aspect l-am auzit doar din discuţiile cu ceilalţi colegi, fără ca eu să verific şi să ştiu sigur acest lucru (...)

În ceea ce-i priveşte pe angajaţii I. şi YY., fac precizarea că pe I. am văzut-o în incinta instituţiei, însă cred că din perioada 2010 - 2011, nu pot să precizez cu exactitate (...)

A fost redată declaraţia martorei QQQQ. (una din cele patru persoane angajate la Serviciul secretariat, coordonat de inculpata G., având ca şi colege pe inculpatele J. şi I.), care a declarat:

"(...) În ceea ce o priveşte pe numita J., persoană care mi-a fost prezentată acum cu ocazia audierii, de pe fişa de evidenţă şi copia cărţii de identitate cu CNP x, fac precizarea că eu nu cunosc această persoană şi că aceasta nu a lucrat niciodată cu mine în cadrul compartimentului arhivă unde eu îmi desfăşor activitatea, respectiv arhiva situată la sediul central al DGASPC Teleorman. Precizez cu siguranţă că nu cunosc această persoană, aceasta nu şi-a desfăşurat niciodată activitatea împreună cu mine şi nu ştiu dacă a lucrat în cadrul vreunui alt serviciu sau compartiment din cadrul DGASPC Teleorman.

Mai fac precizarea că locul meu de muncă este situat în sediul central al DGASPC Teleorman, iar eu îmi desfăşor activitatea chiar în incinta arhivei. Mai fac precizarea că mă cunosc cu colegii care îşi desfăşoară activitatea în sediul central al DGASPC Teleorman care este situat în mun. Alexandria, str. x, deoarece ne întâlnim, atât cu ocazia semnării condicii de prezenţă, cât şi ocazional în incinta instituţiei (...). În situaţia în care J. ar fi lucrat în cadrul aceluiaşi serviciu în care lucrez şi eu, cu siguranţă aş fi cunoscut-o şi ne-am fi întâlnit cel puţin ocazional (...)

În ceea ce o priveşte pe numita I. fac precizarea că pe această persoană am văzut-o venind în incinta DGASPC Teleorman, respectiv la Serviciul administrativ (APTA) începând cu anul 2011. Legat de această persoană am auzit de la colegii din DGASPC Teleorman că figura angajată însă nu ştiu din ce perioadă, iar la serviciu a început să vină efectiv de la începutul anului 2011 când, de către conducerea DGASPC, i s-a cerut să se prezinte la serviciu. Din câte cunosc din anul 2011 de când a venit la serviciu aceasta se ocupa cu expedierea corespondenţei DGASPC, însă acest fapt s-a petrecut doar în intervalul câtorva luni (...).

Fiind audiată martora BB. (una din cele patru persoane angajate la Serviciul secretariat, coordonat de inculpata G., având ca şi colege pe inculpatele J. şi I.), aceasta a declarat:

"(...) De la angajare şi până în anul 2008, o perioadă de un an am lucrat în funcţia de arhivar şi mi-am desfăşurat activitatea efectiv în arhiva DGASPC Teleorman, unde împreună cu mine a lucrat şi QQQQ.

Fac precizarea că în acea perioadă singurele persoane care au lucrat efectiv la arhiva instituţiei, am fost eu şi QQQQ., iar o perioadă scurtă, în care am preluat şi arhiva unui centru din Roşiori de Vede ce aparţinea DGASPC Teleorman, am fost ajutate de un bărbat care lucra la acel centru, al cărui nume nu mi-l amintesc.

Menţionez cu siguranţă că singurele persoane care au organizat arhiva în acea perioadă de un an am fost eu şi persoanele menţionate mai sus, iar după plecarea mea de la arhivă, în cadrul acelui compartiment a rămas doamna QQQQ.

Începând cu anul 2008 până în luna septembrie 2009, mi-am desfăşurat activitatea în cadrul serviciului secretariat.

Fac precizarea că de la înfiinţarea acestui serviciu, prin modificarea organigramei şi înfiinţarea respectivului serviciu, şefa acestuia şi implicit şefa mea a fost G.

Precizez că în acea perioadă în cadrul serviciului secretariat, alături de mine îşi mai desfăşura efectiv activitatea BBBBB., o scurtă perioadă şi o colegă de la Roşiori de Vede CCCCC.

Din câte am înţeles, pe schema de organizare a DGASPC Teleorman, la serviciul secretariat în acea perioadă, mai figurau şi QQQQ. care lucra în fapt în arhivă şi, de asemenea, J. şi I., însă pe acestea două, eu nu le-am avut colege în fapt şi nu le-am văzut să vină şi să lucreze efectiv la serviciul secretariat sau în arhivă în perioada în care eu am lucrat efectiv în cadrul acestor compartimente (arhivă şi secretariat).

Fac precizarea că încă de la angajare şi în prezent, eu am lucrat numai în incinta sediului central al DGASPC Teleorman şi îmi cunosc colegii de serviciu care lucrează în sediul central.

Menţionez că pe J. o cunosc din vedere şi în perioada în care mi-am desfăşurat activitatea în cadrul serviciului secretariat, am văzut-o ocazional prin sediul instituţiei, mai exact când aceasta a solicitat o adeverinţă de salariat, o altă dată când a intrat la directorul general al instituţiei, însă nu ştiam cum se numeşte şi nici nu am văzut-o să lucreze efectiv în sediul central al DGASPC Teleorman.

Cu privire la J., eu am crezut că aceasta lucrează la un centru situat în Roşiori de Vede şi nu am avut reprezentarea că aceasta figurează în cadrul serviciului secretariat unde eu am lucrat.

(...) În ceea ce o priveşte pe J., fac precizarea că în afara situaţiilor descrise mai sus, când am văzut-o ocazional prin sediul instituţiei, eu nu am văzut-o să lucreze efectiv, să se prezinte zilnic la serviciu ca şi ceilalţi colegi, la niciunul din serviciile sau centrele care se află în sediul central al DGASPC Teleorman.

În ceea ce o priveşte pe I., nu am cunoscut-o până când aceasta început să vină efectiv la serviciu, însă nu pot să precizez cu exactitate data sau anul în care aceasta a început să lucreze.

(...) Fac precizarea că în perioada 2007 - 2008, când eu am lucrat la arhivă şi la secretariat I. nu era la serviciu şi nu am cunoscut-o în acea perioadă. Este posibil ca aceasta să fi început să lucreze la DGASPC Teleorman din anul 2010, însă nu ştiu cu siguranţă acest lucru (...)".

S-a prezentat şi declaraţia martorei RRRR., care a declarat:

"Din anul 2004 şi în prezent, lucrez ca referent în cadrul DGASPC Teleorman, iar, încă de la angajare şi în prezent îmi desfăşor activitatea în secretariatul instituţiei.

(...) În ceea ce o priveşte pe J., fac precizarea că o cunosc pe aceasta din vedere şi declar cu certitudine că de când eu sunt angajată la DGASPC Teleorman nu am văzut-o să lucreze la vreunul din serviciile sau centrele care funcţionează în sediul central din Alexandria al DGASPC Teleorman. Precizez că pe aceasta am văzut-o în sediul DGASPC Teleorman doar ocazional când a venit să-şi ridice diferite adeverinţe de salariu pe care, de regulă eu aplicam ştampila în secretariat, însă aşa cum am arătat nu am văzut-o să vină la serviciu ca şi ceilalţi colegi şi să lucreze în instituţie.

Fac precizarea că, deşi am lucrat în cadrul compartimentului secretariat al DGASPC Teleorman, până în anul 2014 am figurat pe statul de funcţii al serviciului consiliere tineri peste 18 ani, care era în coordonarea directorului general.

Având în vedere că am lucrat efectiv în secretariat, cunosc colegii şi puteam să văd aproape zilnic prezenţa acestora la serviciu, deoarece veneau cu diferite lucrări în secretariat, mergeau la directorii instituţiei, etc. În situaţia în care J. ar fi lucrat în DGASPC Teleorman, cu siguranţă aş fi văzut-o şi aş fi cunoscut acest lucru.

În ceea ce o priveşte pe I., menţionez că până la plecarea mea în concediu de îngrijire copil în anul 2007, eu nu am văzut-o niciodată lucrând la DGASPC Teleorman şi nici nu am cunoscut-o" (...).

Cu ocazia audierii, martora SSSS. a declarat:

"Din luna ianuarie 2001 şi în prezent, lucrez în funcţia de educator în cadrul DGASPC Teleorman, iar din luna martie 2001 lucrez la Centrul Maternal Alexandria (...)

În ceea ce o priveşte pe J., fac precizarea că o cunosc pe aceasta, deoarece mi-a fost colegă de facultate, am văzut că numele acesteia figura pe graficul de lucru al centrului la care lucrez, însă nu am văzut-o niciodată să vină şi să lucreze în cadrul centrului, nici în sediul central al DGASPC Teleorman.

Precizez că lucrez în cadrul centrului menţionat, înainte ca acest centru să fi fost preluat ca urmare a înfiinţării DGASPC şi cunosc colegii de serviciu care lucrează în instituţie. Aş fi ştiut cu siguranţă dacă J. ar fi lucrat în cadrul Centrului Maternal Alexandria, deoarece m-aş fi întâlnit cu aceasta cel puţin ocazional, în turele de lucru, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

În ceea ce o priveşte pe I., pe aceasta am cunoscut-o după ce la conducerea centrului Maternal Alexandria, a venit H., după anul 2010, însă nu pot să precizez cu exactitate. Este posibil ca aceasta să lucreze în sediul central al DGASPC Teleorman din anul 2011 sau 2012, nu ştiu cu siguranţă, însă aceasta nu a lucrat în cadrul centrului la care eu lucrez şi nu ştiu ce funcţie a ocupat şi cadrul cărui serviciu din DGASPC a lucrat aceasta şi nici cu ce s-a ocupat efectiv (...)"

Martora TTTT., audiată fiind, a declarat:

"(...) De asemenea, la nivelul DGASPC Teleorman, este cunoscut de către toate persoanele care lucrează, faptul că persoanele care figurează angajate şi nu vin la serviciu se bucură de protecţia directorului general al DGASPC A., respectiv YY. fiind nepoata acesteia, iar I. şi J. fiind persoane care lucrează în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, bucurându-se de protecţia directorului ca urmare a acestui fapt (...).

În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numiţilor I., J. şi YY., fac precizarea că de când m-am angajat în cadrul DGASPC Teleorman şi în prezent, îmi desfăşor activitatea chiar în sediul central al DGASPC Teleorman.

În ceea ce o priveşte pe I. nu am văzut-o la serviciu în incinta DGASPC Teleorman şi nu am cunoscut-o decât în toamna anului 2010 când am văzut-o, deoarece a stat chiar cu mine în birou. În acea perioadă lucram la Serviciul juridic iar I. se ocupa cu corespondenţa instituţiei.

Chiar ştiu că am vorbit în acea perioadă cu aceasta şi mi-a spus că i s-a solicitat în mod insistent să se prezinte la serviciu şi că a acceptat să vină şi ca urmare a faptului că intrase într-o stare conflictuală cu persoane din conducerea Organizaţiei HHHH. Teleorman unde lucrase în fapt până atunci.

Atât eu, cât şi ceilalţi angajaţi ai DGASPC care lucrau în cadrul sediului central al DGASPC ştiau faptul că I. era angajata DGASPC de mulţi ani, însă nu venea la serviciu. (...).

De asemenea, fac precizarea că în cadrul DGASPC Teleorman a figurat angajată şi J., însă aceasta nu a lucrat niciodată în fapt în cadrul DGASPC Teleorman. Din câte cunosc aceasta a figurat angajată în cadrul unui centru pentru copii coordonat de H., centru care se afla chiar în incinta sediului central al DGASPC, însă nu a venit niciodată la acest centru sau la arhiva instituţiei unde de asemenea a figurat angajată (...)".

Fiind audiată martora KKKK., a declarat:

"Cu privire la activitatea desfăşurată de J. în cadrul DGASPC Teleorman, fac următoarele precizări:

Pe J. am cunoscut-o din anul 2004, de la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde aceasta îşi desfăşura activitatea ca secretară, cu ocazia unor activităţi desfăşurate în campania pentru alegerile prezidenţiale din acel an.

Eu m-am angajat la DGASPC Teleorman în luna septembrie 2005, însă nu am cunoscut că J. este angajată a DGASPC Teleorman.

Am aflat acest lucru ulterior, de la colegii din DGASPC unde era de notorietate faptul că, atât J., cât şi I. nu veneau la serviciu şi că lucrau de fapt la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman.

Fac precizarea că în rândul angajaţilor DGASPC Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea DGASPC Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau de la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei.

În legătură cu acest fapt, am avut o discuţie cu directorul A. căreia i-am reproşat că sancţionarea mea este un abuz, având în vedere că alţi angajaţi nu vin deloc la serviciu şi li se tolerează acest fapt, referindu-mă inclusiv la cele două angajate, precum şi faptul că aceasta privilegiază angajaţii Serviciului contabilitate condus de către C., iar directorul A., mi-a replicat că "ar fi cazul să tac din gură".

Precizez că eu nu am lucrat niciodată nici cu J., nici cu I., iar faptul că acestea nu vin la serviciu era cunoscut şi tolerat de toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţi, dar care nu luau nicio măsură de sancţionare a acestora, având în vedere că cele două angajate lucrau la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, iar toţi directorii ocupau funcţiile de conducere fiind susţinuţi politic de către HHHH. Teleorman.

Mai fac precizarea că şi pe numita I., am cunoscut-o tot de la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde aceasta lucra, cu ocazia campaniei electorale desfăşurată în anul 2004. Aceasta se ocupa de relaţia cu presa însă despre faptul că aceasta a fost angajată în cadrul DGASPC Teleorman, am aflat ulterior, fără să o văd efectiv la serviciu, până la sfârşitul anului 2010.

Menţionez că I. a fost angajată a Serviciului Administrativ al cărui şef era FFF. şi din luna decembrie 2010, am văzut-o în instituţie şi chiar am discutat telefonic cu aceasta pe probleme de serviciu.

Fac precizarea că în perioada în care şef al Serviciului Administrativ a fost FFF., I. a venit la serviciu, deoarece FFF. o chema la serviciu şi o controla mereu, cei doi fiind în conflict permanent".

În rechizitoriu a fost redată şi declaraţia inculpatului H. care a declarat:

"(...) Arăt faptul că personal pe J. o cunoşteam de mai mulţi ani, adică dinaintea anului 2012, având în vedere că am deţinut calitatea de membru al HHHH., iar la filiala din Teleorman şi aceasta avea aceeaşi calitate, deţinând şi funcţia de secretar al organizaţiei sau cel puţin desfăşura activităţi de secretariat. Până în vara anului 2012 eu nu am avut reprezentarea că aceasta era angajata DGASPC Teleorman, deoarece anterior, adică până în iunie 2012, eu am lucrat efectiv la Centrul Teritorial pentru Protecţia de Tip Familial Alexandria, care avea sediul în Roşiori şi astfel numai din iunie 2012 am realizat că J. îmi este colegă.

Îmi amintesc că atunci când am cerut lămuriri, inc. A. mi-a spus că J. figurează ca şi angajată de mulţi ani, din perioada fostului director E., care a fost şi deputat din partea HHHH. şi că instituţiei i se alocă fonduri de către Consiliul judeţean, motiv pentru care "Să îmi văd de treabă, cum şi-au văzut şi ceilalţi".

(...) Declar faptul că din luna iunie 2012 şi până la 01.01.2014 când J. şi-a dat demisia din cadrul instituţiei, acesta nu s-a prezentat deloc la locul de muncă (...)".

Fiind audiat inculpatul B., acesta a declarat:

"(...) Din anul 2004 şi până în luna iunie 2012, am lucrat în cadrul DGASPC Teleorman, unde am deţinut diferite funcţii, iar începând cu data de 01 ianuarie 2011 şi până la data de 01 iunie 2012, am deţinut funcţia de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu Tehnic şi Aprovizionare.

(...) Recunosc că am întocmit şi semnat acest document, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această persoană nu se prezintă la serviciu, însă acest document, ca şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acestei angajate, pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2011, le-am întocmit şi semnat după ce am adus la cunoştinţă conducerii instituţiei, respectiv directorului adjunct C., căreia mă subordonam direct, directorului general A. şi şefului Serviciului Resurse Umane, AAA.

Am întocmit şi semnat aceste documente, după ce mi s-a cerut să le întocmesc de către şeful meu direct C.

Fac precizarea că am adus la cunoştinţă directorului C., care era şeful meu direct şi directorului A. faptul că angajata J. nu venea la serviciu, având în vedere că mi s-a cerut să întocmesc documentele menţionate, însă C. mi-a cerut să le întocmesc şi să nu comentez, deoarece J. era cunoscută ca fiind o persoană protejată de Consiliul Judeţean Teleorman şi mi s-a spus textual de către C., că în situaţia în care nu întocmesc documentele menţionate, voi zbura din serviciu, atât eu, cât şi aceasta ca director adjunct economic.

(...) Chiar dacă nici de către Directorul general A. sau de către directorul adjunct C., nu mi s-a spus, în mod direct, niciodată cine anume o protejează pe J., în sensul că mi s-a cerut să o trec prezentă în pontaj şi să îi întocmesc raportul de evaluare şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, în cadrul instituţiei, era cunoscut de către angajaţi faptul că J. lucra la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman şi că se bucură de protecţia acestei organizaţii politice şi, totodată, că acesta este protejată de G., de ZZZZZZ., din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman şi că, de asemenea, J. şi soţul acesteia sunt oamenii de curte ai familiei G.

Aceste aspecte erau de natură să îmi creeze temerea că în situaţia în care voi face un act împotriva lui J. îmi voi pierde locul de muncă, atât eu, cât şi soţia mea DDDDD., care lucra, de asemenea, în cadrul DGASPC Teleorman, având în vedere că instituţia este subordonată Consiliului Judeţean Teleorman (...)".

Audiată inculpata F. a declarat:

"(...) La sfârşitul lunii iulie 2008, în cadrul unei şedinţe de colegiu director al DGASPC Teleorman, fără a fi înştiinţată anterior, mi s-a comunicat de către directorul A. că începând cu data de 01 august 2008, voi prelua în coordonare şi centrele d-nei G., deoarece aceasta fusese prinsă într-un proiect cu fonduri europene.

Din câte îmi amintesc, G. nu a fost prezentă la acea şedinţă, drept pentru care nu a fost încheiat un proces-verbal de predare primire a acestor centre nici atunci şi nici ulterior.

În urma acestei şedinţe prin dispoziţia directorului general al DGASPC Teleorman A. am fost numită coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, pe perioada cât coordonatorul acestui complex G. era angrenată în proiectul european.

Fac precizarea că în perioada respectivă, eu aveam în coordonare şi Centrul de recuperare de zi pentru copilul cu nevoi speciale.

După preluarea Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, am preluat şi atribuţiile ce reveneau anterior fostului şef de complex.

Având în vedere că numitele J. şi I. figurau pe organigrama centrului ca şi angajate, fiind un centru în care nu erau asistaţi permanenţi şi datorită faptului că pe lângă aceste centre mai aveam în subordine încă trei centre în care erau asistaţi minori cu deficienţe majore, nu am reuşit să le cunosc pe angajatele J. şi I., care figurau ca angajate la Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi. La acest centru ca şi la Centrul maternal Alexandria şi de fapt la întreg complexul pe care l-am preluat de la G., IIII. se ocupa de întocmirea graficelor de lucru, a concediilor şi a pontajelor.

La sfârşitul lunii după ce acesta le întocmea, venea şi le semnam şi eu conform respectării ierarhiei în cadrul instituţiei.

În luna ianuarie 2009, a trebuit să întocmesc fişele de evaluare a performanţelor profesionale a angajaţilor. Pentru cele două angajate, J. şi I. am întocmit evaluarea exact pentru perioada pentru care am avut dată dispoziţie de înlocuire a lui G., respectiv pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2008.

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate, iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei. Nu îmi amintesc cu siguranţă, însă cred că în momentul în care a avut loc această discuţie, în birou la C. se afla şi EEEEE.

Ulterior acestei discuţii avute cu C., am aflat de la colegii din instituţie că cele două angajate nu îşi desfăşurau activitatea în cadrul DGASPC unde figurau angajate, una dintre acestea lucrând la sediul organizaţiei HHHH., iar cealaltă la un birou parlamentar.

Din discuţia avută cu C. eu am înţeles clar că cele două angajate erau protejate, de către aceasta şi respectiv de către Consiliul Judeţean Teleorman care avea în subordine DGASPC Teleorman şi care asigura bugetul acestei instituţii.

În condiţiile în care directorul C. mi-a spus în mod clar cum stau lucrurile, am respectat ilegalităţile impuse şi am acceptat să întocmesc pentru cele două angajate rapoartele de evaluare, de teamă de a nu îmi pierde locul de muncă.

Afirmaţiile directorului C. au fost de natură să îmi creeze temeri, fapt care mi s-a demonstrat în cursul anului 2009, când în urma unei sancţiuni primite la serviciu, am acţionat în judecată DGASPC Teleorman, care este instituţie subordonată Consiliului Judeţean Teleorman şi, în mod implicit, acţiunea mea în justiţie a vizat şi Consiliul Judeţean Teleorman.

La un moment dat, având în vedere această acţiune, am fost chemată de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman la acea vreme, K., care mi-a spus în mod categoric că în situaţia în care nu îmi retrag acţiunea introdusă în instanţă împotriva DGASPC Teleorman, îmi va desfiinţa postul din organigrama acestei instituţii, fapt care s-a şi întâmplat în luna iulie 2009.

Raportând această situaţie de fapt la afirmaţiile directorului C. referitoare la angajatele J. şi I., sunt convinsă că ameninţarea acesteia era reală şi în situaţia în care aş fi refuzat să întocmesc celor două angajate rapoartele de evaluare, cu siguranţă aş fi suferit repercusiuni, având în vedere că cele două lucrau la Organizaţia HHHH. Teleorman, iar K. era preşedintele acelei organizaţii şi al Consiliului Judeţean Teleorman (...)".

Fiind audiat inculpatul FFF. a declarat:

"(...) Pe I., am cunoscut-o după ce am preluat funcţia de Şef al Serviciului Administrativ, Tehnic, Patrimoniu şi Aprovizionare, deoarece aceasta îmi era subordonată.

Pe J. am cunoscut-o în anul 2009, de la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde aceasta îşi desfăşura activitatea ca şi secretară.

În anul 2009, am aflat că J., era şi angajată la DGASPC Teleorman, deoarece figuram pe aceiaşi foaie de pontaj, în cadrul Serviciului Administrativ, însă aceasta nu a venit niciodată la serviciu să îşi desfăşoare activitatea, deoarece era tot timpul la sediul organizaţiei de partid.

Precizez că şi eu am făcut la rândul meu parte din organizaţia de partid a HHHH. Teleorman şi de cele mai multe ori, când mergeam la partid, o găseam acolo pe J.

Din discuţiile pe care le-am avut în acea perioadă cu şeful meu FFFFF., am înţeles că era de notorietate în cadrul DGASPC Teleorman faptul că, atât J., cât şi I. sunt pontate la DGASPC şi că în fapt lucrau la organizaţia HHHH., acest lucru fiind cunoscut şi tolerat inclusiv de conducerea DGASPC Teleorman.

(...) Această situaţie devenise, atât de notorie încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I., să nu vină la serviciu şi să îşi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. (...)".

4. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv de fals intelectual, de către inculpata A.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006, inculpata A. a fost numită în funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman.

S-a menţionat, că atribuţiile de serviciu ale directorului executiv al DGASPC Teleorman sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009, Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011, Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013.

Potrivit prevederilor art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010) Directorul Executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale: - aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director; - controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal.

Atribuţiile de serviciu ale directorului executiv al DGASPC Teleorman sunt stabilite şi prin Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 8, (3) Directorul executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale: f) aprobă statul de personal al Direcţiei generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, statul de funcţii al Direcţiei generale, având avizul colegiului director; g) controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal;

Art. 9 - Numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a directorului executiv al Direcţiei generale se fac la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, respectiv a primarului sectorului municipiului Bucureşti, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti.

S-a reţinut, că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata A., în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că, în perioada 07.07.2006 - 27.12.2010, inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2006, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele şi semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o nu sunt completate; - a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată în mod abuziv de către numita F., coordonator centru), în care se atesta în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă; - a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar (de la suma de 476 RON lunar), la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri; - a dispus în mod nelegal, plata drepturilor salariale către aceasta, pentru perioada 22.05.2006 - 06.12.2010; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei I. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 32.305 RON (pentru perioada 07.07.2006 - 27.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

De asemenea, s-a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata A., deşi cunoştea faptul că, în perioada 07.07.2006 - 31.12.2013, inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2007, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate; - a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună; - a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 09.07.2009, prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat, aprobând, totodată şi fişa cu atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv; - a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat, cu consecinţa măririi salariului, de la suma de 673 RON lunar, la suma de 730 RON lunar; - a emis Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care a dispus în mod nelegal promovarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariale, de la 730 RON lunar, la suma de 1.270 RON lunar la care se adaugă sumele de 254 RON, reprezentând diferenţe compensatorii şi sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar; - a emis Dispoziţia nr. x din 27.12.2010, prin care a dispus în mod nelegal mutarea acesteia, din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, cu consecinţa modificării drepturilor salariale; - a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit în mod abuziv de către numitul B., şef serviciu Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei; - la data de 01.09.2011, a semnat Actul adiţional nr. x, la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care a dispus mutarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare; - a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei; - la 31.05.2012 a emis Dispoziţia nr. x prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri; - a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), în condiţiile în care avea cunoştinţă că acesta conţine menţiuni neadevărate privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei; - a dispus în mod nelegal, plata drepturilor salariale către aceasta, pentru perioada 07.07.2006 - 01.01.2014; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei J. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 70.517 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

Pe de altă parte, s-a menţionat că inculpata A. a determinat pe inculpaţii J., I. şi H. să semneze condicile de prezenţă, rapoartele de evaluare şi înscrisurile privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul DGASPC de către cele două inculpate (J. şi I.), în condiţiile în care cunoştea că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au lucrat efectiv în perioadele menţionate.

Cu ocazia audierii, inculpata A. a recunoscut faptele săvârşite, aşa cum au fost reţinute în sarcina sa, precizând că le-a menţinut în funcţie pe cele două inculpate la solicitarea preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, inculpatul K., căruia se subordona în mod direct, deşi cele două îşi desfăşurau activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

Astfel, inculpata A. a arătat că:

"(...) am purtat o discuţie cu preşedintele K. pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul DGASPC Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat, totodată, că am descoperit acest aspect în anul 2008 când, de altfel l-am şi informat.

S-a menţionat că declaraţiile date de către inculpata A., se coroborează cu declaraţiile martorilor OOOO., PPPP., IIII., TTTT., KKKK., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor I., J., H., B. şi AAA.

De asemenea, faptul că inculpatele J. şi I. nu se prezentau la serviciu în cadrul DGASPC Teleorman, s-a apreciat că este confirmat şi de interceptările şi înregistrările convorbirilor şi comunicărilor telefonice/ambiental, din care rezultă că cele două inculpate au fost chemate la nivelul anului 2014 să semneze retroactiv înscrisurile care să ateste prezenţa la serviciu pentru perioada în care au fost remunerate, deşi nu s-au prezentat la locul de muncă.

5. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, de către inculpatul E.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 84 din 31 decembrie 2004, inculpatul E. a fost numit, cu delegaţie, începând cu data de 01 ianuarie 2005, în funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29 iulie 2005, numita C. a fost numită cu delegaţie în funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman.

Începând cu data de 01.08.2005, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 757/01.08.2005, E. a fost numit Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 168 din 30.08.2005, s-a dispus revocarea Dispoziţiei Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29.07.2005, privind numirea cu delegaţie a numitei C. în funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005, numitul E. a fost delegat să exercite cu caracter temporar funcţia publică de conducere vacantă de director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 108 din 20 septembrie 2005, s-a revocat Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005, privind numirea numitului E. pentru exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice de conducere vacantă de director executiv al DGASPC Teleorman.

De la data de 20 septembrie 2005 (data revocării din funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman a numitului E.), până la data de 06 iulie 2006, această funcţie a rămas vacantă, ulterior fiind numită A. (Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006).

În toată perioada cuprinsă între 01 august 2005 - 06 iulie 2006 (cu excepţia perioadei cuprinsă între 29 august 2005 - 20 septembrie 2005, când a fost numit director executiv E.) atribuţiile de director executiv al DGASPC Teleorman au fost exercitate de către C., în virtutea atribuţiilor stabilite prin fişa postului, fără a fi numită printr-un act administrativ.

Începând cu data de 01.02.2007, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 90/01.02.2007, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al numitului E. în calitate de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul DGASPC Teleorman, ca urmare a pensionării anticipate a acestuia.

Faţă de cele de mai sus, s-a precizat că rezultă că în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005, inculpatul E. a avut calitatea de Director executiv al DGASPC Teleorman.

În perioada 01 august 2005-29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, inculpatul E. a avut calitatea de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul DGASPC Teleorman.

Atribuţiile de serviciu pe care inculpatul E. le-a avut în calitate de Director Executiv, erau stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009.

Potrivit prevederilor art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, Directorul Executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale: - aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director; - controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal.

Atribuţiile de serviciu în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei erau stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 40 din 18.05.2005, s-a dispus modificarea organigramei, statul de funcţii şi numărul de personal, precum şi modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a DGASPC Teleorman.

Potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, şeful Complexului are următoarele atribuţii: - asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile; - organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Din probele administrate în cauză a rezultat că în perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, inculpatul E., în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, şi în perioada 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, în calitate de şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., angajate la DGASPC Teleorman în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, pe care le-a avut subordonate, fapte ce au permis acestora să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente perioadei 20.07.2005 - 31.01.2007, în cuantum total de 11.043 RON (8359 RON, pentru numita J. şi 2684 RON pentru numita I.).

Fiind audiat inculpatul E. a arătat că îşi menţine declaraţia dată în calitate de martor, din cuprinsul căreia rezultă următoarele:

"(...) Din perioada în care am deţinut funcţia de preşedinte al HHHH. Teleorman şi în care am activat în cadrul acestei organizaţii politice, am cunoscut-o pe J., care şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2000 la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., unde redacta şi executa diferite lucrări şi unde îşi desfăşura activitatea zilnic, iar în perioada 2000 - 2004, aceasta a lucrat ca şi consilier la Cabinetul Senatorului de Teleorman JJJJ., care avea sediul din Alexandria tot în aceeaşi locaţie cu Organizaţia Judeţeană HHHH. Teleorman, iar J. a continuat să lucreze tot în sediul HHHH. Teleorman, pentru Organizaţia Judeţeană Teleorman, unde de altfel, a continuat să lucreze şi după anul 2004.

(...) În ceea ce o priveşte pe numita J., în perioada în care am deţinut funcţia de director al DGASPC Teleorman, ştiu că aceasta a continuat să lucreze tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, eu personal cât am deţinut funcţia de director şi ulterior de şef serviciu, în cadrul DGASPC Teleorman, nu am văzut-o pe aceasta să lucreze în cadrul acestei instituţii şi cunoşteam, aşa cum am şi precizat, că aceasta lucra la sediul Organizaţiei HHHH.

Cu privire la Dispoziţia nr. x/20 iulie 2005, de angajare a numitei J., în funcţia de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria al DGASPC Teleorman, care apare semnată de mine, fac precizarea că nu îmi amintesc de împrejurările angajării acesteia şi cred că aceasta a susţinut concurs de angajare în aceeaşi perioadă în care şi eu am susţinut concursul pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu şi având în vedere că am continuat să rămân directorul executiv al DGASPC Teleorman până la sfârşitul lunii iulie 2005, am semnat această dispoziţie de angajare, care mi-a fost adusă spre semnare de către serviciul juridic şi personal.

În ceea ce mă priveşte, menţionez că nu am discutat cu nimeni şi nici nu mi s-a cerut de către vreo persoană să o angajez pe J., de altfel, după cum am declarat, eu cunosc despre aceasta că a lucrat la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., am aflat despre angajarea acesteia la DGASPC Teleorman după declanşarea cercetărilor de către DNA.

Nu am cunoştinţă despre angajarea numitei I., în cadrul DGASPC Teleorman.

Declaraţia inculpatului E. în sensul că a aflat despre angajarea inculpatei J. la DGASPC Teleorman "după declanşarea cercetărilor de către DNA", este nereală, fiind contrazisă de declaraţiile inculpaţilor şi martorilor audiaţi în cauză.

Astfel, chiar inculpata J. arată că "După angajarea mea la DGASPC Teleorman, domnul E. care mă cunoştea şi ştia inclusiv faptul că eu lucrez în cadrul partidului chiar m-a atenţionat "să nu îl fac de râs" în sensul să mă preocup şi de noul meu loc de muncă".

De asemenea, fiind audiat martorul IIII. acesta a declarat că "(...) În ceea ce o priveşte pe J., angajată a DGASPC Teleorman, fac precizarea că am cunoscut-o pe aceasta cu ocazia angajării, din câte îmi amintesc din anul 2005, când directorul de atunci E. ne-a prezentat-o pe J. angajaţilor de la centrul maternal al DGASPC, spunându-ne că J. este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume.

F., iar după plecarea acesteia de către directorul adjunct D., până în anul 2012 când conducerea a fost preluată de H. În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care, de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului (...)".

Din declaraţia martorei OOOO. a rezultat că "(...) În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi ulterior a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005 iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J. de către E., iar I., de către C.

Menţionez că încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat că cele două angajate, nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate, deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman (...)"

De asemenea, s-a precizat că nici declaraţia inculpatului E. în care a arătat că "nu are cunoştinţă despre angajarea numitei I., în cadrul DGASPC Teleorman", nu este adevărată, deoarece aceasta, alături de J., s-a aflat în subordinea sa directă în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei.

Pe de altă parte, aşa cum a rezultat din declaraţiile celorlalţi martori şi inculpaţi audiaţi în cauză, era de notorietate faptul că cele două inculpate nu îşi desfăşurau activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, ci la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

6. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual de către inculpata C.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29.07.2005, inculpata C. a fost numită cu delegaţie director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 168 din 30.08.2005, s-a dispus revocarea Dispoziţiei Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29.07.2005, privind numirea cu delegaţie a inculpatei C. în funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005, inculpatul E. a fost delegat să exercite cu caracter temporar funcţia publică de conducere vacantă de director executiv al DGASPC Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 108 din 20 septembrie 2005, s-a revocat Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005, privind numirea inculpatului E. pentru exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice de conducere vacantă de director executiv al DGASPC Teleorman.

De la data de 20 septembrie 2005 (data revocării din funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman a inculpatului E.), până la data de 06 iulie 2006, această funcţie a rămas vacantă, ulterior fiind numită A. (Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006).

Prin Dispoziţia nr. x din 08.12.2006 a Directorului DGASPC Teleorman, inculpata C. a fost numită în funcţia de Director executiv adjunct economic.

Faţă de cele de mai sus, a rezultat că în perioada 29 iulie - 28 august 2005 şi 21 septembrie 2005 - 06 iulie 2006, C. a avut calitatea de Director executiv al DGASPC Teleorman.

În perioada 08 decembrie 2006 - prezent, C. deţine funcţia de Director executiv adjunct economic.

Atribuţiile de serviciu, pe care inculpata C. le-a avut în calitate de Director Executiv erau stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009, Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011, Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013.

Potrivit prevederilor art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, Directorul Executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale: aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director; controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal.

Potrivit Fişei postului nr. x din data de 07.07.2005, Directorul Executiv Adjunct este înlocuitorul de drept al Directorului Executiv în lipsa acestuia.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitate de Director Executiv Adjunct Economic sunt prevăzute în dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman.

Dintre atribuţiile principale, s-a precizat că pot fi reţinute: - Organizează, conduce, îndrumă şi răspunde de activitatea serviciilor şi compartimentelor din subordine: Serviciul Economic, Financiar Contabil - Compartiment Finanţe - Buget şi Compartiment Contabilitate - Salarizare, Plăţi prestaţii sociale, Compartiment achiziţii publice şi contracte servicii sociale şi Serviciul Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare; - răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine; - elaborează fişa postului pentru şefii compartimentelor din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine; - asigură respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale; - coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine.

Din probele administrate în cauză, s-a precizat că a rezultat că inculpata C., în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006 şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, în calitate de director executiv adjunct economic al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că, inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B.), pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive şi a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei J. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 21.931 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

De asemenea, inculpata C., în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, în perioada 22.05.2006 - 06.07.2006, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 460 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

S-a reţinut că, fiind audiată în calitate de suspectă, la data de 22.03.2016, inculpata C. nu a recunoscut faptele săvârşite, declarând următoarele:

"(...) Din anul 2002 şi în prezent lucrez în cadrul DGASPC Teleorman, iar din data de 01 ianuarie 2005, deţin funcţia de director adjunct şi am în responsabilitate Serviciul Financiar contabilitate, Serviciul Achiziţii publice, Compartimentul buget şi Serviciul Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare.

(...) După ce am studiat înscrisul denumit Raport de evaluare a performanţelor profesionale ale angajatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, fac precizarea că semnătura corespunzătoare numelui meu nu îmi aparţine şi nici nu cunosc cine a semnat în locul meu.

Precizez, totodată, că întocmirea rapoartelor de evaluare a angajaţilor DGASPC se face de către şeful direct al persoanei evaluate, la dispoziţia compartimentului resurse umane, în acest caz, B. care în acea perioadă era şeful Serviciului Administrativ, după întocmire aceste rapoarte de evaluare se transmiteau Serviciului Resurse Umane, care de obicei mi le aducea spre semnare sau le lăsa la mapă pentru a-mi fi aduse.

În mod normal eu în calitate de director nu vin în contact direct cu angajatul evaluat, decât în situaţia în care, după semnarea raportului de evaluare de către cel care l-a întocmit şi de către mine, angajatul este nemulţumit de evaluare şi se adresează directorului general cu contestaţie.

(...) Nu îmi amintesc la ce dată a venit în cadrul Serviciului Administrativ J. Fişa cu atribuţiuni de serviciu a acesteia, am semnat-o după ce i-a fost întocmită de către şeful Serviciului administrativ din acea perioadă.

Nu am avut cunoştinţă în legătură cu faptul că numita J. nu s-a prezentat la serviciu, iar atribuţiunea de a sesiza lipsa acesteia de la serviciu revenea şefului direct al acesteia, care întocmea şi pontajul angajaţilor serviciului.

Eu nu am avut în atribuţiile de serviciu verificarea prezenţei la serviciu a angajaţilor.

(...) În ceea ce priveşte contactul meu cu angajaţii serviciului, fac precizarea că eu discutam doar cu şefii serviciilor din subordine, aproape zilnic (...)".

După extinderea urmăririi penale faţă de inculpata C., aceasta a fost audiată la data de 04.04.2016, declarând următoarele:

"(...) Pe data de 29 iulie 2005, prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman, am fost delegată pe funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman, deoarece directorul executiv din acea perioadă, E. a demisionat şi s-a înscris pentru ocuparea funcţiei de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei.

Din câte îmi amintesc eu am ocupat cu delegaţie funcţia de director executiv o perioadă scurtă de timp, nu pot să mi-o amintesc cu exactitate, deoarece printr-o altă Hotărâre a Consiliului Judeţean Teleorman, am fost suspendată din funcţia de director executiv la conducerea DGASPC, însă în fapt, în virtutea atribuţiilor ce îmi reveneau prin fişa postului am asigurat în continuare în mod operativ conducerea DGASPC Teleorman, până la numirea în funcţia de director a numitei A.

Referitor la învinuirea adusă în sarcina mea potrivit căreia în perioada 29 iulie 2005 - 06 iulie 2006, nu am luat măsuri de sancţionare a angajatei J., care nu s-a prezentat la serviciu, deşi era angajată în funcţia de referent în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, arăt că nu am avut cunoştinţă că această persoană nu s-a prezentat la serviciu.

Menţionez că acea perioadă a fost una grea pentru instituţie, deoarece acesta nu avea numit director general, iar eu aveam în responsabilitate, atât funcţia de director economic, cât şi problemele operative ale directorului general care cădeau tot în sarcina mea.

Menţionez că nici în ceea ce priveşte situaţia angajatei I., din cadrul aceluiaşi Complex ca şi angajata J., fac precizarea că nu am avut cunoştinţă că această angajată nu s-a prezentat la serviciu în perioada respectivă (...)".

Declaraţiile inculpatei date în calitate de suspectă, în sensul că nu a cunoscut faptul că inculpatele J. şi I. nu s-au prezentat la serviciu în perioada în care aceasta a deţinut funcţia de Director Executiv, respectiv Director Executiv Adjunct Economic, au fost apreciate ca nefiind reale, fiind contrazise de declaraţiile martorilor şi inculpaţilor audiaţi în cauză.

În acest sens a fost redată depoziţia martorei OOOO., care a declarat:

"(...) În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi ulterior a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005, iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J. de către E., iar I. de către C.

Menţionez că încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat, că cele două angajate nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate, deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

(...) Precizez că inclusiv directorii adjuncţi ai DGASPC Teleorman, C. şi D. aveau cunoştinţă despre situaţia angajatelor J. şi I., deoarece serviciile şi centrele în care acestea au fost repartizate se aflau în subordinea acestora (...)".

Relevantă a fost apreciată şi depoziţia martorului IIII., care a arătat:

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent. În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care, de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului (...)"

A fost redat şi conţinutul declaraţiei inculpatului B.:

(...) în calitate de şef al Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, am întocmit şi semnat fişa postului pentru numita J., corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, la data de 28.01.2011, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această angajată nu se prezintă la serviciu (...).

Recunosc că am întocmit şi semnat acest document, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această persoană nu se prezintă la serviciu, însă acest document, ca şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acestei angajate, pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2011, le-am întocmit şi semnat după ce am adus la cunoştinţă conducerii instituţiei, respectiv directorului adjunct C., căreia mă subordonam direct, directorului general A. şi şefului Serviciului Resurse Umane AAA.

Am întocmit şi semnat aceste documente, după ce mi s-a cerut să le întocmesc de către şeful meu direct C.

Fac precizarea că am adus la cunoştinţă directorului C., care era şeful meu direct şi directorului A. faptul că angajata J. nu venea la serviciu, având în vedere că mi s-a cerut să întocmesc documentele menţionate, însă C. mi-a cerut să le întocmesc şi să nu comentez, deoarece J. era cunoscută ca fiind o persoană protejată de Consiliul Judeţean Teleorman şi mi s-a spus textual de către C., că în situaţia în care nu întocmesc documentele menţionate, voi zbura din serviciu atât eu, cât şi aceasta ca director adjunct economic.

(...) Doresc să precizez faptul că, atunci când am preluat funcţia de şef serviciu, având în vedere că această angajată nu se prezenta şi eu trebuia să fac pontajul, i-am adus la cunoştinţă şefei mele directe C. faptul că J. nu vine la serviciu, iar aceasta mi-a cerut să îmi văd de treabă şi să o trec prezentă în pontaj pe J. spunându-mi că în caz contrar vom fi daţi afară atât eu, cât şi aceasta. Acelaşi lucru mi l-a spus şi directorul general A. şi odată când am refuzat să o trec pe J. prezentă în pontaj, am fost chemat de AAA. la personal şi mi-a cerut să refac pontajul (...)".

Aceleaşi aspecte au fost reţinute că rezultă şi din declaraţia inculpatei F., care a arătat că:

"(...) În luna ianuarie 2009, a trebuit să întocmesc fişele de evaluare a performanţelor profesionale a angajaţilor. Pentru cele două angajate, J. şi I., am întocmit evaluarea exact pentru perioada pentru care am avut dată dispoziţie de înlocuire a lui G., respectiv pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2008.

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate, iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copiii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei (...)".

Relevantă a fost apreciată şi depoziţia inculpatei AAA.:

"(...) Cu privire la cele două angajate J. şi I., situaţia era cunoscută de către toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţii C. şi D., precum şi de ceilalţi salariaţi care nu aveau funcţii de conducere dar care activau în cadrul Organizaţiei HHHH., iar directorul A. dăduse practic verbal dispoziţie tuturor şefilor de servicii în subordinea cărora au fost mutate cele două să le întocmească pontaje în care să fie trecute prezent, precum şi toate celelalte documente care le priveau, rapoarte de evaluare, fişe de post, toţi fiind obligaţi să se conformeze, având în vedere că situaţia lor era cunoscută de către toţi şefii de servicii pe care i-au avut pentru că şi aceştia la rândul lor făceau parte din Organizaţia HHHH., unde cele două îşi desfăşurau activitatea (...)"

Declaraţia inculpatei A., dată la data de 08.01.2015, a fost redată în cuprinsul rechizitoriului:

"(...) După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei DGASPC mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul DGASPC Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, ci lucrează la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman. După ce am luat la cunoştinţă despre acest aspect am chemat-o pe directorul economic C. şi i-am cerut explicaţii în legătură cu angajarea celor două persoane şi aspectul privitor la activitatea acestora, am cerut, de asemenea, lui AAA. dosarele de personal al celor două, iar C. mi-a spus că J. a fost angajată de către E. care deţinuse funcţia de director general înaintea lui C., iar în ceea ce o priveşte pe I., C. mi-a spus că ea a angajat-o pe această fată în perioada în care a deţinut funcţia de director general interimar şi că i s-a cerut să angajeze această persoană şi să accepte ca în fapt I. să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman de către preşedintele CJ Teleorman din acea perioadă K. (...)"

Depoziţia inculpatului FFF., a fost redată:

"(...) În anul 2009, am aflat că J., era şi angajată la DGASPC Teleorman, deoarece figuram pe aceiaşi foaie de pontaj, în cadrul Serviciului Administrativ, însă aceasta nu a venit niciodată la serviciu să îşi desfăşoare activitatea, deoarece era tot timpul la sediul organizaţiei de partid.

Precizez că şi eu am făcut la rândul meu parte din organizaţia de partid a HHHH. Teleorman şi de cele mai multe ori, când mergeam la partid, o găseam acolo pe J.

(...) Referitor la faptul că în anul 2008, figuram pe aceeaşi foaie colectivă de prezenţă cu J. şi că aceasta nu venea la serviciu, precizez cu siguranţă că directorul C. care avea în subordine serviciul din care făceam parte avea cunoştinţă că J. nu venea la serviciu, deoarece foile colective de prezenţă, în mod normal erau văzute şi de către directorul C., care avea obligaţia în calitate de director economic să vizeze foile colective de prezenţă. Mai menţionez că aceasta nu a vizat foile colective de prezenţă decât după declanşarea cercetărilor în cauză, însă precizez cu siguranţă că aceasta ştia că J. nu venea la serviciu, acest aspect fiind cunoscut de către toţi angajaţii instituţiei.

Această situaţie devenise, atât de notorie încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I., să nu vină la serviciu şi să îşi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. (...)".

Parchetul a mai arătat că, la data de 03.11.2014, inculpata C. a fost audiată în calitate de martor, ocazie cu care a declarat că "(...) la nivelul angajaţilor DGASPC Teleorman se cunoştea faptul că J. nu venea la serviciu, însă având în vedere că aceasta era cunoscută ca o protejată, nu s-a întreprins niciun demers pentru clarificarea situaţiei acesteia (...) După angajarea lui J. în cadrul DGASPC Teleorman eu, personal, nu am avut niciun contact cu aceasta, nu cunosc în cadrul cărui compartiment a fost repartizată şi nici dacă aceasta a lucrat efectiv, eu am văzut-o doar ocazional pe holurile instituţiei, respectiv am văzut-o când venea după diferite adeverinţe de salariu, cereri de concediu, însă nu am văzut-o să lucreze efectiv în cadrul direcţiei.

(...) În anul 2006 funcţia de director general al DGASPC Teleorman a fost preluată de către A. şi având în vedere că în cadrul instituţiei erau multe probleme printre care inclusiv situaţia acestor angajaţi, J., I., care, de asemenea, fusese adusă în cadrul instituţiei şi angajată tot de către fostul director E., şi având în vedere că trebuia organizată arhiva instituţiei am avut o discuţie cu doamna director A. pe toate problemele, inclusiv legate de aceşti angajaţi şi i-am spus că ar fi bine ca inclusiv cele două persoane să fie mobilizate şi să participe la organizarea arhivei instituţiei.

Nici în ceea ce o priveşte pe I. nu cunosc dacă aceasta a venit la serviciu după angajare şi până la preluarea funcţiei de şef serviciu administrativ de către FFF., deoarece până la preluarea funcţiei de şef serviciu administrativ de către acesta nu ştiu unde a figurat I. pe schemă şi nici nu am cunoştinţă dacă aceasta a venit la serviciu (...)".

S-a susţinut că, având în vedere faptul că inculpata C. a contestat semnătura executată pe Raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale angajatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, arătând că "(...) semnătura corespunzătoare numelui meu nu îmi aparţine şi nici nu cunosc cine a semnat în locul meu (...)", în cauză urmează a se dispune disjungerea faţă de inculpata C. şi continuarea cercetărilor într-un dosar separat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

7. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual de către inculpata D.

Prin dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 501 din 08.12.2006 a fost numită în funcţia de director executiv adjunct protecţia drepturilor copilului (titulatură schimbată ulterior în cea de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi), funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

Atribuţiile de serviciu ale Directorului General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi al DGASPC Teleorman sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009, Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011, Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013.

În cuprinsul rechizitoriului s-a menţionat că, potrivit prevederilor art. 19 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale: - organizează, conduce, îndrumă şi răspunde de activitatea serviciilor şi compartimentelor din subordinea sa: Compartiment evaluare complexă a copilului cu dizabilităţi, Serviciul Management de caz, Serviciul de evaluare complexă a persoanei adulte cu handicap, Serviciul asistenţă socială persoane adulte - Compartiment prevenire, marginalizare socială şi tineri peste 18 ani, Compartiment persoane adulte cu handicap, Compartiment asistenţă persoane vârstnice şi Compartiment management de caz pentru adulţi şi monitorizare servicii sociale, centrele rezidenţiale şi de zi, conform organigramei aprobate; - organizează activitatea lucrătorilor fiecărui compartiment, în raport, cu studiile, pregătirea profesională şi specialitatea acestora; - analizează şi cere să i se prezinte periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia; - analizează şi prezintă periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia; - organizează activitatea de îndrumare şi control a tuturor angajaţilor şi în special a cadrelor de conducere din subordine; - răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine; - elaborează fişa postului pentru personalul din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine; - asigură respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale; - coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine.

Atribuţiile de serviciu menţionate mai sus se regăsesc şi în Fişa postului nr. x din 01.09.2011, fişă semnată de inculpata D.

În continuare, s-a mai precizat că în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, inculpata D., în calitate de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului: - a vizat Fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a angajatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani; - a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive; - a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către J.; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea suspectei J., având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, creând aparenţa că inculpata J. s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată la DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

S-a mai reţinut faptul că potrivit organigramei şi statului de funcţii ale DGASPC Teleorman, aprobate prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 76/18.05.2012, Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, avea un singur angajat, respectiv pe inculpata J., angajat care nu s-a prezentat niciodată la locul de muncă.

Pe de altă parte, Complexul de servicii destinat copilului şi familiei din cadrul căruia făcea parte Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, era situat în mun. Alexandria, chiar în sediul central al DGASPC Teleorman, unde se afla şi biroul inculpatei D.

Fiind audiată în calitate de suspectă la data de 22.03.2016, inculpata D. nu a recunoscut faptele săvârşite, arătând că:

"(...) în momentul contrasemnării raportului de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., eu nu am avut cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu. Probabil şi acest raport mi-a fost adus spre a fi semnat în aceleaşi condiţii ca şi fişa de post pentru angajata menţionată.

(...) În ceea ce priveşte aprobarea referatelor din 04.06.2013 şi din 11.09.2012, privitoare la activitatea desfăşurată de angajata J., fac următoarele precizări:

Aceste referate mi-au fost aduse de către şeful de complex H., care mi-a spus că aceste documente există demult în calculator şi că au fost listate de către IIII. pentru a fi transmise Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Precizez că nu am participat la întocmirea acestor referate însă, ulterior, din discuţiile pe care le-am avut cu H., acesta mi-a spus că referatele respective i-au fost cerute de către directorul general din acea perioadă A. şi că după ce au fost semnate i-au fost date directorului general.

Tot H. mi-a spus că documentele respective au fost făcute de către IIII. angajat în cadrul Complexului.

Referitor la învinuirea reţinută în sarcina mea potrivit căreia nu am întreprins niciun demers pentru sancţionarea numitei J., angajată a centrului, având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la serviciu, fac precizarea că atribuţiunile privitoare la propunerea de sancţionare a angajaţilor care nu se prezintă la serviciu, revin şefilor de centre, care au obligaţia prin fişa postului de a propune sancţiuni pentru angajaţii care nu se prezintă la serviciu sau care săvârşesc diferite abateri.

În cazul angajatei J. precizez că nu am primit nicio sesizare sau propunere de sancţionare a acesteia privitoare la absentarea acesteia de la serviciu (...).

(...) Cu ocazia audierii mi-a fost adresată întrebarea cum explic faptul că în cele două rapoarte de evaluare ce mi-au fost transmise spre aprobare de către H., referitoare la activitatea angajatei J., sunt menţionate numele unor persoane, copii sub vârsta de 18 ani, având în vedere că centrul respectiv (de acordare sprijin tineri peste 18 ani), nu a avut beneficiari şi de ce am aprobat aceste rapoarte, având în vedere aceste aspecte.

Nu am acordat importanţă conţinutului celor două rapoarte, având în vedere că din discuţiile purtate cu colegii, cu IIII. am înţeles că anterior, J. a fost angajată şi în cadrul unui centru de consiliere copii şi părinţi, însă eu nu am cunoscut-o nici pe J., nici pe I. (...).

Declaraţiile inculpatei date în calitate de suspectă, în sensul că nu a cunoscut faptul că inculpata J. nu s-a prezentat la serviciu, s-a menţionat că nu sunt reale fiind contrazise de declaraţiile martorilor şi inculpaţilor audiaţi în cauză.

În acest sens a fost redată declaraţia martorei OOOO.:

"(...) În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi, ulterior a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005, iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J., de către E., iar I., de către C.

Menţionez că acest fapt era unanim cunoscut de către toţi angajaţii DGASPC, însă având în vedere că instituţia se subordona Consiliului Judeţean Teleorman, iar, atât această instituţie, cât şi DGASPC aveau conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat, niciun angajat, nici şefii de servicii în care figurau angajate cele două, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privitoare la absenţa de la serviciu a numitelor J. sau I. sau în legătură cu faptul că acestea doar încasau salariul şi lucrau în fapt la sediul HHHH.

Această situaţie a continuat pe toată perioada cât eu am lucrat în cadrul DGASPC Teleorman, inclusiv după preluarea funcţiei de director general de către A.

Precizez că inclusiv directorii adjuncţi ai DGASPC Teleorman, C. şi D. aveau cunoştinţă despre situaţia angajatelor J. şi I., deoarece serviciile şi centrele în care acestea au fost repartizate se aflau în subordinea acestora.

În mod concret Complexul de servicii destinate copilului şi familiei în care au fost angajate J. şi I. o perioadă, s-a aflat în subordinea directă a directorului adjunct D., care răspundea de copiii aflaţi în centre, iar de serviciul economic şi administrativ răspundea C.

Atât C., cât şi D. sunt persoane vechi în instituţie şi cunosc angajaţii instituţiei, cu atât mai mult cunoşteau şi situaţia numitelor J. şi I., deoarece directorul general le-a spus tuturor faptul că cele două nu vor lucra la DGASPC şi vor lucra la sediul organizaţiei HHHH., pentru a avea în vedere acest aspect.

Menţionez că pentru toţi ceilalţi angajaţi erau luate măsuri disciplinare în situaţia în care lipseau de la serviciu, însă în cazul celor două fiind cunoscută situaţia lor nu s-a luat niciodată vreo măsură (...)".

Relevantă în dovedirea vinovăţiei inculpatei a fost considerată şi depoziţia martorului IIII.:

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent. În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului (...)

Relevantă a fost apreciată şi depoziţia inculpatei AAA.:

"(...) Cu privire la cele două angajate J. şi I., situaţia era cunoscută de către toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţii C. şi D., precum şi de ceilalţi salariaţi care nu aveau funcţii de conducere, dar care activau în cadrul Organizaţiei HHHH., iar directorul A. dăduse practic verbal dispoziţie tuturor şefilor de servicii în subordinea cărora au fost mutate cele două să le întocmească pontaje în care să fie trecute prezent, precum şi toate celelalte documente care le priveau, rapoarte de evaluare, fişe de post, toţi fiind obligaţi să se conformeze, având în vedere că situaţia lor era cunoscută de către toţi şefii de servicii pe care i-au avut pentru că şi aceştia la rândul lor făceau parte din Organizaţia HHHH., unde cele două îşi desfăşurau activitatea (...)"

Declaraţia martorei KKKK., a fost redată în cuprinsul rechizitoriului:

"(...) Precizez că eu nu am lucrat niciodată nici cu J., nici cu I., iar faptul că acestea nu vin la serviciu era cunoscut şi tolerat de toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţi, dar care nu luau nicio măsură de sancţionare a acestora, având în vedere că cele două angajate lucrau la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, iar toţi directorii ocupau funcţiile de conducere fiind susţinuţi politic de către HHHH. Teleorman (...)".

Pe de altă parte, s-a arătat că inculpata D. avea printre atribuţiile de serviciu şi pe aceea de a elabora fişa postului pentru personalul din subordine şi doar de a contrasemna pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine. Or, în urma efectuării percheziţiei informatice asupra hard diskul ridicat de la calculatorul utilizat de inculpată, au fost, atât fişe ale postului pentru inculpata J., una dintre acestea având ultima modificare la data de 18.01.2013, cât şi rapoarte de evaluare pentru aceeaşi inculpată, cu ultima modificare la data de 26.03.2013.

8. Cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, de către inculpata G.

S-a arătat că prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 287 din 03.03.2008, începând cu data de 03 martie 2008, G. a fost numită în funcţia de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, funcţie pe care a ocupat-o până la data de 01.08.2008 când a fost numită F.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitate de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, s-a menţionat că sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 40 din 18.05.2005 s-a dispus modificarea organigramei, statul de funcţii şi numărul de personal, precum şi modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a DGASPC Teleorman.

Potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, şeful Complexului are următoarele atribuţii:

Şeful Complexului asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

Potrivit legii şeful Complexului are următoarele atribuţii: - răspunde de calitatea activităţilor desfăşurate de personalul din cadrul centrelor şi dispune în limita competenţei, măsuri de organizare care să conducă la îmbunătăţirea acestor activităţi sau, formulează propuneri în acest sens; - asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile; - organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Prin Dispoziţia directorului general al DGASPC Teleorman nr. 563 din 09.07.2009, începând cu data de 03 iulie 2009, G. a fost numită în funcţia de şef serviciu secretariat, funcţie pe care a ocupat-o până la data de 01.08.2010 (Prin Dispoziţia nr. x/30.07.2010 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia începând cu data de 01 august 2010).

Prin Dispoziţia directorului general al DGASPC Teleorman nr. 774 din 30.10.2010, a încetat contractul individual de muncă al acesteia începând cu data de 01.08.2010.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitatea de şef serviciu secretariat sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 84 din 03 iulie 2009, potrivit căreia Anexa nr. 3 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman din Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 58/2004 s-a înlocuit cu anexa, care face parte integrantă din hotărâre.

Potrivit art. 31, pct. IV din Anexa la Hotărârea nr. 84 din 03 iulie 2009:

Serviciul Secretariat, printre altele, asigură: - primirea şi înregistrarea corespondenţei potrivit rubricaţiei registrului general de intrare-ieşire; - predarea zilnică a mapei către directorul general şi directorii generali adjuncţi potrivit competenţei de rezolvare; - distribuirea pe compartimente a corespondenţei repartizată prin rezoluţie, pe bază de condică de predare-primire a corespondenţei; - urmărirea şi atenţionarea persoanelor responsabile asupra respectării termenelor de rezolvare a lucrărilor.

Urmărirea şi atenţionarea persoanelor responsabile asupra respectării termenelor de rezolvare a lucrărilor, presupunea, printre altele şi propunerea care trebuie înaintată conducerii DGASPC Teleorman pentru sancţionarea disciplinară a salariaţilor care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile de serviciu.

Dat fiind că inculpatele J. şi I., persoane aflate în subordinea directă a inculpatei G., reprezentând practic jumătate din angajatele Serviciului Secretariat, nu s-au prezentat la locul de muncă o perioadă mai mare de un an de zile, în mod logic, cele două inculpate nu şi-au îndeplinit nici atribuţiile de serviciu, şi, prin urmare, soluţia firească ar fi fost înaintarea conducerii DGASPC Teleorman de propuneri pentru sancţionarea disciplinară a celor două angajate.

Pe de altă parte, inculpata G., în calitate de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, a avut printre atribuţiile de serviciu, expres prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare, şi coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propunerea conducerii DGASPC Teleorman de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplineau în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, atribuţii prevăzute şi în Codul muncii.

Prin urmare, s-a menţionat că inculpata G. cunoştea faptul că printre atribuţiile şefilor de servicii, inclusiv cele ale şefului Serviciu Secretariat, se afla şi aceea de a înainta propuneri conducerii DGASPC Teleorman de sancţionare disciplinară a angajaţilor care nu îşi îndeplineau atribuţiile de serviciu sau nu se prezentau la locul de muncă, chiar şi în ipoteza în care nu ar fi semnat o fişă a postului în acest sens.

De altfel, atribuţiile de serviciu prevăzute în fişele postului ale şefilor de servicii sunt preluate din regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman, după cum rezultă din fişele de post care au fost întocmite şi semnate de către ceilalţi şefi de servicii, cu referire la dispoziţiile cuprinse în Codul muncii.

Cu ocazia efectuării unei percheziţii informatice asupra hard diskului de la calculatorul utilizat de către inculpata AAA., au fost identificate două fişe ale postului pentru inculpata G., corespunzătoare, atât funcţiei de Coordonator Complex de servicii destinate copilului şi familiei, cât şi funcţiei de Şef Serviciu secretariat.

Atribuţiile de serviciu stabilite prin aceste fişe ale postului sunt identice cu cele prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, aşa cum sunt enumerate mai sus.

S-a precizat că pe parcursul urmăririi penale, inculpata G. şi-a rezervat dreptul de a nu da declaraţii.

S-a reţinut, că vinovăţia inculpatei în sensul că, în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008, în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010, în calitate de Şef Serviciu secretariat, din cadrul DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, rezultă fără niciun dubiu din probele administrate în cauză.

S-a arătat că inculpatele J. şi I. au recunoscut că nu s-au prezentat la locul de muncă şi nu au desfăşurat niciun fel de activitate în perioada în care s-au aflat în subordinea directă a inculpatei G., acestea desfăşurându-şi activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

S-a menţionat, în cuprinsul actului de sesizare, că declaraţiile inculpatelor J. şi I., se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., E., A., F., B. şi H.

9. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual de către inculpata F.

În perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, a deţinut funcţia de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei.

S-a reţinut că prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 793 din 01.08.2008, a fost numită în funcţia de Coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 30.04.2009.

Atribuţiile de serviciu sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, precum şi în fişa postului.

Potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, şeful Complexului are următoarele atribuţii:

Şeful Complexului asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

De asemenea, în Fişa postului nr. x, şeful Complexului are printre atribuţiile de serviciu: - asigură conducerea Centrului şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestuia; -asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul Centrului şi face propuneri, când este cazul, de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc corespunzător sarcinilor de serviciu; - întocmeşte fişele postului pentru personalul centrului şi programul de lucru al acestuia; - realizează anual evaluarea performanţelor profesionale a salariaţilor din Centru; - face propuneri, când este cazul, de stimulare a personalului, cu prime, salarii de merit etc., conform legislaţiei în vigoare; - îndeplineşte şi alte sarcini delegate de şefii ierarhici.

S-a menţionat că, din probele administrate în cauză, a rezultat că, în perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, inculpata F., în calitate de şef al Complexului de recuperare şi coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, ce avea în componenţă şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - la data de 12.01.2009 a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., pentru întreaga perioadă a anului 2008, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună; - nu a întreprins niciun demers de sancţionare a angajatei J. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 6087 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

De asemenea, s-a mai arătat că, din probele administrate în cauză, a rezultat că inculpata F., deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului: - a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei I., pentru anul 2008 prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună; - nu a întreprins niciun demers de sancţionare a angajatei I. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 5673 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

S-a subliniat faptul că, fiind audiată inculpata F. a recunoscut faptele săvârşite, aşa cum au fost reţinute în sarcina sa, aceasta precizând că le-a menţinut în funcţie pe cele două inculpate, deşi acestea îşi desfăşurau activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

Declaraţiile date de către inculpata F. cu privire la faptul că în perioada în care le-a avut în subordine pe inculpatele J. şi I., acestea nu şi-au desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC, ci la sediul HHHH. Teleorman, s-a reţinut că se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

10. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual, de către inculpata B.

S-a reţinut că prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 1683 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010 inculpatul B. a fost numit în funcţia de Şef Serviciu Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare.

Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 1397 din 05.07.2012 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia, începând cu data de 06.07.2012.

Atribuţiile de serviciu sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011.

Potrivit art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, şefii de servicii au ca atribuţii de serviciu, printre altele: - asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare.

De asemenea, potrivit fişei postului, şeful serviciului administrativ, tehnic, patrimoniu şi aprovizionare, are printre atribuţiile de serviciu: - respectarea programului de lucru şi a condicilor de prezenţă; - organizează, planifică şi coordonează activitatea serviciului cât şi a ordinii în sediul instituţiei; - asigură instruirea personalului din cadrul serviciului conform legii cu privire la protecţia muncii; - urmăreşte respectarea programului de lucru al salariaţilor din subordine; - întocmeşte programarea anuală a concediilor de odihnă a salariaţilor din subordine; - întocmeşte fişa de post pentru salariaţii din subordine; - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite de conducerea DGASPC Teleorman şi şefii ierarhici.

S-a reţinut că, din probele administrate în cauză, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, inculpatul B. în calitate de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de inspector de specialitate II în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - a întocmit şi semnat fişa postului pentru inculpata J., corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare la data de 28.01.2011; - a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună; - nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 16.314 RON (aferent perioadei 27.12.2010 - 01.06.2012) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

S-a menţionat că, fiind audiat, inculpatul B., a recunoscut faptele săvârşite, aşa cum au fost reţinute în sarcina sa, aceasta precizând că le-a menţinut în funcţie pe cele două inculpate, deşi acestea îşi desfăşurau activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

Declaraţiile date de către inculpatul B. cu privire la faptul că în perioada în care a avut-o în subordine, inculpata J. nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC, ci la sediul HHHH. Teleorman, s-a subliniat că se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK.,UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

11. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual de către inculpatul H.

S-a arătat că, începând cu data de 01.06.2012, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 1157/31.05.2012 inculpatul H. a fost numit Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei, pentru o perioadă de 6 luni, respectiv de la data de 01 iunie 2012 până la data de 01 decembrie 2012.

Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 2785 din 11.12.2012, începând cu data de 11.12.2012, inculpatul H. a fost promovat pe funcţia de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei.

Atribuţiile de serviciu pe care inculpatul le-a avut în calitate de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011,Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013.

Potrivit art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011, şefii de servicii au ca atribuţii de serviciu, printre altele: - asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare;

Potrivit art. 17 din Anexa nr. 1 lit. d) la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013, şeful Complexului are printre atribuţiile de serviciu: - asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile.

De asemenea, în Fişa postului nr. x, se prevede că şeful Complexului are printre atribuţiile de serviciu: - asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor; răspunde de calitatea activităţilor desfăşurate de personalul din cadrul centrelor şi dispune, în limita competenţei, măsuri de organizare care să conducă la îmbunătăţirea acestor activităţi; - întocmeşte fişele postului pentru personalul centrelor şi avizează programul de lucru al acestuia; - raportează, directorului general adjunct, toate evenimentele deosebite care apar în centre şi face propuneri pentru remedierea problemelor apărute.

În continuare, s-a menţionat că, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, inculpatul H., în calitate de şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu: - deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului: - a semnat şi avizat foile colective de prezenţă, în care inculpata J. a fost trecută prezent; - a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013; - i-a solicitat martorului IIII. să întocmească în numele inculpatei J. înscrisurile denumite "Nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012, "Nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", înscrisuri pe care le-a şi avizat în calitate de şef complex, deşi cunoştea că menţiunile din cuprinsul acestora nu sunt reale; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere, că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

S-a reţinut, că înscrisurile întocmite de către martorul IIII. în numele inculpatei J. au fost găsite în hard diskul ce a aparţinut calculatorului acestuia cu ocazia efectuării percheziţiei informatice.

A fost redată depoziţia martorului IIII.:

"(...) În legătură cu întocmirea unor documente privitoare la activitatea desfăşurată de către J. în cadrul DGASPC Teleorman, fac precizarea că în cursul lunii aprilie anul curent, nu mai reţin cu exactitate datele, la mine a venit şeful centrului H. care mi-a spus că directorul general al DGASPC A. i-a cerut să întocmească urgent mai multe documente respectiv referate şi note informative care să justifice activitatea angajatei J. în cadrul DGASPC şi la rândul lui H. mi-a cerut mie să redactez pe calculatorul pe care-l foloseam aceste documente, având în vedere că eu mai întocmisem, astfel de înscrisuri privitoare la justificarea activităţii mele şi a altor angajaţi şi că aveam astfel de modele de documente în calculator. Am redactat mai multe înscrisuri, respectiv note informative, referate din conţinutul cărora reieşea că J. şi-a desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, documente pe care, fără să fie semnate de cineva, i le-am dat lui H. Fac precizarea că în momentul în care am redactat acele înscrisuri nu am avut cunoştinţă pentru ce vor fi folosite aceste înscrisuri, însă având în vedere că mi-au fost cerute de şeful meu care mi-a explicat că şi lui i-au fost cerute de directorul instituţiei, le-am redactat imediat, le-am printat şi i le-am dat acestuia.

Cu ocazia audierii mi-a fost prezentat un dosar denumit "Documente privind activitatea doamnei J." şi fac precizarea că documentele conţinute de acest dosar, respectiv notele informative înregistrate cu nr. x/04.07.2013, nr. y/14.08.2012, nr. z/04.12.2012, nr. w/19.07.2012 şi referatele: nr. 226/11.09.2013, nr. 119/04.07.2013, nr. 104/22.05.2013, nr. 321/11.09.2012 sunt documentele redactate de mine, împreună cu anexele acestora.

Cu privire la numerele de înregistrare atribuite acestor documente create de mine fac precizarea că acestea se aflau deja în calculator, o parte pe documentele deja existente şi pe care le-am folosit drept model, iar cele înscrise olograf, nu reţin dacă eu sau altă persoană, posibil şeful centrului H. le-a trecut dintr-un registru.

Numele asistenţilor medicali care figurează în notele informative (GGGGG., HHHHH.) le-am menţionat, având în vedere că aceste persoane erau probabil de serviciu atunci când am redactat documentele.

Fac precizarea că, în realitate, activităţile inserate în notele informative au fost efectuate de către alţi angajaţi ai centrului şi nu de către J., aşa cum reiese din înscrisurile respective şi după cum am precizat mai sus am redactat aceste documente, având în vedere că fuseseră solicitate de directorul general al instituţiei, prin şeful meu direct H.

Mai menţionez faptul că eu nu am redactat niciodată nici pe calculatorul meu şi nici pe alt calculator vreun raport de evaluare a activităţii profesionale desfăşurată de J. sau alt angajat şi nici nu mi s-a cerut de către vreo persoană din cadrul DGASPC să redactez un astfel de document."

S-a menţionat că, fiind audiat inculpatul H. a recunoscut faptele săvârşite, aceasta precizând că a menţinut-o în funcţie pe inculpata J., deşi aceasta îşi desfăşura activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman.

Declaraţiile date de către inculpatul H. cu privire la faptul că în perioada în care a avut-o în subordine, inculpata J. nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul DGASPC, ci la sediul HHHH. Teleorman, s-a susţinut că se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

12. Cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual de către inculpatul FFF.

În sarcina inculpatului FFF. s-a reţinut că, în perioada ianuarie - mai 2014, în calitate de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnici şi Aprovizionare din cadrul Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, din dispoziţia inculpatei A. şi suspectei AAA., a falsificat mai multe înscrisuri oficiale în scopul justificării activităţii inculpatei I. în perioada 2006 - 2010 în cadrul Serviciului sus-amintit (fişe de pontaje lunare, fişe de prezenţă, condici de prezenţă, fişe de prezenţă colective, înscrisuri privind inventarul unor documente propuse spre eliminare, precum şi alte documente justificative), cunoscând faptul că în acest fel a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, în sensul justificării doar scriptice a activităţii acesteia (respectiva neprezentându-se efectiv la serviciu, în perioada sus-indicată).

Din probele administrate în cauză, s-a apreciat că prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 1694 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010 inculpatei I. i-a fost schimbat locul de muncă de la Serviciul Secretariat, la Serviciul Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, dată de la care inculpata s-a prezentat la locul de muncă unde şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Începând cu data de 27.12.2010, dată de la care inculpata I. s-a prezentat la locul de muncă în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, şeful serviciului a fost inculpatul FFF.

Pe de altă parte, s-a reţinut că în perioada 2006 - 2010, inculpata I. nu s-a aflat în subordinea inculpatului FFF., motiv pentru care s-a dispus clasarea pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

13. Cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv fals intelectual de către inculpata AAA.

În sarcina inculpatei AAA. s-a reţinut că, în perioada 20.07.2005 - 31.12.2013, în calitate de şef Serviciu Resurse Umane, juridic şi contencios, al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului, în perioada: - a vizat şi semnat pentru legalitate Dispoziţia nr. x din 09.07.2009, emisă de directorul general al DGASPC Teleorman, A., prin care s-a dispus schimbarea locului de muncă al numitei I. în cadrul Serviciului Secretariat; - a vizat şi semnat pentru legalitate Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, emisă de directorul general al DGASPC Teleorman, A., prin care numita I. a fost promovată la o treaptă superioară în funcţia de referent II cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 726 RON lunar, la care se adaugă sporuri; - a dispus operarea în carnetul de muncă al numitei I. a tuturor menţiunilor privitoare la vechimea în muncă şi drepturile salariale cuvenite; - în perioada iulie 2009 - decembrie 2010, a întocmit foile colective de prezenţă pentru Serviciul secretariat, în care a menţionat ca fiind prezentă angajata I.; - la data de 18 aprilie 2014, a determinat-o pe numita I. să semneze condicile de prezenţă inclusiv pentru perioada mai 2006 - decembrie 2010, perioadă în care aceasta a absentat nemotivat de la serviciu; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea numitei I., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 33.019 RON (pentru perioada 22.05.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

De asemenea, în sarcina acesteia s-a mai reţinut că, în perioada 20.07.2005 - 31.12.2013, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: - a vizat pentru legalitate Dispoziţia nr. x din 09 iulie 2009, emisă de directorul general al DGASPC Teleorman, A., prin care s-a dispus schimbarea locului de muncă al numitei J., din funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, pe aceeaşi funcţie, în cadrul Serviciului secretariat; - a vizat pentru legalitate Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, emisă de directorul general al DGASPC Teleorman A., prin care s-a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta superioară de referent II, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 730 RON lunar; - a vizat pentru legalitate Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, emisă de directorul general al DGASPC Teleorman, A., prin care s-a dispus promovarea în funcţia de inspector de specialitate a numitei J. şi a majorării salariului acesteia, la suma de 1.524 RON lunar; - în perioada iulie 2009 - decembrie 2010, a întocmit foile colective de prezenţă pentru Serviciul secretariat, în care a menţionat ca fiind prezentă pe angajata J.; - nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Din probele administrate în cauză s-a reţinut că a rezultat că: - referitor la faptul că inculpata nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatelor J. şi I., având în vedere că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, în cauză se constată că potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare şi fişei postului, inculpatei AAA. nu îi reveneau atribuţii de a face propuneri de sancţionare, decât strict pentru angajaţii serviciului pe care îl coordona; - referitor la semnarea de către inculpată cu menţiunea vizat pentru legalitate a dispoziţiilor privitoare la mutarea în cadrul serviciilor, Complex de Servicii destinat Copilului şi Familiei, Serviciul Secretariat, Serviciul Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, precum şi Complex de Servicii destinat Copilului şi Familiei (în cazul ultimei mutări a inculpatei J.), precum şi a dispoziţiilor de promovare a celor două angajate în treaptă profesională, se constată că, în lipsa unei decizii a directorului executiv al DGASPC Teleorman de sancţionare/desfacere a contractului de muncă, formal cele două angajate, îndeplineau condiţiile de mutare şi promovare în funcţie, dat fiind că toate deciziile de numire, mutare, promovare, încetare a raporturilor de muncă erau atributul exclusiv a directorului general, potrivit art. 13 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman, iar şeful serviciului resurse umane avea obligaţia din punct de vedere strict juridic, să contrasemneze aceste decizii; - referitor la întocmirea de către inculpată a pontajelor inculpatelor J. şi I., în perioada în care acestea au figurat în cadrul Serviciului Secretariat care era condus de către inculpata G., este de menţionat faptul că inculpata AAA. avea atribuţii doar pentru întocmirea pontajelor pentru angajaţii aflaţi în subordinea acesteia, şi nu a angajaţilor aflaţi în cadrul altor servicii.

A fost redată depoziţia inculpatei AAA.:

"(...) La un moment dat, angajaţii Serviciului contabilitate, nu au mai vrut să plătească salarii angajaţilor Serviciului Secretariat, deoarece nu aveau pontaje întocmite de către şeful serviciului, respectiv G., deoarece aceasta a considerat că este sub demnitatea ei să întocmească pontaje pentru angajaţi şi să semneze condica de prezenţă, deşi acest serviciu nu avea decât cinci angajaţi (...).

(...) Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că G. era soţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman şi nicio persoană din cadrul instituţiei nu avea curajul să comenteze ceva legat de persoana acesteia, am fost chemată de directorul A., care mi-a cerut mie să întocmesc pontajele pentru angajaţii Serviciului Secretariat şi să le trec ca fiind prezente pe cele două angajate şi să duc pontajele la contabilitate pentru ca aceasta să îşi primească salariul. Menţionez că în situaţia în care nu aş fi executat dispoziţia directorului, privitoare la întocmirea pontajelor, chiar dacă nu intra în atribuţiunile mele de serviciu, nici şefa Serviciului secretariat G. nu şi-ar fi luat salariul şi aş fi fost dată afară în următoarea secundă".

Faţă de inculpată s-a dispus clasarea cauzei pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

4. Alte măsuri dispuse prin rechizitoriu:

Clasarea cauzei:

- faţă de inculpata AAA., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

- faţă de inculpatul FFF., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzut de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

Disjungerea cauzei şi continuarea efectuării urmăririi penale, într-un alt dosar ce va fi înregistrat pe rolul secţiei de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în legătură cu: - infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., săvârşită de către inculpata C.; - faptele care au făcut obiectul modalităţilor de sesizare menţionate în prezentul rechizitoriu la punctele I.1.l - I.1.5, alte decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză, sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen.

5. Date privind urmărirea penală, măsuri preventive, măsuri asigurătorii, metode de supraveghere tehnică:

Prin ordonanţa din 04.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale în rem cu privire la săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

În fapt, s-a reţinut că în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, de către persoane din conducerea instituţiei şi funcţionari, se desfăşoară activităţi privitoare la încredinţarea spre adopţie a unor minori instituţionalizaţi, cu încălcarea normelor legale privitoare la adopţie, fiind nominalizaţi în acest sens minorii M., O., DD. şi OO.

De asemenea, în cadrul DGASPC Teleorman au fost angajaţi şi menţinuţi în funcţii cu încălcarea dispoziţiilor legale şi totodată remuneraţi fără a fi prezenţi la serviciu şi fără a desfăşura activităţi în cadrul instituţiei, numiţii J., YY., I. şi ZZ. şi alte persoane fiind produs în acest fel un prejudiciu Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Prin ordonanţa din 07.02.2014, s-a dispus:

- extinderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. şi art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

- schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) noul C. pen., cu aplicarea art. 5 noul C. pen., în două infracţiuni prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În fapt, s-a reţinut că din dispoziţia conducerii DGASPC Teleorman, de către funcţionari din cadrul instituţiei au fost falsificate înscrisuri (condici de prezenţă, fişe de pontaj, rapoarte de activitate, rapoarte de evaluare, note cu activităţi desfăşurate) care justifică activitatea numiţilor J., YY., I. şi ZZ. în cadrul DGASPC Teleorman.

Prin ordonanţa din 09.07.2014, s-a dispus:

1. Schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor prevăzute de art. 289 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv prevăzute de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 321 alin. (1) noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., respectiv art. 47 din noul C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

2. Extinderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea a încă două infracţiuni prevăzute de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., respectiv art. 47 din noul C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

3. Efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. 1a art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen. constând în aceea că:

"În perioada iulie 2006 - 2013, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de director general al Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, a dispus în mod ilegal, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, plata drepturilor salariale pentru un număr de patru angajaţi din cadrul instituţiei sus-menţionate (J., YY., I. şi ZZ.), cunoscând faptul că, deşi respectivii au figurat în mod scriptic ca angajaţi în cadrul Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, aceştia nu s-au prezentat efectiv la serviciu şi nu au prestat vreo activitate (J. - în perioada 2006 - 2013, I. - în perioada 2006 - 2010, ZZ. - în perioada 2012 - 2013, precum şi YY. - în perioada 2006 - 2013), procedând, astfel, la menţinerea respectivilor ilegală în posturi, pe statul de funcţii ale instituţiei pe care o conduce, aceştia încasând, astfel lunar, prin intermediul conturilor bancare de card deschise pentru salarii sume necuvenite în cuantum total de peste 150.000 RON, prejudiciind, astfel bugetul de stat şi bugetul local.

Totodată, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul justificării şi salarizării activităţii numiţilor J., YY., I. şi ZZ. în cadrul Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, suspecta A., în intervalul ianuarie 2014 - mai 2014, a dispus, direct şi indirect, falsificarea unor diferite înscrisuri (pontaje lunare, state de plată, condici de prezenţă, fişe de prezenţă colective, rapoarte de activitate, rapoarte de evaluare, precum şi alte documente justificative) de către şefii serviciilor din cadrul cărora au figurat pe statul de funcţii persoanele sus-nominalizate (între aceştia fiind şi numiţi H., FFF. şi AAA.) determinând astfel atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului."

4. Efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta AAA., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. rap. la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen. constând în aceea că:

"În perioada noiembrie 2007 - 2013, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de Şef al Serviciului Juridic Contencios Resurse Umane şi Evaluare Iniţială din cadrul Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu (avizând evaluarea şi promovarea profesională în cadrul instituţiei sus-amintite), a procedat la menţinerea ilegală cu consecinţa indirectă a plăţii drepturilor salariale pentru un număr de patru angajaţi din cadrul instituţiei sus-menţionate (J., YY., I. şi ZZ.), cunoscând faptul că, deşi respectivii au figurat în mod scriptic ca angajaţi în cadrul Direcţiei Generale de Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, aceştia nu s-au prezentat efectiv la serviciu şi nu au prestat vreo activitate (J. - în perioada 2006 - 2013, I. - în perioada 2006 - 2010, ZZ.-în perioada 2012 - 2013, precum şi YY. - în perioada 2006 - 2013), aceştia încasând, astfel lunar, prin intermediul conturilor bancare de card deschise pentru salarii sume necuvenite în cuantum total de peste 150.000 RON, prejudiciind, astfel, bugetul de stat şi bugetul local.

Totodată, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul justificării şi salarizării activităţii numiţilor J., YY., I. şi ZZ. în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, suspecta AAA., în intervalul ianuarie 2014 - mai 2014, la solicitarea directorului general A., a dispus în mod direct, falsificarea unor diferite înscrisuri (pontaje lunare, state de plată, condici de prezenţă, fişe de prezenţă colective, rapoarte de activitate, rapoarte de evaluare, precum şi alte documente justificative) de către şefii serviciilor din cadrul cărora au figurat pe statul de funcţii persoanele sus-nominalizate (între aceştia fiind şi numiţi H. şi FFF.) determinând, astfel atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

5. Efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul FFF., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., constând în aceea că: "În perioada ianuarie - mai 2014, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnici şi Aprovizionare din cadrul Direcţiei Generale al Asistentă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, din dispoziţia numitelor A. şi AAA., a falsificat mai multe înscrisuri oficiale în scopul justificării activităţii numitei I. în perioada 2006 - 2010 în cadrul Serviciul sus-amintit (fişe de pontaje lunare, fişe de prezenţă, condici de prezenţă, fişe de prezenţă colective, înscrisuri privind inventarul unor documente propuse spre eliminare, precum şi alte documente justificative), cunoscând faptul că în acest fel a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, în sensul justificării doar scriptice a activităţii acesteia (respectiva neprezentându-se efectiv la serviciu, în perioada sus-indicată).

6. Efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul H., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., constând în aceea că:

"În perioada ianuarie - mai 2014, în exercitarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de Şef Complexului de Servicii destinat Copilului şi Familiei din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman, din dispoziţia numitelor A. şi AAA., a falsificat mai multe înscrisuri oficiale în scopul justificării activităţii numitei J. în perioada 2012 -2013 în cadrul Serviciul sus-amintit (raport de evaluare, fişe de pontaje lunare, fişe de prezenţă, condici de prezenţă, fişe de prezenţă colective, precum şi alte documente justificative), cunoscând faptul că în acest fel a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, în sensul justificării doar scriptice a activităţii acesteia (respectiva neprezentându-se efectiv la serviciu, în perioada sus-indicată).

Prin ordonanţa din data de 11.07.2014, s-a dispus:

1. Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul Cod, cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

2. Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata AAA., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzut de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

3. Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul FFF., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

4. Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul H., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

Prin ordonanţa din data de 15.03.2016, s-a dispus:

Extinderea urmăririi şi acţiunii penale faţă de:

1. Inculpata A., cu privire la (faptele descrise la pct. I din cuprinsul ordonanţei): - alte acte materiale ale infracţiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; - alte acte materiale ale infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata A., din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen. şi fals intelectual în formă continuată prevăzut de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Extinderea urmăririi şi acţiunii penale faţă de:

2. Inculpata AAA., cu privire la (faptele descrise la pct. II din cuprinsul ordonanţei): - alte acte materiale ale infracţiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; - săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata AAA., din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 47 din noul C. pen., cu aplic. art. raportat la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen. şi fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Extinderea urmăririi şi acţiunii penale faţă de:

3. Inculpatul H., cu privire la (faptele descrise la pct. III din cuprinsul ordonanţei): - săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - alte acte materiale ale infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;

Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul H., din infracţiunile de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen., respectiv abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Extinderea urmăririi penale faţă de:

4. Numita C., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. IV din cuprinsul ordonanţei).

5. Numita D., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. V din cuprinsul ordonanţei).

6. Numitul B., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. VI din cuprinsul ordonanţei).

7. Numita F., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. VII din cuprinsul ordonanţei).

8. Numita G., cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptă descrisă la pct. VIII din cuprinsul ordonanţei).

9. Numita J., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prevăzut de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen.,cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. IX din cuprinsul ordonanţei).

10. Numita I., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prevăzut de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen.,cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. X din cuprinsul ordonanţei).

Prin ordonanţa din data de 01.04.2016, s-a dispus:

Extinderea urmăririi penale faţă de:

1. Suspecta C., cu privire la alte acte materiale ale infracţiunii abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale prin ordonanţa din data de 15.03.2016 (faptele descrise la pct. 1 din cuprinsul ordonanţei).

2. Numitul E., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. (faptele descrise la pct. 2 din cuprinsul ordonanţei).

3. Numitul K., pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., (faptele descrise la pct. 3 din cuprinsul ordonanţei).

Prin ordonanţa din data de 20.04.2016, s-a dispus:

Extinderea urmăririi penale faţă de suspectul E., cu privire la săvârşirea altor acte materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., constând în aceea că, în perioada 20 - 28 iulie 2005, în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că numita J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a acestei angajate, faptă ce a permis acesteia să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente acestei perioade în cuantum total de 192 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Prin ordonanţa din data de 03.06.2016, s-a dispus: 1.a. Extinderea urmăririi penale faţă de suspectul K., pentru întreaga activitate infracţională descrisă în cuprinsul ordonanţei de extindere.

1.b. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul K., din infracţiunile de: - instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

2. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata A., din infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

3. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul E., din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

4. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta C., din infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual, prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual, prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

5. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta G., din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

6. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta F., din infracţiunile de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

7. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul B., din infracţiunile de: abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

8. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul H., din infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

9. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta J., din infracţiunile de: - complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

10. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta I., din infracţiunile de: complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

11. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul FFF., din infracţiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

12. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata AAA., din infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

13. Schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta D., din infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., - cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de: - abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. - fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Prin ordonanţa din data de 06.06.2016, s-a dispus:

Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de suspecţii

1. C., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

2. B., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

3. F., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

4. G., cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

5. J., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

6. I., cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

7. E., cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

8. K., pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual prevăzut de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

9. D., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportată la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Reuniri cauze: prin ordonanţa din 22.04.2015, s-a dispus reunirea Dosarelor nr. x/2014 şi y/2015, într-o singură cauză, sub nr. x/2014.

6. Măsuri de autorizare dispuse pe parcursul urmăririi penale

Măsuri de supraveghere tehnică

La data de 21.03.2014, prin încheierea adoptată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a autorizat, fiind emise Mandatele de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 21.03.2014, până la data de 19.04.2014 inclusiv, după cum urmează:

Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă prin posturile telefonice utilizate de: A., AAA.

Supravegherea video, audio şi prin fotografiere, precum şi localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice a persoanelor: A., AAA.

Supravegherea video, audio sau prin fotografiere a numitelor A. şi AAA. în birourile utilizate de acestea (biroul directorului general A. respectiv biroul utilizat de AAA. - şef serviciu resurse umane, juridic şi contencios), situate în incinta Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, situat în mun. Alexandria, jud. Teleorman.

La data de 16.04.2014, prin încheierea adoptată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a dispus prelungirea Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 20 aprilie 2014 şi până la data de 19 mai 2014 inclusiv. Prin aceeaşi încheiere s-a autorizat pătrunderea pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 20 aprilie 2014 şi până la data de 19 mai 2014 a organelor de urmărire penală, în biroul directorului general, utilizat de A. şi biroul şef serviciu resurse umane, juridic şi contencios, utilizat de AAA., situate în incinta Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, situat în mun. Alexandria, jud. Teleorman pentru activarea şi dezactivarea mijloacelor tehnice ce urmează să fie folosite pentru executarea măsurilor de supraveghere tehnică, fiind emis Mandatul nr. y/16.04.2014.

La data de 15.05.2014, prin încheierea din Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a dispus prelungirea Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, y/16.04.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 20 mai 2014 şi până la data de 18 iunie 2014 inclusiv.

La data de 17.06.2014, prin încheierea din Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a dispus prelungirea Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, y/16.04.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 19 iunie 2014 şi până la data de 18 iulie 2014 inclusiv.

La data de 16.07.2014, prin încheierea din Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a dispus prelungirea Mandatelor de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 19 iulie 2014 şi până la data de 17 august 2014 inclusiv. Autorizări dispuse de instanţă cu privire la efectuarea de percheziţii domiciliare şi informatice.

Prin încheierea din 07.07.2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea percheziţiilor domiciliare la sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, situat în mun. Alexandria, jud. Teleorman, şi la domiciliul numitei A., situat în mun. Roşiori de Vede, str. x, jud. Teleorman, fiind emise Mandatele de percheziţie domiciliară nr. x şi y din 07.07.2014.

Prin încheierea din 14.07.2014 pronunţată în Dosarul cu nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea percheziţiei informatice asupra următoarelor sisteme informatice şi suporturi de stocare date informatice, fiind emise Mandatele de percheziţie informatică nr. x şi nr. y din 14.07.2014:

Hard disk-ul calculatorului utilizat de D., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, S/N x, capacitate 80 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de C., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, x, capacitate 500 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de FFF., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, model x S/N - x, capacitate 500 GB; Un DVR ridicat din biroul numitului FFF., marca x, model x, S/N - x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de TTTT., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, model x S/N - x, capacitate 320 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de AAA., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, S/N - x, capacitate 80 GB; 3 (trei) CD-R, ridicate din biroul numitei AAA., camera x, după cum urmează: CD-R, marca x, cu seria x, CD-R, marca x, cu seria x, CD-R, marca x, cu seria x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de ZZZZ., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, camera x, marca x, S/N-x, capacitate 40 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de PPPP., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, camera x, marca x, S/N-x, capacitate 500 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de H., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, S/N-x, capacitate 160 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de IIIII., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, S/N-x, capacitate 160 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de HHHHH., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x, S/N-x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de JJJJJ., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, CAMERA x, marca x, model x,SERIA x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de YY., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, CAMERA x, marca x, model x,SERIA x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de KKKKK., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, CAMERA x, marca x, SERIA x, capacitate 80 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de LLLLL., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, CAMERA x, marca x, SERIA x, capacitate 80 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de Y., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, marca x,model x, SERIA x, capacitate 250 GB; Hard disk-ul calculatorului utilizat de MMMMM., din biroul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, CAMERA x, marca x, model x, SERIA x, capacitate 40 GB., toate ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată la data de 10 iulie 2014 la sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, situat în mun. Alexandria, jud. Teleorman, fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 14 iulie 2014 cu valabilitatea de 60 de zile începând cu data emiterii. Hard disk-ul marca x, model x, cu seria nominală x, având o capacitate de 40 Gb. ; laptop-ul marca x, model x, cu seria nominală x şi 2 unităţi de stocare CDR marca x cu seriile nominale x şi y, ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată la data de 10 iulie 2014 la domiciliul numitei A. situat în mun. Roşiori de Vede, jud. Teleorman, fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 14 iulie 2014 cu valabilitatea de 60 de zile începând cu data emiterii.

Prin încheierea din 24.07.2014, pronunţată în Dosarul cu nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea percheziţiei informatice asupra următoarelor sisteme informatice şi suporturi de stocare date informatice: Hard disk-ul calculatorului utilizat de MMMMM., marca x, model x, SERIA x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de YY., marca x, model x, SERIA S/N-x; Hard disk-ul calculatorului utilizat de A., marca x, S/N-x, capacitate 320 GB;

Tabletă marca x, cu capacitate de 16Gb, cu IMEI x, seria nominală x, ridicată cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la domiciliul inculpatei A., fiind emise mandatele de percheziţie informatică nr. x şi 1416 din 24.07.2014.

Prin încheierea din 04.08.2014, pronunţată în Dosarul cu nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea percheziţiei informatice asupra următoarelor sisteme informatice şi suporturi de stocare date informatice; Cartelă SIM NNNNN. cu seria x, identificată în tableta marca x, cu capacitatea de 16 Gb, cu IMEI x, cu seria nominală x, ridicată cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatei A., fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 04.08.2014 cu valabilitatea de 30 de zile începând cu data de 04 august 2014 şi până la data de 02 septembrie 2014 inclusiv;

Hard disk-ul calculatorului utilizat de IIII., marca x, capacitatea 250 Gb, având seria x, în vederea identificării şi expertizării documentelor redactate de inculpatul H., fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 04.08.2014, cu valabilitatea de 30 de zile începând cu data de 04 august 2014 şi până la data de 02 septembrie 2014 inclusiv.

Prin încheierea din 05.09.2014, pronunţată în Dosarul cu nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea percheziţiei informatice asupra următoarelor sisteme informatice şi suporturi de stocare date informatice: Cartelă SIM NNNNN. cu seria x, identificată în tableta marca x, cu capacitatea de 16 Gb, cu IMEI x, cu seria nominală x, ridicată cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatei A., fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 05.09.2014, cu valabilitatea de 60 de zile începând cu data de 05 septembrie 2014 şi până la data de 03 noiembrie 2014. Hard disk-ul calculatorului utilizat de IIII., marca x, capacitatea 250 Gb, având seria x, în vederea identificării şi expertizării documentelor redactate de inculpatul H., fiind emis în mod corespunzător Mandatul de percheziţie informatică nr. x din 05.09.2014, cu valabilitatea de 60 de zile începând cu data de 05 septembrie 2014 şi până la data de 03 noiembrie 2014.

Ordonanţe predare înscrisuri:

În conformitate cu prevederile art. 169 şi 170 din C. proc. pen., în cauză s-au emis ordonanţe de predare înscrisuri, la datele de 25.03.2014, 12.05.2014, 15.01.2016,18.02.2016, 31.03.2016, 07.04.2016, 20.04.2016, 25.04.2016, 09.05.2016, 12.05.2015, 18.02.2016, 09.03.2016, 10.03.2016, 13.04.2016, 27.04.2016.

7. Mijloace de probă:

Volumul 1: - proces-verbal de sesizare din oficiu din 10.10.2012; proces-verbal de sesizare din oficiu din 12.12.2013; proces-verbal de sesizare din oficiu din 12.12.2013; proces-verbal de sesizare din oficiu din 07.03.2013; Ordonanţă din 05.03.2015 cu propunere declinare a PJ Alexandria; sesizări anonime;

Volumul 3: - declaraţiile suspecţilor: C. data de 22.03.2016, din 04.04.2016; D. din 22.03.2016; F. din 12.04.2016; B. din 24.03.2016; J. din 05.04.2016; I. din 28.03.2016; - declaraţiile inculpaţilor: A. din data de 08.01.2015, din 09.01.2015, din 16.01.2015, din 08.04.2016, H. din 06.11.2014, din 10.06.2016; FFF. 22.10.2014, din 08.04.2016; AAA. din 06.04.2016; - declaraţiile martorilor: E. din data de 23.02.2016; C. data de 03.11.2014; D. din 12.05.2014; F. din 11.11.2014; B. (declaraţie olografă) din 30.01.2014, din 22.05.2014; H. din 05.05.2015; J. din 12.05.2014; I. din 08.05.2014; FFF. (declaraţie olografă) din 30.01.2014, din 30.05.2014; AAA. din 19.05.2014, din 13.06.2014; - înscrisuri: Dispoziţia nr. x/30.08.2005 privind numirea cu delegaţie a inculpatei C. în funcţia de director executiv la DGASPC Teleorman;

Volumul 4: - declaraţiile martorilor: RRRR. din data de 19.01.2016; SSSS. din data de 19.01.2016; BB. din 19.01.2016; NNNN. din 12.01.2015; TTTT. din 21.05.2014; KKKK. din 27.04.2016, din 14.02.2014; LLLL. din 11.05.2016; MMMM. din 12.02.105; PPPP. din 03.11.2014; UUUU. din 12.11.2014; QQQQ. din 05.05.2014; VVVV. din 08.04.2016; OOOO. din 31.03.2016; IIII. din 31.11.2016;

Volumul 5: - înscrisuri: dosar personal privind pe A., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe AAA., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe D., ridicat de la DGASPC Teleorman;

Volumul 6: - înscrisuri: dosar personal privind pe H., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe C., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe I., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe J., ridicat de la DGASPC Teleorman;

Volumul 7: - înscrisuri: dosar personal privind pe F., ridicat de la DGASPC Teleorman; dosar personal privind pe E., ridicat de la DGASPC Teleorman;

Volumul 8: - înscrisuri: dosar personal privind pe G., ridicat de la DGASPC Teleorman;

Volumul 9: - înscrisuri: hotărâri ale Consiliului Judeţean Teleorman/regulamente de organizare şi funcţionare ale DGASPC Teleorman, pentru perioada 1999, 2002, 2004, 2011, 2013;

Volumul 10: - înscrisuri: hotărâri ale Consiliului Judeţean Teleorman/regulamente de organizare şi funcţionare ale DGASPC Teleorman, pentru perioada 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009;

Volumul 11: - înscrisuri: hotărâri ale Consiliului Judeţean Teleorman/regulamente de organizare şi funcţionare ale DGASPC Teleorman, pentru perioada 2009 - 2014;

Volumul 12: - înscrisuri: ştate salarii/foi colective de prezenţă privind pe J. şi I. ridicate de la DGASPC Teleorman, pentru perioada;

Volumul 13: - înscrisuri: condici de prezenţă aferente DGASPC Teleorman, pentru perioada 2011 - 2013;

Volumul 14: - înscrisuri: condici de prezenţă/foi colective de prezenţă aferente DGASPC Teleorman;

Volumul 15: - înscrisuri: adresa emisă de S.C. BBB. S.A. nr. x din 10.01.2014; adresa emisă de Casa Judeţeană de Pensii Teleorman nr. x din 17.01.2014; adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 21.01.2014, privind veniturile salariale aferente lui J. şi I.; Adresa emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Teleorman nr. x din 15.01.2014, privind contractele de muncă pentru J. şi I.; Adresa emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nr. x/2014, privind evidenţă funcţii publice pentru J. şi I.; proces-verbal din 28.03.2016, privind verificarea calităţii de purtător de cuvânt la HHHH. Teleorman a inculpatei I.; Adresa CJ Teleorman nr. x/08.04.2016, privind persoanele care au asigurat conducerea DGASPC Teleorman; Adresa CJ Teleorman nr. x/21.04.2016, privind conducerea CJ Teleorman; Adresa HHHH. Teleorman nr. x/25.04.2016, referitor la persoanele care au avut calitatea de preşedinţi ai Organizaţiei Judeţene Teleorman al HHHH.; Adresa CJ Teleorman nr. x/27.04.2016, împreună cu Hotărârea CJ Teleorman nr. 28/2002; adresa DGASPC Teleorman nr. x/05.05.2016, referitor la persoanele care au avut calitatea de directori executivi ai DGASPC Teleorman; Adresa Camerei Deputaţilor nr. x/13.05.2016, privind calitatea de angajat al inculpatei J., la cabinet parlamentar;

Volumul 16: - înscrisuri: Adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 14.02.2016, privind constituirea de parte civilă; adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 01.04.2016, referitor la persoanele care au deţinut funcţia de şef Complex de Servicii Destinate Copilului şi Familiei, începând cu 20.05.2005; Adresa emisă de CJ Teleorman nr. x din 29.05.2014; adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 22.04.2014; Adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 12.05.2015; Adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 10.07.2014 - privind situaţie drepturi salariale plătite pentru J. şi I.; acte medicale privind starea sănătăţii inculpatei J. şi a mamei acesteia;

Volumul 17: - înscrisuri: Adresa emisă de CJ Teleorman nr. x din 14.03.2016, împreună cu Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.04.2005; dosar personal B. de la DGASPC Teleorman; Adresa emisă AJFP Teleorman nr. x din 04.05.2016, privind situaţia veniturilor încasate de J. şi I., în perioada 2005 - 2013; Adresa emisă de DGASPC Teleorman nr. x din 24.02.2016; Adresa emisă de CJ Teleorman nr. x din 15.04.2016, împreună cu Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.04.2005;

Volumul 18: - proces-verbal de instituire a sechestrului asigurator pe bunuri aparţinând inculpatei A., din 16.07.2014, împreună cu comunicările aferente; proces-verbal din 10.07.2014 de efectuare a percheziţiei auto; proces-verbal din 10.07.2014 de efectuare a percheziţiei domiciliară la domiciliul inculpatei A.; proces-verbal din 10.07.2014 de efectuare a percheziţiei domiciliare la sediul DGASPC Teleorman; proces-verbal din 16.07.2014 de desigilare; proces-verbal din 30.07.2014 de ridicare medii de stocare de la DGASPC Teleorman;

Volumul 19: - procese-verbale de percheziţie informatică din 18.07.2014, 21.07.2014, 29.07.2014, 21.07.2014, 11.08.2014;

Volumul 20: - raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 24.02.2016 întocmit de specialiştii IT din cadrul DNA, proces-verbal din 11.01.2016 de verificare a suporţilor optici rezultaţi ca urmare a percheziţiilor informatice; documente identificate pe suporţii optici aferenţi percheziţiei informatice efectuată în cauză; proces-verbal din 11.03.2016 de verificare a suporţilor optici rezultaţi ca urmare a percheziţiilor informatice, cu documente identificate pe suporţii optici aferenţi percheziţiei informatice efectuată în cauză;

Volumul 21: - înscrisuri: - documente ANCPI - situaţii bunuri imobile; Adresa DITL Roşiori de Vede nr. x/01.02.2016; Adresa emisă de DITL Alexandria nr. x/26.02.1206; adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. x/2016;

Volumul 22: - procese-verbale din 20 - 22.08.2014 de redare a unor convorbiri telefonice/ambiental; procese-verbale din 25.01.2016 - 04.02.2016 de redare a unor convorbiri telefonice/ambiental.

- un număr de doi de suporţi optici, inscripţionaţi "DNA, secţia a II-a, Dosar nr. x/2014 DVD 1 copie" şi "DNA, secţia a II-a, Dosar nr. x/2014 DVD 2 copie" care conţin convorbirile şi comunicările înregistrate şi interceptate în cauză cu relevanţă probatorie; declaraţiile înregistrate audio date de suspecţi/inculpaţi;

- un suport optic, inscripţionat "152/P/2014 Anexă percheziţie informatică, aferent raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de către specialiştii IT ai DNA.

8. Date reţinute despre inculpaţi în rechizitoriu:

a. Inculpatul K. - cetăţenie română, studii superioare, cu antecedente penale, deţine calitatea de deputat în Parlamentul României. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu da declaraţii, nu a propus administrarea niciunei probe şi nu a oferit nicio variantă de apărare care să poată fi verificată în cadrul urmăririi penale.

b. Inculpata A. - cetăţenie română, studii superioare, cu antecedente penale, pensionară. Pe parcursul urmăririi penale, inculpata A. a avut o atitudine sinceră şi a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

c. Inculpatul E. - cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, pensionar. Pe parcursul urmăririi penale, a dat declaraţie în calitate de martor, în care a arătat, în mod nesincer, că nu avea cunoştinţă de faptul că inculpatele J. şi I. erau angajatele DGASPC Teleorman. În calitate de suspect şi inculpat nu a dorit să mai dea alte declaraţii. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

d. Inculpata C. - cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de director executiv adjunct economic al DGASPC Teleorman. Pe parcursul urmăririi penale, inculpata C. a avut o atitudine oscilantă şi nesinceră. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

e. Inculpata D. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman. Pe parcursul urmăririi penale, inculpata D. a avut o atitudine nesinceră. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

f. Inculpata G. - cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză inculpata şi-a exercitat dreptul de a nu da declaraţii, nu a propus administrarea niciunei probe şi nu a oferit nicio variantă de apărare care să poată fi verificată în cadrul urmăririi penale.

g. Inculpata F. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de economist la Primăria mun. Roşiori de Vede. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză a avut un comportament sincer şi cooperant. Declaraţiile inculpatei, date încă de la început, au depăşit limitele unei simple recunoaşteri a propriei vinovăţii, fiind de natură să contribuie la aflarea adevărului. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

h. Inculpatul B. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de inginer la Registrul Auto Român - Griviţa Bucureşti. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză a avut un comportament sincer şi cooperant. Declaraţiile inculpatului, date încă de la început, au depăşit limitele unei simple recunoaşteri a propriei vinovăţii, fiind de natură să contribuie la aflarea adevărului. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

i. Inculpatul H. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de Şef serviciu administrativ patrimoniu, tehnic şi aprovizionare în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză a avut un comportament relativ sincer. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

j. Inculpata J. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de referent în cadrul Cabinetului parlamentar al senatorului OOOOO. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză a avut un comportament relativ sincer. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

k. Inculpata I. cetăţenie română, studii superioare, fără antecedente penale, are calitatea de administrator al S.C. PPPPP. S.R.L. Pe parcursul cercetărilor efectuate în prezenta cauză a avut un comportament sincer şi cooperant. Declaraţiile inculpatei, date încă de la început, au depăşit limitele unei simple recunoaşteri a propriei vinovăţii, fiind de natură să contribuie la aflarea adevărului. De asemenea, nu a propus administrarea niciunei probe.

9. Latura civilă

Prin adresa din 24.02.2016, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 108.612 RON, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele: - J., în perioada 20.07.2005 - 01.01.2014 - 75.593 RON; - I., în perioada 22.05.2006 - 06.12.2010 - 33.019 RON.

10. Măsuri preventive

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 11.07.2014 s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A., AAA., H. şi FFF., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 11.07.2014.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 15.01.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A., AAA., H. şi FFF., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 15 ianuarie 2015 şi până la data de 15 martie 2015 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 11.03.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A., AAA., H. şi FFF., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 16 martie 2015 şi până la data de 14 mai 2015 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 13.05.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A., AAA., H. şi FFF., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 15 mai 2015 şi până la data de 13 iulie 2015 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 07.07.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 14 iulie 2015 şi până la data de 12 septembrie 2015 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 07.07.2015 s-a dispus încetarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii, H. şi FFF., începând cu data de 12 iulie 2015.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 10.09.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 13 septembrie 2015 şi până la data de 11 noiembrie 2015 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 09.11.2015 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 12 noiembrie 2015 şi până la data de 10 ianuarie 2016 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 04.01.2016 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 11 ianuarie 2016 şi până la data de 10 martie 2016 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 07.03.2016 s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu data de 11 martie 2016 şi până la data de 09 mai 2016 inclusiv.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 19.04.2016 s-a dispus încetarea de îndată a măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA.

11. Măsuri asigurătorii

Prin Ordonanţa nr. 152/P/2014 din data de 14.07.2014, s-a dispus indisponibilizarea, prin sechestru asigurător, a apartamentului nr. x, din mun. Roşiori de Vede, jud. Teleorman, în suprafaţă de 94,02 mp, proprietate a inculpatei A.

Prin procesul-verbal încheiat în data de 19.06.2014 a fost pusă în aplicare măsura asigurătorie.

12. Desfiinţare înscrisuri falsificate

Având în vedere că înscrisurile enumerate, au fost falsificate, s-a solicitat desfiinţarea lor:

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2006; - fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2008; - raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; - Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a s-a dispus promovarea inculpatei I. din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009; - fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2007; - fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2008;

- Dispoziţia nr. x din 09.07.2009, prin care a dispus schimbarea locului de muncă al inculpatei J., din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care s-a dispus promovarea inculpatei J. din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care a dispus, în mod nelegal, promovarea inculpatei J. în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 27.12.2010, prin care s-a dispus mutarea inculpatei J., din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- Actul adiţional din nr. x/01.09.2011, la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care s-a dispus mutarea inculpatei J., în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011;

În temeiul art. 315 alin. (2), lit. d) din C. proc. pen. s-a propus, prin rechizitoriu, desfiinţarea totală a acestora, precum şi a menţiunilor din carnetele de muncă ale inculpatelor J., pentru perioada 20.07.2005 - 31.12.2013, şi I., pentru perioada 22.05.2006 - 27.12.2010, perioade în care cele două inculpate au figurat ca angajate la DGASPC Teleorman.

B. CAMERA PRELIMINARĂ

Ca urmare a trimiterii în judecată a inculpaţilor K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D., prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 iulie 2016, constituind obiectul Dosarului nr. x/2016.

Prin Încheierea nr. 921 din 4 octombrie 2017, Judecătorul de Cameră preliminară a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii K., E., G., H. şi D. A constatat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală în cauza privind pe inculpaţii K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D., trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie.

A dispus începerea judecăţii cauzei în care inculpaţii K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D., au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpaţii D., G. şi K., fiind respinse, ca nefondate, prin Încheierea nr. 186/C din 4.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

C. JUDECATA

I. Cercetarea judecătorească:

În cursul judecăţii, după prezentarea, în şedinţă publică, a actului de sesizare, la termenul de judecată din 14 februarie 2017, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., le-a explicat inculpaţilor în ce constă învinuirea, i-a înştiinţat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-le atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări, în mod nemijlocit, martorilor, cât şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socotesc că este necesar, i-a întrebat dacă solicită ca judecarea să se facă numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de aceştia, în cazul în care recunosc în totalitate faptele reţinute în sarcina lor.

Inculpatul K. a arătat că a înţeles învinuirile, nu este necesar să i se aducă explicaţii suplimentare, nu se prevalează de dreptul la tăcere, doreşte să fie audiat şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.

Inculpata A. a arătat că a înţeles învinuirile, nu este necesar să i se aducă explicaţii suplimentare, nu se prevalează de dreptul la tăcere, doreşte să fie audiată şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.

Inculpata C. a arătat că a înţeles învinuirile, nu este necesar să i se aducă explicaţii suplimentare, nu se prevalează de dreptul la tăcere, doreşte să fie audiată şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.

Inculpata G., prin apărător, a solicitat judecarea în lipsă a cauzei, arătând că va depune o declaraţia notarială în acest sens.

Inculpatul B. a solicitat, după ce s-a consultat cu apărătorul său ales care i-a explicat toate consecinţele juridice, ca judecarea sa să se facă potrivit procedurii simplificate de judecată, care presupune reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă.

Inculpata D. a arătat că a înţeles învinuirile, nu este necesar să i se aducă explicaţii suplimentare, nu se prevalează de dreptul la tăcere, doreşte să fie audiată şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.

Inculpatul H. a menţionat că a înţeles învinuirile, nu este necesar să i se aducă explicaţii suplimentare, nu se prevalează de dreptul la tăcere, doreşte să fie audiat şi nu solicită aplicarea procedurii simplificate de judecată.

Inculpata I. a solicitat să fie judecată potrivit procedurii simplificate ce presupune recunoaşterea vinovăţiei, iar consecinţa este reducerea limitelor de pedeapsă, precizând, totodată, că a înţeles care sunt consecinţele acestei proceduri.

Tot la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte, în raport, cu art. 374 alin. (7) din C. proc. pen., a acordat cuvântul părţilor cu privire la probele pe care înţeleg să le conteste (probe administrate în cursul urmăririi penale), care se vor administra în cursul cercetării judecătoreşti, iar cele care nu se contestă nu se vor mai administra, vor fi puse în dezbaterea contradictorie şi vor fi avute în vedere de instanţă la deliberare.

Inculpatul K., prin apărător, a susţinut că înţelege să conteste, parţial, proba testimonială şi, prin prisma dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din C. proc. pen., a solicitat reaudierea, în condiţii de nemijlocire, a martorilor: VVVV., FFF., OOOO., AAA., BB., SSSS., RRRR., NNNN., TTTT., YYYY., MMMM., PPPP. şi QQQQ. în dovedirea situaţiei de fapt. Totodată, a mai solicitat reaudierea coinculpaţilor A., E., C., D., F., B., H., J., I. şi G., sub rezerva dreptului acestora de a nu face declaraţii. A depus la dosar notă de probatorii.

Inculpata A., prin apărător, a menţionat că înţelege să conteste toate probatoriile administrate în cursul urmăririi penale şi a solicitat readministrarea acestora, inclusiv reaudierea tuturor coinculpaţilor, sub rezerva dreptului în care vor invoca dreptul la tăcere.

Inculpatul E., prin apărător, a arătat că nu contestă probele administrate în cadrul urmăririi penale.

Inculpata C., prin apărător, a susţinut că înţelege să conteste proba testimonială în cadrul căreia doreşte reaudierea, în mod nemijlocit, a martorilor OOOO., AAA., IIII., FFF., KKKK. şi, totodată, a solicitat audierea coinculpaţilor A., B. şi F.

Inculpata G., prin apărător, a arătat că înţelege să conteste toate probele administrate în cursul urmăririi penale, solicitând readministrarea acestora în faţa instanţei, precum şi audierea tuturor coinculpaţilor.

Apărătorul inculpatei F. a arătat că aceasta urmează a se prezenta la termenul următor, nu înţelege să conteste probele administrate în faţa organului de urmărire penală şi va solicita judecarea cauzei în procedura simplificată, prin urmare, nu propune probatorii noi, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.

Inculpatul B., prin apărător ales, a precizat că nu solicită administrarea de probe.

Inculpatul H., prin apărător, a precizat că înţelege să conteste declaraţiile martorilor AAA., IIII. şi solicită audierea coinculpaţilor A. şi D. în măsura în care aceştia vor dori să dea declaraţii.

Inculpata J., prin apărător, a arătat că nu va contesta probatoriul administrat, întrucât a depus declaraţie notarială de recunoaştere a învinuirii, urmând a depune la dosarul cauzei înscrisuri în circumstanţiere.

Inculpata I., prin apărător, a arătat că nu contestă probele administrate, având în vedere poziţia procesuală, în sensul că a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată.

Inculpata D., prin apărător, a arătat că înţelege să conteste toate probele testimoniale, solicitând audierea coinculpaţilor, în măsura în care vor dori să dea declaraţie.

La termenul de judecată din 28 martie 2017, s-a procedat la consemnarea poziţiei procesuale a inculpatei F., care, a precizat că nu solicită judecata în procedură simplificată, întrucât se consideră nevinovată şi este de acord să dea declaraţii în prezenta cauză.

De asemenea, s-a procedat la consemnarea poziţiei procesuale a inculpatului E., care, în prezenţa apărătorului său ales, a precizat că solicită ca judecata să se desfăşoare potrivit procedurii simplificate, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.

Totodată, s-a procedat, pe rând, la consemnarea poziţiei procesuale a inculpaţilor J., B. şi I., care în prezenţa apărătorilor aleşi au precizat că îşi menţin poziţia procesuală cu privire la solicitarea de judecare a cauzei în procedură simplificată.

De asemenea, prin încheiere, s-a admis cererea formulată de inculpata G. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din C. pen. 1969, art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Prin aceeaşi încheiere s-a solicitat reprezentantului Ministerului Public să depună, în scris, precizări, în raport, cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 pentru fiecare inculpat în parte, atât legislaţia primară, cât şi legislaţia secundară apreciată ca fiind încălcată cu privire la faptele de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, acestea fiind depuse la data de 14 aprilie 2017 şi ulterior, la data de 24 aprilie 2017.

Prin încheierea din 25 aprilie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus respingerea cererilor de judecată în procedură simplificată formulate de inculpaţii E., B., J. şi I., urmând să se efectueze cercetarea judecătorească a întregii cauze, faţă de toţi inculpaţii, precizându-se că această dispoziţie a instanţei nu înlătură dreptul acestora ca, după terminarea cercetării judecătoreşti, să beneficieze, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în măsura în care instanţa va reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpaţi.

La termenul de judecată din 23 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 378, art. 379 alin. (1) din C. proc. pen. s-a procedat la audierea inculpatelor D. şi A.

La termenul de judecată din 20 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 378, art. 379 alin. (1) din C. proc. pen., s-a procedat la audierea inculpaţilor H. şi F.

Prin încheierea din 5 septembrie 2017, s-a dispus reluarea cercetării judecătoreşti (reaudierea inculpaţilor anterior audiaţi conform distincţiilor din partea expozitivă a încheierii), având în vedere procesul-verbal din data de 04 august 2017 privind Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30 din data de 28 iunie 2017, potrivit căreia a fost înlocuit unul din membrii completului. S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Beraru împotriva României şi Cutean împotriva României, precum şi în conformitate cu jurisprudenţa instanţei supreme, inclusiv jurisprudenţa completelor de 5 judecători, este necesară reluarea cercetării judecătoreşti (reaudierea inculpaţilor anterior audiaţi), în vederea respectării principiilor nemijlocirii administrării mijloacelor de probă şi continuităţii completului de judecată, reţinându-se că instanţa europeană (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) aplică, constant, principiul precedentului judiciar astfel că, în raport, cu cele două hotărâri contra României, ar putea fi previzibilă o nouă hotărâre în situaţia nerespectării acestora. Astfel, s-a apreciat că, reluarea audierii inculpaţilor este compatibilă cu o altă constatare în sensul că întreaga procedură anterior desfăşurată în faţa completului este legală, nefiind afectată de vicii procedurale, reaudierea inculpaţilor fiind necesară pentru respectarea principiului nemijlocirii şi, totodată, legală prin aplicarea dispoziţiilor art. 378 alin. (6) din C. proc. pen. De asemenea, având în vedere că "probele contestate"/"probele necontestate" constituie - din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi a legislaţiei naţionale - opţiunea procesuală a părţilor, de care s-a luat act prin încheierea arătată, s-a apreciat că nu este necesară o nouă punere în discuţie a acestora deoarece, toate activităţile procesuale, măsurile şi dispoziţiile anterioare se menţin, nefiind influenţate de prezenta schimbare a compunerii completului de judecată.

Prin încheierea din 3 octombrie 2017 s-a admis cererea formulată de inculpata G. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen. S-a luat act că inculpaţii J., B. şi I. au solicitat judecarea conform procedurii simplificate prevăzută de art. 374 - 375 din C. proc. pen., cu aplicarea beneficiului prevăzut de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., respectiv reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege şi s-a dispus judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, având în vedere legătura dintre faptele presupus a fi fost săvârşite de inculpaţi, astfel cum acestea au fost descrise în rechizitoriu. De asemenea, s-a luat act că inculpatul E. a optat pentru procedura obişnuită de judecată (prin efectuarea cercetării judecătoreşti), punând concluzii cu privire la probele de la urmărirea penală pe care le-a contestat şi a propus probe noi.

Totodată, s-a luat act că inculpaţii A., C., F., D., K., E., G., H. au solicitat ca judecarea cauzei să se desfăşoare potrivit procedurii obişnuite, precum şi că inculpata G. şi-a exercitat "dreptul la tăcere" şi a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în lipsa sa, iar inculpatul K. a solicitat ca audierea sa să se facă după audierea martorilor.

S-a procedat la reaudierea inculpaţilor D., A., H., F. care au precizat că îşi menţin declaraţiile date anterior şi nu au de făcut alte completări, precum şi a inculpatei C.

La termenul din 31 octombrie 2017 s-a procedat la audierea inculpatului E. şi a martorilor RRRR., QQQQ., FFF. şi UUUU.

S-a procedat la audierea martorilor TTTT. şi MMMM. la termenul din 28 noiembrie 2017, s-a luat act de probele contestate de inculpatul E. şi s-a dispus ca acestea să fie readministrate împreună cu celelalte probe contestate de coinculpaţi.

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2018 s-a procedat la audierea martorilor AAA., IIII., OOOO. şi QQQQQ.

La termenul de judecată din 15 februarie 2018, Înalta Curte a dispus continuarea cercetării judecătoreşti cu audierea martorilor PPPP., VVVV., LLLL., SSSS., NNNN. şi BB. Totodată, având în vedere dispoziţiile instanţei din încheierea din 3 octombrie 2017, precum şi, în raport, cu art. 374 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen., a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere formulată de inculpaţii B., I. şi J., precum şi proba cu înscrisuri formulată de inculpatele G. şi F. De asemenea, s-a încuviinţat cererea privind administrarea de probe noi, formulată de inculpatul K., respectiv proba testimonială, constând în audierea martorilor XX., FFFF. şi RRRRR.

La termenul de judecată din 21 martie 2018, s-a procedat la audierea martorilor XX., FFFF. şi RRRRR., iar, ulterior, s-a procedat la audierea inculpatei J. care a precizat că se prevalează de dreptul la tăcere, a inculpaţilor I., B., care au fost de acord să dea declaraţie în cauză, precum şi a inculpatului K. Totodată, având în vedere existenţa unor contradicţii între declaraţia inculpatei A. şi declaraţia inculpatului K., în conformitate cu prevederile art. 131 din C. proc. pen., a procedat la confruntarea inculpaţilor A. şi K., întrebările şi răspunsurile fiind consemnate într-un proces-verbal aflat la dosar.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018 s-a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere, cereri formulate de apărătorii inculpaţilor I. şi H., s-a luat act de cererile formulate de inculpaţii B. şi A. privind schimbarea încadrării juridice dată faptei, urmând a fi puse în discuţie cu ocazia dezbaterilor.

II. Apărările inculpaţilor K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D. la acuzaţiile aduse prin rechizitoriu:

1. Inculpata A. a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptelor în actul de sesizare, din cele două infracţiuni de abuz în serviciu şi fals intelectual într-o singură infracţiune, respectiv cea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi achitarea în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., să fie lăsată nesoluţionată latura civilă şi să se menţină sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatei până la limita de 70.000 de RON pentru a da posibilitatea părţii civile ca, în termen de 30 de zile, să opteze pentru alegerea căii civile pentru recuperarea prejudiciului.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei a arătat că este judecată pentru o faptă care are în compunere inacţiuni şi acţiuni, deci este realizată în două forme, respectiv omisive şi comisive; că acestea, (atât inacţiunile, cât şi acţiunile) formează elementul material al infracţiunii naturale de abuz în serviciu şi doar forma comisivă a faptei descrise mai sus, în opinia parchetului, ar întruni elementele constitutive a două infracţiuni, respectiv tot cea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale, dar şi cea de fals intelectual săvârşite în concurs ideal de infracţiuni, respectiv acţiunile (nu şi inacţiunea) ce constituie element material al infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă şi element material al infracţiunii de fals intelectual.

Din chiar descrierea actelor reţinute în sarcina inculpatei ca fiind, atât acte de abuz în serviciu, cât şi de fals intelectual, a susţinut că se poate observa că nu a fost cea care a realizat acţiunea de întocmire a respectivelor acte, ci o altă persoană, după cum urmează: - fişa de evaluare a performanţelor profesionale a lui I. pentru anul 2006 a întocmit-o şeful ierarhic al angajatei; - fişa de evaluare a performanţelor profesionale a aceleiaşi inculpate pentru anul 2008, fişă întocmită şi semnată de F., în care se atestă, în mod nereal, perioada 2008 ca fiind lucrată; - fişele de evaluare a performanţelor profesionale a lui J. pentru anul 2007 - 2008, întocmite de şeful ierarhic superior; - rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, respectiv 01.01.2011 - 31.12.2011 întocmite de B.; - raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013 întocmit de H. S-a apreciat că aceste acte nu au fost întocmite de inculpata A., ci de alte persoane, care au şi atestat la momentul întocmirii, acele împrejurări considerate a fi neadevărate de către procuror.

Totodată, s-a mai susţinut că acţiunile puse în sarcina inculpatei în legătură cu aceste înscrisuri sunt ulterioare momentului întocmirii lor şi reprezintă, eventual, acte de conducere care ar putea realiza într-adevăr elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu. În privinţa semnării unor dispoziţii întocmite de serviciul resurse umane prin care s-au dispus promovări sau schimbări ale locului de muncă al inculpatelor se arată că aceeaşi ipoteză de întocmire anterioară a acelor înscrisuri şi de realizare a unor acte de conducere de către inculpată prin semnarea lor. Aceste înscrisuri sunt întocmite de către Serviciul Resurse Umane din cadrul D.G.A.S.P.C, respectiv martora (fosta inculpată) AAA., faţă de care parchetul a dispus soluţia clasării, considerând că, în legătură cu aceasta, nu există probe că ar fi săvârşit faptele imputate.

În apărarea sa, a susţinut că acţiunile considerate de acuzare a fi elemente materiale a două infracţiuni nu pot fi reţinute decât ca element material al unei singure infracţiuni şi anume, cea de abuz în serviciu. Aşa cum s-a statuat, în mod constant, în doctrina de drept substanţial penal, în sensul că trebuie deosebite modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatării înscrisurilor, în această din urmă modalitate (a soluţionării unei situaţii privind starea de fapt) trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie data) care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului, iar falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului nu şi rezolvarea care îi precede sau îi premerge. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci va exista infracţiunea de abuz în serviciu.

Aşa cum se constată din descrierea faptelor inculpatei, acesteia, în calitatea sa de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, i se impută, nu acte de întocmire, ci de rezolvare, respectiv a aprobat acte întocmite de alţi funcţionari, a emis dispoziţii prin care a soluţionat situaţii de fapt. Ca atare, în opinia apărării, în mod evident, faptele descrise în actul de sesizare ca fiind săvârşite de inculpată se circumscriu, în mod exclusiv, infracţiunii de abuz în serviciu şi nu celor două infracţiuni, cea de abuz în serviciu şi cea de fals intelectual, solicitând, astfel, aplicarea dispoziţiilor art. 386 din C. proc. pen. şi schimbarea încadrării juridice dată faptei din actul de sesizare din cele două infracţiuni în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale.

În ceea ce priveşte solicitarea achitării inculpatei pentru infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, s-a susţinut că, în cazul unei infracţiuni comisive prin omisiune, pentru existenţa acesteia trebuie să fie reglementată în lege o conduită pe care norma o impune funcţionarului şi că dacă această conduită obligatorie nu este adoptată de către un funcţionar, acesta este pasiv de sancţionare. În cauză, ceea ce consideră acuzarea că reprezintă conduita la care era obligată inculpata, funcţionară, este reprezentată de faptul că, deşi angajatorul (funcţionarul care îi reprezenta) avea un drept, respectiv dreptul de sancţionare, prevăzut în art. 40 din Legea nr. 53/2003, acesta (angajatorul) nu l-a exercitat, în raport, cu cele două angajate care şi-au încălcat obligaţiile contractului individual de muncă. Ca atare, în opinia apărării, este exclusă incidenţa dispoziţiilor art. 17 lit. a) din C. pen. care arată ipoteza unei infracţiuni comisive săvârşite prin omisiune doar atunci când exista o obligaţie şi nu un drept izvorând din lege de a adopta un anumit comportament. O asemenea abordare a faptei de abuz nu poate fi primită, fiind unanim adoptată, atât de doctrina, cât şi de jurisprudenţă că, fapta de abuz se săvârşeşte prin încălcarea de către un funcţionar a unei obligaţii pe care acesta o avea de la lege.

Totodată, în privinţa ambelor modalităţi de realizare a elementului material, apărarea a solicitat să se verifice dacă este incidentă în cauză Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, respectiv dacă neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă reţinută de către procuror se raportează la atribuţiuni de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară. Potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu este necesar ca încălcarea atribuţiilor de serviciu, ca element material al infracţiunii, să se refere la atribuţiuni ce sunt prevăzute în mod expres în norme legale cu caracter primar, respectiv să fie prevăzute prin lege, ordonanţă a guvernului sau ordonanţă de urgenţă şi descrise de acestea într-o manieră neechivocă. Prin aceeaşi decizie se relevă principiul prevalenţei standardului obiectiv înaintea celui subiectiv în interpretarea unei norme care reglementează atribuţii ale unui subiect activ al unei infracţiuni de abuz în serviciu.

Conform considerentelor acestei decizii, organele judiciare au obligaţia de a aplica standardul obiectiv, aşa cum a fost el stabilit prin prescripţia normativă. Astfel, atribuţia imputată ca fiind încălcată trebuie să fie expres prevăzută de lege, ea neputând rezulta din raţionamente, cutume, interpretări.

Apărarea a precizat că, întrucât cele doua funcţionare J. şi I., au avut statut de angajat contractual este evident că dispoziţiile din materia funcţionarilor publici nu pot fi avute în vedere la darea unei soluţii. S-a susţinut că parchetul indică împrejurarea că normele care conţineau, în mod expres, atribuţiile de serviciu ale inculpatei, în legătură cu acuzaţia concretă care i se aduce (de nesancţionare) sunt înserate în legislaţia secundară, respectiv Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004 şi art. 8 din Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004 şi că normele din legislaţia primară indicată în acelaşi sens, de către procuror au caracter subsidiar şi, totodată, că nu fac, în opinia procurorului, decât să completeze norma din legislaţia secundară.

S-a mai susţinut în apărare că o, astfel de interpretare a legii nu poate fi primită şi că, în realitate, ceea ce i se impută inculpatei este încălcarea atribuţiilor de serviciu stabilite prin Regulament, având în vedere că este vorba de dreptul funcţionarului de sancţionare, exercitarea sa fiind o măsură de oportunitate. Astfel, s-a susţinut că această faptă nu se poate circumscrie unui ilicit de natură penală, ci mai degrabă unui ilicit de natură disciplinară, derivat din încălcarea de către angajat a obligaţiei de prestare a muncii şi de o eventuală înlesnire a acestui comportament, de către angajatorul care nu l-a cercetat şi sancţionat pe acesta, dar i-a plătit în continuare salariul. Cum complicitatea la o abatere disciplinară nu poate fi pedepsită penal, atunci fapta inculpatei nu poate fi circumscrisă infracţiunii de abuz în serviciu, apărarea, susţinând că nu se poate situa în domeniul ilicitului penal nici în condiţiile realizării unei chestiuni de oportunitate de către funcţionar.

Aşa fiind, în privinţa acestei acuzaţii, s-a menţionat că în aplicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale fapta, fie omisivă, fie comisivă, nu poate fi considerată ca infracţiune de abuz în serviciu. Astfel, atribuţiile de serviciu pretins încălcate se regăsesc în acelaşi Regulament de organizare şi funcţionare, iar normele din C. muncii indicate cu privire la infracţiunea comisivă prin omisiune, nu au legătură cu aceste atribuţii de serviciu şi nu au nici caracter subsidiar, cum s-a precizat în legătură cu prima modalitate. Referitor la lipsa unei legături de cauzalitate între inacţiunile/acţiunile inculpatei şi prejudiciul invocat în cauză, ca rezultat socialmente periculos al infracţiunii de abuz în serviciu, s-a menţionat că, aşa cum rezultă chiar din legislaţia muncii indicată de acuzare, angajatele, prin contractul de muncă, primesc salariul dacă muncesc, or, în cauză, cele două angajate au încasat salariul fără să muncească. Ca atare, ele şi-au încălcat contractul de muncă şi au săvârşit abateri disciplinare, care au prejudiciat angajatorul, fiind evident că prejudiciul produs în cauză este rezultatul direct al comportamentului celor două angajate.

Nesancţionarea lor de către inculpată, în calitate de angajator, poate fi considerată o circumstanţă care a înlesnit acest comportament, dar nu o acţiune care să conducă, în mod direct, la prejudiciul reţinut, fiind cert că paguba produsă este rezultatul direct al neprezentării la serviciu a inculpatelor respective şi nicidecum al nesancţionării lor de către inculpată. Cum pentru infracţiunea dedusă judecăţii unul dintre elementele constitutive este reprezentat de prejudiciul produs, iar pentru a reţine existenţa acestuia în sarcina inculpatei trebuie să se demonstreze că între cele două există legătură de cauzalitate, lucru nedemonstrat, apărarea a apreciat că un element constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 lipseşte, astfel că, şi din această perspectivă, fapta inculpatei nu este prevăzută de legea penală.

În atare condiţii, fiind evident că fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei A. nu este prevăzută de legea penală, întrucât încălcările atribuţiilor de serviciu descrise de către procuror îşi au izvorul în Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman sunt decizii de oportunitate şi nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatei şi rezultatul socialmente periculos.

2. Inculpata C. a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. şi să se constate că, din actele şi lucrările dosarului, nu a rezultat, în mod neîndoielnic, că inculpata C. a ştiut, în perioadele menţionate în rechizitoriu, că cele două angajate ale D.G.A.S.P.C. Teleorman nu s-au prezentat la serviciu.

A menţionat că procurorul de caz şi-a susţinut acuzaţia că inculpata a ştiut de situaţia celor două angajate exclusiv pe baza declaraţiilor inculpaţilor A.,B. şi F., precum şi a martorilor AAA., FFF. şi OOOO., însă din analiza acestor depoziţii au rezultat situaţii contradictorii susţinute de aceştia de la un moment procesual la altul, ceea ce face ca informaţiile furnizate de aceştia să nu poată căpăta caracterul de certitudine.

Astfel, inculpata A. a susţinut, la urmărirea penală, că inculpata C. i-a spus că a angajat-o pe I. la cererea domnului K. şi că tot acesta i-a cerut să accepte situaţia celor două, J. şi I., care nu se vor prezenta la serviciu şi vor lucra la sediul HHHH. A arătat, în continuare, că A. a mers la Consiliul Judeţean şi că domnul K. i-a cerut să le menţină în funcţii pe cele două angajate, această declaraţie fiind dată în anul 2015. Ulterior, cu ocazia audierii la instanţă, a susţinut o altă situaţie şi anume că, de fapt, inculpata C. i-a spus, că nu i-a cerut domnul K. să angajeze o anume persoană sau să o menţină în funcţie şi, de asemenea, că domnul K. nu i-a impus să le menţină pe cele două angajate în funcţie, A., putând, oricând să le sancţioneze disciplinar. Într-o primă declaraţie, dată la urmărirea penală, inculpata A. a susţinut că, de fapt, martora AAA. i-ar fi spus de situaţia celor două angajate.

Faţă de cele arătate, a solicitat să se constate contradicţiile semnificative cu privire la situaţii esenţiale în aflarea adevărului despre cine anume i-a spus şi ce anume i-a spus acestei inculpate despre situaţia celor două angajate.

În continuare, a susţinut că inculpatul B. a menţionat, în declaraţia dată în anul 2014, că a avut discuţii şi a cerut lămuriri cu privire la cele două angajate de la inculpata A. şi de la martora AAA., iar aceasta din urmă, i-a cerut să întocmească raportul de evaluare pentru inculpata J.. La doi ani distanţă, în anul 2016, declaraţia s-a schimbat radical şi a susţinut că de fapt a avut discuţii cu referire la J. cu inculpata C. şi că, de fapt, aceasta i-a cerut să întocmească respectivul raport de evaluare. Acelaşi inculpat a declarat în faţa instanţei, cu ocazia audierii sale, că el a aflat informaţiile pe care i le-a relatat procurorului de caz cu titlu de date certe, din zvonuri, bârfe şi discuţiile pe care le purta cu colegii atunci când se aflau "la un şpriţ".

Situaţia s-a repetat la inculpata F., care a susţinut că a dedus, dintr-o discuţie avută cu inculpata C., că aceasta ar proteja pe cele două angajate. Martora AAA. a precizat, la modul general, că toată lumea din instituţie ar fi ştiut de situaţia celor două angajate, fără să facă o referire anume pentru perioade anume, la ce cunoştea sau nu inculpata C. Martora AAA. a fost contrazisă de martora BB. - care, cu ocazia audieri la instanţă a susţinut că o perioadă bună de timp a funcţionat ca secretară şi avea însărcinarea de a ridica condica de prezenţă, iar, din această postură, nu a cunoscut faptul că cele două angajate nu vin la serviciu şi că acest fapt s-a aflat cu ocazia cercetărilor. Martorul FFF. a arătat că nu a cunoscut faptul că J. era angajată a D.G.A.S.P.C decât în anul 2014, apoi a revenit şi a arătat că, de fapt, din anul 2009 a cunoscut-o pe aceasta ca angajată a instituţiei şi că tot de atunci ştia că nu vine la serviciu. În fine, în declaraţia sa, martora OOOO. a susţinut că situaţia celor două era cunoscută, inclusiv de directorii adjuncţi ai instituţiei, dar nu pentru că ştia sigur, ci pentru că aşa a dedus, fiind persoane vechi în instituţie. S-a mai reţinut faptul că din anul 2007, martora OOOO. s-a pensionat, astfel că aceasta nu a mai putut susţine ca sigure situaţiile ivite după acest moment.

Apărarea a precizat că nu se poate constata cu titlu de certitudine că inculpata C. cunoştea situaţia celor două angajate în perioadele de timp menţionate, constatare care nu putea să fie făcută, exclusiv, pe declaraţiile inculpaţilor şi martorilor din rechizitoriu, atât timp cât declaraţiile în cauză au fost generale, s-au bazat pe deducţii personale, nu au detaliat ce anume împrejurări i-a făcut pe cei care declară să capete siguranţa că inculpata C. ştia de situaţia celor două angajate şi, mai mult decât atât, toate au avut un element comun şi anume acela că abia din anul 2016, cei audiaţi s-au referit în declaraţiile lor la inculpata C., pentru că în anii anteriori de anchetă, respectiv 2014 - 2015, nu au făcut referiri la acesta inculpată, existând, aşadar, un dubiu major cu privire la acest aspect al cunoaşterii de către inculpata C. a situaţiei celor două angajate, cum că acestea nu veneau la serviciu - dubiu care îi profită.

Referitor la cea de-a doua condiţie ce trebuie îndeplinită, pentru a se reţine infracţiunea de abuz în serviciu pentru inculpata C. şi anume aceea a încălcării unei norme din legislaţia primară, procurorul de caz, la cererea instanţei, a precizat care anume legislaţie primară a fost încălcată de aceasta, respectiv Codul muncii, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public şi Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici.

În opinia apărării, pentru a reţine o situaţie de încălcare a normei legale trebuia să se raporteze la atribuţiile de serviciu ale inculpatei C. şi dacă, din această perspectivă, a nesocotit, cu bună ştiinţă, legislaţia precizată de procuror. Toate normele din C. muncii la care face trimitere procurorul şi care susţine că au fost încălcate de inculpată s-au referit, în mod exclusiv, la angajator, iar potrivit art. 14 din C. muncii "în sensul prezentului cod prin angajator se înţelege persoana fizică sau persoana juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă". În cazul persoanei juridice contractul individual de muncă se încheie de conducătorul acesteia, inculpata C. a avut calitatea de director economic, fapt ce a făcut ca ea să nu aibă calitatea de angajator în înţelesul Codului muncii.

De asemenea, cele două legi, respectiv nr. 188/1999 şi nr. 7/2004 se refereau la principiile pe baza cărora trebuie să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public, la drepturile şi obligaţiile sale, la conduita sa în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar pentru a-i reproşa inculpatei C. că le-a încălcat cu bună-ştiinţă, ar fi fost necesar ca, în atribuţiile sale de serviciu, să existe obligativitatea şi posibilitatea legală de sancţionare a personalului contractual al instituţiei, personal din care făceau parte cele două angajate, însă cum în competenţa funcţională a inculpatei C., în calitatea sa de director economic, nu s-au regăsit atribuţii cu privire la iniţierea unei cercetări disciplinare şi aplicarea efectivă a sancţiunilor disciplinare pentru personalul contractual, este evident că nu a încălcat nicio normă din cele precizate de procurorul de caz.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere şi următoarele împrejurări: - în momentul angajării doamnei I., având în vedere că participase la un examen, inculpata C. era obligată să semneze contractul de muncă şi nimeni la acea dată nu prezuma ca doamna I. nu va veni la serviciu; - conform fişei postului, a Codului muncii, a Regulamentului de Ordine Interioară, inculpata C. nu avea în atribuţii să verifice punctual dacă fiecare angajat era prezent la locul lui de muncă, având în vedere că instituţia avea un număr de 800 de angajaţi care îşi desfăşurau activităţile în întreg judeţul Teleorman. A mai făcut referire la atribuţiile inculpatei J., precum şi ale inculpatei I.

Prin urmare, inculpata C., pe perioada cât a deţinut funcţia de Director Executiv cu delegaţie, ar fi putut să sancţioneze pe oricare angajat pentru abateri disciplinare grave în urma cercetărilor efectuate, pentru funcţionarii publici, de către Comisia de disciplină şi a cercetărilor comisiei de cercetare administrativă pentru funcţionarii contractuali, cum este cazul doamnei J. şi I. Apărarea a mai învederat că, persoanele care au dat declaraţii de martor, suspect sau inculpat şi care aveau în atribuţii verificarea efectivă a prezenţei acestora la serviciu, respectiv AAA., B., OOOO., F., nu au făcut nimic în sensul de a informa ierarhic pentru ca acestea să poate fi cercetate de către Comisia de Cercetare Administrativă şi ulterior să poată fi sancţionate.

A făcut referire la unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat de art. 4 alin. (1) din C. proc. pen., cât şi la dispoziţiile art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel al prezumţiei de nevinovăţie, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, fiind evident că prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie relativă ce poate fi răsturnată numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăţie. În situaţia în care, după administrarea probatoriului în cauză, există dubii în legătura cu vinovăţia inculpatului, aceste dubii vor fi interpretate în favoarea inculpatului, întrucât, în cazul pronunţării unei hotărâri de condamnare, instanţa ar fi trebuit să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, lucru imposibil de realizat în cazul constatării unor dubii.

Pentru toate aceste considerente şi argumente aduse a solicitat să se constate că pentru inculpata C. nu există nicio dovadă certă a vinovăţiei sale şi a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

3. Inculpata D. a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) şi lit. c) din C. proc. pen., apreciind că, în cauză, cu privire la cadrul legal, în prezent, nu există o reglementare legală a faptei de abuz în serviciu conform standardului de legalitate şi previzibilitate impus de Deciziile Curţii Constituţionale şi anume nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, iar prin lipsa de reglementare a materiei abuzului în serviciu acţiunea penală nu putea continua împotriva inculpatei D., deoarece s-ar încălca principiul legalităţii incriminării şi al pedepselor.

A făcut referire la dispoziţiile art. 147 alin. (1), (4) din Constituţie, precum şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291/4.05.2010, autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care s-a sprijinit acesta.

În conformitate cu parag. 43 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, din data de 08.07.2016, a rezultat că, în conformitate cu art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părţi să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative şi a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.

În continuare a făcut referire la parag. 44, 45, 61, 68, 75 - 78 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, parag. 29). Totodată, a invocat Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 122/17.02.2016, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71/29.01.2014, Decizia 31 nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 104/12.02.2007 şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014.

De asemenea, a mai făcut referire la constatările Curţii Constituţionale privind dispoziţiile art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, precum şi la dispoziţiile Deciziei nr. 392/06.06.2017, - cuprinse în parag. 53 - 56, care ţin să aducă unele precizări cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, din care rezultă că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de "abuz în serviciu", cu aplicarea principiului "ultima ratio", astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). În jurisprudenţă sa, Curtea a statuat incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale.

Având în vedere dispoziţiile general obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 392/06.06.2017 şi nr. 405 din 15.06.2016, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este 45 de zile, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 Decizia nr. 414 din 14 aprilie 23 2010), a făcut referire la autoritatea de lucru judecat, ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, soluţia fiind aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat şi norma constituţională, procesul logic, pornind de la situaţia premisă (care implică, pe de o parte, analiza textului legal, şi, pe de altă parte, analiza textului constituţional), realizând legături corelante, diferenţiale (analiza raportului dintre cele două norme) din care derivă o concluzie, consecinţa analizei (soluţia pronunţată de Curte). În concluzie, faţă de cele arătate mai sus, a considerat că termenul expres prevăzut de lege pentru punerea în acord a dispoziţiilor Curţii Constituţionale cu legislaţia în vigoare a expirat, cu consecinţa încetării imediate a efectelor juridice a normei penale incriminate, fapt pentru care au fost incidente dispoziţiile art. 16 coroborat cu dispoziţiile art. 17 din C. proc. pen. cu privire la încetarea procesului penal, considerând că se impune achitarea inculpatei D. în temeiul dispoziţiei art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) ori lit. h) din C. proc. pen.

În susţinerea apărării, s-a precizat că acuzarea inculpatei pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina acesteia este neîntemeiată, nedovedită şi ca atare se impune achitarea acesteia. În primul rând, a solicitat să se observe că inculpata în perioada în care i se impută comiterea celor două infracţiuni, a îndeplinit funcţia de director adjunct şi nu de director general, situaţie în care în niciun moment aceasta nu a avut calitatea de angajator, iar în această perioadă imputată, inculpata nu a avut nicio delegare în condiţiile legii, de a îndeplini funcţia de director general.

Ca atare, toate susţinerile parchetului referitoare la încălcările de lege ce ţin de postura de angajator nu au avut niciun temei legal. În al doilea rând, aşa cum s-a reţinut şi în rechizitoriu, ca director adjunct, printre alte atribuţii, inculpata avea în subordine indirectă Centrul de tineri peste 18 ani din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, complex al cărui şef, pe perioada imputată inculpatei, a fost inculpatul H.

Aşa cum s-a reţinut şi în rechizitoriu, şeful acestui centru de tineri peste 18 ani, este cel care: 1) asigură respectarea normelor de cei în subordine şi face propuneri directorului general pentru salariaţii care au comis abateri; 2) asigură conducerea îndrumă şi controlul activităţii personalului centrelor şi propune conducerii direcţiei sancţiuni pentru cei care încalcă atribuţiile; 3) asigură coordonarea centrelor şi răspunde de activitatea desfăşurată de acestea şi dispune măsuri de organizare care să conducă la buna desfăşurare a activităţilor 4) raportează directorului general adjunct toate evenimentele deosebite ce apar în centre şi face propuneri de remediere. În aceste condiţii, acesta nu a făcut niciodată vreo sesizare sau propunere către inculpată.

S-a menţionat că Centrul de tineri peste 18 ani, care a fost în coordonarea inculpatei D., contrar a ceea ce se reţine în rechizitoriu că ar fi avut sediul centrul în aceeaşi clădire cu cel al direcţiei judeţene unde era şi locul de muncă al inculpatei, în realitate, acest centru nu a avut sediu concret, nu a avut beneficiari pe perioada 1.06.2012 - 31.12.2013, şi, în rapoartele de activitate pe anii 2012 şi 2013 nu este prezentată nicio activitate, iar centrul era în fapt reprezentat de câteva garsoniere dezafectate situate în Roşiorii de Vede şi Alexandria, iar inculpata avea în subordine aproximativ 400 persoane.

De altfel, a susţinut apărarea că, din declaraţiile inculpatului H. a rezultat că acestuia, directorul general a fost cel care i-a adus la cunoştinţă că ar fi mutat-o pe salariata J. de la Serviciul Administrativ în cadrul Centrului de tineri peste 18 ani, fără ca inculpata D. să fie informată în acest sens, în niciun moment D. nu a ştiut că salariata J. a fost mutată de la o structură la alta, iar apoi nu i s-a adus vreodată la cunoştinţă despre acest fapt.

În ceea ce priveşte organigramele instituţiei, s-a menţionat că inculpata D. nu a fost consultată niciodată de directorul general, care a şi recunoscut că făcea aceste lucruri numai cu şeful serviciului juridic şi administrativ AAA., astfel că, inculpata nu avea de unde să cunoască faptul că salariata J. va fi transferată de la serviciul administrativ (care nu era în subordinea sa) la Centrul de tineri peste 18 ani, chiar în iunie 2012.

Apărarea a susţinut că s-a mai reţinut că vinovăţia inculpatei sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu este dovedită cu declaraţiile martorilor OOOO., IIII., AAA. şi KKKK., filele x din rechizitoriu. Referitor la martora OOOO., s-a menţionat de către apărarea inculpatei că aceasta s-a pensionat în anul 2009, de la Serviciul Resurse Umane, cu 3 ani înainte de perioada 1.06.2012 - 31.12.2013, astfel că, aceasta nu avea în niciun caz de unde să ştie dacă inculpata D. era informată că J. era angajată la Centrul de tineri peste 18 ani. La instanţă, martora a declarat că nu a vorbit vreodată cu inculpata despre subiectul J. şi că nu ştie dacă aveau cunoştinţă de locul de muncă al acesteia. Martorul IIII. a declarat, la modul general, că situaţia lui J. ar fi fost cunoscută de inculpată, fără, însă să vorbească vreodată personal cu aceasta despre acest subiect, iar în faţa instanţei, cu prilejul audierii, s-a referit la faptul că D. a coordonat direct Centrul maternal, fapt nereal, şi cu privire la care s-a aflat în eroare, deoarece aceasta avea în subordine Centrul de tineri peste 18 ani. În legătură cu declaraţiile aşa zise acuzatoare ale martorei AAA., aceasta, la urmărirea penală a învederat că situaţia numitei J. ar fi fost cunoscută şi de inculpată, însă, în faţa instanţei a arătat că, la începerea cercetărilor, deci în anul 2014, D. i-a cerut o listă cu situaţia lui J. pentru că inculpata nu ştia unde şi-a desfăşurat aceasta activitatea, ceea ce s-a şi coroborat cu împrejurarea că fişa postului a fost întocmită şi semnată tot în 2014. Martora KKKK. s-a referit, în cadrul urmăririi penale, cu totul la general că situaţia lui J. ar fi fost cunoscută şi de aceasta, fără, însă ca să aibă vreo discuţie cu D. referitoare la J.. Mai mult decât atât, declaraţia acesteia a fost total nerelevantă, deoarece a precizat că, exact în perioada reţinută în acuzare pentru D., 1.06.2012 - 31.12.2013, martora şi-a desfăşurat activitatea în Roşiorii de Vede şi nu avea cum să ştie că J. a fost transferată chiar la 1.06.2012 la Centrul de tineri peste 18 ani. În raport cu cele arătate, în opinia apărării, rezultă că declaraţiile martorilor, pe care se bazează acuzarea, nu fac dovada vinovăţiei inculpatei, deoarece aceasta a cunoscut situaţia inculpatei J. după anul 2013, respectiv în martie şi aprilie 2014.

Faţă de cele de mai sus, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, raportat la cadrul legal actual, s-a apreciat că, nu există o reglementare legală a acestei fapte conform standardului de legalitate şi previzibilitate impus de Deciziile CCR nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, astfel că, se impune achitarea inculpatei în condiţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţie, în condiţiile în care, acest impediment se reţine şi atunci când fapta a fost dezincriminată.

Pe de altă parte, în condiţiile arătate cu referire la probatoriu, în opinia apărării, această faptă nu a fost dovedită ca existând în sarcina inculpatei, în condiţiile art. 16 lit. c) din C. proc. pen., text care a considerat apărarea că este aplicabil în cauză, altele fiind persoanele răspunzătoare.

S-a susţinut că Referatele nr. x/2013 şi y/2012 ca şi raportul de evaluare pentru J. (întocmit de H.) şi contrasemnat de inculpata D. au fost vizate de aceasta, după ce au fost aduse la mapă de H., în calitate de şef centru, în luna martie sau aprilie 2014, după ce J. demisionase deja în decembrie 2013, aşa cum a rezultat din probele de la dosar, inclusiv din declaraţiile date în cauză de inculpatul H. şi martorii audiaţi în cauză (IIII. şi ceilalţi), respectiv după controlul efectuat de DNA.

Cu privire la fişa postului pentru salariata J., aceasta a fost întocmită în cadrul atribuţiunilor de serviciu tot de H. şi prezentată pentru viza la inculpata D., care a vizat-o, ca şi pentru alţi salariaţi, dar şi aceasta tot în luna martie sau aprilie 2014, care excede perioadei din acuzare. Fişa postului, contrasemnată de D. ca şi pentru ceilalţi salariaţi care figurau pe statele de plată, este un document care nu certifică prezenţa la serviciu şi, aşa cum s-a arătat, a fost prezentată pentru viză tot după decembrie 2013, iar această fişă a postului nu a produs nicio consecinţă concretă, astfel că, nu este cazul a fi reţinută ca un fals. La data contrasemnării, cele două referate de evaluare pentru J. erau întocmite de H. şi acesta i-a spus inculpatei D. că acestea existau în calculatorul martorului IIII., fără ca inculpata să fie informată, atunci ori în alte dăţi, că această salariată nu se mai prezenta la serviciu. Ambele referate au fost întocmite pentru Centrul de consiliere copii şi părinţi şi au făcut referire la beneficiarii copii şi nu la tineri peste 18 ani, şi nici nu au corespuns perioadei 1.06.2012 - 31.12.2013, când J. ar fi fost angajată în cadrul Centrului de tineri peste 18 ani. De asemenea, aceste referate conţin date reale (se vorbeşte de deplasarea, însoţirea unor copii la o unitate medicală) activitate care a avut loc, deoarece referatele existau în formă scrisă în calculatorul martorului IIII., care le-a şi întocmit, ulterior.

În ceea ce priveşte fapta de fals intelectual, cu privire la înscrisurile despre care se pretinde că ar avea menţiuni nereale, a rezultat că acestea au fost contrasemnate şi vizate în martie - aprilie 2014, perioadă care excede celei din 1.06.2012 - 31.12.2013, astfel că, nu se putea reţine vinovăţia acesteia, impunându-se achitarea inculpatei. De asemenea, singurele acte şi înscrisuri în baza cărora a fost retribuită şi a încasat salariu J. erau fişele de pontaj, condica de prezenţă şi statele de plată, inclusiv ordonanţările de plată, acte care au şi condus în realitate la plata salariului ultimei, înscrisuri care nu erau de resortul şi activitatea inculpatei D. şi care nici nu au fost întocmite, avizate ori contrasemnate de aceasta, ci de cu totul alte persoane. În această privinţă, în toată această perioadă, J. a încasat retribuţia fără să fie nevoie de aceste acte, respectiv fişa postului, cele două referate din 2012 şi 2013 şi raportul de evaluare, care, în cazul în care ar fi fost necesare şi obligatorii, fără ele nu s-ar fi putut efectua plata salariului.

Ca atare, aceste înscrisuri, întocmite oricum în afara perioadei infracţionale, nu au condus la producerea prejudiciului reţinut în sarcina inculpatei şi, ca atare, nu au produs consecinţe juridice, astfel că, s-a solicitat achitarea inculpatei în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege.

4. Inculpatul E. a solicitat, în principal, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina acestuia. În subsidiar, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a solicitat achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A susţinut că, în calitate de funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin activitatea desfăşurată nu a săvârşit o faptă de natură penală, nu a încălcat dispoziţiile unei legi sau ale unui act normativ care are putere de lege (ordonanţa sau ordonanţă de urgenţă), astfel că, fapta pentru care a fost trimis în judecată nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. În continuare, a făcut referire la dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016, din cuprinsul cărora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" şi s-a stabilit că "(...) analiza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie sa se raporteze la dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziţia respectivă fiind o normă incompletă".

Astfel, inculpatul E. a considerat că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală şi a solicitat, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., prin raportare şi la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În subsidiar, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a solicitat achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., apreciind că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta pentru care inculpatul E. a fost cercetat există, constituie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţia cerută de lege.

Aşa cum s-a arătat pe parcursul procesului penal şi cum a rezultat din probele administrate în cauză, inculpatul E. a considerat că prin activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu a săvârşit o faptă de natură penală, nu a prevăzut, nu a urmărit şi nu a acceptat producerea unui rezultat cu conotaţie penală, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., astfel că, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii subiective lipsind intenţia.

De asemenea, a mai învederat că reputaţia profesională şi morală de care s-a bucurat pe parcursul întregii sale cariere l-a recomandat ca fiind o persoană incoruptibilă, de o verticalitate morală desăvârşită, de notorietate în societate şi în domeniul acestuia de activitate, astfel că, nicio persoană din spaţiul public nu ar fi pus problema să îl abordeze într-o acţiune de corupţie. În îndelungata carieră profesională, în situaţia în care a avut subalterni noi angajaţi, a considerat ca o manifestare de respect pentru sine şi pentru colectivul pe care îi conducea să îi prezinte pe aceştia, la momentul începerii activităţii lor, celorlalţi angajaţi, fără a se gândi ca aceasta poate genera suspiciune de favorizare a persoanei prezentate.

La dosarul cauzei se afla CV-ul acestuia şi înscrisuri care au dovedit din plin aprecierea membrilor societăţii în care acesta a trăit şi alături de care şi-a desfăşurat activitatea şi care a dovedit o dată în plus corectitudinea acestuia în activitatea profesionala desfăşurată.

5. Inculpata F. a solicitat, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, în baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea, întrucât apreciază că fapta nu este prevăzută de legea penală, toate acuzaţiile reţinute în sarcina sa cu privire la încălcarea atribuţiilor de serviciu sunt atribuţii prevăzute în legislaţia secundară.

În acest sens, s-a făcut referire la hotărârile Consiliului Judeţean Teleorman în care erau prevăzute explicit atribuţiile personalului, inclusiv atribuţiile pe care le avea aceasta.

A solicitat să se aibă în vedere că cele afirmate de procuror privind o presupusă recunoaştere, pe care ar fi avut-o în cursul urmăririi penale, priveşte ceea ce s-a desfăşurat în mod faptic, dar nu o recunoaştere explicită a săvârşirii unei infracţiuni, iar instanţa de judecată trebuie să facă diferenţa în ceea ce priveşte expunerea stării de fapt a atribuţiilor şi activităţilor pe care le desfăşura aceasta.

Astfel, a precizat că, la momentul la care a constatat lipsa celor două inculpate de la serviciu, a sesizat-o pe şefa sa pe linie ierarhică, exprimându-şi nemulţumirea, întocmind documentaţia scrisă în acest sens. Acea încunoştinţare ar fi echivalat cu aşa zisa dezicere de la acea complicitate morală, în sensul de a acoperi lipsa acestora de la serviciu şi de a demara procedurile la care legea o obliga şi, în aceste condiţii, nu se poate reţine în seama sa faptul că a omis să desfăşoare orice activitate care ar fi dus la lămurirea situaţiei din punct de vedere al obligaţiilor acestora.

Aşadar, în opinia apărării, nu subzistă niciuna din ipotezele pe care procurorul şi-a sprijinit acuzaţiile în ceea ce priveşte implicarea sa şi respectiv actele materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Totodată, a solicitat a să se aibă în vedere că din cele expuse de procuror, atât în actul de învestire a instanţei, cât şi în precizările ulterioare, nu s-a adus niciun element care să confirme încălcarea vreunei norme din legislaţia primară, motiv pentru pronunţarea unei soluţii de achitare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, în principal, a solicitat achitarea, întrucât nu-i reproşează inculpatei că ar fi întocmit un înscris oficial în accepţiunea legii, acea fişă de evaluare reprezenta un înscris intern care nu avea menirea de a ieşi ca un act de autoritate către o altă instituţie de stat sau a fi pus în circuitul civil, pentru a fi întrunite condiţiilor prevăzute de normele din vechiul cod sau noul C. pen., sens în care înscrisurile care au fost emise pentru fişele de evaluare pentru cele două inculpate J. şi I. nu întrunesc cerinţele pentru a fi socotit un înscris oficial şi care să atragă incidenţa norme de incriminare sub aspectul infracţiunea de fals intelectual. În subsidiar, a solicitat instanţei a avea în vedere soluţia de încetare a procesului penal.

6. Inculpata G. a solicitat în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., în baza art. 395 alin. (5) din C. proc. pen., în principal, achitarea în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală şi în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. să se lase nesoluţionată latura civilă, iar, în subsidiar, să se constate achitat prejudiciul în timpul judecăţii şi în baza în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. h) din C. proc. pen. şi art. 74¹ alin. (2) teza a II-a din C. pen. 1969, întrucât există o cauză de nepedepsire, cu aplicarea art. 5 alin. (2) din C. pen., să se dispună încetarea procesului penal.

A solicitat să se reţină că, atât inculpata G., cât şi inculpatele J. şi I. au avut raporturi de muncă reglementate de Codul muncii, în baza unui contract de muncă, neavând calitatea de funcţionari publici.

De asemenea, s-a apreciat că această faptă omisivă, constând în neîntreprinderea niciunui demers de sancţionare a celor două angajate, nu constituie infracţiune şi nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive: nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât în cauză omisiunea demarării demersurilor de sancţionare a celor două angajate nu constituie o încălcare a unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o lege sau ordonanţă a Guvernului, astfel cum s-a stabilit prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale şi omisiunea Parlamentului de a modifica conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu corespunzător cu cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României şi confirmate în considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale a României, în sensul de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), aceste circumstanţieri fiind necesare pentru delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, face ca abuzul în serviciu, astfel cum este prevăzut în prezent în C. pen. şi cum era prevăzut în C. pen. anterior, să nu întrunească cerinţele de legalitate a incriminării. În lipsa instituirii pe cale legislativă a unui prag minim al valorii pagubei sau a gravităţii vătămării, instanţa de judecată se află în imposibilitate totală şi obiectivă să stabilească dacă o pagubă de 34.339 RON (aproximativ 7.000 euro) constituie, potrivit principiului ultima ratio, o vătămare suficient de gravă pentru a reţine existenţa unei infracţiuni, iar nu a unei simple răspunderi extrapenale, în opinia apărării, existând o incertitudine totală, pe care instanţa nu o putea nici înlătura nici lămuri, că o faptă imputată drept abuz în serviciu care a produs o pagubă de 34.339 RON constituie sau nu conţinutul constitutiv al infracţiunii, în cauză nu au fost întrunite cerinţele art. 1 alin. (1) din C. pen., potrivit cu care doar legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

În continuare, cu privire la omisiunea de a demara procedura de sancţionare nu a fost comisă prin încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute în legislaţia primară, s-a reţinut că, potrivit art. 17 lit. a) din C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune când există o obligaţie legală de a acţiona. Niciuna din reglementările din legislaţia primară arătate de parchet, atât prin Rechizitoriu, cât şi prin precizările scrise din timpul cercetării judecătoreşti, nu a instituit o obligaţie pentru inculpată, în calitatea ei de şef serviciu al Complexului de servicii destinate copilului, respectiv şef Serviciu secretariat, să ia măsuri în vederea sancţionării unor persoane care nu vin la serviciu.

Mai întâi, pentru ambele perioade arătate în actul de sesizare (03 martie 2008 - 01 august 2008, respectiv 03 iulie 2009 - 01 august 2010), inculpata G. nu a avut calitatea de funcţionar public, aceasta desfăşurându-şi raporturile de muncă în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman în baza unui contract de muncă supus regimului prevăzut de Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

Astfel, parchetul a identificat mai multe texte din C. muncii (Legea nr. 53/2003) care ar prevede atribuţiile de serviciu ce ar fi fost încălcate prin omisiunea demarării demersurilor de sancţionare.

Cu privire la aceste texte de lege, singurele ce puteau fi reţinute, în raport, cu G., având în vedere raporturile de muncă pe care le avea, s-au făcut următoarele precizări: toate privesc drepturi sau obligaţii ale angajatorului nu ale inculpatei, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din C. muncii prevăd definiţia legală a angajatorului, care, în cauză, în mod cert, nu putea fi inculpata; în legătură cu constatarea abaterilor disciplinare săvârşite de angajaţi, printre care s-ar număra şi absenţele nejustificate de la serviciu şi aplicarea unor sancţiuni textele s-a făcut referire la drepturi ale angajatorului, nicidecum la obligaţii ale acestuia; niciuna din aceste norme nu instituie vreo obligaţie pentru inculpata G., în calităţile pe care aceasta le avea, de a demara proceduri de sancţionare, nu obliga la vreo acţiune determinată, a cărei încălcare să constituie nerespectarea unei atribuţii de serviciu.

Pentru că s-a discutat de infracţiuni săvârşite prin omisiune acestea nu au putut consta decât în încălcarea unei obligaţii, iar nicidecum a unui drept, care presupune întotdeauna dreptul de opţiune, respectiv de a acţiona sau nu. În realitate, apărarea a arătat că se află în prezenţa unei simple probleme de dreptul muncii, respectiv încasarea unor drepturi salariale la care angajatul nu avea dreptul, care avea o rezolvare prevăzută expres în legislaţia muncii.

S-a mai susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu nu mai întruneşte cerinţele de legalitate a incriminării prevăzute de art. 1 alin. (1) din C. pen., sub aspectul clarităţii şi certitudinii incriminării, susţinând că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului şi organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni şi pot fi sancţionate penal. Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege).

Aşa cum a stabilit deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa obligatorie (Decizia nr. 4 din 4 martie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), legalitatea incriminării şi a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal.

Omisiunea legiuitorului României de a pune de acord prevederile art. 297 din C. pen., în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, cu deciziile Curţii Constituţionale de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate care privesc acest articol de lege, a avut ca efect direct şi de neînlăturat lipsa de certitudine cu privire la existenţa normei de incriminare, respectiv incertitudinea legii penale. Lipsa de certitudine a incriminării a împiedicat, în mod irefragabil, instanţa de judecată să încadreze fapta concretă reţinută în prevederile unui text de lege, în speţă art. 297 din C. pen., care este nesigur, incert, îndoielnic.

Or, în mod concret, pe de o parte, Curtea Constituţională prin decizii cu efect obligatoriu erga omnes a decis deja că norma de incriminare de la art. 297 din C. pen. este incertă în forma actuală şi nu satisface cerinţele de legalitate a incriminării arătate la art. 1 alin. (1) din C. pen. şi, pe de altă parte, că prin efectul obligatoriu al deciziilor interpretative emise de Curtea Constituţională aplicarea dispoziţiilor art. 297 din C. pen. nu mai este posibilă în activitatea judiciară până la intervenţia legiuitorului în sensul art. 147 alin. (1) din Constituţie 2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României în ce priveşte dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. este dată de Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017. Prin jurisprudenţa obligatorie arătată, Curtea Constituţională a constatat că, în forma actuală, ulterior trecerii celor 45 de zile pentru punerea de acord cu Decizia nr. 405/2016, textul art. 297 alin. (1) din C. pen. nu satisface cerinţele de claritate şi predictibilitate care dau conţinut principiului legalităţii incriminării.

În ceea ce priveşte obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale a făcut referire la Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 (publicată în M. Of. nr. 61/29.01.2013) a Curţii Constituţionale,

Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, nu în ultimul rând Decizia nr. 223 din 13 martie 2012.

În sfârşit, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta s-a sprijinit. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale au fost general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

În sensul obligativităţii considerentelor deciziilor de constatare neconstituţionalităţii, a menţionat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost coerentă şi incontestabilă şi a făcut referire la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796/23.11.2009, Decizia nr. 414 din 14.04.2010, publicată în M. Of. nr. 291/4.05.2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010, Decizia nr. 694/20.05.2010, publicată în M. Of. nr. 392/14.06.2010, Deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în M. Of. nr. 433/28.06.2010, Decizia nr. 903/6.07.2010, publicată în M. Of. nr. 584/17.08.2010, Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511/22.07.2010, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440/23.06.2011, Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 123/19.02.2014, Decizia nr. 24/20.01.2016, publicată în M. Of. nr. 276/12.04.2016 ş.a.

În ceea ce priveşte efectele obligatorii ale deciziilor de interpretare ale CCR, cu privire la natura juridică a deciziilor Curţii Constituţionale referitoare la abuzul în serviciu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit deja (de ex. Decizia penală nr. 422/RC din 18 octombrie 2016) ca prin acestea nu s-a constatat neconstituţionalitatea art. 297 din C. pen., deciziile fiind de interpretare a normelor legale din perspectivă constituţională. În ce priveşte efectele deciziilor de interpretare a constituţionalităţii unui text de lege, Curtea Constituţională a stabilit deja că acestea sunt obligatorii erga omnes în aceeaşi măsură ca deciziile pure şi simple, făcând referire la Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011.

În concluzie, a menţionat că legea penală incertă echivalează cu neprevederea în legea penală, arătând că este neîndoielnic că nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. cu Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, în termen de 45 de zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial, în sensul reglementării unui prag valoric, respectiv a intensităţii vătămării, trebuie să determine constatarea definirii incomplete a conţinutului constitutiv al infracţiunii. Astfel, dacă în ce priveşte sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" în activitatea concretă de înfăptuire a justiţiei instanţele pot aplica în continuare textul legal în măsura în care prin aceasta se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", în ce priveşte pragul valoric al pagubei pe care trebuie să-l atingă fapta, respectiv intensitatea vătămării produsă prin faptă, instanţele nu pot suplini tăcerea legii şi să le stabilească pe cale judiciară.

De asemenea, a arătat că, dincolo de orice îndoială rezonabilă, nu orice faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen., ci doar acea faptă care a produs o pagubă de o anumită valoare, respectiv o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice de o anumită intensitate. Instanţele puteau stabili judiciar aceste două valori doar prin depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, fiind de principiu că judecătorul aplică legea şi nu poate "spune" legea. Stabilirea unui prag de valoare a pagubei, pe cale de interpretare în activitatea judiciară, a fost o înfrângere a principiului legalităţii, fiind de esenţa acestuia că judecătorul poate dispune condamnări doar în baza unei legi care trebuie să fie clară şi certă.

În subsidiar, a solicitat să se constate achitarea prejudiciului pretins a fi produs prin fapta pentru care a fost trimisă în judecată partea civilă D.G.A.S.P.C Teleorman şi să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. h) din C. proc. pen. şi art. 74¹ alin. (2) teza a II-a din C. pen. 1969, întrucât există o cauză de nepedepsire, cu aplicarea art. 5 alin. (2) din C. pen.

7. Inculpatul H., în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. a solicitat: - achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu asimilat infracţiunii de corupţie, prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 13² din Legea nr. 78/2000 având în vedere că: a) fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege în baza art. 16 alin. (1) lit. a) teza a II-a din C. proc. pen. b) fapta nu este prevăzută de legea penală în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din vechiul C. pen. având în vedere că: a) fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza II din C. proc. pen. b) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate în baza art. 16 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., art. 25 din C. pen.

Cu privire la acuzaţia de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, a susţinut că nu au fost întemeiate argumentele privind acuzaţia formulată de parchet, în sensul că inculpatul nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., deoarece, aşa cum a rezultat din fişa postului, inculpatul H.: asigura coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propunea conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplineau în mod corespunzător atribuţiile; raporta, directorului general adjunct, toate evenimentele deosebite care apăreau în centre şi făcea propuneri pentru remedierea problemelor apărute. Acesta a sesizat, în mai multe rânduri, conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman cu privire la inculpata J., dar nu s-a dispus nicio măsură, directoarea A. fiind singura care avea puterea de decizie, conferită de lege, cu privire la sancţionarea inculpatei J. De asemenea, menţinerea în funcţie, în calitate de angajat la D.G.A.S.P.C Teleorman, a inculpatei J., deşi cunoştea faptul că aceasta îşi desfăşura activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, s-a realizat doar prin dispoziţiile date de A.

În susţinerea acestei apărări, a făcut referire la declaraţiile inculpaţilor J., A., B., F., precum şi la declaraţiile martorilor AAA., OOOO., IIII., susţinând că nu putea să o sancţioneze pe inculpata J., doar, cel mult, să aducă la cunoştinţa conducerii D.G.A.S.P.C aceste aspecte, ceea ce a şi făcut. De asemenea, acesta nu putea decât să propună conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare şi să raporteze, directorului general şi în niciun caz nu poate aplica o sancţiune directă, făcând referire şi la declaraţia martorului FFF., dată în faţa instanţei.

În continuare, a făcut referire la atribuţiile prevăzute în fişa postului a inculpatei A., respectiv aproba statul de personal al Direcţiei generale; numea şi elibera din funcţie personalul din cadrul Direcţiei generale, potrivit legii; elabora şi propunea spre aprobare consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, statul de funcţii al Direcţiei generale, având avizul colegiului director; controla activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplica sancţiuni disciplinare acestui personal.

În concluzie, a susţinut că acesta nu avea puterea de decizie de a o menţine sau de a-i desface contractul de muncă, inculpatei J., nu avea ca atribuţii de serviciu nici măcar posibilitatea de a sancţiona disciplinar, aceste atribuţii revenind în sarcina exclusivă a conducerii D.G.A.S.P.C - în speţa de faţă, director A.

Cu privire la acuzaţia prin care a încălcat prevederile art. 40 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, precum şi acuzaţia prin care inculpatul H. a încălcat prevederile art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a făcut referire la atribuţiile rezultate din fişa postului a inculpatei A. şi din Regulamentul de funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman.

Referitor la acuzaţia prin care a încălcat prevederile art. 109 - 111 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, s-a susţinut că sunt texte de lege conexe care delimitează timpul de muncă şi care pot fi privite ca o susţinere a faptului ca inculpata J. nu a prestat acest timp de muncă reglementat.

S-a învederat faptul că, aşa cum a rezultat şi din probatoriul prezent în speţa de faţă, de foile colective de prezenţă şi de pontaje s-a ocupat exclusiv AAA., arătând că nu înţelege modul discreţionar în care parchetul a ales să aplice legea în speţa de faţă, având în vedere că, acesta a aplicat dubla măsură cu privire la suspiciunea de comitere a aceloraşi infracţiuni, atât de către persoane diferite.

Cu privire la acuzaţia prin care a încălcat prevederile art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a făcut din nou trimitere la atribuţiile cuprinse în fişa postului a inculpatei A. şi în Regulamentul de funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, respectiv, aceasta în calitate de director general, era singura care putea lua măsurile de sancţionare a inculpatei J.

De asemenea, conform organigramei D.G.A.S.P.C Teleorman (art. 7, cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman) inculpatul H. se afla în subordinea Directorului General, A. şi d-nei Director General Adjunct, D., singurele cu putere de decizie în sancţionarea disciplinară a inculpatei J. (cap. IV, art. 18 şi art. 19 din Regulamentului de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman). Din declaraţiile martorilor şi inculpaţilor, aflate la dosarul cauzei, a rezultat că inculpatul H. a mers la A. şi D. şi le-a adus la cunoştinţă că J. nu vine la serviciu şi a făcut şi un referat în acest sens.

Apărarea a făcut referire la Fişa postului inculpatului nr. x/02.07.2012, aflată la dosar, semnată de acesta şi avizată de A., din care rezultă că inculpatul H. nu avea nicio atribuţie de serviciu, care conexată cu textele de lege incriminate de parchet, să ducă la concluzia că acesta a săvârşit fapta de abuz în serviciu şi, mai mult, să întreprindă vreun demers pentru sancţionarea inculpatei J., în afară de acela de a aduce la cunoştinţa conducerii ca aceasta nu se prezenta la locul de muncă, ceea ce a şi făcut.

Referitor la calitatea de funcţionar public a inculpatului H., apărarea a reiterat faptul că a fost angajat la D.G.A.S.P.C Teleorman cu contract de muncă şi nu i s-a adus niciodată la cunoştinţă faptul că ar avea calitatea de funcţionar public, în contextul în care nu a fost numit în condiţiile impuse de Legea nr. 188/1999, inculpatul fiind acuzat de către parchet că a încălcat prevederile art. 43 din Legea nr. 188/1999.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere şi prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, solicitând, în subsidiar, să se constate că a fost împlinit termenul de 45 de zile de la emiterea Deciziei nr. 405/16 iunie 2016 de către Curtea Constituţională a României, în care legiuitorul avea obligaţia de a pune în acord legea cu hotărârea Curţii Constituţionale a României.

Cu privire la acuzaţia de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, a susţinut că, aşa cum a rezultat din rechizitoriul, numita A., uzând de prerogativele funcţiei deţinute, la data de 03.01.2012, a acţionat în vederea menţinerii ilegale în post, pe statul de funcţii al instituţiei pe care o conducea, a numitei J., dând dispoziţii de angajare, promovare, mutări în diferite funcţii şi, totodată, în perioada 7 iulie 2006 - 31 decembrie 2013, a avut calitatea de director executiv al DGASPC Teleorman, pentru a da aparenţa întocmirii în ordine cronologică a unor documente în legătură cu prezenţa la serviciu, a numitei J., a solicitat, inclusiv inculpatului H., sa fie înregistrate retroactiv înscrisuri în registrele de intrare-ieşire corespondenţă, aparţinând instituţiei şi să fie falsificate anumite înscrisuri care să dovedească prezenta la serviciu a inculpatei J.

În continuare, a făcut referire la declaraţia inculpatei J., precum şi la declaraţiile martorilor AAA., OOOO., inculpaţilor B., F., arătând că toate aceste presiuni, ameninţări însoţite de teama de a nu îşi pierde locul de muncă, puteau fi privite ca o constrângere psihică/morală care a dus la întocmirea forţată a tuturor documentelor, solicitate de conducerea D.G.A.S.P.C (director A.), pentru a justifica prezenţa celor două angajate la serviciu, persoane protejate de întreaga conducere a D.G.A.S.P.C. Pericolul de a pierde locul de muncă, cu care au fost ameninţaţi toţi angajaţii D.G.A.S.P.C a fost unul grav, în condiţiile în care într-un oraş de provincie serviciul este singura sursă de existenţă, deoarece sectorul privat nu oferă nicio alternativă, etc. În cazul inculpatului H. această frică de a nu pierde locul de muncă (fiind singurul întreţinător de familie: soţie, un copil minor, rate la bancă, etc.) a fost singurul motiv care a condus la întocmirea documentelor solicitate de către directoarea A.

Condiţia legală privind comiterea faptei prevăzute de legea penală din cauza constrângerii morale a impus cerinţa ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către cel care exercita constrângerea.

În cazul de faţă, sub imperiul presiunii psihice la care erau supuşi de conducerea D.G.A.S.P.C, angajaţii acestei instituţii, inclusiv H., au avut atitudinea psihică a făptuitorului care nu a prevăzut rezultatul acţiunii lor şi nu l-a acceptat. În cei opt ani, conducerea D.G.A.S.P.C a fost singura răspunzătoare de menţinerea în funcţie a celor două angajate (în mod fictiv), iar în cazul lui H. nu se putea reţine nicio acţiune în sensul menţinerii în funcţie a inculpatei J., acesta întocmind actele solicitate de conducerea D.G.A.S.P.C după momentul declanşării cercetărilor şi nu înainte de acest moment. Aceste înscrisuri, întocmite de H., la cererea inculpatei A., nu au avut ca efect menţinerea fictivă pe statul de salariu a inculpatei J., ele fiind folosite de conducerea D.G.A.S.P.C doar la motivarea prezenţei acestora la serviciu în faţa organelor de cercetare penală.

S-a mai susţinut că inculpatul H. a întocmit acel raport de evaluare la presiunea inculpatei A., fiind în relaţii de subordonare directă faţă de aceasta, arătând, că inculpata a recunoscut că l-a determinat pe inculpatul H. să semneze rapoartele de evaluare a inculpatei J., şi, totodată, a solicitat să se aibă în vedere şi faptul că toţi angajaţii DGASPC s-au supus ordinelor conducerii (pe fondul presiunilor constante şi a unei stări de temere permanente) şi au întocmit documentele solicitate.

8. Inculpatul B. a solicitat, în principal, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) şi lit. d) din vechiul C. proc. pen. În subsidiar, a solicitat ca pedeapsa aplicată să fie stabilită cu aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. (4) raportat la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Totodată, a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 din C. pen. 1969.

Cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului de a nu întreprinde demersuri de sancţionare a numitei J., în condiţiile în care nu s-ar fi prezentat la serviciu, a precizat că aceasta a reprezentat o omisiune care trebuia încadrată juridic ca neglijenţă în serviciu şi nu abuz în serviciu, considerând că vinovăţia inculpatului cu privire la această faptă a îmbrăcat forma culpei, în condiţiile dispoziţiilor art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) din vechiul C. pen.

În susţinerea solicitării de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) din vechiul din C. proc. pen., a învederat că fapta de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 a fost descrisă de către acuzare prin raportare la încălcarea dispoziţiilor legale privind "asigurarea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, a respectării normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi a întocmirii propunerilor către directorul general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare".

Astfel, a solicitat să constate că, prin raportare la funcţia ocupată de către inculpat în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, respectiv aceea de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, atribuţiile acestuia erau reduse cu privire la faptele pentru care a fost acuzat, iar normele încălcate de către inculpat au fost doar cele prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 142/15.12.2010.

În ceea ce priveşte cererea inculpatului de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportate la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) din vechiul C. proc. pen., a învederat că fapta de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969 a fost descrisă de către acuzare prin raportare la întocmirea şi semnarea fişei postului pentru numita J., respectiv întocmirea şi semnarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia. Faţă de acest aspect, a solicitat să se constate cu privire la aceste fapte lipsa intenţiei în forma sa directă prevăzută de dispoziţiile art. 19 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. pen., arătând, că cele două documente au fost întocmite exclusiv la solicitarea expresă a Serviciului Resurse Umane şi a conducerii D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar numita J. nu le-a semnat în prezenţa inculpatului, activitatea acestuia, rezumându-se doar la redactarea lor.

Cu privire la cererea subsidiară, a menţionat că inculpatul a formulat şi menţinut pe parcursul întregii cercetări judecătoreşti cererea ca judecata să se desfăşoare conform procedurii simplificate prevăzute de dispoziţiile art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., astfel că, a solicitat stabilirea limitelor de pedeapsă să fie făcută potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Cu privire la individualizarea pedepsei, a solicitat să dea eficienţă şi dispoziţiilor art. 76 raportat la dispoziţiile art. 74 din vechiul C. pen., arătând că nu are antecedente penale, este căsătorit, are un copil minor în întreţinere, are studii superioare şi un loc de muncă stabil. De asemenea, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti din prezenta cauză, inculpatul a avut o atitudine sinceră şi cooperantă, declaraţiile inculpatului depăşind limitele unei simple recunoaşteri a propriei vinovăţii, fiind de natură să contribuie la aflarea adevărului.

9. Inculpata I. a menţionat că legea mai favorabilă este legea veche, astfel că, a solicitat reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în temeiul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., recunoscând în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare a instanţei.

Totodată, la individualizarea pedepsei a solicitat să fie avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, limitele de pedeapsa reduse cu 1/3, gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, gradul de contribuţie al inculpatei la săvârşirea faptelor, valoarea prejudiciului care nu este extrem de mare, persoana inculpatei, aceasta neavând antecedente penale fiind la primul conflict cu legea penală, are în întreţinere un copil minor, care are o serie de afecţiuni medicale, fiind depuse la dosar acte medicale. De asemenea, la momentul începerii urmăririi penale, inculpata lucra ca administrator la (...) SRL.

În concluzie, a solicitat aplicarea unei pedepse orientate sub minimul special prevăzut de lege şi implicit suspendarea sub supraveghere a pedepsei în temeiul art. 81 din C. pen. anterior, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acesta, considerând ca scopul pedepsei putea fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia.

A mai solicitat să fie avute în vedere aspectele mai sus menţionate şi nu în ultimul rând că regretă sincer săvârşirea faptelor şi a conştientizat gravitatea săvârşirii unor astfel de fapte penale şi consecinţele negative ale acestora.

10. Inculpata J. a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., reducerea limitelor pedepsei cu o treime, deşi instanţa a respins judecarea în procedura simplificată. A subliniat că şi-a recunoscut fapta, respectiv că, deşi a fost angajata D.G.A.S.P.C Teleorman, nu s-a prezentat la locul de muncă şi a încasat necuvenit şi a semnat acele acte descrise prin actul de sesizare.

A solicitat să se aibă în vedere circumstanţele personale şi reale, starea de sănătate, faptul că este integrată social, lucrează şi nu a mai avut probleme cu legea penală anterior acestei cauze.

În continuare, a solicitat ca în momentul în care se face aplicarea acestor texte de lege, modalitatea de executare a pedepsei să fie suspendată, având în vedere faptul că este o persoană integrată social, a recunoscut şi regretă faptele, nu are antecedente penale, a avut o poziţie sinceră a colaborat cu organele de urmărire penală, cât şi cu instanţa de judecată.

În consecinţă, a solicitat aplicarea unei pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, cu reducerea limitelor pedepsei, iar în ceea ce priveşte latura civilă, având în vedere că a recunoscut fapta, urmează a suporta şi prejudiciul raportat la această perioadă infracţională.

11. Inculpatul K. a solicitat, în temeiul art. 396 alin. (5), rap. la art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. c) din C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea prev. de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 din C. pen. 1969 şi respingerea acţiunii civile în privinţa inculpatului K., în temeiul art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. Referitor la infracţiunea de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969 a solicitat achitarea în baza art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte pretinsa instigare a inculpatei I., o primă observaţie pe care apărarea a făcut-o cu privire la descrierea faptei s-a referit la neconcordanţa dintre aceasta şi încadrarea juridică. Astfel, a precizat că, în cauză s-a reţinut o instigare la o complicitate la abuz în serviciu, deoarece inculpata I. a fost trimisă în judecată pentru infracţiunea de complicitate la abuzul în serviciu pretins săvârşit de către inculpata F. Din această perspectivă, încadrarea juridică pentru inculpatul K., în opinia apărării, ar fi trebuit să fie cea prev. de art. 25 raportat la art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, comb. cu art. 248 din C. pen. anterior. Or, inculpatul K. a fost trimis în judecată doar pentru infracţiunea prev. de art. 25 din C. pen. anterior, raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, comb. cu art. 248 din C. pen. anterior, care are corespondent în fapta descrisă cu privire la instigarea inculpatei A.

Astfel, în opinia apărării, nu se poate reţine că instanţa de judecată este învestită cu toate faptele descrise în rechizitoriu, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în integralitate în capitolul "în drept.", cu atât mai mult cu cât, nu există o începere a urmăririi penale, nici măcar în rem, ori o punere în mişcare a acţiunii penale pentru instigare la complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu. În caz contrar, în opinia apărării, s-ar ajunge la situaţia nelegală a condamnării unei persoane în lipsa urmăririi penale pentru infracţiunea respectivă, ceea ce ar reprezenta şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, dispozitivul rechizitoriului a avut în vedere doar pretinsa instigare a autoarei A., iar nu şi a complicei I. la abuzul în serviciu presupus comis de inculpata F. Din această perspectivă, instanţa de judecată nu s-ar putea pronunţa cu privire la fapta respectivă, printr-o soluţie de condamnare sau achitare, întrucât şi-ar depăşi limitele, iar principiul legalităţii ar fi înfrânt.

În continuare, s-a făcut referire la declaraţia inculpatei I. dată la termenul de judecată din 21.03.2018, precum şi la cea din faza de urmărire penală, la 28.03.2016, din care rezultă, dincolo de orice îndoială, că inculpatul K. nu a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH., filiala Teleorman.

În acelaşi sens, a menţionat că sunt şi declaraţia inculpatului K. dată la termenul de judecată din 21.03.2018, declaraţia din data de 21.03.2018 a martorului RRRRR., secretar executiv al HHHH. Teleorman în perioada de referinţă, arătând apărarea că, şi aşa cum s-a stabilit şi în doctrină, există instigare la complicitate numai atunci când o persoană a determinat o altă persoană să ajute sau să înlesnească săvârşirea de către autor a unei fapte penale, prin urmare, mutatis mutandis, în speţa de faţă, parchetul trebuia să probeze, dincolo de orice dubiu, existenţa următoarelor condiţii pentru subzistenţa infracţiunii în sarcina inculpatului K.: cunoaşterea de către acesta a intenţiei infracţionale a inculpatei F.; apariţia iniţială a ideii infracţionale de ajutor sau înlesnire a activităţii inculpatei F. în mintea inculpatului K.; inocularea/transmiterea acestei idei infracţionale de către inculpatul K. inculpatei I.; inexistenţa unei atare reprezentări de ajutor sau înlesnire a activităţii inculpatei F. în mintea inculpatei I. anterior pretinsei instigări, aparţinând inculpatului K.; asimilarea şi implementarea activităţii de ajutor sau înlesnire a activităţii inculpatei F. de către inculpata I., ca expresie strictă a materializării ideii infracţionale transmise de către inculpatul K.. Or, din declaraţia inculpatei I. a rezultat că inculpatul K. nu a determinat-o să se angajeze la D.G.S.P.A.C, dar să nu se prezinte la locul de muncă, ci la sediul partidului.

O a doua observaţie a apărării s-a referit la precizările făcute de procuror, la solicitarea instanţei, pentru termenul de judecată din 25.04.2017, acestea s-au făcut după finalizarea procedurii de Cameră preliminară, adică într-un moment în care actul de sesizare nu mai putea fi modificat.

Astfel, deşi în rechizitoriu se lasă să se înţeleagă că inculpata I. a ajutat-o pe inculpata F. să comită infracţiunea de abuz în serviciu, în completările respective s-a susţinut la pag. 6 că autori la complicitatea inculpatei I. sunt A., E., C., G. şi F. Cum aceste completări s-au făcut tardiv, instanţa de fond nu ar putea avea în vedere aceste din urmă dispoziţii, întrucât, în caz contrar, şi-ar depăşi limitele învestirii prin actul de sesizare, deoarece numai rechizitoriul stabileşte limitele judecăţii, prin descrierea faptei în conformitate cu prevederile art. 329 din C. proc. pen. Or, precizările depuse de acuzare după epuizarea Camerei preliminare au fost completări la rechizitoriu, pe care astfel l-a şi modificat. În consecinţă, a solicitat ca obiectul dosarului să rămână cel fixat prin rechizitoriu şi examinat, în privinţa regularităţii, de către Judecătorul de cameră preliminară, însă, în măsura în care instanţa, ar admite completarea acuzaţiei, în sensul extinderii bazei factuale a acuzaţiei de autorat şi în sarcina inculpatelor A., E., C. şi G., atunci, cu atât mai mult, Parchetul ar fi fost obligat să probeze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa condiţiilor instigării reţinute în sarcina inculpatului K. prin raportare la toţi autorii infracţiunii de abuz în serviciu, la a cărei complicitate ar fi instigat.

Cu privire la pretinsa instigare a inculpatei A., o primă observaţie a apărării a vizat precizările depuse pentru termenul de judecată din 25.04.2017, la solicitarea instanţei (încheierea din 28.03.2017), acuzarea menţionând că inculpatul K. ar fi instigat-o pe inculpata A. să săvârşească infracţiunea prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 din C. pen. 1969.

În acest sens, acuzarea a susţinut că inculpata A. ar fi încălcat o serie de norme din legislaţia primară şi anume: art. 16 alin. (4), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (foste art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114 alin. (1) (fost art. 111 alin. (1) şi art. 247 - 250 (foste art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii; art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici; art. 3 lit. d) şi h), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, în acelaşi sens fiind şi precizările făcute de acuzare la data de 12.04.2017, în care au fost prezentate pe larg aceste pretinse încălcări ale legislaţiei primare. Potrivit rechizitoriului, legislaţia primară pretins încălcată de către inculpata A. ar consta doar în dispoziţiile din C. muncii, şi anume art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266, prin urmare, instanţa de fond urmează a avea în vedere numai aceste din urmă dispoziţii, întrucât în caz contrar, şi-ar depăşi limitele învestirii prin actul de sesizare.

În continuare, au fost redate pe larg declaraţiile inculpaţilor I., A., martorei AAA., inculpaţilor J., E., H., B., F., martorului FFF., precum şi ale martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT. şi KKKK.

În descrierea presupuselor infracţiuni, acuzarea a plecat de la două premise false, în încercarea de a convinge un observator obiectiv că determinarea inculpatei A. a avut ca temei poziţia primului în cadrul administraţiei locale. Astfel, în primul caz, s-a susţinut că:

"în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, inculpatul K. coordona şi controla activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, instituţie în cadrul căreia au fost încadrate inculpatele J. şi I. de unde au şi încasat salariul corespunzător, însă fără a se prezenta la locul de muncă şi fără a desfăşura niciun fel de activitate. Aceasta, în condiţiile în care, la aceeaşi pagină din rechizitoriu se reţine că "Potrivit art. 17 din regulament, Conducerea Direcţiei Generale se asigura de Directorul Executiv şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament".

Faţă de acest aspect, apărarea a făcut referire la declaraţia inculpatului K., fiind redat conţinutul acesteia, la declaraţia martorilor VVVV. de la termenul de judecată din 15.02.2018, XX. dată la termenul de judecată din 21.03.2018, menţionând că acestea se coroborează şi cu dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C, art. 6 şi art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, prin raportare la probele administrate s-a susţinut că inculpatul K. nu a avut atribuţii de coordonare şi control privind activitatea D.G.A.S.P.C, aşa încât prima premisă de la care procurorul a plecat în descrierea presupusei infracţiunii este falsă.

În al doilea caz, s-a arătat că:

"inculpatul K., în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, în a cărui subordine directă se afla D.G.A.S.P.C. Teleorman, ar fi avut, atât obligaţia, cât şi posibilitatea reală de sancţionare a inculpatelor J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, şi nu în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman" (pag. 35). Cu privire la aceste susţineri, apărarea a redat din conţinutul declaraţiei inculpatului K., arătându-se că aceasta se coroborează cu dispoziţiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 1434/2004, precum şi cu dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ.

Astfel, faţă de cele menţionate, în opinia apărării, a rezultat că pretinsa influenţă pe care inculpatul K. ar fi avut-o, în calitatea sa de preşedinte al C.J Teleorman, a fost o simplă afirmaţie a acuzării, neînsoţită de vreo dovadă. Or, apărarea a demonstrat, pe baza unor dispoziţii legale, că inculpatul nu le putea menţine în funcţie pe coinculpatele J. şi I., aşa cum s-a susţinut în rechizitoriu.

De altfel, lipsa de rigoare juridică a acuzării a fost evidentă, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă, cele două au fost promovate prin dispoziţii ale directorului D.G.A.S.P.C, după cum urmează: "Prin Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 21 decembrie 2009, inculpata J. a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară - referent II; Prin Dispoziţia nr. x din 1.11.2010 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 01 noiembrie 2010 inculpata J. - referent II, gradaţia 5 în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5 în cadrul aceluiaşi serviciu " "începând cu data de 21.12.2009, prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 1260 din 21.12.2009 inculpata I., salariată în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată din funcţia de referent III la treaptă superioară - referent II ".

În logica acuzării, ar fi trebuit ca şi promovările coinculpatelor, nu doar menţinerea lor în funcţie, să fie rezultatul tot al influenţei inculpatului K., însă în rechizitoriu nu s-au făcut asemenea susţineri. Mai mult, nicio altă persoană nu a făcut vorbire despre o asemenea intervenţie a inculpatului K., ceea ce a dovedit incoerenţa şi lipsa de logică juridică a rechizitoriului. Prin urmare, nici această premisă nu a fost reală, aşa încât concluziile la care acuzarea ajunge sunt false. Potrivit susţinerilor din rechizitoriu, participaţia inculpatului K. pentru ambele infracţiuni a constat în forma instigării, prev. de art. 25 din C. pen. 1969. Or, în acord cu doctrina în materie, activitatea de instigare a avut un caracter complex, presupunând, atât o activitate psihică, cât şi una fizică, ea trebuind să se manifeste, în mod efectiv, printr-o acţiune. Activitatea de determinare trebuia, aşadar, să se efectueze cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că îl determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să accepte rezultatul acelei fapte, aspecte, în raport, cu care s-a făcut trimitere la declaraţia inculpatului K.

În probaţiunea acestei presupuse activităţi, acuzarea a invocat cu precădere declaraţiile coinculpatei A., ca probe directe, apărarea făcând trimitere la declaraţia martorei AAA.. Astfel, a arătat că, în timp ce inculpata A. plasează momentul respectiv în anul 2008, martora AAA. vorbeşte despre anul 2007. De asemenea, inculpata, conform propriilor mărturisiri, nu a cunoscut la acel moment situaţia celor două angajate, inclusiv presupusa protecţie acordată de inculpatul K., împrejurare pe care ar fi aflat-o de la inculpata C. De altfel, şi în confruntarea cu inculpatul K., de la termenul de judecată din 21.03.2018, inculpata A. a precizat că:

"i-am adus la cunoştinţă inculpatului situaţia celor două (...) în anul 2008, când, la rândul meu, am fost informată de şefa personalului AAA.." Prin urmare, inculpata A. nu putea să-i spună martorei că "domnul K. ştie despre această situaţie." mai mult, martora nu a precizat niciodată că la întâlnire ar fi participat şi inculpata C. (declaraţia din 03.10.2017).

În continuare, apărarea a făcut trimitere la declaraţia inculpatei J. în faza de urmărire penală, la 05.04.2016, la declaraţia inculpatului K., susţineri care se coroborează cu declaraţiile martorei FFFF. de la termenul de judecată din 21.03.2018, ale martorei XX., susţinând lipsa de sinceritate a inculpatei A. şi cu privire la aceste susţineri, care nu s-au coroborat cu nicio altă probă.

În acelaşi sens, apărarea a menţionat că pe parcursul procesului, inculpata A. a dat declaraţii contradictorii, în faza de urmărire penală, la data de 08.01.2015, precum şi în faţa instanţei, susţinând că există diferenţe semnificative între versiunile susţinute de către inculpata A. în legătură cu cele 3 - 4 întâlniri pe care le-ar fi avut cu inculpatul K.. A fost evidentă, cu o singură excepţie, preocuparea inculpatei A. de a evita plasarea oricărei persoane în spaţiul în care aveau loc întâlnirile, astfel încât susţinerile sale să nu poată fi verificate printr-un martor.

Excepţia la care s-a referit apărătorul a fost aceea că, potrivit declaraţiei inculpatei A.:

"la ultima discuţie pe care am avut-o cu preşedintele C.J Teleorman în legătură cu cele două angajate a participat şi administratorul public al C.J Teleorman, MMMM., persoana cu care am mai discutat şi, ulterior, pe care l-am informat în legătura cu privire la faptul că situaţia celor doua angajate continuă, în sensul ca nu s-au prezentat la serviciu, la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman". În acest sens, inculpata a mai arătat că:

"Totodată, sperând în rezolvarea acestei situaţii, cu ocazia unor discuţii pe care le-am avut şi cu vicepreşedintele C.J Teleorman, NNNN., l-am informat şi pe acesta cu privire la faptul ca I. şi J. nu vin la serviciu cu toate că mi s-a spus de către preşedintele C.J Teleorman ca le va cere acestora să se prezinte la D.G.A.S.P.C Teleorman unde sunt angajate pentru a lucra". În continuare, s-a făcut referire la declaraţiile martorilor MMMM. şi NNNN. (declaraţii din faza de urmărire penală din 12.01.2015 şi 08.01.2015 şi în faţa instanţei de judecată, la termenele din 28.11.2017 şi 15.02.2018), apărarea, susţinând că şi în această privinţă susţinerile inculpatei A. nu au avut acoperire probatorie, fiind doar simple afirmaţii care nu se coroborează cu declaraţiile altor martori.

În legătură cu discutarea acelor organigrame, apărarea a apreciat extrem de importantă precizarea martorului NNNN. pe care a făcut-o în faza de urmărire penală, în faţa instanţei de judecată, martorul precizând că "în perioada respectivă, prin delegare, atribuţia da a coordona nemijlocit activitatea D.G.A.S.P.C era dată în seama doamnei secretar al judeţului Teleorman, aspecte, în raport, cu, care s-a făcut trimitere la declaraţia inculpatului K. care a declarat că:

"Este greşită afirmaţia lui A. în sensul că discuta cu mine organigrama instituţiei D.G.A.S.P.C Teleorman, aceasta fiind în competenţa Colegiului Director al respectivei instituţii."

În cele din urmă, apărarea a făcut trimitere la confruntarea inculpatul K., de la termenul de judecată din 21.03.2018, cu inculpata A. susţinându-se că, din cele prezentate, a rezultat lipsa de sinceritate a inculpatei A. şi atunci când a susţinut că s-a întâlnit cu coinculpatul K. de 3 - 4 ori şi a discutat despre situaţia celor două angajate. Ceea ce frapează a fost inconsecvenţa inculpatei A. în prezentarea situaţiei de fapt, şi anume: iniţial, a susţinut că inculpatul K. i-ar fi cerut să le menţină pe cele două şi schema D.G.A.S.P.C, dar, în fapt, ele să-şi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. din Alexandria; - apoi a susţinut că a aflat de la martora AAA. (şefa de personal) că cele două nu vin la locul de muncă, ci lucrează efectiv la sediul partidului; a avut 3 - 4 întâlniri în biroul inculpatului K. şi pe holul din faţa încăperii respective; ulterior, a revenit, după ce a ascultat relatările martorilor şi inculpaţilor şi a precizat, la final, că întâlnirile s-au purtat pe holul de la intrarea în sala de şedinţă de la Consiliul Judeţean; despre situaţia celor două ar fi discutat şi cu alte persoane - martorii MMMM. şi NNNN. -, însă, după ce a luat cunoştinţă de poziţia acestora, la confruntarea cu inculpatul K. a menţionat că nu poate să indice o persoană care ştie despre discuţiile cu acesta; discuţiile cu inculpatul K. ar fi avut loc cu ocazia depunerii organigramelor, însă la confruntare nu a mai făcut referire la o astfel de situaţie, în condiţiile în care luase cunoştinţă despre susţinerile inculpatului K. şi ale martorilor NNNN. şi XX.

Cu privire la poziţia oscilantă a unui inculpat, care prezintă mai multe versiuni ale aceleiaşi împrejurări, apărarea a precizat că jurisprudenţa s-a pronunţat, în sensul, că declaraţiile respective nu servesc la aflarea adevărului. În consecinţă, apărătorul a solicitat înlăturarea declaraţiilor inculpatei A. din materialul probator, întrucât ele sunt contradictorii şi nu pot servi la aflarea adevărului, arătând că, oricum, susţinerile acesteia nu s-au coroborat cu alte mijloace de probă, cerinţă pe care trebuia să o îndeplinească declaraţiile inculpatului.

Ceilalţi inculpaţi şi martori audiaţi până în prezent nu au făcut afirmaţii care să confirme acuzaţiile aduse inculpatului K., sens în care a invocat declaraţiile: inculpatei J.; inculpatului B.; inculpatei D.; inculpatului H.; inculpatei F.; inculpatei C.; inculpatului E.; martorului FFF.; martorei UUUU.; martorei RRRR.; martorei TTTT.; martorei KKKK.; martorei OOOO.; martorului LLLL.; martorei VVVV.; martorei SSSS.; martorei BB.; martorei PPPP.; martorei FFFF.; martorului RRRRR.; martorei XX.

Din cele prezentate mai sus, apărarea a arătat că inculpatul K. nu a cunoscut şi, în consecinţă, nu a tolerat ca cele două angajate să-şi desfăşoare activitatea în fapt la sediul HHHH. Teleorman, în condiţiile în care aveau contract de muncă încheiat cu D.G.A.S.P.C., din mijloacele de probă administrate în cauză, rezultând că inculpatul K. nu a desfăşurat nicio activitate de instigare asupra inculpatei A. Din această perspectivă, apărarea inculpatului K. a apreciat că au fost extrem de importante precizările inculpatei A. din faţa instanţei de judecată.

În opinia apărării, probele aflate la dosar sunt insuficiente pentru a dovedi, dincolo de orice îndoială, că inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, indiciile iniţiale nefiind transformate în certitudini. Din această perspectivă, a invocat şi cauza Carabulea împotriva României, C.E.D.O statuând că "în evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei 171;dincolo de orice dubiu 187;" (a se vedea şi cauza Irlanda vs. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria x nr. x).

În continuare, având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe probe sigure, certe şi decisive, iar, în cauză, probele în acuzare lasă loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, a susţinut că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia, orice îndoială este în favoarea inculpatului. Regula "in dubio pro reo" constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii. Prezumţia de nevinovăţie impune stabilirea situaţiei de fapt, în mod corect şi complet, cu respectarea principiilor şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită, în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. Este suficient pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, chiar şi în absenţa unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanţa îl priveşte pe acuzat ca pe un vinovat. În sprijinul acestei afirmaţii este şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29 iunie 2006 (Panteleyenko c. Ucrainei, parag. 67) şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 27 februarie 2007 (cauza Nestak c. Slovaciei, parag. 88). În cauza Telfner c. Austriei, s-a considerat că o condamnare în lipsa probelor convingătoare de vinovăţie constituie o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie. A arătat că scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport, cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice. Ca atare, câtă vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc. Prin urmare, apărarea a apreciat că la dosar nu există probe care să fundamenteze o soluţie de condamnare, probele invocate de către Parchet, fiind insuficiente.

În acelaşi sens, a invocat Decizia penală nr. 3465 din 27.06.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa penală nr. 1055 din 29.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa penală nr. 460/15.05.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 81/22.06.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, Decizia nr. 119/A din 19 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Sentinţa penală nr. 341/15.05.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia nr. 114/22.04.2016 a Completului de 5 judecători, făcând referire la dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 103 alin. (2), 396 alin. (2) din C. proc. pen., precum şi hotărârea Telfner contra Austria din 20 martie 2001 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (COM/2013/0821 final - 2013/0407).

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (5), raportat la art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a solicitat achitarea pentru infracţiunea prev. de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 din C. pen. 1969 şi respingerea acţiunii civile în privinţa inculpatului K., în temeiul art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen.

Cu privire la infracţiunea de instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969, raportat la art. 289 din C. pen. 1969 a menţionat că în privinţa presupusei instigări la infracţiunea de fals intelectual, acuzarea nu menţionează care ar fi actele pe care inculpata A. le-ar fi alterat, determinată fiind de inculpatul K.. La pag. 201 - 203 din rechizitoriu, la rubrica "Desfiinţarea înscrisurilor falsificate" au fost enumerate mai multe acte pretins alterate, fără a se indica şi autorul acestora, în condiţiile în care, parchetul a dispus trimiterea în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, a inculpaţilor A., C., D., F., B. şi H. Această omisiune a fost invocată şi în procedura Camerei Preliminare, Judecătorul astfel învestit reţinând în Încheierea nr. 921 din 04.10.2016 că "Detaliile situaţiei de fapt - pretinse de apărarea inculpaţilor în înscrisurile depuse la dosar - pot fi pe deplin stabilite în cursul judecăţii în prima instanţa, şi chiar al judecaţii în apel" (pag. 76).

S-a mai susţinut că, audiat cu privire la această presupusă infracţiune, inculpatul K. a declarat că "Eu nu am determinat-o şi nici nu am cerut inculpatei A. să întocmească anumite documente legate de cele doua persoane, întrucât pe de o parte, nu ştiam ca cele două persoane nu se duceau la serviciu, iar pe de alta parte nici nu am cerut unui şef de instituţii sa facă ceva ilegal sau "împotriva voinţei lui." S-a apreciat că relevant este şi răspunsul dat de inculpata A. la confruntarea din faţa instanţei de judecată, când a precizat că:

"Nici cu privire la întocmirea documentelor referitoare la activitatea celor două ori cu privire la înscrierile în carnetul de munca K. nu a exercitat niciun fel de presiune sau constrângere asupra mea".

Prin urmare, cum persoana presupus instigată a precizat expres că nu a existat o determinare din partea inculpatului K., condiţia indispensabilă a instigării, a solicitat, pe baza aceloraşi considerente de la prima infracţiune, achitarea, în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

Cât priveşte desfiinţarea înscrisurilor falsificate, s-a învederat că instanţa a dispus această măsură ca o consecinţă a activităţii infracţionale a inculpaţilor implicaţi, iar nu ca urmare a vreunei activităţi infracţionale a inculpatului K.

III. Argumentele instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D.

1. Consideraţii privind infracţiunea de abuz în serviciu cu referire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016 şi nr. 392 din 6.06.2017.

Inculpaţii A., E., C., D., G., F., B., H. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969, inculpatul K. pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi la art. 248 din C. pen. 1969, iar inculpatele J. şi I. pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 298 din C. pen. 1969.

Conform art. 248 C. pen. 1969, abuzul în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei instituţii din cele la care se referă art. 145 din C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de acele relaţii sociale a căror naştere, normală desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici.

Subiectul activ, în cazul formei de participaţie a autoratului, este calificat neputând fi decât un funcţionar public sau funcţionar.

În speţă, inculpatele A., C. şi D., conform Adresei nr. x/2016, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, deţineau, la momentul săvârşirii faptelor, calitatea de funcţionar public, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Potrivit art. 147 din C. pen. 1969, prin "funcţionar public" se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

Potrivit art. 145 din C. pen. 1969, prin termenul "public" se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Funcţionarul public definit în art. 175 alin. (1) din C. pen. este "persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia". Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public".

Astfel, din analiza comparativă a dispoziţiilor legale ce definesc termenii de "funcţionar public" şi "public" din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile art. 145 şi art. 147 din C. pen. din 1969, rezultă că funcţionar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public.

Aşa cum s-a menţionat, în mod constant, în literatura juridică, în înţelesul legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, datorită, atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Din perspectiva tehnicii de reglementare a conţinutului dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de ierarhizare a acestor dispoziţii, ci de a da o definiţie mai riguroasă noţiunii de funcţionar public decât definiţia dată de art. 147 din C. pen. 1969. Rezultă că funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din C. pen., poate exercita, fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură.

Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei "funcţie publică de orice natură", iar nu "funcţie publică" a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de "funcţie publică" în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale.

Astfel, sintagma "funcţie publică de orice natură", în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din C. pen., defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum aceasta din urmă este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de "funcţionar public" este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 253¹ din C. pen. În cuprinsul acestei decizii se arată că "semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (...) în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic".

Curtea Constituţională a statuat că "determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public".

Dintr-o altă perspectivă se constată că "funcţia publică" reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar "interesul public" este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Aşadar, conceptul de "funcţie publică" se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "interes public", ambele, urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal.

Noţiunea de "serviciu public" desemnează, fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.

Astfel, din această perspectivă, inculpaţii E., G., F., B., H. aveau calitatea de funcţionari în sensul legii penale.

Subiectul pasiv poate fi o instituţie de stat, o autoritate publică sau o unitate din cele prevăzute la art. 145 C. pen. 1969 care a fost prejudiciată prin comiterea infracţiunii, în speţă D.G.A.S.P.C. Teleorman, care s-a constituit parte civilă cu suma de 108.612 RON.

Elementul material al laturii obiective poate fi reprezentat, atât de o acţiune - îndeplinirea în mod defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu, cât şi de o inacţiune - neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act.

Acţiunea constă în îndeplinirea unui act în mod defectuos.

Termenul "act", folosit de textul art. 248 din C. pen. 1969 pentru desemnarea acţiunii sau inacţiunii ca element material al laturii obiective, trebuie înţeles ca fiind acea operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul public sau funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Un funcţionar public sau funcţionar este în exerciţiul atribuţiilor de serviciu atunci când desfăşoară atribuţii legate de îndatoririle sale de serviciu, precum şi atunci când aduce la îndeplinire anumite dispoziţii primite de la şefii ierarhici şi date în condiţii legale.

Neîndeplinirea unui act presupune omisiunea făptuitorului, rămânerea în pasivitate, neefectuarea unui act pe care el era obligat să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor de serviciu.

În speţă, fapta de abuz în serviciu a fost săvârşită:

- atât prin neîndeplinirea unui act cu încălcarea, în principal, a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi anume nu s-a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatelor J. şi I., având în vedere că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului,

- cât şi prin îndeplinirea unor acte cu încălcarea, în principal, a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi anume emiterea unor decizii de promovare, întocmirea rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă (acte care întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual), fapte care au fost de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă.

Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 248 din C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos", din cuprinsul acestora, se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". Curtea a reţinut că în cuprinsul elementului material al infracţiunii, legiuitorul a înserat o sintagmă ce lipseşte textul de previzibilitate şi permite stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii nu numai de legiuitor, ci şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, Instanţa de control constituţional a constatat că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului şi acte de nivel inferior acestora cum ar fi hotărâri de guvern, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului au influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară. Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţie primară - legi şi ordonanţe ale guvernului.

În consecinţă, procedând la interpretarea art. 248 din C. pen. 1969 prin prisma Deciziilor nr. 405/2016 şi nr. 392 din 6.06.2017 ale Curţii Constituţionale a României, ar rezulta următorul text de lege:

Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Aceste decizii ale Curţii Constituţionale a României nu sunt unele care declară neconstituţionalitatea unui text de lege, ci sunt decizii interpretative care nu intră sub incidenţa art. 147 din Constituţia României.

Astfel, Înalta Curte a examinat dispoziţiile din lege, O.U.G şi O.G care au fost încălcate de inculpaţii din prezenta cauză în funcţiile pe care le îndeplineau la data săvârşirii faptelor care fac obiectul judecăţii.

În rechizitoriu, care a fost emis la data de 15.07.2016, practic la un interval scurt de timp, după publicarea în Monitorul Oficial nr. 517/08.07.2016 a Deciziei nr. 405 din 15.06.2016, se face trimitere la încălcarea de către inculpaţi a obligaţiilor din legislaţia primară (Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), cât şi a celor cuprinse în legislaţia secundară (regulamente, fişa postului).

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la data de 12.04.2017 şi, respectiv, la data de 24 aprilie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A, ca urmare a solicitării Înaltei Curţi, a făcut precizări, pentru fiecare inculpat, cu privire la legislaţia încălcată - atât primară, cât şi secundară - referitor la faptele de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată în calitate de autori, complici sau instigatori.

În cuprinsul Adresei nr. x/12.04.2017, în ceea ce le priveşte pe inculpatele A., D. şi C., pe lângă dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care au fost menţionate şi în actul de sesizare, se fac trimiteri la dispoziţii, pretins a fi încălcate de acestea, cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici.

În opinia majoritară a Înaltei Curţi, aceste referiri la dispoziţii cuprinse, atât în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cât şi în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici ce ar fi fost încălcate de inculpatele sus menţionate, nu reprezintă o nouă acuzaţie sau o extindere a acuzaţiei iniţiale, ci o precizare, o clarificare a elementului material al infracţiunii, atât timp cât în descrierea acuzaţiilor se invocă încălcarea de către inculpate a atribuţiilor de serviciu, a obligaţiilor pe care le aveau în calitate de funcţionari publici, obligaţii care incumbă de drept în sarcina oricărui funcţionar şi pe care e firesc să le cunoască odată ce sunt investite cu exerciţiul unei astfel de funcţii în urma cărora sunt şi retribuite (în acest sens Sentinţa penală nr. 181/28.03.2017 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia Penală, definitivă prin Decizia penală nr. 93/05.06.2018 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători). O dovadă în acest sens este menţionarea în fişa postului de director general adjunct, semnată de inculpata C., a dispoziţiei privind obligaţia cunoaşterii şi respectării prevederilor Statutului funcţionarilor publici şi ale actelor normative specifice serviciului condus.

De asemenea, împrejurarea că, în rechizitoriu, se fac trimiteri şi la "legislaţia secundară" nu este de natură a justifica concluzia neincidenţei deciziei Curţii Constituţionale a României invocate şi, corespunzător, soluţia achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege).

În "legislaţia primară" (legi, O.U.G, O.G) sunt prevăzute obligaţii/îndatoriri principale, de esenţă pentru unele domenii de activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, care revin funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora, şi, respectiv, pentru anumite categorii de funcţionari publici.

Ar fi imposibil ca, prin "legislaţia primară", să se stabilească, în concret, pentru fiecare funcţionar, pentru fiecare funcţie ori pentru fiecare angajat obligaţiile de serviciu în mod detaliat (aceste funcţii fiind de ordinul sutelor ori miilor, cu particularităţi multiple) (în acest sens este şi jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, relevante fiind Sentinţa penală nr. 506/25.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 108/20.06-2018 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători; Decizia penală nr. 4/A/10.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Este firesc ca detalierea/concretizarea obligaţiilor de serviciu principale prevăzute de "legislaţia primară" să se realizeze, ulterior, în corelaţie şi în conformitate cu legile O.G ori O.U.G respective, prin "legislaţie secundară" (H.G, ordin al miniştrilor, norme de aplicare, etc.) sau chiar prin alte acte normative interne (ordine, ordin de serviciu, regulamente, dispoziţii, norme interne, fişa postului).

De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislaţiei metoda prevederii în chiar legea, O.G ori O.U.G respectivă a unui text care prevede expres obligaţia emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislaţii secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligaţiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale, dar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă (art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative). În acest sens, în chiar Legea nr. 272/21.06.2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în forma existentă în vigoare în perioada 01.01.2005 - 04.03.2014, în art. 105 alin. (1) se arată că "serviciul public pentru protecţia copilului, existent în subordinea consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se reorganizează ca direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului; (2) Direcţia generală de asistenţă socială este o instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială de la nivelul judeţului şi respectiv, atribuţiile serviciului public de asistenţă socială de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti; (5) "atribuţiile şi regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se aprobă prin hotărâre a guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei". Ca urmare a acestei dispoziţii dintr-o lege - legislaţia primară, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 1434/2 septembrie 2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului - legislaţie secundară, hotărâre de guvern care a stat la baza adoptării, ulterioare, de către Consiliul Judeţean Teleorman, a Hotărârii nr. 58/30.12.2004 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman.

Multitudinea şi complexitatea deosebită a aspectelor juridice/legislative/normative impuse autorităţilor şi instituţiilor publice de către autorităţile legiuitoare şi, corelativ, prevederea obligaţiilor/îndatoririlor principale ce revin funcţionarilor publici, fac imposibilă din punct de vedere obiectiv integrarea acestora în "legislaţia primară", cu consecinţa necesităţii detalierii/concretizării/explicării obligaţiilor/sarcinilor de serviciu şi profesionale prevăzute în "legislaţia primară", ulterior, prin "legislaţia secundară", în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarităţii şi previzibilităţii normei de drept din "legislaţia primară".

Din aceasta derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice "legislaţiei primare", să fie necesară şi trimiterea la actele normative, aparţinând legislaţiei secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica/explica/detalia norma din "legislaţia primară", evident în condiţiile în care se respectă principiul ierarhiei actelor normative.

În concluzie, necesitatea elaborării "legislaţiei secundare" şi examinarea acesteia, este impusă de multiple motive, printre care:

- imposibilitatea obiectivă, sub aspectul tehnicii legislative aplicabile "legislaţiei primare", de a stabili prin lege, O.U.G sau O.G, în mod particular şi detaliat, pentru fiecare funcţionar, toate obligaţiile/îndatoririle/sarcinile de serviciu şi, respectiv, a consecinţelor încălcării/nerespectării acestora;

- chiar obligaţia legală a emiterii lor, având în vedere includerea în lege, O.U.G sau O.G a unui text care prevede emiterea, în aplicarea acestora, a unor H.G, ordine de ministru, etc.;

- imperativul existenţei unor "legi clare şi previzibile" pentru destinatarii legii, O.U.G sau O.G, care - prin emiterea "legislaţiei secundare"- au astfel posibilitatea înţelegerii depline a obligaţiilor/îndatoririlor/sarcinilor de serviciu şi, respectiv, a consecinţelor încălcării/nerespectării acestora;

- posibilitatea pentru organele judiciare de a înţelege conţinutul concret şi detaliat al obligaţiilor principale de serviciu prevăzute de "legislaţia primară" atunci când sunt chemate să stabilească caracterul penal sau extrapenal al faptelor care ar putea fi caracterizate ca infracţiune de abuz în serviciu.

Astfel, raportând la speţă aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat că, în cazul inculpatelor A., C. şi D., care au avut calitatea de funcţionar public, atât sub aspectul dreptului penal, cât şi al dreptului administrativ, acestea au încălcat dispoziţii legale reglementate de legislaţia primară, dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, dar şi dispoziţiile art. 16 alin. (4), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 39 alin. (2) lit. a), c), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114 alin. (1) (fost art. 111 alin. (1), art. 247 - 250 (fost art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Dispoziţiile din legislaţia primară indicate de procuror care ar fi fost încălcate de inculpatele A., C. şi D., constau în:

- art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici se referă la principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice: c) eficienţă şi eficacitate, d)responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

- art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici:

(1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici;

- art. 3 lit. d) şi h) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici reglementează principiile generale care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici: d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate; h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;

- art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 care se referă la utilizarea resurselor publice:

(1) Funcţionarii publici sunt obligaţi să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice situaţie ca un bun proprietar.

(3) Funcţionarii publici trebuie să propună şi să asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale.

În privinţa inculpatelor A., C. şi D., care au avut calitatea de funcţionar public, atât sub aspectul dreptului penal, cât şi al dreptului administrativ, - Înalta Curte a reţinut că, atât în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cât şi în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, se regăsesc norme prin care sunt reglementate principiile generale care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici, în schimb nu se regăsesc norme care să reglementeze în domeniul controlării activităţii salariaţilor, constatării abaterilor disciplinare şi aplicării sancţiunilor. În acest context, Înalta Curte a reţinut, referitor la acest din urmă aspect, că se aplică, cu titlu de drept comun, dispoziţiile din C. muncii, cu trimitere la art. 1 alin. (2) - "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii"- şi art. 295 alin. (2) - prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective"- din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Aşadar, prevederile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete, iar aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

De altfel, regimul juridic de drept comun aplicabil funcţionarilor publici este în cea mai mare parte similar cu cel al salariaţilor, componenta legală (de conţinut) a regimului aplicabil funcţionarilor publici regăsindu-se şi în cazul salariaţilor (dar cu o pondere mult redusă).

Relevante în acest sens sunt următoarele elemente:

- actul individual de numire într-o funcţie publică poate fi emis numai în cazul acordului de voinţă a funcţionarului;

- la realizarea acordului de voinţă, atribuţiile şi responsabilităţile postului nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege;

- raportul care se naşte în urma încheierii contractului administrativ - raport de serviciu (în sens de raport între funcţionar şi autorităţile sau instituţiile publice), fiind aceleaşi cu ale oricărui raport juridic de muncă.

Atât, funcţionarul public, cât şi salariatul se află într-un raport juridic de muncă tipic; la fel ca salariatul, funcţionarul public este subordonat celui în favoarea căruia munceşte (autorităţi sau instituţii publice) în schimbul unui salariu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat raportul în care se află funcţionarul public cu autorităţile şi instituţiile publice drept raporturi de muncă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - S.U., R.I.L Decizia nr. 77/5.11.2017).

Inculpaţii E., G., F., B., H. care au avut calitatea de de funcţionar public sub aspectul dreptului penal, dar de personal contractual din punct de vedere al dreptului administrativ prin faptele lor au încălcat dispoziţii din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, respectiv art. 16 alin. (4), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 39 alin. (2) lit. a), c), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2), art. 114 alin. (1), art. 247 - 250.

În acest sens, dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 presupus a fi încălcate de către inculpaţii A., C. şi D., E., G., F., B., H., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, sunt următoarele:

Art. 39 alin. (2) salariatului îi revin următoarele obligaţii:

a) Obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului;

b) Obligaţia de a respecta disciplina muncii;

c) Obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;

Art. 40 alin. (1) lit. a) - f) - Angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:

a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;

b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condiţiile legii;

c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;

d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;

e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern;

f) să stabilească obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora.

g) Art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:

a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

Art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003

(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

(2) în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

Art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003

(1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Art. 114 alin. (1) (fost art. 111 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

(1) Durata maximă legată a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Art. 247 (fost art. 263) din Legea nr. 53/2003

(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Art. 248 (fost art. 264) din Legea nr. 53/2003

(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

(2) în cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.

(3) Sancţiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie a angajatorului emisă în formă scrisă.

Art. 249 (fost art. 265) din Legea nr. 53/2003

(1) Amenzile disciplinare sunt interzise.

(2) Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune.

Art. 250 (fost art. 266) din Legea nr. 53/2003

Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Având în vedere aceste dispoziţii din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, inculpaţii din prezenta cauză, cu excepţia inculpatei A., în apărarea lor, au susţinut că nu au încălcat nicio prevedere legală din această lege, întrucât art. 40 alin. (1) foloseşte noţiunea de angajator când se referă la persoana care are dreptul de a constata săvârşirea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare, iar, în speţă, acest drept revenea directorului executiv, funcţie deţinută de A. şi, o perioadă limitată, C. şi E.

Contrar acestei susţineri, din coroborarea textelor de lege, Înalta Curte a constatat că angajatorul, aşa cum este definită noţiunea de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, poate fi o persoană juridică de drept public sau de drept privat, o unitate sau o persoană fizică, care, potrivit legii, poate să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Pentru persoana juridică, reprezentarea sa legală este nu numai necesară, dar şi obligatorie.

Conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi cele juridice (în vigoare până în anul 2011, când a fost abrogat prin Legea nr. 7/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009), cât şi potrivit art. 209 din C. civ., persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, iar actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art. 209 alin. (3) din C. civ.).

În speţă, angajatorul este Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată prin Hotărârea nr. 58 din 30 decembrie 2004 a Consiliului Judeţean, ce funcţionează ca serviciu public de interes judeţean. Or, angajatorul, D.G.A.S.P.C Teleorman, în calitate de persoană juridică este reprezentat legal, în raporturile cu terţii, de către persoanele cu funcţie de conducere.

Noţiunii de angajator nu i se poate subsuma doar funcţia de director executiv, aşa cum susţin inculpaţii din prezenta cauză, deoarece orice persoană care deţine o funcţie de conducere poate exercita o parte din drepturile şi obligaţiile angajatorului. De exemplu, persoana juridică poate încheia contractul individual de muncă, potrivit art. 14 alin. (2) din C. muncii, din momentul dobândirii personalităţii juridice. Persoanele abilitate să încheie contractul individual de muncă pentru persoanele juridice angajator, sunt, în principiu, cei care au funcţii de conducere. Potrivit dispoziţiilor art. 294 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, prin salariaţi cu funcţii de conducere se înţelege administratorii salariaţi, inclusiv preşedintele Consiliului de Administraţie dacă este salariat, director general şi directorii, directorii generali adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă-divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii birouri -, precum şi asimilaţii lor, stabiliţi potrivit legii sau prin contractele colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern.

Or, atât timp cât persoanele care deţin funcţii de conducere pot angaja forţă de muncă, ca urmare a desemnării, exercitând atribuţiile angajatorului, în mod similar, pot exercita şi drepturile prevăzute de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii articol care foloseşte aceeaşi noţiune de angajator, drepturi ce trebuie privite în corelaţie cu obligaţiile salariatului de la art. 39 din acelaşi act normativ.

De altfel, organele unipersonale de conducere (director, director general, şefi de departamente) au o competenţă generală în materie, putând constata abateri disciplinare, competenţă ce rezultă din dispoziţiile legale, statutare şi contractuale potrivit cărora ei reprezintă unitatea în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, iar în al doilea rând, din cele ce prevăd prerogativa lor de a organiza selectarea, angajarea şi concedierea personalului.

Din analiza conţinutului dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. a)- f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care reglementează drepturile angajatorului, rezultă că noţiunea de angajator are în vedere persoana juridică sau fizică, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi nu se referă la o anumită funcţie de conducere, de exemplu cea de director general/executiv în cadrul unei instituţii. Natura drepturilor ce revin angajatorului, cuprinse în acest text, face ca acestea să poată fi exercitate nu doar de directorul executiv/general, în calitate de reprezentant al persoanei juridice, ci şi de celelalte persoane care deţin funcţii de conducere. Astfel, dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii (art. 40 alin. (1) lit. a), a) atribuţiilor fiecărui salariat (art. 40 alin. (1) lit. b), controlul modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (art. 40 alin. (1) lit. d), constatarea abaterilor disciplinare (art. 40 alin. (1) lit. e), stabilirea obiectivelor de performanţă şi a criteriilor de evaluare a realizării acestora(art. 40 alin. (1) lit. f), sunt drepturi care sunt exercitate şi de directorii adjuncţi, de şefii de departamente, complex, ateliere, servicii, dovadă că legislaţia secundară detaliază şi conţine pentru fiecare dintre aceste funcţii atribuţii în sensul celor prevăzute de legislaţia primară.

Relevant în acest sens sunt atribuţiile detaliate de legislaţia secundară (Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman), în acord cu cele din legislaţia primară (art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul munci pentru diferitele funcţii din cadrul D.G.A.S.P Teleorman, cum ar fi:

a) de Director general adjunct:

- răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- elaborează fişa postului pentru şefii compartimentelor din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

b) de Director Executiv Adjunct Economic avea printre atribuţiile principale:

- coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

c) de şef Complex avea următoarele atribuţii:

- răspunde de calitatea activităţilor desfăşurate de personalul din cadrul centrelor şi dispune în limita competenţei, măsuri de organizare care să conducă la îmbunătăţirea acestor activităţi sau, formulează propuneri în acest sens, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Faptul că inculpaţii din prezenta cauză îşi cunoşteau atribuţiile, în calitatea lor de angajator, este demonstrat şi prin declaraţia martorului FFF., din cursul urmăririi penale, unde a arătat:

"Începând cu anul 2012, când am devenit şef serviciu, am avut câteva conflicte cu I., pe motiv că aceasta întârzia frecvent şi lipsea din timpul programului şi am semnalat acest aspect, în repetate rânduri, atât în scris, cât şi verbal directorilor C. căreia mă subordonam direct, cât şi directorului general A., în final I. a început programul de lucru".

Mai mult, conform art. 263 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancţiunile disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Ceea ce se remarcă din conţinutul acestui articol este faptul că nu se individualizează organele competente să dispună sancţionarea disciplinară, ci este utilizat doar termenul de angajator. Or, în categoria persoanelor juridice intră: societăţile comerciale, unităţile bugetare, companiile naţionale, etc. care nu ar putea direct, ele însele, ca persoane juridice, să aplice sancţiuni disciplinare, acest lucru făcându-se pin intermediul organelor de conducere. Aceste organe de conducere au o competenţă generală, în materie, competenţă ce rezultă, în primul rând, din dispoziţiile legale potrivit cărora ei reprezintă unitatea în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice (art. 209 din C. civ.), iar în al doilea rând, din cele ce prevăd prerogativa lor de a organiza selectarea, angajarea şi concedierea personalului. O astfel de prerogativă presupune şi sancţionarea salariaţilor care comit abateri disciplinare (în acest sens a se vedea Tratat de dreptul muncii, Al. Ţiclea, pag. 196)

Practic, dacă drepturile angajatorului, prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, s-ar referi doar la drepturile directorului executiv/general al unei instituţii/unităţi publice nu ar mai exista raţiunea existenţei unor funcţii de directori adjuncţi, şefi de departamente, de complex, persoane care au în subordine salariaţi şi pentru care sunt stabilite şi detaliate, în legislaţia secundară, în acord cu cele din legislaţia primară, drepturi şi obligaţii privind supravegherea respectării disciplinei muncii, stabilirea organizării şi funcţionării unităţii, stabilirea atribuţiilor fiecărui salariat, controlul modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, constatarea abaterilor disciplinare, stabilirea obiectivelor de performanţă şi a criteriilor de evaluare a realizării acestora. Prin intermediul acestora, directorul general/executiv ia cunoştinţă de abaterile săvârşite de salariaţi şi acţionează în consecinţă. Ar fi imposibil ca un director general, singur, să stabilească atribuţiile fiecărui salariat, să controleze modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, să constate abaterile disciplinare, să stabilească obiectivele de performanţă şi criteriile de evaluare a realizării acestora, să controleze activitatea fiecărui angajat, să facă singur propuneri de sancţionare disciplinară şi tot el să le şi aplice, în condiţiile în care, de exemplu, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman erau angajate peste 800 de persoane. Această diferenţiere între atribuţiile ce revin persoanelor care deţin diferite funcţii de conducere şi sunt cuprinse în noţiunea generală de angajator se reflectă în dispoziţiile Codului muncii, art. 40 alin. (1) lit. a) - f). În raport cu aceste considerente, în noţiunea de angajator nu este inclusă doar persoana care deţine funcţia de director general/executiv, ci şi cele care deţin funcţii de conducere cum ar fi - director economic, şef serviciu, şef complex, director adjunct, atât timp cât prin legislaţie secundară li s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice angajatorului, aşa cum sunt reglementate de legislaţia primară, în art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Astfel, în acord cu dispoziţiile din legislaţia primară, respectiv art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în legislaţia secundară (Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.G.A.S.P.C. aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 58/30.12.2004 cu modificările şi completările ulterioare, preluat în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 142/15.12.2010) pentru fiecare din persoanele cu funcţie de conducere din cadrul Direcţiei - directorii adjuncţi, şefii de compartimente, de complex - sunt prevăzute şi detaliate atribuţii specifice legate de abaterile disciplinare, dar şi de celelalte drepturi privind organizarea şi funcţionarea unităţii, legate de stabilirea atribuţiilor fiecărui salariat, de controlul modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, de stabilirea obiectivelor de performanţă şi a criteriilor de evaluare a realizării acestora.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii:

- D. - director executiv adjunct -01.06.2012 - 31.12.2013,

- G. - coordonator complex de servicii destinat copilului şi familiei - 03.03.2008 - 01.08.2008,

- F. - şef complex de recuperare şi coordonator al complexului de servicii destinate copilului şi familiei -01.08.2008 - 30.04.2009,

- B. - şef serviciu Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012,

- H. - şef complex serviciu destinat copilului şi familiei Alexandria în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 se constată că, potrivit legislaţiei secundare, respectiv Regulamentul de Organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C., aveau obligaţia să constate abaterile disciplinare şi să facă propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, asigurau coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor, obligaţii care se circumscriu celor prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. d) şi e) din legislaţia primară, respectiv Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

De altfel, privind şi din altă perspectivă susţinerea inculpaţilor C., D., E., G., F., B. şi H., în sensul că nu aveau calitatea de angajator, se constată că, în cadrul procedurii de sancţionare disciplinară, drepturile angajatorului, prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. a)- f) trebuie corelate cu obligaţiile salariatului, prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (în acest sens Decizia nr. 1001/2010 a Curţii Constituţionale a României, Tratat teoretic şi practic de drept al Muncii, Traian Ştefănescu pag. 300).

Conform acestor dispoziţii, salariaţii au obligaţia de a îndeplini atribuţiile ce le reveneau conform fişei postului, precum şi obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul de colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă. Chiar dacă aceste dispoziţii nu au fost menţionate, în mod expres, de către procuror că ar fi fost încălcate, referirea de către instanţă la acestea nu reprezintă o extindere a obiectului acuzaţiei penale atât timp cât, din descrierea acuzaţiilor aduse acestora, se invocă încălcarea de către inculpaţi, cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu a obligaţiilor pe care aceştia le aveau în calitate de salariaţi, prevăzute în legislaţia secundară. Nu se poate susţine ca aceste prescripţii "nu erau determinabile la nivel normativ" (parag. nr. 51, Decizia CCR nr. 405/2016), atât timp cât erau prevăzute, în mod expres, în legislaţia primară, inculpaţii, în calitate de salariaţi, odată cu încheierea contractului individual de muncă au luat cunoştinţă de conţinutul lor, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii regăsindu-se în conţinutul acestuia.

Or, obligaţiile salariatului prevăzute în legislaţia primară (Codul muncii - art. 39 alin. (2) lit. a), c), referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin conform fişei postului, precum şi obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul de colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă, sunt detaliate în legislaţia secundară, respectiv fişa postului inculpaţilor şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman. În cadrul acestor acte normative, pentru fiecare director, şef de departament/complex, sunt prevăzute atribuţii privind asigurarea respectării disciplinei muncii şi a timpului de lucru, de a face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri.

Legislaţia secundară, aşa cum se va arăta infra, a detaliat atribuţii, în mod distinct, pentru specificul fiecărei funcţii de conducere, în acord cu legislaţia primară. Astfel, controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (art. 40 alin. (1) lit. d) Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), cât şi constatarea săvârşirii abaterilor disciplinare (art. 40 alin. (1) lit. e) teza I Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii) reveneau directorului executiv, directorilor adjuncţi, şefilor de departamente, de servicii, de complex, pe când aplicarea sancţiunilor corespunzătoare (art. 40 alin. (1) lit. e) teza a II-a din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii) era în competenţa directorului executiv.

Raportat la legislaţia secundară, directorul executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, funcţie deţinută de inculpaţii A., E. şi C., avea, potrivit prevederilor art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 142/15.12.2010), următoarele atribuţii principale:

- Aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numea şi elibera din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elabora şi propunea spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director;

- Controla activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal.

Potrivit art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzut în anexa la H.G nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare, (3) Directorul executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:

f) aprobă statul de personal al Direcţiei generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, statul de funcţii al Direcţiei generale, având avizul colegiului director;

g) controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal;

Inculpatul E., potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, în calitate de şef Complex avea următoarele atribuţii:

- asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

- organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare;

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Directorul Executiv Adjunct Economic din cadrul Direcţiei, funcţie deţinută de inculpata C., potrivit art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman, avea printre atribuţiile principale:

- organizează, conduce, îndrumă şi răspunde de activitatea serviciilor şi compartimentelor din subordine: Serviciul Economic, Financiar Contabil - Compartiment Finanţe - Buget şi Compartiment Contabilitate - Salarizare, Plăţi prestaţii sociale, Compartiment achiziţii publice şi contracte servicii sociale şi Serviciul Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare;

- răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine;

- elaborează fişa postului pentru şefii compartimentelor din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine;

- coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine.

Directorul General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi, funcţie deţinută de inculpata D., potrivit prevederilor art. 19 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010, îndeplinea, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale:

- organizează, conduce, îndrumă şi răspunde de activitatea serviciilor şi compartimentelor din subordinea sa: Compartiment evaluare complexă a copilului cu dizabilităţi, Serviciul Management de caz, Serviciul de evaluare complexă a persoanei adulte cu handicap, Serviciul asistenţă socială persoane adulte - Compartiment prevenire, marginalizare socială şi tineri peste 18 ani, Compartiment persoane adulte cu handicap, Compartiment asistenţă persoane vârstnice şi Compartiment management de caz pentru adulţi şi monitorizare servicii sociale, centrele rezidenţiale şi de zi, conform organigramei aprobate;

- organizează activitatea lucrătorilor fiecărui compartiment în raport de studiile, pregătirea profesională şi specialitatea acestora;

- analizează şi cere să i se prezinte periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia;

- analizează şi prezintă periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia;

- organizează activitatea de îndrumare şi control a tuturor angajaţilor şi în special a cadrelor de conducere din subordine;

- răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine;

- elaborează fişa postului pentru personalul din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine;

- coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine.

De asemenea, conform fişei postului era obligată să asigure respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri.

Şeful de Complex, funcţie deţinută de inculpatele F. şi G., potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, avea următoarele atribuţii:

- organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare;

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Potrivit art. 31. pct. IV din Anexa la Hotărârea nr. 84 din 3 iulie 2009, Serviciul Secretariat, printre altele, asigură:

- primirea şi înregistrarea corespondenţei potrivit rubricaţiei registrului general de intrare-ieşire;

- predarea zilnică a mapei către directorul general şi directorii generali adjuncţi potrivit competenţei de rezolvare;

- distribuirea pe compartimente a corespondenţei repartizată prin rezoluţie, pe baza de condică de predare-primire a corespondenţei;

- urmărirea şi atenţionarea persoanelor responsabile asupra respectării termenelor de rezolvare a lucrărilor.

De asemenea, potrivit fişei postului, inculpata F. făcea propuneri când e cazul de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc corespunzător atribuţiile de serviciu.

Şeful de serviciu, funcţie deţinută de inculpaţii H. şi B., potrivit art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, avea ca atribuţii de serviciu, printre altele:

"asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi făcea propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare;".

De asemenea, potrivit art. 17 din Anexa nr. 1 la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013, şeful Complexului are printre atribuţiile de serviciu:

"asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile".

Potrivit fişei postului inculpatul H. avea obligaţia să respecte disciplina muncii, să asigure coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi face propuneri când e cazul de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc corespunzător sarcinile de serviciu.

O cerinţă esenţială în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, pentru ambele modalităţi, este ca fapta să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, condiţie îndeplinită în cauză.

Urmarea socialmente periculoasă rezultă din art. 248 din C. pen. 1969 şi constă, în speţă, în paguba produsă în patrimoniul unităţii de stat, D.G.A.S.P.C. Teleorman. Prejudiciul este real, efectiv şi cert, constând în suma de 108.612 RON, reprezentând drepturi salariale necuvenite încasate de cele două inculpate J. şi I.

Infracţiunea prevăzută de art. 248 din C. pen. 1969, fiind o infracţiune de rezultat, se impune stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta funcţionarului public şi rezultatul produs, urmările fiind explicit prevăzute de lege.

Latura subiectivă. Infracţiunea se comite, atât cu intenţie directă, cât şi indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin fapta sa, va cauza o pagubă patrimoniului unei instituţii de stat, urmărind sau doar acceptând acest lucru. Şi în varianta săvârşirii faptei prin inacţiune, forma de vinovăţie este tot intenţia, având în vedere că textul foloseşte expresia "cu ştiinţă".

2. Consideraţii privind infracţiunea de fals intelectual

Inculpaţii A., D., H., B., F. au fost trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, inculpatul K. şi pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării prev de art. 25 rap. la art. 289 din C. pen. 1969, iar inculpatele J. şi I. şi pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma complicităţii prev. de art. 26 rap. la art. 289 din C. pen. 1969.

Cu privire la inculpata C., întrucât a contestat semnătura executată pe Raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale angajatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, arătând că "[...] semnătura corespunzătoare numelui meu nu îmi aparţine şi nici nu cunosc cine a semnat în locul meu [...]", s-a dispus disjungerea faţă de aceasta şi continuarea cercetărilor într-un dosar separat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

Potrivit art. 289 din C. pen. 1969, infracţiunea de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.

Obiectul juridic special. Îl formează relaţiile sociale a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare depinde în mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată înscrisurilor oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii funcţionari pentru întocmirea acestora.

Obiectul material este un înscris oficial în accepţiunea art. 150 alin. (2) din C. pen. 1969.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat, în sensul, că acesta nu poate fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul, prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, precum şi autoritatea publică, instituţia sau persoana juridică de la care emană înscrisul.

Subiect pasiv secundar al infracţiunii va fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma executării falsului intelectual.

Latura obiectivă. Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este chemat să facă probă. Această activitate se poate realiza, fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări. În primul caz, făptuitorul, întocmind înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare despre care înscrisul este destinat să facă proba, prezentând-o ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea. În al doilea caz, făptuitorul, nu trece în înscrisul oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau menţionate în cuprinsul său.

Falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, trebuie să se producă cu prilejul întocmirii acestui înscris de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cerinţa legii decurge din natura specifică a falsului prevăzut de art. 289 din C. pen. 1969, care aşa cum îi arată denumirea, este un fals intelectual. Legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul art. 289 din C. pen. 1969 cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial să fie de natură a produce consecinţe juridice, socotind includerea acestei cerinţe de prisos, din moment ce conţinutul înscrisului nu corespunde cu realitatea.

În speţă, falsificarea înscrisurilor oficiale s-a realizat prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, făcute în scopul producerii de consecinţe juridice, respectiv, dovedirea că cele două inculpate, J. şi I., s-au prezentat la serviciu şi şi-au îndeplinit atribuţiile prevăzute în fişa postului şi contractul individual de muncă.

Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Consumarea infracţiunii are loc când se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul când înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului. Nu interesează dacă înscrisul a fost sau nu a fost folosit. Falsul intelectual fiind o infracţiune de pericol, este suficient să se producă o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea faptei.

3. A.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

S-a reţinut, în actul de sesizare, că, în calitate de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că, în perioada 07.07.2006 - 27.12.2010, inculpata I., angajat al D.G.A.S.P.C Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2006, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele şi semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o nu sunt completate;

- a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată în mod abuziv de către numita F., coordonator centru), în care se atestă în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă;

- a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar (de la suma de 476 RON lunar), la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri;

- a dispus în mod nelegal, plata drepturilor salariale către aceasta, pentru perioada 22.05.2006 - 06.12.2010;

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei I. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 32.305 RON (pentru perioada 07.07.2006 - 27.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

De asemenea, din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata A., deşi cunoştea faptul că, în perioada 07.07.2006 - 31.12.2013, inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2007, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o, şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate;

- a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună;

- a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 09.07.2009, prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat, aprobând, totodată şi fişa cu atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv;

- a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat, cu consecinţa măririi salariului, de la suma de 673 RON lunar, la suma de 730 RON lunar;

- a emis Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care a dispus în mod nelegal promovarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariale, de la 730 RON lunar, la suma de 1.270 RON lunar la care se adaugă sumele de 254 RON, reprezentând diferenţe compensatorii şi sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar;

- a emis Dispoziţia nr. x din 27.12.2010, prin care a dispus în mod nelegal mutarea acesteia, din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, cu consecinţa modificării drepturilor salariale;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit în mod abuziv de către numitul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- la data de 01.09.2011, a semnat Actul adiţional nr. x, la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care a dispus mutarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- la 31.05.201, a emis Dispoziţia nr. x prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), în condiţiile în care avea cunoştinţă că acesta conţine menţiuni neadevărate privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- a dispus în mod nelegal, plata drepturilor salariale către aceasta, pentru perioada 07.07.2006 - 01.01.2014;

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei J. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 70.517 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Pe de altă parte, inculpata A. a determinat pe inculpaţii J., I. şi H. să semneze condicile de prezenţă, rapoartele de evaluare şi înscrisurile privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul D.G.A.S.P.C de către cele două inculpate (J. şi I.), în condiţiile în care cunoştea că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au lucrat efectiv în perioadele menţionate.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpată în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi de probele propuse de către inculpată şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte apreciază că inculpata A. se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual.

Inculpata A., conform declaraţiilor date, atât la urmărirea penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, a precizărilor menţionate în procesul-verbal de confruntare dintre inculpată şi inculpatul K., nu a contestat situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, ci a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, motiv pentru care a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Astfel, la urmărire penală, inculpata A. a învederat următoarele:

"La data de 01.07.2006 am fost numită în funcţia de director general la DGASPC Teleorman, instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman. Fac precizarea că având în vedere subordonarea instituţiei către CJ Teleorman, din punct de vedere administrativ, organizatoric şi al bugetului această subordonare era totală, iar din punct de vedere al legislaţiei şi metodologiei de lucru în ceea ce priveşte persoanele asistate social şi protecţia copilului subordonarea era şi faţă de Ministerul Muncii, respectiv Autoritatea Naţională pentru protecţia Copilului şi Autoritatea Naţională pentru Persoanelor cu Handicap.

În ceea ce priveşte angajaţii J., I., YY. şi ZZ., fac următoarele precizări: (...) În ceea ce o priveşte pe J. fac precizarea că în momentul în care eu am preluat funcţia de director general al D.G.A.S.P.C Teleorman nu am avut cunoştinţă şi nici nu mi s-a adus de nimeni la cunoştinţă faptul că această persoană este angajată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman.

Menţionez că o cunoşteam pe J. ca persoană, din vedere, fără să îi ştiu numele, deoarece o văzusem lucrând la sediul HHHH.

Teleorman în perioada în care am deţinut funcţia de consilier judeţean din partea acestei organizaţii politice şi având în vedere că ulterior mi-am păstrat calitatea de membru al acestei organizaţii, la Organizaţia municipală HHHH. Roşiori de Vede. Precizez că după ce mi-a încetat calitatea de consilier în cadrul C.J Teleorman nu am mai mers la sediul judeţean al HHHH. Teleorman şi din acest motiv nu am mai avut posibilitatea să o văd pe J.

Precizez de asemenea că nu am văzut-o pe J. nici prin incinta sediului central al D.G.A.S.P.C Teleorman după preluarea funcţiei de director general al acestei instituţii, însă având în vedere calitatea mea de director general la un moment dat începusem să cunosc pe marea majoritate a angajaţilor cel puţin după nume, având în vedere că îmi parveneau tot felul de documente inclusiv statele de personal în care erau menţionate numele acestora.

După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei D.G.A.S.P.C mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. După ce am luat la cunoştinţă despre acest aspect am chemat-o pe directorul economic C. şi i-am cerut explicaţii în legătură cu angajarea celor două persoane şi aspectul privitor la activitatea acestora, am cerut de asemenea lui AAA. dosarele de personal al celor două, iar C. mi-a spus că J. a fost angajată de către E. care deţinuse funcţia de director general înaintea lui C., iar în ceea ce o priveşte pe I., C. mi-a spus că ea a angajat-o pe această fată în perioada în care a deţinut funcţia de director general interimar şi că i s-a cerut să angajeze această persoană şi să accepte ca în fapt I. să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman de către preşedintele CJ Teleorman din acea perioadă K.

C. mi-a confirmat de asemenea că avea cunoştinţă că şi J. se află în aceeaşi situaţie ca şi I., în sensul că nici aceasta nu lucra la D.G.A.S.P.C Teleorman cu toate că figura angajată şi că îşi desfăşura activitatea tot la sediul Organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman şi că a preluat la rândul ei această situaţie de fapt, înţelegând că tot de către conducerea CJ Teleorman se ceruse acest lucru.

I-am cerut lui AAA. să le cheme pe J. şi I. la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman pentru a discuta cu acestea, după ce au venit le-am invitat la mine în birou şi le-am întrebat pe acestea de ce nu se prezintă la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman, având în vedere că în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea, precum şi fişe de evaluare a activităţii celor două, atât I., cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la D.G.A.S.P.C Teleorman însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul D.G.A.S.P.C.

După ce am avut discuţia menţionată mai sus cu cele două angajate am mers la CJ Teleorman şi am purtat o discuţie cu preşedintele K. pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat, totodată, că am descoperit acest aspect în anul 2008 când, de altfel l-am şi informat.

K. mi-a confirmat că avea cunoştinţă despre această situaţie şi mi-a cerut să le menţin în funcţiile deţinute la D.G.A.S.P. C. pen. cele două şi respectiv să tolerez în continuare acea situaţie în sensul că să le las pe cele două să lucreze tot la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman până când va găsi o soluţie de angajare definitivă la sediul HHHH. Teleorman.

Menţionez că preşedintele CJ Teleorman nu mi-a indicat o perioadă în care urma să rezolve ca cele două angajate să nu mai figureze pe statul de funcţii al DGASPC Teleorman, însă având în vedere relaţia mea de subordonare către conducerea CJ Teleorman, am considerat că această situaţie nu va mai continua mult şi va fi rezolvată, cererea preşedintelui CJ Teleorman de a le menţine pe cele două în funcţiile în care erau angajate la D.G.A.S.P.C Teleorman în condiţiile menţionate fiind interpretată de mine ca o sarcină de serviciu.

Fac precizarea că în acea perioadă J. figura angajată la Centrul de consiliere Alexandria, care se afla tot la adresa sediului central al D.G.A.S.P.C Teleorman, dar care era amplasat într-o aripă situată în spatele clădirii sediului central, iar I., din câte reţin, figura angajată tot în cadrul aceluiaşi centru.

Fac precizarea că de regulă organigrama instituţiei era analizată şi aprobată în primul semestru al anului, mai exact după ce se aproba bugetul, spre sfârşitul trim. I.

Având în vedere acest aspect, în anul 2009, când am avut discuţia referitoare la cele două angajate cu preşedintele CJ Teleorman l-am informat pe acesta totodată şi cu privire la faptul că ANFP nu a aprobat ca Biroul de proiecte programe şi strategii al D.G.A.S.P.C Teleorman, al cărei şef era G., soţia preşedintelui CJ Teleorman, să rămână încadrat cu personal contractual.

Dat fiind acest fapt şi că cele două angajate continuau să figureze şi să funcţioneze pe organigrama D.G.A.S.P.C şi să lucreze la sediul HHHH. Teleorman, preşedintele CJ Teleorman, K., mi-a cerut să găsesc o modalitate prin care să pot înfiinţa în cadrul organigramei D.G.A.S.P.C Teleorman un serviciu cu personal contractual în care să fie încadrată şi soţia acestuia şi cele două angajate.

Cu ocazia audierii am fost întrebată şi mi s-a cerut să explic care este motivul pentru care de către preşedintele CJ Teleorman mi s-a cerut să găsesc o soluţie pentru ca soţia sa angajată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman să nu fie mutată pe o funcţie de funcţionar public ci să fie menţinută pe o funcţie contractuală având în vedere că funcţiile publice inclusiv cele de conducere sunt remunerate mai bine faţă de funcţiile de personal contractual.

În legătură cu această întrebare menţionez că funcţiile publice nu sunt remunerate mai bine decât funcţiile contractuale, iar în legătură cu faptul că G. trebuia să fie menţinută pe o funcţie contractuală, explicaţia mea este că aceasta nu trebuia să intre în conflict de interese, aşa cum probabil s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost funcţionar public, aceasta este explicaţia pe care eu mi-am dat-o având în vedere că, ulterior, am aflat din diferite discuţii şi din presă că aceasta avea calitatea de acţionar în diferite societăţi.

În urma discuţiilor cu consilierul respectiv am găsit o soluţie legală şi în statul de funcţii pe care l-am prezentat ulterior spre aprobare CJ Teleorman am înfiinţat Biroul secretariat în cadrul căruia au fost incluse persoane angajate contractual în cadrul instituţiei, inclusiv cele două angajate la care am făcut referire, Compartimentul arhivă, iar G. a fost trecută pe funcţia de şef al acestui birou secretariat.

Având în vedere că odată cu propunerea pentru modificarea organigramei D.G.A.S.P.C Teleorman şi înfiinţarea Biroului secretariat au fost făcute şi reduceri de personal prin eliminarea din organigramă a unor posturi rămase vacante l-am informat din nou pe preşedintele CJ Teleorman despre înfiinţarea biroului respectiv şi despre reducerile de personal operate şi i-am cerut să găsească o soluţie în sensul ca el să pună în vedere lui I. şi J. care lucrau la sediul HHHH. Teleorman să se prezinte la serviciu, în caz contrar urmând ca celor două să le fie desfăcut contractul de muncă. Acesta mi-a confirmat că le va spune celor două să vină la serviciu.

Precizez că discuţia referitoare la organigramă am avut-o cu preşedintele CJ Teleorman în luna iulie 2009, înainte de a se aproba organigrama.

Fac precizarea că la ultima discuţie pe care am avut-o cu preşedintele CJ Teleorman în legătură cu cele două angajate a participat şi administratorul public al CJ Teleorman, MMMM., persoană cu care am mai discutat şi ulterior şi pe care l-am informat în legătură cu faptul că situaţia celor două angajate continuă, în sensul ca nu s-au prezentat la serviciu, la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman.

Totodată, sperând în rezolvarea acestei situaţii, cu ocazia unor discuţii pe care le-am avut şi cu vicepreşedintele CJ Teleorman, NNNN., l-am informat şi pe acesta cu privire la faptul că I. şi J. nu vin la serviciu cu toate că mi s-a spus de către preşedintele CJ Teleorman că le va cere acestora să se prezinte la D.G.A.S.P.C Teleorman unde sunt angajate pentru a lucra.

Nici MMMM., nici NNNN. nu mi-au dat niciun răspuns la rezolvarea acestei probleme, înţelegând clar că şi ei, ca şi mine, sunt depăşiţi de această situaţie, cu toate că o cunoşteau.

La sfârşitul anului 2009, la mine la birou, la D.G.A.S.P.C Teleorman a venit I. pe care nu o mai cunoşteam, întrucât o văzusem o singură dată cu ocazia discuţiei pe care am avut-o şi la care am făcut referire, şi mi-a propus să derulăm un proiect în comun denumit Şcoala părinţilor, aceasta purtându-se faţă de mine ca şi când aş fi cunoscut-o. Abia după ce a plecat şi am înregistrat propunerea de derulare a proiectului i-am văzut numele şi am văzut că aceasta figurează ca angajat al D.G.A.S.P.C. În acel context am discutat ulterior cu administratorul public al CJ Teleorman MMMM.

În perioada septembrie - octombrie 2010, nu reţin exact, am fost sunată de către MMMM. care mi-a spus să o chem pe I. la serviciu. L-am întrebat pe acesta de ce să o chem numai pe aceasta nu şi pe J. şi mi s-a răspuns că de J. mai este nevoie la sediul HHHH. Teleorman şi că vor rezolva şi problema acesteia fără să-mi dea alte explicaţii.

I-am cerut lui AAA. să procedeze în consecinţă şi să o cheme la serviciu pe I., aceasta nu s-a prezentat iniţial, însă după ce am cerut să îi trimitem o adresă oficială prin care să îi cerem să se prezinte la serviciu aceasta a început să vină, iar eu personal i-am dat ca sarcini de serviciu corespondenţa instituţiei din cadrul Serviciului secretariat.

După ce mi-au fost prezentate dosarele de personal aparţinând angajatelor J. şi I. şi, având în vedere că în perioada după care am preluat funcţia de director general al D.G.A.S.P.C Teleorman am aprobat în calitate de director general rapoartele de evaluare privitoare la activitatea desfăşurată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman de către cele două angajate, respectiv că am semnat dispoziţii prin care celor două angajate le-a fost mărit coeficientul de salarizare şi respectiv au fost promovate prin trecerea de pe studii medii pe studii superioare, în cazul angajatei J., în condiţiile în care cunoşteam faptul că cele două nu vin efectiv la serviciu, explic acest fapt prin aceea că acordarea unei alte gradaţii celor două a fost făcută prin efectul legii şi prin urmare am semnat deciziile de trecere la o altă treaptă de salarizare a acestora, iar în ceea ce priveşte promovarea pe funcţie cu studii superioare din funcţie cu studii medii, J. s-a prezentat şi a susţinut un concurs pentru promovarea pe funcţie cu acordul meu.

Întrebare adresată de organul de urmărire penală: Menţionaţi dacă consideraţi că aţi procedat corect şi legal prin aprobarea rapoartelor de evaluare a celor două angajate, emiterea dispoziţiilor de mărire a treptelor de salarizare şi trecerea pe o funcţie superioară a numitei J. în condiţiile în care aveaţi cunoştinţă că cele două nu au lucrat efectiv în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman şi, prin urmare, rapoartele cu rezultatul evaluării activităţii acestora au fost întocmite în fals, iar cele două nu puteau fi trecute într-o treaptă superioară de salarizare având în vedere faptul că nu au lucrat efectiv în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman?

Răspuns: Având în vedere că de către ceilalţi angajaţi cu atribuţiuni privitoare la evaluarea activităţii celor două persoane şi respectiv prezenţa la serviciu a acestora nu mi-a fost prezentat niciun înscris din care să reiasă acest aspect chiar dacă am cunoscut situaţia de fapt, după cum am şi menţionat mai sus, nu puteam să procedez decât aşa cum am procedat şi cum am menţionat anterior."

Aceeaşi poziţie procesuală a avut-o inculpata A. şi în faţa instanţei de judecată unde, cu ocazia audierii, a detaliat cele susţinute la urmărirea penală, a prezentat contextul în care a aflat că cele două angajate nu vin la serviciu, motivul neprezentării lor, persoanele cu care a luat legătura şi ceea ce a discutat cu acestea referitor la situaţia celor două angajate, a oferit explicaţii legate de implicarea preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, K., în decizia acesteia de a fi menţinute în funcţie cele două angajate I. şi J., în cadrul Direcţiei Generale. De subliniat este faptul că inculpata A. nu a prezentat instanţei de judecată o altă situaţie de fapt decât cea învederată în cursul urmăririi penale, aşa cum, în mod nefondat, a susţinut inculpatul K.

"Atât I. cât şi J. erau deja angajate când eu am preluat funcţia de director executiv.

Eu nu am ştiut că cele două persoane erau angajate în subordinea mea, am aflat acest lucru de la AAA. care mi-a spus că sunt două persoane angajate, dar care nu vin la muncă deoarece lucrează la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman. Acesta se întâmpla în anul 2008.

I-am solicitat d-nei AAA. să-mi aducă dosarele de personal ale celor două angajate şi, de asemenea, să se prezinte şi numita d-na C., deoarece acesta era personalul mai vechi de la care eu am preluat conducerea instituţiei, C. fiind director interimar, iar în momentul în care am chemat o era director economic.

Aceasta din urmă mi-a adus la cunoştinţă că d-na J. care fusese angajată în timpul când era director inculpatul E., iar d-na I. fusese angajată înainte de a mă angaja eu chiar de către C., care îndeplinea funcţia de director interimar.

C. mi-a spus că cele două au fost angajate în structura noastră, dar că cele două îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

C. mi-a spus că, din câte ştie dânsa, angajarea celor două persoane s-a făcut la solicitarea d-nului K. De asemenea, mi-a precizat C. că nu ei i-a solicitat d-nul K. să fie angajată vreo persoană, însă mi-a spus că şi I. va lucra ca şi J. la sediul HHHH. Teleorman.

Eu le-am convocat atât pe J., cât şi pe I., ele mi-au spus că au fost angajate în cadrul direcţiei, însă existând mult de muncă în cadrul HHHH. Teleorman, îşi vor desfăşura activitatea acolo şi că despre acest lucru are cunoştinţă şi d-nul K.

Le-am pus în vedere să se prezinte la serviciul unde au contractul de muncă.

Deoarece cele două nu şi-au rezolvat problema, a doua zi, m-am prezentat la d-nul K. pentru a verifica dacă e adevărat ce mi-au spus cele două.

D-nul K. mi-a spus că are cunoştinţă despre situaţie şi că va rezolva situaţia în cel mai scurt, în sensul că în cel mai scurt timp le va angaja la organizaţia P.SD Teleorman.

Lui AAA. i-am explicat ce am discutat cu d-nul K. şi să urmărească situaţia şi să mă informeze.

Această situaţie a celor două angajate a durat până în anul 2014.

Eu atâţia ani nu am luat nicio măsură pentru că aşteptam tot timpul ca d- nul K. să ia dânsul o măsură pentru a le angaja pe cele două la HHHH. Teleorman.

Arat că d-nul K. nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsura de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o.

Nu este adevărat, aşa cum spune acuzarea, că le-aş fi determinat pe J., I., AAA. şi H. să semneze condici de prezenţă rapoarte de evaluare şi înscrisuri privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul direcţiei de cele două persoane angajate.

Într-o vineri în afara orelor de program am constatat pe hol că numiţii AAA. şi FFF., care îndeplineau funcţia şef resurse umane, respectiv şef administrativ, care mi-au spus că o aşteptau pe I. să completeze într-o condică de prezenţă. Atunci am aflat eu că acea condică de prezenţă trebuia trimisă la DNA şi lipseau anumite semnături, în anumite zile, de către I.

Eu am plecat către casă şi în curtea instituţiei m-am întâlnit cu I. şi nu am discutat cu ea.

În luna octombrie 2010 am primit un telefon de la d-nul MMMM., administratorul Consiliului Judeţean Teleorman care mi-a spus să o chem pe I. la locul de muncă din cadrul direcţiei.

Despre J. mi-a spus că, deocamdată, să o mai las, deoarece avea nevoie de ea la sediul HHHH. Teleorman.

Eu am cerut şefei de la personal să o cheme pe I. la locul de muncă în octombrie 2010, însă I. mi-a spus că nu d-nul MMMM. hotărăşte, ci d-nul preşedinte K.. Prin serviciul personal am dispus să fie notificată I. să se prezinte la locul de muncă, care s-a prezentat la serviciu şi i-am dat ca atribuţii să se ocupe de corespondenţă.

Practic, din noiembrie sau decembrie 2010, I. a venit la sediul direcţiei şi şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Mi s-a comunicat în scris de şeful de serviciu că nu vine zilnic la serviciu, am luat măsuri disciplinare pentru prima abatere, iar pentru a doua abatere am propus o în discuţie în comisia de disciplină conform Codului muncii, fiind sancţionată disciplinar cu diminuarea salariului.

J. nu a venit niciodată la centru.

În legătură cu J., deşi nu s-a prezentat nu am mai luat nicio măsură, deşi am discutat cu MMMM., administratorul Consiliului Judeţean Teleorman.

Acum îmi dau seama că am greşit că nu trebuia să accept situaţia pe care am găsit-o ca director cu privire la cele două.

Această perpetuare a situaţiei am acceptat-o deoarece mă aflam în subordonarea C.J Teleorman şi am luat-o ca pe o sarcină de serviciu.

Răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

De fiecare dată când apăreau schimbări în organigrame, respectiv când mă întâlneam cu d-nul K. îi spuneam de situaţia celor două, iar de fiecare dată d-nul K. îmi spunea să am răbdare că se rezolvă.

Deoarece nu se rezolva situaţia nu mai îndrăzneam să discut cu d-nul K. despre situaţia celor două angajate J. şi I.

Atunci când am discutat cu d-nul K. despre necesitatea transformării funcţiilor de personal contractual în funcţionar public, atenţionându-l că pot apărea nemulţumiri că unora le va diminua salariul, însă d-nul K. m-a atenţionat ca d-na G. să rămână pe aceeaşi funcţie de personal contractual.

La solicitarea d-nei procuror să dau explicaţii cu privire la unele paragrafe date în cursul urmăririi penale, arăt încă o dată că acele declaraţii date în faţa procurorul le-am dat cu voinţă proprie corespunde adevărului pe care îl cunoşteam astfel încât le menţin integral aşa cum au fost consemnate la urmărirea penală. Acele declaraţii de la urmărirea penală sunt semnate de către mine cât şi de apărătorul meu şi le-am citit înainte de a le semna atât eu cât şi apărătorul meu (s.n.).

Despre discuţia pe care am avut o cu d-nul K. i-am vorbit numai şefei personalului, respectiv d-nei AAA.

Eu nu am cunoscut şi nu mi s-a adus la cunoştinţă existenţa vreunei nemulţumiri legate de faptul că unii angajaţi erau prompt sancţionaţi însă d-nele J. şi I., deşi nu veneau la serviciu, nu erau sancţionate.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului K.:

Domnul K. nu mi-a reproşat niciodată că, aşa cum am arătat, am sancţionat-o disciplinar pe I. Arăt că d-nul K. nu mi-a reproşat că am chemat-o la muncă pe I.

Cred că de vreo 3, 4 ori am avut discuţii cu d-nul K. despre situaţia celor două angajate J. şi I.

La prima discuţie pe care am avut-o cu d-nul K. nu a fost nimeni prezent, la una dintre întâlniri a fost prezent şi d-nul MMMM.. Iar la una din întâlniri aceasta a fost foarte scurtă şi m-a trimis să discut cu unul din consilierii personali ai dânsului. Pe consilierul respectiv îl cheamă d-nul SSSSS.

Una sau două întâlniri a fost la C.J Teleorman în biroul d-nul K., iar una din cele două întâlniri a fost pe holul Consiliului Judeţean.

Nu ştiu cum o cheamă pe secretara de la cabinetul d-nul K., dar de obicei aceasta mă anunţa când intram în birou.

Când d-nul MMMM. mi-a spus să o chem la serviciu pe I. nu am discutat acest aspect cu K.

Au fost cu d-nul K. mai multe discuţii despre rectificări bugetare, având în vedere că bugetul instituţiei nu era niciodată suficient până la sfârşitul anului.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului H.:

Arăt că J. a avut în fişa postului atribuţii specifice arhivei, însă după câte ştiu eu nu a lucrat niciodată la arhivă.

H. a fost angajat ca funcţionar public, dar în perioada în care era şeful lui J. era încadrat ca personal contractual.

Nu este adevărat că i-aş fi cerut lui H. să întocmească vreun document referitor la activitatea lui J.

Nu este adevărat că i-aş fi solicitat H. să meargă la IIII. ca să ia de la acesta referatele privind activitatea lui J.

Completare răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

În cadrul compartimentului coordonat de G. funcţionau cinci angajaţi, inclusiv aceasta şi inculpatele J. şi I.

Eram în relaţii de subordonare ca director în raport cu Consiliului Judeţean şi, potrivit dispoziţiilor legale, puteam fi propusă la sancţiune de către preşedintele C.J, respectiv inculpatul K.

Arăt că a fost o teamă de a mea să nu fiu sancţionată de d-nul K., însă nimic din comportamentul acesteia nu a lăsat să se înţeleagă o asemenea ipoteză.

Mai fusesem cercetată în comisia de disciplină pentru un alt motiv şi îmi era teamă să nu fiu deferită comisiei de disciplină.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei G.:

Din modul în care am avut discuţia cu G. am rămas cu impresia că dânsa ştie de situaţia celor două angajate, din acest motiv eu nu i-am adus la cunoştinţă acestuia situaţia concretă a lui J. şi I.

Când s-a pus problema ca cele două angajate să ajungă în subordinea d-nei G. nu am avut o discuţie cu aceasta despre situaţia în care se aflau cele două, J. şi I., deoarece am crezut că intrând în subordonarea acesteia va exista o discuţie între dânsa şi cele două angajate pentru clarificarea situaţiei.

Este adevărat că, la un moment dat, am ieşit din biroul meu, însă nu îmi amintesc dacă am ieşit să le spun celor două angajate dacă că îşi pot desfăşura activitatea ca până în acel moment la sediul HHHH. Teleorman. Eu îmi aduc aminte că i-am spus să-şi rezolve situaţia".

Aspectele învederate în cuprinsul declaraţiei au fost reiterate de către inculpata A. cu ocazia confruntării realizate de instanţa de judecată la data de 21.03.2018 dintre aceasta şi inculpatul K.:

"1. Cunoaşteţi persoana cu care sunteţi confruntată şi funcţia acesteia în perioada 2006 - 2012?

Răspuns inculpata A.: DA, cunosc persoana este domnul K., la perioada respectivă a îndeplinit funcţia de preşedinte CJ Teleorman şi preşedinte al Organizaţiei Judeţene de Partid Teleorman.

Răspuns inculpat K.: Da, cunosc persoana aceasta fiind d-na A., care la data ce interesează cauza a îndeplinit funcţia de director executiv la DGASPC Teleorman.

2. Întrebare pentru inculpata A.:

A intervenit direct sau indirect la d-voastră în calitate de director executiv la DGASPC Teleorman inculpatul K. în vederea menţinerii pe funcţii a numitelor J. şi I.?

Inculpatul K., direct şi personal, mi-a cerut într-o discuţie să le menţin pe funcţiile respective în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman pe cele două persoane până când le va rezolva problema. Am făcut acest lucru când i-am adus la cunoştinţă inculpatului situaţia celor două se întâmpla în anul 2008, când la rândul meu am fost informată de şefa personalului AAA.. De faţă la această discuţie între mine şi K. nu a mai fost prezentă nicio persoană. Această discuţie a avut loc în cabinetul de preşedinte la CJ al domnului K.

Începând cu 2009 până în 2010 am mai adus şi alte discuţii, cred că 3 sau 4, în legătură cu situaţia celor două cu K. şi de fiecare dată îmi spunea să am răbdare că situaţia va fi rezolvată, iar, la ultima discuţie, mi-a spus că să-i pun la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în nr. de 800, că sunt destui care stau degeaba, deci numai trebuie să insist cu privire la situaţia celor două persoane. Toate aceste 3 sau 4 discuţii le-am avut pe holul de la ieşirea din sala de şedinţe a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă.

Nu pot indica o persoană care să confirme aceste întâlniri şi obiectul legat de cele două persoane.

3. Întrebare pentru inculpatul K.:

Aţi avut discuţii la iniţiativa doamnei director A. cu privire la situaţia numitelor J. şi I.?

Răspuns inculpat K.:

Nu am avut nicio întâlnire sau discuţie de genul celor la care a făcut referire inculpata A.

Pe holul la care face referire doamna A. erau foarte multe persoane de fiecare dată, iar suprafaţa acestuia era redusă, astfel încât nu se putea realiza o discuţie de genul afirmat de A.

4. Întrebare pentru inculpatul K.:

Aţi obligat-o printr-o modalitate sau alta sau aţi făcut presiuni asupra inculpatei A. din perspectiva funcţiilor îndeplinite pentru menţinerea în activitate a numitelor J. şi I.?

Răspuns inculpat K.: Nu, niciodată.

Întrebare pentru inculpata A.: Inculpatul K. din perspectiva celor două funcţii la care aţi făcut referire a exercitat asupra d-voastră vreo formă de presiune constrângere pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane, direct sau indirect?

Nu, inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane.

Nici cu privire la întocmirea documentelor referitoare la activitatea celor două ori cu privire la înscrierile în carnetul de muncă K. nu a exercitat niciun fel de presiune sau constrângere asupra mea.

5. Întrebare pentru inculpatul K.: V-aţi exercitat în vreun fel influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra persoanelor din conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman pentru menţinerea în funcţie a numitelor J. şi I., fie direct, fie indirect?

Răspuns inculpat K.: Nu, niciodată.

Întrebare pentru inculpata A.: Cunoaşteţi şi puteţi preciza dacă inculpatul K. şi-a folosit influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoanei din conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman pentru menţinerea în funcţie a celor două persoane?

Răspuns inculpata A.: Nu, nu cunosc ca inculpatul K. să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman."

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, apărarea inculpatei A. a solicitat achitarea acesteia, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât, în cazul unei infracţiuni comisive săvârşită prin omisiune, pentru existenţa ei trebuie să fie reglementată conduita pe care norma o impune funcţionarului şi, în situaţia în care această conduită obligatorie nu este adoptată de către funcţionar, acesta este pasiv de sancţionare. Or, inculpata a susţinut în apărarea sa că, în prezenta cauză, conduita la care era obligată (astfel cum susţine acuzarea) nu reprezenta o obligaţie, ci era un drept (art. 40 alin. (1) Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) din C. pen.

Analizând susţinerile inculpatei, Înalta Curte a făcut următoarele precizări: art. 17 din C. pen. nu are corespondent în C. pen. din 1969, deşi infracţiunea comisă prin omisiune este recunoscută ca atare de doctrină şi practica judiciară, totuşi nu a fost legal consacrată.

Infracţiunea comisivă poate fi săvârşită prin omisiune, potrivit dispoziţiilor art. 17 lit. a) şi b) din C. pen., în două cazuri: în primul caz, când există obligaţie legală sau contractuală a autorului de a acţiona; al doilea caz, când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Primul caz prevăzut în art. 17 lit. a) din C. pen., se caracterizează prin obligaţia juridică a subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului. Izvorul obligaţiei de a acţiona în cazul obligaţiilor comisive prin omisiune este reprezentat de lege sau contract.

Conduita la care era obligată inculpata A., în calitate de director executiv/general al D.G.A.S.P.C Teleorman, în sensul art. 17 alin. (1) din C. pen., era prevăzută în dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici unde e menţionată obligaţia funcţionarului public de a-şi îndeplini cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu (art. 43 alin. (1). Coroborând această obligaţie din legislaţia primară cu cele din legislaţia secundară, în care sunt detaliate îndatoririle de serviciu care-i reveneau inculpatei A., în calitate de director executiv/general, în sensul că, potrivit art. 8 alin. (3) lit. g) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C, controla activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplica sancţiuni disciplinare acestui personal. Astfel, această obligaţie din legislaţia secundară era prevăzută la nivelul legislaţiei primare, ca îndatorire de serviciu, fiind încălcată prin omisiune.

Susţinerea apărării inculpatei A., în sensul că art. 40 alin. (1) din Legea nr. 53/200 privind Codul muncii se referă la drepturile angajatorului, este reală, însă, ca orice raport juridic, raportul de muncă are un conţinut juridic format din drepturi şi obligaţii corelative ce revin subiecţilor participanţi. Între aceste drepturi şi obligaţii există o strânsă corelare, ele condiţionându-se. Astfel, drepturile angajatorului, prevăzute în Legea nr. 53/2003 (art. 40 alin. (1) lit. a) - f) nu pot fi analizate singular, ci trebuie coroborate cu obligaţiile salariatului, aşa cum sunt prevăzute în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, unde, la lit. a) şi c), există reglementată obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului, precum şi obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul de colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă. Or, atât timp cât salariatul avea aceste obligaţii, corelativ, directorul executiv avea dreptul de a controla îndeplinirea acestor obligaţii de către salariat. De altfel, acest drept prevăzut în art. 40 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii trebuie privit în corelaţie cu dispoziţia din legislaţia secundară, unde la art. 8 alin. (3) lit. g) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, era reglementată obligaţia de aplicare de sancţiuni disciplinare în sensul dreptului prevăzut de art. 40 alin. (1) Codul muncii, tocmai în respectarea dezideratului de a da întâietate "interesului public faţă de cel privat" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/15 ianuarie 2014). Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că, în îndeplinirea acestei obligaţii, martora KKKK. a menţionat în cuprinsul declaraţiei sale faptul că:

"în rândul angajaţilor DGASPC Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea DGASPC Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei". Aceleaşi menţiuni le face şi martora OOOO.:

"Menţionez că pentru toţi ceilalţi angajaţi erau luate măsuri disciplinare în situaţia în care lipseau de la serviciu, însă în cazul celor două, fiind cunoscută situaţia lor, nu s-a luat niciodată vreo măsură". În lumina acestor aspecte de fapt şi de drept, nu se poate susţine că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (1) din C. pen.

Mai mult, fapta de abuz în serviciu nu a fost săvârşită doar prin omisiune, ci şi prin comisiune, constând în îndeplinirea unor acte cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, respectiv, emiterea unor decizii de promovare, întocmirea unor rapoarte de evaluare a performanţelor profesionale ale inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă.

În apărarea sa, inculpata A. a mai arătat că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost trimisă în judecată nu se poate circumscrie unui ilicit de natură penală, ci, mai degrabă, unui ilicit de natură disciplinară, derivat din încălcarea de către angajat a obligaţiei de prestare a muncii şi de o eventuală înlesnire a acestui comportament de către angajatorul care nu l-a cercetat şi sancţionat pe acesta, dar i-a plătit în continuare salariul.

În dezacord cu susţinerile apărării inculpatei A., Înalta Curte a apreciat că fapta inculpatei nu se poate circumscrie unei abateri disciplinare, având în vedere gravitatea acesteia, periculozitatea socială a urmărilor produse, gradul de perturbare a relaţiilor pe care le-a atins, felul şi intensitatea vinovăţiei inculpatei, natura mobilului urmărit, împrejurările concrete în care s-a săvârşit (numărul persoanelor implicate, perioada de timp îndelungată a menţinerii în funcţie a celor două angajate fără ca acestea să se prezinte în cadrul D.G.A.S.P.C), valoarea totală a prejudiciului (108.612 RON).

Răspunderea disciplinară apără o ordine socială determinată, cu caracter specific, cea a relaţiilor de muncă şi de producţie la nivelul unităţilor, pe câtă vreme răspunderea penală apără şi valori considerate ca fiind primordiale la nivelul întregii societăţi: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, proprietatea publică, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.

Or, prin menţinerea ca angajate, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, a inculpatelor J. şi I., pe o durată de aproximativ 7 ani în cazul primei (2006 - 2013) şi 4 ani în cazul celei de-a doua (2006 - 2010), fără ca acestea să se prezinte la locul de muncă şi să presteze activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, perioadă pe parcursul căreia au încasat drepturi salariale, iar în carnetul de muncă s-a operat vechimea în muncă, fără ca inculpata A. să întreprindă, conform atribuţiilor de serviciu care o obligau în acest sens, vreun demers în vederea sancţionării, deşi cunoştea situaţia acestora, nu se poate susţine că s-a adus atingere doar relaţiilor sociale de la nivelul instituţiei, ci a afectat proprietatea publică, precum şi întreaga ordine de drept. Astfel, şi din perspectiva principiului "ultimo ratio", atingerea adusă valorilor sociale ocrotite prin faptele săvârşite prezintă un grad ridicat de intensitate, de gravitate de natură să justifice sancţiunea penală, legea penală fiind singura în măsură să asigure protejarea valorilor sociale ocrotite, celelalte măsuri de ordin civil, administrativ, fiind improprii asigurării acestui deziderat (în acest sens Decizia nr. 405/15 iunie 2016).

În raport, cu aceste considerente, este nefondată susţinerea inculpatei că paguba produsă este rezultatul direct al neprezentării la serviciu a inculpatelor J. şi I., iar nu al nesancţionării lor de către inculpată.

Înalta Curte a apreciat că între conduita inculpatei A. care nu şi-a exercitat prerogativa prevăzută de lege de sancţionare a celor două angajate, acceptând ca acestea să încaseze salariul, deşi nu se prezentau la serviciu şi, totodată, a îndeplinit unele acte cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, respectiv, emiterea unor decizii de promovare, întocmirea unor rapoarte de evaluare a performanţelor profesionale ale inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă, şi prejudiciul produs, există legătură de cauzalitate.

Prin atitudinea sa pasivă, intenţionată, inculpata A. a contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos, aspect care rezultă cu atât mai mult cu cât, potrivit propriei declaraţii a mers la K. tocmai în considerarea faptului că cele două încasau salariul fără să presteze vreo activitate şi pentru a-l întreba ce să facă în această situaţie.

Atât prin concluziile orale, cât şi prin intermediul celor scrise, inculpata A. a mai solicitat schimbarea încadrării juridice date faptei prin rechizitoriu, din infracţiunea de abuz în serviciu şi fals intelectual, în infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. din 1969.

În dezvoltarea motivelor prin care s-a susţinut cererea având ca obiect schimbarea de încadrare juridică, inculpata a adus următoarele argumente:

- potrivit actului de sesizare, fapta de abuz în serviciu de care a fost acuzată inculpata A. ar fi fost săvârşită, atât prin neîndeplinirea unui act cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, respectiv nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatelor I. şi J. având în vedere că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, cât şi prin îndeplinirea unor acte cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, respectiv emiterea unor decizii de promovare, întocmirea rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale a aceloraşi două inculpate prin care s-a creat aparenţa că cele două s-ar fi prezentat la locul de muncă;

- fapta de care este acuzată inculpata A. are în compunere, atât acţiuni, cât şi inacţiuni, dar numai forma comisivă ar întruni elementele constitutive a două infracţiuni, respectiv cea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut, pentru sine sau pentru altul, avantaje patrimoniale, dar şi cea de fals intelectual săvârşite în concurs ideal de infracţiuni, respectiv acţiunile ce constituie element material al infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă şi element material al infracţiunii de fals intelectual;

- în raport, cu dispoziţiile art. 289 din C. pen. 1969 prin care era reglementat falsul intelectual, legiuitorul a incriminat falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate ori prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări;

- diferenţa dintre infracţiunea de fals intelectual şi cea de fals material în înscrisuri oficiale este ca acţiunea de atestare - ca element material al infracţiunii - să se realizeze de către un funcţionar public la un anumit moment: dacă în cazul primei infracţiuni, acţiunea de atestare are loc la momentul întocmirii actului ce reprezintă obiectul material al infracţiunii,

- în cazul celei de-a doua infracţiuni, activitatea de ştergere, adăugire se produce ulterior momentului întocmirii actului oficial;

- or, în opinia inculpatei A., nu aceasta a fost cea care a realizat acţiunile de întocmire a:

a) fişei de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2006 ce a fost întocmită de şeful ierarhic al angajatei;

b) fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2008 a fost întocmită şi semnată de F.;

c) fişele de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anii 2007 - 2008 au fost întocmite de şeful ierarhic superior;

d) rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru perioada 01 ianuarie - 31 decembrie 2010, respectiv 01.01.2011 - 31.12.2011 au fost întocmite de B.;

e) raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru perioada 01 ianuarie - 31 decembrie 2013 a fost întocmit de H.

- or, susţine inculpata A., acţiunile puse în sarcina sa în legătură cu aceste înscrisuri sunt ulterioare momentului întocmirii lor şi reprezintă, eventual, acte de conducere care ar putea realiza elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu;

- de asemenea, în privinţa semnării unor dispoziţii întocmite de serviciul resurse umane din cadrul D.G.A.S.P.C, respectiv de martora (fosta inculpată) AAA., prin care s-au dispus promovări sau schimbări ale locului de muncă al inculpatelor, opinia inculpatei A. este aceeaşi, în sensul că acestea au fost întocmite anterior, iar aceasta nu a realizat decât acte de conducere prin semnarea lor;

- în ceea ce priveşte învinuirea de la pct. III, respectiv că inculpata a determinat pe inculpaţii J., I., AAA. şi H. să semneze condicile de prezenţă, rapoartele de evaluare şi înscrisurile privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul D.G.A.S.P.C de către inculpatele J. şi I., în opinia inculpatei această învinuire, deşi nu s-ar regăsi în analiza în drept făcută de procuror la fila x, ea nu poate îmbrăca decât forma unei instigări la fals intelectual, deşi inculpatele J. şi I. nu au fost trimise în judecată ca autoare a infracţiunilor de fals intelectual, ci ele sunt complice la faptele autorilor;

- în opinia apărării, respectivele acţiuni considerate de acuzare a fi elemente materiale ale două infracţiuni nu pot fi reţinute decât ca element material al unei singure infracţiuni, respectiv de abuz în serviciu. În acest sens, inculpata a făcut trimitere şi la doctrina de drept substanţial penal, respectiv că trebuie deosebite modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatării înscrisurilor, în această din urmă modalitate (a soluţionării unei situaţii privind starea de fapt) trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie dată) care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului. Falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului, nu şi rezolvarea care îl precede sau îl premerge. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare, atunci va exista infracţiunea de abuz în serviciu;

- or, în ceea ce o priveşte pe inculpata A., acesteia i se impută că, în calitatea sa de director executiv la D.G.A.S.P.C Teleorman, a aprobat acte întocmite de alţi funcţionari, a emis dispoziţii prin care a soluţionat anumite situaţii de fapt (mutarea), aşadar acte de rezolvare, iar nu de întocmire, ceea ce atrage concluzia că faptele descrise în actul de sesizare ca fiind săvârşite de aceasta s-ar circumscrie, în mod exclusiv, infracţiunii de abuz în serviciu, iar nu celor de abuz în serviciu şi fals intelectual.

Atât, prin concluziile orale, cât şi prin cele scrise, inculpata A. a susţinut că acţiunile considerate de acuzare a fi elemente materiale ale două infracţiuni nu pot fi reţinute decât ca element material al unei singure infracţiuni, respectiv de abuz în serviciu, în acest sens inculpata făcând trimitere la doctrina de drept substanţial penal.

Analiza trimiterii făcute de inculpată pune în lumină faptul că, în situaţia "[...] întocmirii unui înscris din oficiu, în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatărilor înscrisului [...] trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului; falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului, nu şi rezolvarea care îl precede. [...] Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare, atunci [...] va exista infracţiunea de abuz în serviciu" (Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Vol. IV, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 389).

Prealabil analizării cererii de schimbare a încadrării juridice, Înalta Curte a reţinut că sunt necesare unele precizări cu privire la cele două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată inculpata A.

Astfel, cât priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, C. pen. prevede în art. 297 alin. (1) şi (2) o singură infracţiune de abuz în serviciu, ce cuprinde toate infracţiunile prevăzute distinct în C. pen. din 1969 - art. 246, art. 247, art. 248, dar şi abuzul în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 248¹.

Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., abuzul în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos (prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" trebuie înţeles "îndeplineşte prin încălcarea legii", ca urmare a Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României) şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Infracţiunea de abuz în serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Conform art. 13² din Legea nr. 78/2000 în vigoare din 1 februarie 2014, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Prin dispoziţiile art. 248 din C. pen. 1969, legiuitorul a incriminat Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos (prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos"trebuie înţeles "îndeplineşte prin încălcarea legii", ca urmare a Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României) şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 în reglementarea anterioară datei de 01 februarie 2014, legiuitorul a prevăzut că "Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani".

Din examinarea dispoziţiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000, atât în reglementarea de dinainte de 01 februarie 2014, cât şi după această din urmă dată, se constată că acestea incriminau şi incriminează abuzul în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. majorându-se cu o treime, în timp ce în reglementarea anterioară datei de 1 februarie 2014 pedeapsa era închisoarea de la 3 la 15 ani.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, atât în reglementarea C. pen. din 1969, cât şi în C. pen. în vigoare, legiuitorul a incriminat falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar (public în actuala reglementare - s.n.) aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, cu menţiunea că în vechea reglementare subiectul activ era "funcţionar".

Cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor a fost considerată neîntemeiată, între cele două infracţiuni existând diferenţe semnificative sub aspectul obiectului juridic special şi conţinutului constitutiv.

În cazul infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care sunt condiţionate de exercitarea corespunzătoare de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu în cadrul unităţilor publice, urmărindu-se combaterea comportamentelor abuzive, a atitudinilor incorecte ce duc la păgubirea sau încălcarea drepturilor sau intereselor persoanelor care intră în raporturi de serviciu cu unităţile unde lucrează făptuitorii.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea prevăzută de art. 13² raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. sau art. 248 din C. pen. 1969 este, în general, una comisivă, însă unele fapte se pot realiza şi prin omisiune, conţinutul infracţiunii realizându-se, fie prin acţiunea de realizare, prin încălcarea legii, a atribuţiilor de serviciu, fie prin inacţiune, respectiv neîndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului.

Urmarea imediată constă, fie în producerea unei pagube, fie în vătămarea drepturilor ori a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, existând şi o condiţie suplimentară ca faptele să conducă la obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, obiectul juridic special priveşte relaţiile sociale în formarea şi desfăşurarea cărora este necesară deplina încredere în conţinutul înscrisurilor oficiale, înscrisuri indispensabile în sfera largă a acestor relaţii.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, acesta constă în acţiunea de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări care ar fi trebuit să fie constatate.

În prezenta cauză, ceea ce i se impută inculpatei A. este faptul că ar fi atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului legate tocmai de starea de fapt care a determinat întocmirea înscrisurilor respective, stare de fapt care se constituie în situaţia premisă din conţinutul juridic al infracţiunii de fals intelectual.

Deşi inculpata a susţinut că, în calitatea sa de director executiv la D.G.A.S.P.C Teleorman,

- a aprobat acte întocmite de alţi funcţionari,

- a emis dispoziţii prin care a soluţionat anumite situaţii de fapt (mutarea), aşadar acte de rezolvare, iar nu de întocmire, ceea ce ar atrage, în opinia sa, concluzia că faptele descrise în actul de sesizare ca fiind săvârşite de aceasta s-ar circumscrie, în mod exclusiv, infracţiunii de abuz în serviciu, iar nu celor de abuz în serviciu şi fals intelectual, Înalta Curte nu a îmbrăţişat aceste susţineri. Astfel, pornind tocmai de la trimiterea făcută de inculpată la doctrina citată anterior, autorii citaţi au subliniat faptul că trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului; falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului, nu şi rezolvarea care îl precede. Or, în cauza de faţă, semnarea de către inculpata A. a înscrisurilor oficiale care au determinat inculparea sa nu s-a realizat înainte de întocmirea acestor înscrisuri, adică nu a fost un act de rezolvare care a precedat întocmirea înscrisului, ci semnarea de către inculpata A. a respectivelor înscrisuri s-a realizat ulterior, desăvârşind înscrisul oficial, conferindu-i valenţele de a produce consecinţele juridice în vederea cărora acel înscris a fost întocmit.

Faţă de considerentele expuse, nu s-a putut reţine că suntem în prezenţa unei singure infracţiuni, respectiv cea de abuz în serviciu, aşa cum se susţine de către apărare, ci în prezenţa a două infracţiuni.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, inculpata a recunoscut faptul că a semnat acele înscrisuri, însă a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, deoarece nu a fost cea care a realizat acţiunea de întocmire a respectivelor acte, ci alte persoane (H., F., B.).

Înalta Curte a apreciat că prin semnarea de către inculpata A. a acelor înscrisuri care atestau o situaţie neconformă cu realitatea, situaţie despre care inculpata cunoştea, aspectele de fapt din cuprinsul acelor înscrisuri au produs consecinţe juridice ulterioare.

Astfel, s-a constatat, dincolo de orice bănuială rezonabilă că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpata A., motiv pentru care va fi condamnată la pedeapsa închisorii pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi fals intelectual.

4. C.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata C. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969.

Cu privire la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea efectuării urmăririi penale, într-un alt dosar ce va fi înregistrat pe rolul secţiei de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpata C., în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006, şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, în calitate de director executiv adjunct economic al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B.), pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive şi a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună;

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat

- activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei J. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 21.931 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpată în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi de probele propuse de către inculpată şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpata C. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

Inculpata C., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, a susţinut, în esenţă, că este nevinovată, că nu a cunoscut faptul că cele două angajate J. şi I. nu se prezentau la serviciu, că nu a avut atribuţii, în calitatea sa de director economic, de sancţionare disciplinară a celor două inculpate, neexercitând atribuţiile angajatorului şi nici nu există probe din care să rezulte situaţia de fapt reţinută de parchet.

Astfel, audiată în calitate de suspectă, la data de 22.03.2016, inculpata C. a declarat următoarele:

Precizez totodată că întocmirea rapoartelor de evaluare a angajaţilor DGASPC se face de către şeful direct al persoanei evaluate, la dispoziţia compartimentului resurse umane, în acest caz, B. care în acea perioadă era şeful Serviciului Administrativ, după întocmirea acestor rapoarte de evaluare se transmitea serviciului Resurse umane, care de obicei mi le aducea spre semnare sau le lăsa la mapă pentru a-mi fi aduse.

Nu am avut cunoştinţă în legătură cu faptul că numita J. nu s-a prezentat la serviciu iar atribuţiunea de a sesiza lipsa acesteia de la serviciu revenea şefului direct al acesteia, care întocmea şi pontajul angajaţilor serviciului.

Eu nu am avut în atribuţiile de serviciu verificarea prezenţei la serviciu a angajaţilor.

(...) În ceea ce priveşte contactul meu cu angajaţii serviciului, fac precizarea că eu discutam doar cu şefii serviciilor din subordine, aproape zilnic (...)".

După extinderea urmăririi penale faţă de inculpata C., aceasta a fost audiată la data de 04.04.2016, arătând următoarele:

Din câte îmi amintesc eu am ocupat cu delegaţie funcţia de director executiv o perioadă scurtă de timp, nu pot să mi-o amintesc cu exactitate, deoarece printr-o altă Hotărâre a Consiliului Judeţean Teleorman, am fost suspendată din funcţia de director executiv la conducerea DGASPC însă, în fapt, în virtutea atribuţiilor ce îmi reveneau prin fişa postului am asigurat în continuare, în mod operativ, conducerea DGASPC Teleorman, până la numirea în funcţia de director a numitei A.

Referitor la învinuirea adusă în sarcina mea potrivit căreia în perioada 29 iulie 2005 - 06 iulie 2006, nu am luat măsuri de sancţionare a angajatei J. care nu s-a prezentat la serviciu, deşi era angajată în funcţia de referent în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, arăt că nu am avut cunoştinţă că această persoană nu s-a prezentat la serviciu.

Menţionez că acea perioadă a fost una grea pentru instituţie deoarece acesta nu avea numit director general, iar eu aveam în responsabilitate atât funcţia de director economic cât şi problemele operative ale directorului general care cădeau tot în sarcina mea.

În faza de cercetare judecătorească, inculpata C. şi-a menţinut poziţia procesuală din cursul urmăririi penale, nerecunoscând săvârşirea faptelor:

"În perioada ce interesează cauza este adevărat că aveam funcţia de funcţionar public şi îndeplineam funcţia de director adjunct.

Ştiu că numita J. în anul 2005 a dat un concurs şi ştiam că a fost angajată în cadrul Centrului de Consiliere şi Sprijin Părinţi. Aceasta era funcţionar contractual.

Eu ştiam că J. este angajată la centrul despre care am făcut vorbire nu am avut niciodată informaţii în sensul că aceasta nu şi desfăşura activitatea la centrul respectiv, ci la centrul HHHH. astfel cum se susţine în actul de acuzare.

În anul 2011, când se pretinde că aş fi semnat raportul de evaluare a numitei J., eu nu mi-am recunoscut semnătura pe documentul respectiv.

Deoarece inculpata G. se afla la un moment dat în concediu şi era vremea salariilor am auzit că se punea problema persoanei care trebuia să întocmească pontajele, nu mai ştiu dacă pentru ambele sau numai pentru J. şi eu am cerut să se facă o adresă către biroul de resurse umane să pună la dispoziţie pontajele. Alte informaţii nu am primit cu privire la cele două persoane.

Ceilalţi salariaţi ştiau că sunt mai rigidă lucram numai pe bază de documente şi nu mi au adus niciodată la cunoştinţă situaţia celor două.

Nu ştiu şi nu pot preciza cât timp a lipsit de la serviciu inculpata G., însă pot afirma că era vorba de plata salariilor pe o lună.

Nu îmi aduc aminte ca inculpatul B. să mi fi adus la cunoştinţă că angajata J. nu s-ar fi prezentat la locul de muncă.

Eu, personal, potrivit funcţiei pe care o îndeplineam la data respectivă, nu aveam competenţă să dispun iniţierea procedurii de sancţionare în concordanţă cu dispoziţiile din Codul muncii.

Aceste atribuţii aparţin angajatorului, în consecinţă erau în sarcina inculpatei A.

Menţin declaraţiile date la urmărirea penală deoarece am spus adevărul. Eu însă am perceput o anumită constrângere exercitată asupra mea de către organele de anchetă deoarece mi s-a spus "doamnă ştiţi unde trebuie să ajungem". Am fost jignită de organele de urmărire penală şi am plecat tulburată, plângând deoarece mi s-a sugerat că aş fi mincinoasă şi că "fac cinema".

Cât am fost director interimar şi pe parcurs mie personal nu mi s-a cerut nimic de către inculpatul K. şi nici de alte persoane în numele dânsului.

Răspunsuri la întrebările formulate de reprezentantul Ministerul Public:

Aceste constrângeri asupra mea au fost exercitate al momentul când aveam calitatea de suspect şi ulterior am devenit inculpat.

Cu privire la parag. din declaraţia de la urmărirea penală în care am afirmat că se cunoştea "că J. era protejată, se cunoştea la nivelul direcţiei" se referă la faptul că eu am aflat despre acest amănunt în februarie 2014 când ne-a chemat dna A. pe toţi directorii şi ne-a informat că este o adresă de la DNA şi că urma să punem la dispoziţia acestei instituţii nişte documente.

Anterior anului 2014 eu nu am făcut afirmaţia că se cunoştea că vreuna din cele două ar fi fost protejată.

Prin exprimarea că cineva este protejat eu am înţeles să definesc situaţia în care existau unele persoane care veneau la serviciu când voiau, îşi făceau lucrările când voiau, nu respectau termenele.

Arăt că pentru această conduită funcţionarii putea fi sancţionaţi de noi directorii "însă pur şi simplu noi ne chinuiam cu aceste persoane".

Au fost şi persoane sancţionate în perioada respectivă.

Dacă aş fi ştiut acele situaţii la datele respective cu certitudine aş fi sesizat-o pe inculpata A. să declanşeze procedurile legale.

Eu nu pot da explicaţii legate de afirmaţiile coinculpatei F.

Arat că nu pot explica ceva relativ la afirmaţiile pe care le au făcut alte persoane în prezenta cauză.

Numita F. nu se afla în subordinea mea şi în consecinţă nu putea să fi dispus acesteia sau să-i dau dispoziţii.

În cadrul direcţiei au fost şi situaţii în care pentru abateri grave de la normele Codului muncii au fost sancţionate corespunzător persoanele respective, chiar cu desfacerea contractului de muncă.

Precizez că personalul a fost sancţionat inclusiv cu diminuarea salariilor pentru abateri de la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului H.:

Pontajele pentru cele două angajate pentru luna respectivă mi-au fost întocmite de numita AAA. şi, de asemenea, tot ea mi le-a prezentat.

AAA. întocmea pontajele acolo unde existau birouri şi nu servicii.

AAA. îndeplinea funcţia de şef serviciu resurse umane şi în această calitate avea obligaţia să verifice condica de prezenţă şi era în subordinea directă a directorului general, dna A.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei F.:

Numita TTTTT. a murit în anul 2008 şi nu aveam cunoştinţă de vreo legătură dintre aceasta şi vreuna din cele două angajate.

Nu am cunoştinţă ca vreuna din persoanele din cadrul serviciului unde mi-am desfăşurat activitatea să fi protejat pe vreuna dintre angajate care fac obiectul cauzei" (declaraţie instanţa de fond, 30.10.2017).

Înalta Curte a apreciat că susţinerile inculpatei C., potrivit cărora nu ar fi cunoscut faptul că inculpatele J. şi I. nu s-au prezentat la serviciu în perioada în care aceasta a deţinut funcţia de Director Executiv, respectiv Director Executiv Adjunct Economic, sunt contrazise de declaraţiile martorilor şi inculpaţilor audiaţi în cauză.

Astfel, martora OOOO., a declarat în cursul urmăririi penale:

Menţionez că, încă de la angajare, ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat, că cele două angajate nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate, deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

(...) Precizez că, inclusiv directorii adjuncţi ai DGASPC Teleorman, C. şi D. aveau cunoştinţă despre situaţia angajatelor J. şi I., deoarece serviciile şi centrele în care acestea au fost repartizate se aflau în subordinea acestora (...)".

În faza de cercetare judecătorească, martora şi-a menţinut declaraţia de la urmărire penală, neprecizând aspecte noi:

"Arăt că la procuror am spus adevărul pe care eu îl ştiam şi nu mi-a cerut nimeni să spun altceva decât lucrurile pe care eu le cunoşteam în mod direct.

În consecinţă îmi menţin declaraţiile date la procuror.

M-am pensionat în anul 2009 şi până la acea dată am îndeplinit funcţia de referent în cadrul Biroului Resurse Umane al D.G.A.S.P.C Teleorman.

Mă subordonam nemijlocit directorului general al direcţiei.

Eu ştiu că pe J. şi I. le-am angajat noi în cadrul direcţiei, însă, din câte îmi aduc aminte, acestea, în realitate, îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman. Deoarece nu mi-am adus aminte mi s-a dat şi am citit declaraţia de la urmărirea penală şi, conform împrejurărilor, în sensul că la angajarea lui J. s-a implicat direct d-nul E., iar la angajarea lui I. s-a implicat numita C.

În acea perioadă directorii instituţii mi-au spus că nu vor veni la direcţie, ci vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

Nu ştiu de ce toată lumea ştia şi a acceptat această situaţie.

Doamna director D., dar şi doamna director C. pe care anterior o chema C. cunoşteau situaţia celor două angajate şi o tolerau."

Referitor la declaraţia acestei martore, inculpata C. a susţinut că nu reflectă adevărul, deoarece, în anul 2007, martora plecase din cadrul Direcţiei şi nu mai avea de unde să cunoască ce se întâmpla în cadrul unităţii. Susţinerea inculpatei C. cu privire la plecarea martorei OOOO. din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, în anul 2007, este posibil să fie reală (apărătorul inculpatei D. a arătat în concluziile scrise şi orale că, în anul 2009, aceasta a plecat, iar inculpata A., în declaraţia de la urmărire penală, a susţinut că acest lucru s-a realizat în anul 2008), dar trebuie făcută precizarea că OOOO., în depoziţia sa, a relatat fapte şi împrejurări din perioada în care şi-a desfăşurat activitatea. Or, inculpatele I. şi J. au fost angajate în anul 2006, fiind un interval de 1 an până la plecarea martorei din instituţie, astfel încât cele relatate coincid cu perioada când martora a fost prezentă la serviciu. Mai mult, AAA., în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, confirmă faptul că martora OOOO. cunoştea situaţia celor două angajate, acesta fiind cea care a informat-o şi pe ea cu privire la neprezentarea lui I. şi J. în cadrul Direcţiei, astfel încât afirmaţiile inculpatei C. referitoare la realitatea celor declarate de martora OOOO., sunt lipsite de suport probator:

"În luna noiembrie 2007 după preluarea funcţiei de şef serviciu Resurse umane, juridic, contencios, am fost mutată în birou cu doamna OOOO. şi am început să am contact cu ştatul de personal, ştatul de funcţii şi organigrama. De la doamna OOOO. am început să cunosc salariaţii, inclusiv cum sunt repartizaţi pe funcţii şi pe centre şi cu această ocazie, am aflat şi despre existenţa ca angajate ale instituţiei a numitelor J. şi I. Tot de la doamna OOOO., am aflat că aceste două angajate nu vin la serviciu, că doar îşi încasează salariu de la DGASPC Teleorman şi că în fapt cele două îşi desfăşoară activitatea la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.".

De altfel, declaraţia martorei OOOO. nu este singulară, aceasta coroborându-se cu cea a martorului IIII., care fiind audiat în cursul urmăririi penale referitor la implicarea inculpatei C., a arătat:

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent, (...) În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului (...)".

În faza de cercetare judecătorească, martorul IIII. şi-a menţinut poziţia procesuală din cursul urmăririi penale şi a susţinut, cu ocazia audierii, la data de 16.01.2018, următoarele:

"Arăt că declaraţiile de la urmărirea penală le-am dat în libertate de voinţă şi conştiinţă nimeni nu mi-a sugerat să acuz pe cineva sau să fac afirmaţii neadevărate, astfel încât mi le menţin (...)

Pe numita J. la angajare mi-a prezentat-o domnul director E., mai precis a prezentat-o întregului colectiv.

Nu îmi aduc aminte dacă atunci sau ulterior d-nul director E. a precizat că J. nu va lucra în cadrul centrului, ci în altă parte, fără să precizeze unde. Ulterior nu am mai văzut-o la sediul pe d-na J.

Deoarece eram persoana desemnată cu întocmirea pontajelor d-nul director E. mi-a cerut să fac pontajul şi pentru J.

Situaţia s-a perpetuat în sensul că din dispoziţia persoanelor despre care am făcut vorbire la urmărirea penală, adică directorul şef D. şi H. am continuat să întocmesc fişele de pontaj, deşi ştiam că ea nu vine la serviciu în cadrul direcţiei. Ulterior şi doamna C. mi-a cerut să întocmesc fişele de pontaj".

De asemenea, fiind audiat la urmărire penală, inculpatul B. a declarat:

Recunosc că am întocmit şi semnat acest document, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această persoană nu se prezintă la serviciu însă acest document, ca şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acestei angajate, pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2011, le-am întocmit şi semnat după ce am adus la cunoştinţă conducerii instituţiei, respectiv directorului adjunct C., căreia mă subordonam direct, directorului general A. şi şefului Serviciului Resurse umane AAA.

Am întocmit şi semnat aceste documente, după ce mi s-a cerut să le întocmesc de către şeful meu direct C.

Fac precizarea că am adus la cunoştinţă directorului C., care era şeful meu direct şi directorului A. faptul că angajata J. nu venea la serviciu, având în vedere că mi s-a cerut să întocmesc documentele menţionate, însă C. mi-a cerut să le întocmesc şi să nu comentez, deoarece J. era cunoscută ca fiind o persoană protejată de Consiliul Judeţean Teleorman şi mi s-a spus textual de către C., că, în situaţia în care nu întocmesc documentele menţionate, voi zbura din serviciu atât eu, cât şi aceasta ca director adjunct economic.

(...) Doresc să precizez faptul că, atunci când am preluat funcţia de şef serviciu, având în vedere că această angajată nu se prezenta şi eu trebuia să fac pontajul, i-am adus la cunoştinţă şefei mele directe, C., faptul că J. nu vine la serviciu, iar aceasta mi-a cerut să îmi văd de treabă şi să o trec prezentă în pontaj pe J., spunându-mi că, în caz contrar, vom fi daţi afară atât eu, cât şi aceasta. Acelaşi lucru mi l-a spus şi directorul general A. şi odată când am refuzat să o trec pe J. prezentă în pontaj, am fost chemat de AAA. la personal şi mi-a cerut să refac pontajul (...)."

În faza de cercetare judecătorească, inculpatul B. şi-a menţinut poziţia procesuală din faza de urmărire penală şi a arătat, cu privire la implicarea inculpatei C., următoarele:

"Cu d-na C. am discutat situaţia lui J. şi cu d-na A., dar şi cu d-na AAA.

Eu mi-am dat seama din discuţii că J. este beneficiara unei clemenţe a persoanelor cu funcţii de conducere pe care le am menţionat.

Mi-a cerut să întocmesc documentele cu privire la J. de către d-na C., d-na A. şi d-na AAA. (...) Cele mai multe discuţii le-am avut cu d-na C., care mi-a spus că dacă nu fac respectivele documentele s-ar putea să-mi caut de serviciu în altă parte".

Aceleaşi aspecte rezultă şi din declaraţiile de la urmărire penală, cât şi din cursul cercetării judecătoreşti ale inculpatei F. care a arătat:

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

Audiată în cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a arătat:

"Menţin integral toate declaraţiile pe care le-am dat în cursul urmăririi penale, inclusiv cea intitulată declaraţie de martor.

Este adevărat că am constatat că acele două J. şi I. nu s-au prezentat la muncă, la posturi, această constatare am făcut-o în ianuarie 2009, când mi s-a cerut de d-na director A. şi de ceilalţi directori să prezint raportul şi fişa de evaluare ale tuturor angajaţilor şi atunci am constatat că pe cele două nu le cunoşteam.

Această situaţia a fost generată de faptul că pe lângă cele 3 centre pe care le aveam în coordonare am mai primit încă 3 centre de asemenea, pentru coordonare astfel, volumul de muncă a crescut foarte mult.

La acest centru despre care se face vorbire în actul de sesizare nu m-am deplasat, deoarece nu am considerat că este necesar, întrucât nu erau asistaţi permanent.

În acele împrejurări i am comunicat d-nei director economic C. că nu le cunosc pe cele două. Cred că pusesem o întrebare incomodă şi am fost dată afară din birou de d-na director economic.

În urma discuţiei cu d-na C. mi-am dat seama că cele două J. şi I. că sunt protejate de d-na C.

La data respectivă secretarul general al CJ Teleorman era naşa d-nei C. (...) Menţin şi pasajele din declaraţia de la urmărirea penală în care am afirmat că, din modul cum s-a comportat d-na director C. faţă de mine, în cazul în care aş fi refuzat să dau curs solicitărilor sale aş fi suferit repercusiuni".

Declaraţiile martorei AAA. din faza de urmărire penală (audiată în calitate de inculpată), menţinute în cursul judecăţii, confirmă cele susţinute de martorii şi inculpaţii sus menţionaţi, infirmând susţinerile inculpatei C. potrivit cărora nu ar fi cunoscut situaţia celor două angajate:

"(...) Cu privire la cele două angajate J. şi I., situaţia era cunoscută de către toată conducerea DGASPC Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţii C. şi D., precum şi de ceilalţi salariaţi care nu aveau funcţii de conducere, dar care activau în cadrul Organizaţiei HHHH., iar directorul A. dăduse practic verbal dispoziţie tuturor şefilor de servicii în subordinea cărora au fost mutate cele două să le întocmească pontaje în care să fie trecute prezent, precum şi toate celelalte documente care le priveau, rapoarte de evaluare, fişe de post, toţi fiind obligaţi să se conformeze, având în vedere că situaţia lor era cunoscută de către toţi şefii de servicii pe care i-au avut pentru că şi aceştia la rândul lor făceau parte din Organizaţia HHHH., unde cele două îşi desfăşurau activitatea (...)".

"Menţin după ce mi-a fost pusă la dispoziţie declaraţia de la urmărire penală parag. în care făceam referire şi dădeam explicaţii la împrejurarea că persoanele cu funcţie de conducere din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman cunoşteau situaţia celor două persoane".

Inculpata A. a confirmat, la rândul său, implicarea inculpatei C. în activitatea infracţională, arătând în declaraţia dată la data de 08.01.2015 în faza de urmărire penală, următoarele:

"(...) După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei DGASPC mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul DGASPC Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care, în fapt, nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul DGASPC Teleorman, ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. După ce am luat la cunoştinţă despre acest aspect am chemat-o pe directorul economic C. şi i-am cerut explicaţii în legătură cu angajarea celor două persoane şi aspectul privitor la activitatea acestora, am cerut de asemenea lui AAA. dosarele de personal al celor două, iar C. mi-a spus că J. a fost angajată de către E. care deţinuse funcţia de director general înaintea lui C., iar în ceea ce o priveşte pe I., C. mi-a spus că ea a angajat-o pe această fată în perioada în care a deţinut funcţia de director general interimar şi că i s-a cerut să angajeze această persoană şi să accepte ca, în fapt, I. să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman de către preşedintele CJ Teleorman din acea perioadă K. (...)".

Inculpata A., în cursul cercetării judecătoreşti, şi-a menţinut această declaraţie:

"C. mi-a spus că cele două au fost angajate în structura noastră, dar că cele două îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

C. mi-a spus că, din câte ştie dânsa, angajarea celor două persoane s-a făcut la solicitarea d-nului K. De asemenea mi-a precizat C. că nu ei i-a solicitat d-nul K. să fie angajată vreo persoană, însă mi-a spus că şi I. va lucra ca şi J. la sediul HHHH. Teleorman".

Martorul FFF. a declarat la urmărire penală, referitor la activitatea inculpatei C., următoarele:

"(...) În anul 2009, am aflat că J., era şi angajată la DGASPC Teleorman, deoarece figuram pe aceiaşi foaie de pontaj, în cadrul Serviciului Administrativ însă aceasta nu a venit niciodată la serviciu să îşi desfăşoare activitatea, deoarece era tot timpul la sediul organizaţiei de partid.

Precizez că şi eu am făcut la rândul meu parte din organizaţia de partid a HHHH. Teleorman şi de cele mai multe ori, când mergeam la partid, o găseam acolo pe J.

Din discuţiile pe care le-am avut în acea perioadă cu şeful meu FFFFF., am înţeles că era de notorietate în cadrul DGASPC Teleorman faptul că atât J. cât şi I. sunt pontate la DGASPC şi că în fapt lucrau la organizaţia HHHH., acest lucru fiind cunoscut şi tolerat inclusiv de conducerea DGASPC Teleorman.

(...) Referitor la faptul că în anul 2008, figuram pe aceeaşi foaie colectivă de prezenţă cu J. şi că aceasta nu venea la serviciu, precizez cu siguranţă că directorul C. care avea în subordine serviciul din care făceam parte avea cunoştinţă că J. nu venea la serviciu, deoarece foile colective de prezenţă, în mod normal, erau văzute şi de către directorul C., care avea obligaţia în calitate de director economic să vizeze foile colective de prezenţă, însă precizez cu siguranţă că aceasta ştia că J. nu venea la serviciu, acest aspect fiind cunoscut de către toţi angajaţii instituţiei.

Această situaţie devenise atât de notorie, încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I., să nu vină la serviciu şi să îşi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. (...)".

În faza de cercetare judecătorească martorul FFF. şi-a menţinut declaraţiile de la urmărire penală, arătând:

"Menţin afirmaţia din declaraţie că în discuţiile cu şeful meu FFFFF. am înţeles că era de notorietate în cadrul DGASPC Teleorman că cele două persoane erau încadrate la direcţie însă de fapt lucra la organizaţia HHHH. Această situaţie era tolerată chiar de conducerea direcţiei DGASPC.

Întrucât nu se întâmpla nimic cu cele două am tras concluzia că se bucurau de o protecţie.

Ulterior anului 2012 am avut mai multe discuţii cu I. legat de modul în care înţelegea să se prezinte la serviciu şi prin referate scrise am făcut cunoscută direcţiei situaţia, respectiv directorilor C. şi A.

Începând cu anul 2012, când am devenit şef de serviciu nu i-am făcut foaie de prezenţă.

Doamna director C. era la curent cu faptul că I. nu venea la serviciu.

Din cadrul direcţiei toată lumea ştia că cele două deşi sunt plătite pe funcţii în cadrul direcţiei în realitate nu lucrau, ci îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH.

Declaraţiile date anterior în cursul urmăririi penale le menţin întrucât am spus adevărul nu au fost presiuni asupra mea.".

Faţă de declaraţiile prezentate, susţinerile inculpatei C., în sensul că nu a avut cunoştinţă de situaţia inculpatelor J. şi I. care nu se prezentau la serviciu, sunt singulare, lipsite de suport probator. Din probele administrate în mod nemijlocit, în condiţii de publicitate şi oralitate de către instanţă, a reieşit, în mod cert, că aceasta a cunoscut situaţia celor două angajate, fiindu-i prezentată de către angajaţii Direcţiei, atât scris cât şi verbal, iar atunci când realizau acest fapt erau sfătuiţi de inculpată "să-şi vadă de treaba lor", fiindcă riscau pierderea locului de muncă, atât aceştia, cât şi inculpata.

De asemenea, inculpata, în apărarea sa, a mai susţinut că nu a încălcat nicio normă din legislaţia primară în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin omisiunea de a le sancţiona disciplinar pe cele două angajate J. şi I.

Înalta Curte, din actele şi lucrările dosarului a reţinut că, prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29.07.2005, inculpata C. a fost numită cu delegaţie director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, iar, ulterior, prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 168 din 30.08.2005, s-a dispus revocarea Dispoziţiei Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29.07.2005, privind numirea cu delegaţie a inculpatei C. în funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 108 din 20 septembrie 2005 s-a revocat Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005, privind numirea inculpatului E. pentru exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice de conducere vacantă de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman.

De la data de 20 septembrie 2005 (data revocării din funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman a inculpatului E.), până la data de 06 iulie 2006, această funcţie a rămas vacantă, ulterior fiind numită A. (Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006).

În toată perioada cuprinsă între 01 august 2005 - 06 iulie 2006 (cu excepţia perioadei cuprinsă între 29 august 2005 - 20 septembrie 2005, când a fost numit director executiv E.) atribuţiile de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman au fost exercitate de către C., în virtutea atribuţiilor stabilite prin fişa postului, fără a fi numită printr-un act administrativ.

Prin Dispoziţia nr. x din 08.12.2006 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, inculpata C. a fost numită în funcţia de Director executiv adjunct economic.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că în perioada 29 iulie - 28 august 2005 şi 21 septembrie 2005 - 06 iulie 2006, C. a avut calitatea de Director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman.

În perioada 08 decembrie 2006 - prezent, C. deţine funcţia de Director executiv adjunct economic.

Astfel, în calitate de director executiv şi director economic, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpata C. a încălcat, atât dispoziţii din legislaţia primară, cât şi din legislaţia secundară:

- dispoziţiile art. 16 alin. (4), art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114.(1) (fost art. 111 alin. (1) şi art. 247 - 250 (fost art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (legislaţie primară),

- dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici (legislaţie primară)

coroborate cu

- art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu - modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010) (legislaţie secundară);

- art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzută în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare (legislaţie secundară);

- art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman (legislaţie secundară).

Potrivit prevederilor art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, Directorul Executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale:

- Aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director, atribuţii ce se regăsesc în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- Controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Potrivit fişei postului nr. x din data de 07.07.2005, Directorul Executiv Adjunct este înlocuitorul de drept al Directorului Executiv în lipsa acestuia.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitate de Director Executiv Adjunct Economic sunt prevăzute în dispoziţiile art. 16, art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman.

Dintre atribuţiile principale, pot fi reţinute:

- Organizează, conduce, îndrumă şi răspunde de activitatea serviciilor şi compartimentelor din subordine: Serviciul Economic, Financiar Contabil - Compartiment Finanţe - Buget şi Compartiment Contabilitate - Salarizare, Plăţi prestaţii sociale, Compartiment achiziţii publice şi contracte servicii sociale şi Serviciul Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare;

- răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine;

- elaborează fişa postului pentru şefii compartimentelor din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- coordonează activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională a personalului din subordine atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Considerentele reţinute în secţiunea III.1 din prezenta hotărâre referitoare, atât la argumentele instanţei cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în raport şi cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, cât şi cu privire la noţiunea de angajator, sunt valabile şi în ceea ce o priveşte pe inculpata C., motiv pentru care instanţa nu le va mai relua. Astfel, atribuţiile acesteia legate de constatarea abaterilor disciplinare şi sancţionarea lor erau prevăzute la nivelul legislaţiei principale şi detaliate prin legislaţie secundară, iar drepturile angajatorului prevăzute de art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii le-a exercitat şi în perioada în care a fost director executiv, cât şi director executiv adjunct economic.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte a constatat că fapta inculpatei C. există, e infracţiune şi a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

5. D.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata D. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 şi fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

S-a reţinut, în actul de sesizare, că, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, inculpata D., în calitate de director executiv adjunct al D.G.A.S.PC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a angajatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului;

- de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive;

- a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. 321 din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către J.;

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea numitei J., având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, creând aparenţa că inculpata J. s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată la D.G.A.S.P.C Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Potrivit organigramei şi statului de funcţii ale D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobate prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 76/18.05.2012, Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, avea un singur angajat, respectiv pe inculpata J., angajat care nu s-a prezentat niciodată la locul de muncă.

Pe de altă parte, Complexul de servicii destinat copilului şi familiei din cadrul căruia făcea parte Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, era situat în municipiul Alexandria, chiar în sediul central al D.G.A.S.P.C. Teleorman, unde se afla şi biroul inculpatei D.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpată în cursul judecăţii, determinând readministrarea lui, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi cu probele propuse de către inculpată şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpata D. se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual.

În faza de urmărire penală, cu ocazia audierii, la data de 22.03.2016, inculpata D. a arătat:

"În legătură cu faptele pentru care sunt învinuită, în prezenţa apărătorului ales avocat UUUUU., declar următoarele:

Menţin în totalitate declaraţia dată anterior în cauză în calitate de martor şi în completarea acesteia raportat la faptele reţinute în sarcina mea mai fac următoarele precizări:

Din anul 2000 şi în prezent lucrez în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, mai exact în perioada 2000 - 2006 decembrie am deţinut funcţia de auditor, iar din anul 2007, luna ianuarie şi în prezent deţin funcţia de director general adjunct în prezent având delegate atribuţii de director general.

În calitate de director general adjunct, am avut în responsabilitate directă instituirea şi monitorizarea măsurilor de protecţie pentru copii şi adulţi (în jur de 1.300 de cazuri), pentru care aveam obligaţia să coordonez modul de acordare a serviciilor sociale.

Referitor la vizarea de către mine a fişei cu atribuţiuni de serviciu a angajatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, precizez următoarele:

Eu personal nu am participat la întocmirea fişei cu atribuţiuni de serviciu menţionată, această sarcină a revenit şefului de Complex de servicii destinat copilului şi familiei, care în acea perioadă a fost H.

Fişa respectivă de post a angajatei J. mi-a fost cel mai probabil adusă pentru semnat fie prin intermediul Serviciului Secretariat, fie lăsată pentru semnare de către şeful complexului.

În mod concret fişele de post se întocmesc pentru fiecare angajat de şefii direcţi ai centrelor, se avizează de către şefii ierarhici şi se aprobă de către directorul general.

În mod concret nu îmi amintesc împrejurările în care această fişă a fost avizată de mine, însă aşa cum am precizat în mod obişnuit eu avizez fişele cu atribuţiuni de serviciu de la toate centrele din cadrul DGASPC Teleorman care intră în subordinea indirectă a mea cât şi pentru structurile din cadrul aparatului propriu al DGASPC Teleorman care îmi sunt subordonate în mod direct şi indirect.

În ceea ce priveşte contrasemnarea raportului privitor la performanţele profesionale a angajatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, acest raport a urmat ca şi fişa de post aceiaşi procedură de întocmire şi avizare, respectiv:

Conform fişei postului, întocmirea acestor rapoarte de evaluare, cade în atribuţia şefului de centru, ulterior acest raport fiind supus spre avizare şefului ierarhic şi directorului general.

Fac precizarea că în momentul contrasemnării raportului de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., eu nu am avut cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu. Probabil şi acest raport mi-a fost adus spre a fi semnat în aceleaşi condiţii ca şi fişa de post pentru angajata menţionată.

În acest moment precizez, în mod clar, că raportul de evaluare menţionat mi-a fost adus spre a fi semnat de către H. - şeful centrului care mi-a transmis şi prin reţeaua internă de comunicare în format electronic un fişier cu toţi salariaţii de la centrele pe care le coordonează.

Nu mai ştiu perioada în care mi-a fost transmis documentul respectiv în format electronic.

În ceea ce priveşte aprobarea referatelor din 04.06.2013 şi din 11.09.2012, privitoare la activitatea desfăşurată de angajata J., fac următoarele precizări:

Tot H. mi-a spus că documentele respective au fost făcute de către IIII. angajat în cadrul Complexului.

În cazul angajatei J., precizez că nu am primit nicio sesizare sau propunere de sancţionare a acesteia privitoare la absentarea acesteia de la serviciu.

Cu ocazia audierii, am fost întrebată de organul de urmărire penală, dacă având în vedere obligaţiile ce îmi revin în calitate de director adjunct, care are în responsabilitate asistenţa socială, aveam în atribuţiuni verificarea periodică a modalităţii în care se desfăşoară activitatea în centre, în care se respectă drepturile beneficiarilor şi dacă în perioada respectivă am vizitat centrul de consiliere şi tineri de peste 18 ani.

La această întrebare, menţionez că nu îmi amintesc să fi vizitat vreodată acest centru, având în vedere că era un centru de zi, care nu a avut beneficiari în sistem rezidenţial. Totodată precizez că nu cunoşteam tot personalul care figura pe schema centrului deoarece organigrama era făcută de directorul general, iar eu nu aveam acces la aceasta şi nu eram consultată cu privire la problemele legate de personalul centrelor.

Am fost întrebată unde avea sediul Centrul de consiliere a tinerilor de peste 18 ani, în perioada 2013 şi precizez că nu cunosc unde se afla acest centru.

Cu ocazia audierii mi-a fost adresată întrebarea cum explic faptul că în cele două rapoarte de evaluare ce mi-au fost transmise spre aprobare de către H., referitoare la activitatea angajatei J., sunt menţionate numele unor persoane, copii sub vârsta de 18 ani, având în vedere că centrul respectiv (de acordare sprijin tineri peste 18 ani), nu a avut beneficiari şi de ce am aprobat aceste rapoarte având în vedere aceste aspecte.

Nu am acordat importanţă conţinutului celor două rapoarte, având în vedere că, din discuţiile purtate cu colegii, cu IIII. am înţeles că anterior, J. a fost angajată şi în cadrul unui centru de consiliere copii şi părinţi însă eu nu am cunoscut-o nici pe J., nici pe I.

Pe cele două persoane cred că le-am văzut o singură dată, în cursul anilor 2009 - 2010 când s-au prezentat pentru un concurs de promovare."

În faza de cercetare judecătorească, inculpata D. a arătat:

"Nu contest că în perioada respectivă am avut calitatea de funcţionar public care este menţionată în rechizitoriu.

Este adevărat că pe documentele despre care se face vorbire în actul de acuzare mi-am recunoscut semnătura, însă nu îmi amintesc modalitatea în care acestea mi-au fost transmise pentru contrasemnare, avizare.

Fişa cu atribuţiuni de serviciu trebuie întocmită şi există indiferent de numele persoanei care ocupă acea funcţie şi nu are legătură cu prezenta la serviciu a persoanei.

De asemenea, potrivit legii trebuie să existe un raport anual de evaluare a performanţelor profesionale.

Eu nu am ştiut că J. nu s-a prezentat la serviciu 01.06.2012 - 31.12.2013.

Deşi eram director executiv adjunct, nu aveam competenţe cu privire la personal.

Aveam 400 de salariaţi în subordine, nu aveam cum să ştiu ce se întâmplă la fiecare centru, care la rândul lui avea un şef de centru.

Nu intra în competenţa mea să examinez fişele de prezenţă, condicele de prezenţă etc., iar aceste documente nu se ataşau la raportul de evaluare a performanţelor profesionale.

Arat că documentele menţionate în rechizitoriu au fost întocmite ulterior demisiei d-nei J., respectiv după ce s-au iniţiat proceduri judiciare de către DNA.

Cu privire la cele două referate nr. x, y arat că ele mi-au fost prezentate de H. care mi-a spus că documentele au fost cerute, iar ulterior avizării, mi-a spus că au fost cerute de directorul general din acea perioadă, numita A.

Cele două referate mi s-a spus că erau tehnoredactate în calculator ci doar a fost o formalitate că au fost listate şi ulterior prezentate. Ulterior, am aflat că acele documente fuseseră întocmite de d nul IIII., respectiv funcţionarul care făcuse pontajele.

Mi s-a precizat că documentele respective, adică referatele sunt cerute la un control. Nu mi s-a precizat cine anume făcea controlul. Aceste două referate nu au nicio legătură cu prezenţa sau activitatea concretă ca salariat a numitei J. La acel moment, nu aveam de unde să ştiu dacă J. s-a prezentat sau nu la serviciu, iar în cele două referate, făceau, dacă îmi amintesc, făceau menţiune la copii, care nu făceau obiectul de competenţă pentru Centrul de Tineri peste 18 ani.

Nu am avut niciodată discuţii cu numitele J. şi I., este posibil să le fi văzut în perioada 2009 - 2010 la un concurs de promovare.

În toată această perioadă nu am auzit niciodată vorbindu-se despre numele K.

Cele două persoane angajate fuseseră încadrate anterior deţinerii de către mine a funcţiei de conducere la care se face referire.

Eu nu am participat la elaborarea organigramelor de personal, ele fiind făcute de d-na director A. împreună cu şefa compartimentului personal şi juridic, respectiv AAA.

Încă o dată precizez că prezenţa la serviciu a unei persoane este în competenţa exclusivă a serviciului de personal.

Arăt că pe întreaga perioada când am deţinut funcţia nimeni nu a venit la mine să mă informeze că numita J. nu s-ar fi prezentat la serviciu.

Răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

Arat că Centrul de Consiliere şi Sprijin pentru Tinerii de peste 18 ani nu avea efectiv un sediu. Această structură exista în documente, însă, în realitate nu a funcţionat niciodată nu a avut beneficiari în perioada despre care se vorbeşte în rechizitoriu, nici în anul 2012 şi nici în anul 2013. Nu cunosc cu câţi angajaţi figura această entitate. Pe hârtie această entitate era în structura DGASPC Teleorman, respectiv în subordonarea mea indirectă ca director executiv adjunct, însă nu a avut activitate pe cei 2 ani. Practic, din acest motiv nici nu s-a pus problema vizitării acestui centru.

Pentru mine statul de personal al acestei entităţi, adică Centrul de Consiliere şi Sprijin pentru Tinerii de peste 18 ani, era un subiect tabu nu am avut niciodată acces la date sau informaţii privind această entitate.

Încă o dată arat că nu am ştiut niciodată că numita J. era angajată la acest centru de consiliere.

Pentru că era un centru de consiliere pentru tinerii de 18 ani, nu am crezut că este nimic nepotrivit atunci când mi-au fost aduse cele două referate referitoare la J. pentru că se scria ceva despre copii ca beneficiari ai centrului.

Eu, semnând sute de documente, nu am apreciat necesar să cer lămuriri suplimentare la cele două referate despre activitatea inculpatei J.

DGASPC Teleorman era în relaţii de subordonare pe plan financiar cu Consiliului Judeţean Teleorman, fiind ordonator principal de credite. De asemenea Consiliului Judeţean Teleorman realiza şi coordonarea administrativă şi organizatorică.

Ştiam că d-na A. fusese anterior consilier judeţean, nu cunosc dacă avea şi funcţii politice sau nu.

În condiţiile în care anumite entităţi subordonate directorului executiv adjunct nu avea numit un şef, eu întocmeam fişe de post, rapoarte de evaluare etc, respectiv nu exista un şef de structură.

Pe calculatorul de serviciu nu mai eu aveam acces chiar dacă nu era parolat.

Este adevărat că pe calculatorul meu au fost găsite documente printre cele menţionate de acuzare, însă acele documente îmi erau transmise prin reţeaua de internet, o reţea internă. Aceste documente primite trebuiau actualizate şi în felul astă explic de ce au fost găsite pe calculatorul meu, dar nu sunt singurele documente, am zeci de fişe de post, rapoarte de evaluare etc.

Eu nu am cerut niciodată să mi se prezinte acele evidenţe despre care am făcut vorbire că erau "tabu", deoarece nu aveam de ce să le cer.

Din perspectiva funcţiei pe care am avut o, nu aveam în atribuţie de serviciu obligaţia de iniţiere a demersurilor pentru sancţionarea inculpatei J., obligaţia a revenit şefului centrului, iar d-na J. nu era funcţionar public, era personal contractual.

Arat încă o dată că nicio persoană angajată nu mi s-a plâns şi nu mi-a sesizat că J. nu venea la serviciu sau de ce nu a fost sancţionată, în timp ce alţi salariaţi erau sancţionaţi rapid.

Eu m-am încadrat la D.G.A.S.P.C Teleorman în anul 2000 şi în această perioada am avut concediu pentru creştere copil.

În subordinea mea, ca director adjunct executiv, erau peste 400 de persoane.

Arăt că niciodată A. nu m-a informat că J. nu va lucra la Centrul de Consiliere şi îşi va desfăşura activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei D.:

Nu am avut niciodată în coordonare directă Centrul de Consiliere pentru Tinerii de peste 18 ani.

Arăt că niciodată nu am cerut vreunei persoane să facă pontaje pentru numita J.

În toată această perioadă ce interesează cauza nu s-a întâmplat să preiau şi atribuţiile directorului DGASPC Teleorman.

Competenţa în ce priveşte angajarea persoanelor aparţinea directorului general A.

Eu nu am avut calitatea de angajator, această calitate revenind d-nei director general A.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului H.:

Arăt că perioada ce interesează cauza şi numitul H. era personal contractual şi nu funcţionar public.

Arăt că şi cu privire la fişa cu atribuţiuni de serviciu, H. mi-a spus că ulterior avizării au fost cerute de directorul general, respectiv de d-na A.

Eu nu am vorbit cu d-na A. dacă într-adevăr d-na director dăduse dispoziţie să i se întocmească fişa cu atribuţiuni de serviciu.

Încă o dată precizez că nu eu i-am cerut lui H. să mi aducă fişa ci el mi a adus respectiva lucrare.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei A.:

Eu făceam parte din colegiul director a instituţiei.

În colegiul director se discutau numai ştatele de funcţii generale, iar organigramele erau unele generale, adică nişte căsuţe desenate fără alte precizări.

La data respectivă nu existau comisii de evaluare profesională, evaluarea fiind făcută de şeful direct al angajatului.

Rapoartele de activitate nu se întocmesc pe persoane, ci se întocmesc pe structuri ale entităţii juridice.

Precizez încă o dată că eu aveam în subordine funcţionari publici, iar comisia de disciplină prev. de H.G. nr. 1344/2007 se referea exclusiv la funcţionari publici.

Personalul contractual era supus comisiilor de cercetare administrative conform Codului muncii.

Precizez că atribuţia din fişa postului meu se referă exclusiv la funcţionarii publici, nu la personalul contractual. Personalul contractual era supus şefilor de centre."

Susţinerile inculpatei D. potrivit cărora declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi conţin generalităţi, fără ca persoanele respective să fi vorbit personal cu aceasta despre situaţia celor două inculpate J. şi I. şi, totodată, nu a întocmit şi nu a avizat niciun document în perioada 1.06.2012 - 31.12.2013, acest lucru realizându-se ulterior, după ce cele două îşi dăduseră demisia, nu sunt de natură să ducă la concluzia că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată.

Raportat la probatoriul existent, este neverosimilă apărarea inculpatei potrivit căreia nu ar fi cunoscut situaţia celor două inculpate J. şi I., în condiţiile în care la nivelul Direcţiei Generale era de notorietate că cele două, deşi angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, îşi desfăşurau activitatea la organizaţia HHHH. Teleorman. Or, în condiţiile în care angajaţii Direcţiei cunoşteau acest fapt, nu se poate ca persoana care le avea în subordine să nu ştie de acest lucru, cu atât mai mult cu cât persoanele audiate au învederat că inculpata avea cunoştinţă de situaţia celor două angajate.

Astfel, fiind audiată, martora OOOO. a declarat în faza de urmărire penală:

"(...) În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi ulterior a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005 iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J. de către E. iar I. de către C.

Menţionez că încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat că cele două angajate, nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

Menţionez că acest fapt era unanim cunoscut de către toţi angajaţii DGASPC însă având în vedere că instituţia se subordona Consiliului Judeţean Teleorman, iar atât această instituţie cât şi DGASPC aveau conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat, niciun angajat, nici şefii de servicii în care figurau angajate cele două, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privitoare la absenţa de la serviciu a numitelor J. sau I. sau în legătură cu faptul că acestea doar încasau salariul şi lucrau în fapt la sediul HHHH.

Această situaţie a continuat pe toată perioada cât eu am lucrat în cadrul DGASPC Teleorman, inclusiv după preluarea funcţiei de director general de către A.

În mod concret, Complexul de servicii destinate copilului şi familiei în care au fost angajate J. şi I. o perioadă, s-a aflat în subordinea directă a directorului adjunct D., care răspundea de copiii aflaţi în centre, iar de serviciul economic şi administrativ răspundea C.

Martora OOOO. a avut aceeaşi poziţie procesuală cu privire la implicarea inculpatei D. şi în cursul cercetării judecătoreşti, unde a arătat:

"Doamna director D., dar şi doamna director C. pe care anterior o chema C., cunoşteau situaţia celor două angajate şi o tolerau.

Răspunsuri întrebări apărător inculpata D.:

E adevărat că eu nu am avut nicio discuţie directă cu cele două doamne director însă toate lumea ştia situaţia, deci dânsele în calitatea lor de director ştiau această situaţie a celor două angajate.

Doamna director D. coordona Centrele pentru copii. Eu cred că fiind director dânsa putea să clarifice situaţia celor două angajate".

Martorul IIII., în faza de urmărire penală, a susţinut:

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent. (...) În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului (...)".

În faţa instanţei de judecată, la data de 16.01.2018, cu ocazia audierii, martorul IIII. şi-a menţinut poziţia procesuală de la urmărire penală, arătând:

"Le cunoşteam pe ambele persoane ce interesează prezenta cauză respectiv J. şi I.

Pe numita J. la angajare mi-a prezentat-o domnul director E., mai precis a prezentat-o întregului colectiv.

Nu îmi aduc aminte, dacă atunci sau ulterior, d-nul director E. a precizat că J. nu va lucra în cadrul centrului, ci în altă parte, fără să precizeze unde. Ulterior nu am mai văzut-o la sediul pe d-na J.

Deoarece eram persoana desemnată cu întocmirea pontajelor d-nul director E. mi-a cerut să fac pontajul şi pentru J.

Situaţia s-a perpetuat în sensul că din dispoziţia persoanelor despre care am făcut vorbire la urmărirea penală, adică directorul D. şi H. am continuat să întocmesc fişele de pontaj, deşi ştiam că ea nu vine la serviciu în cadrul direcţiei. Ulterior şi doamna C. mi-a cerut să întocmesc fişele de pontaj.

Se vorbea printre angajaţi că doamna J. lucrează la sediul HHHH. Teleorman.

După ce s-au declanşat cercetările a venit la mine domnul H. care mi a spus că doamna A. şi a cerut să întocmească urgent mai multe documente care să justifice activitatea lui J. în cadrul direcţiei. Eu am urmat această dispoziţie şi pe calculator am întocmit documentele respective.

Din auzite am aflat că şi I., în fapt, îşi desfăşura activitatea la sediul HHHH. Teleorman însă, aceasta din urmă, a mai şi lucrat la sediul direcţiei în ultima perioadă.

Este adevărat că atunci când mi-a cerut documentele d-nul H. era foarte supărat deoarece asupra lui s-au făcut presiuni de către doamna director general A.

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu executam ordinul d-nei director A.

Răspunsuri întrebări reprezentantul Ministerului Public: nu are întrebări de formulat.

Răspunsuri întrebări adresate de domnii avocaţi:

D. coordona Centrul Maternal, deoarece a fost o perioadă în care nu a existat şef, astfel încât coordonarea a fost preluată de directorul adjunct D.

Arăt că domnul H. mi-a spus o singură dată că urmează să o introduc în fişa de pontaj care era una comună pentru mai mulţi angajaţi, iar eu am făcut acest lucru lunar pentru că fişele se întocmeau lunar.

Precizez că inculpatul H. mi-a spus să continui să o menţin în fişa de pontaj comună pe numita J., aceasta de astfel figurând şi până în acel moment în fişa colectivă de pontaj."

Martora AAA., cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, a arătat:

Martora KKKK., în faza de urmărire penală, a învederat:

"(...) Precizez că eu nu am lucrat niciodată nici cu J., nici cu I., iar faptul că acestea nu vin la serviciu era cunoscut şi tolerat de toată conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman, inclusiv de către directorii adjuncţi, dar care nu luau nicio măsură de sancţionare a acestora, având în vedere că cele două angajate lucrau la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, iar toţi directorii ocupau funcţiile de conducere fiind susţinuţi politic de către HHHH. Teleorman (...)".

În cursul cercetării judecătoreşti, martora (...) şi-a menţinut declaraţiile de la urmărire penală, arătând:

"Numita J. am aflat că era angajată în cadrul direcţiei, însă am aflat că în realitate nu venea la serviciu, fiind de notorietate că îşi desfăşura activitatea la secretariatul sediul HHHH. Teleorman.

Acest aspect era de notorietate şi era cunoscut de majoritatea angajaţilor evident şi de către directori.

Şi situaţia numitei I. a fost asemănătoare cu precizarea că în ultima perioadă aceasta s-a mai prezentat la sediul direcţiei.

Eu nu am avut niciodată acces la informaţii, în sensul cine le-a angajat şi cine le sprijinea pe cele două, ci numai că le tolera, în sensul că directorul general era cel care tolera această situaţie.

Mie, personal, nimeni nu mi-a cerut să mă implic în această activitate de tolerare a situaţiei descrise.

Răspunsuri întrebări reprezentantul Ministerului Public:

Într-o situaţie în care am plecat de la serviciu cu 10 min. mai devreme din dispoziţia doamnei director A. s-a procedat la verificarea situaţiei mele şi am fost sancţionată cu scăderea cu 2 ore din salariu, deşi erau de notorietatea că anumite persoane nu veneau la serviciu.

Eu am reproşat d-nei A. că, în timp ce eu sunt sancţionată pentru 10 min., iar alţii care lipsesc zile întregi nu au fost sancţionaţi, iar d-na A. mi-a spus "tăcerea e de aur".

Cele relatate în declaraţii la procuror le-am cunoscut atât prin faptul că lucram la sediul central, dar şi din faptul că, ulterior, primeam informaţii de la colegii mei".

De asemenea, relevante sunt şi declaraţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti:

- RRRR. (declaraţie 31.10.207) care a arătat că, "din anul 2009, când am revenit la serviciu se ştia la nivelul colectivului că cele două persoane nu îşi desfăşoară activitatea la locul de muncă, ci la sediul HHHH.", respectiv PPPP., care, în declaraţia dată la 15.02.2018, a susţinut că "la nivelul Direcţiei se vorbea că cele două în realitate nu veneau la serviciu. A întrebat la contabilitate de ce cele două nu vin la serviciu, iar răspunsul a fost că nu e treaba mea".

Inculpatul H. a arătat că inculpata D. cunoştea că J. nu se prezenta în cadrul Direcţiei pentru a-şi desfăşura activitatea prevăzută în fişa postului şi în contractul individual de muncă, întrucât "a sesizat verbal pe doamna director A. şi pe dna D." cu privire la situaţia acesteia.

Faţă de elementele de fapt ce se desprind din aceste depoziţii, susţinerile inculpatei D. potrivit cărora nu ar fi avut cunoştinţă că cele două angajate nu se prezintă la serviciu sunt singulare şi lipsite de suport probator.

Inculpata D. a mai solicitat achitarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în baza art. 16 lit. b) sau h) C. proc. pen., considerând că susţinerile parchetului referitoare la încălcările de lege ce ţin de postura de angajator nu îi sunt aplicabile, întrucât nu a deţinut această calitate.

Considerentele expuse în secţiunea III.1 privind argumentele instanţei, atât cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în raport şi cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, cât şi cu privire la noţiunea de angajator sunt valabile şi în ceea ce o priveşte pe inculpata D., motiv pentru care nu le va mai relua. Mai mult, în calitate de funcţionar public, conform art. 17 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, avea obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu. Or, aceste îndatoriri erau detaliate prin legislaţie secundară.

Prin dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 501 din 08.12.2006 a fost numită în funcţia de director executiv adjunct protecţia drepturilor copilului (titulatură schimbată ulterior în cea de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi), funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

Atribuţiile de serviciu ale Directorului General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi al DGASPC Teleorman sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici (legislaţie primară) coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009, Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea CJ Teleorman nr. 108/30.08.2011, Hotărârea CJ Teleorman nr. 139/29.08.2013 (legislaţie secundară).

Potrivit prevederilor art. 19 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 142/15.12.2010, Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru copii şi adulţi îndeplineşte, în condiţiile legii, printre altele, următoarele atribuţii principale:

- organizează activitatea lucrătorilor fiecărui compartiment, în raport, cu studiile, pregătirea profesională şi specialitatea acestora atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- analizează şi cere să i se prezinte periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia;

- analizează şi prezintă periodic raport privind activitatea compartimentelor din subordine şi ia măsuri operative pentru îmbunătăţirea acesteia;

- organizează activitatea de îndrumare şi control a tuturor angajaţilor şi în special a cadrelor de conducere din subordine atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- răspunde de încărcarea echilibrată cu sarcini de serviciu a salariaţilor din subordine;

- elaborează fişa postului pentru personalul din subordine şi contrasemnează pe cele ale salariaţilor de execuţie din subordine atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură respectarea disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, face propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

Atribuţiile de serviciu menţionate mai sus se regăsesc şi în Fişa postului nr. x din 01.09.2011, fişă semnată de inculpata D.

În aceste condiţii, susţinerile inculpatei potrivit cărora nu ar fi încălcat nicio dispoziţie din legislaţia primară şi nu sunt întrunite elementele constitutive de abuz în serviciu sunt nefondate.

Atribuţiile prevăzute de legislaţia primară, art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din aceeaşi lege, se regăsesc detaliate în legislaţia secundară menţionată mai sus.

Inculpata a mai susţinut că termenul expres prevăzut de lege pentru punerea de acord a dispoziţiilor Curţii Constituţionale din cadrul celor două Decizii nr. 404/2016 şi 392/2017 cu legislaţia în vigoare a expirat, cu consecinţa încetării imediate a efectelor juridice ale normei penale de incriminare, fiind incidente dispoziţiile art. 16 coroborate cu art. 17 din C. proc. pen.

Această susţinere este nefondată. Aşa cum s-a arătat, aceste decizii ale Curţii Constituţionale a României nu sunt unele care declară neconstituţionalitatea unui text de lege, ci sunt decizii interpretative care nu intră sub incidenţa art. 147 din Constituţia României.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual, inculpata a susţinut că înscrisurile au fost întocmite în afara perioadei infracţionale (1.06.2012 - 31.12.2013), acest lucru realizându-se ulterior, la începutul anului 2014, după ce cele două îşi dăduseră demisia, iar fişa postului, contrasemnată de D., este un document care nu certifică prezenţa la serviciu, neproducând nicio consecinţă concretă, astfel încât nu e un fals.

Susţinerile inculpatei privind data întocmirii respectivelor înscrisuri nu prezintă relevanţă pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de fals intelectual. Ceea ce este esenţial pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual este faptul că inculpata cunoştea că menţiunile cuprinse în conţinutul lor atestau o situaţie neconformă cu realitatea şi, totodată, sunt folosite în vederea producerii de consecinţe juridice, pentru a dovedi că inculpata J. s-a prezentat la serviciu, deşi, în realitate, nu a realizat acest lucru, nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, desfăşurându-şi activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Prin semnarea înscrisurilor falsificate (referatele înregistrate sub numerele 119/04.06.2013 şi 321/11.09.2012, raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale inculpatei J. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator) de către inculpată acestea au produs consecinţe juridice ulterioare.

De asemenea, susţinerea că aceste înscrisuri nu erau necesare şi obligatorii pentru ca J. să încaseze salariul, aceasta fiind retribuită pe baza fişelor de pontaj, a condicii de prezenţă şi a ştatelor de plată, sunt nefondate, în raport, cu obiectul acuzaţiei penale. În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpata D. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere faptul că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului. După cum se poate observa este vorba de reţinerea a două componente în activitatea lui J.: neprezentarea la serviciu şi neprestarea activităţilor la care era obligată.

Or, prin faptul că:

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a angajatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale angajatei J., (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului

- de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive;

- a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către J., nu a făcut decât să contribuie la dovedirea, în mod nereal, a faptului că inculpata J. ar fi prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului şi automat la încasarea salariului.

Faţă de cele reţinute, apărările inculpatei D. privind nevinovăţia acesteia, a neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor sunt nefondate, faptele există, sunt infracţiuni şi au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.

6. E.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpatul E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969.

Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman nr. 135 din 29 iulie 2005, numita C. a fost numită cu delegaţie în funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman.

Începând cu data de 01.08.2005, prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 757/01.08.2005, E. a fost numit Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei.

De la data de 20 septembrie 2005 (data revocării din funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman a numitului E.), până la data de 06 iulie 2006, această funcţie a rămas vacantă, ulterior fiind numită A. (Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006).

În toată perioada cuprinsă între 01 august 2005 - 06 iulie 2006 (cu excepţia perioadei cuprinsă între 29 august 2005 - 20 septembrie 2005, când a fost numit director executiv E.) atribuţiile de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman au fost exercitate de către C., în virtutea atribuţiilor stabilite prin fişa postului, fără a fi numită printr-un act administrativ.

Începând cu data de 01.02.2007, prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 90/01.02.2007, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al numitului E., în calitate de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, ca urmare a pensionării anticipate a acestuia.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005, inculpatul E. a avut calitatea de Director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman.

În perioada 01 august 2005 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, inculpatul E. a avut calitatea de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman.

În perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, inculpatul E., în calitate de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, şi, în perioada 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, în calitate de şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., angajate la D.G.A.S.P.C Teleorman în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, pe care le-a avut subordonate, fapte ce au permis acestora să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente perioadei 20.07.2005 - 31.01.2007, în cuantum total de 11.043 RON (8359 RON, pentru numita J. şi 2684 RON pentru numita I.).

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpat, în cursul judecăţii, determinând readministrarea acestuia, în raport, cu acuzaţiile aduse, cât şi de probele propuse de către inculpat şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpatul E. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În faza de urmărire penală, cu ocazia audierii, la data de 23.02.2006, inculpatul E. a arătat:

"Din anul 1996 până în luna iunie 2000, după alegerile locale am deţinut funcţia de Preşedinte al HHHH. Teleorman, iar în perioada legislativă 1996 - 2004, am deţinut funcţia de deputat în Parlamentul României din partea organizaţiei politice al cărei preşedinte am fost.

Din perioada în care am deţinut funcţia de preşedinte al HHHH. Teleorman şi în care am activat în cadrul acestei organizaţii politice, am cunoscut-o pe J., care şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2000 la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., unde redacta şi executa diferite lucrări şi unde îşi desfăşura activitatea zilnic, iar în perioada 2000 - 2004, aceasta a lucrat ca şi consilier la Cabinetul Senatorului de Teleorman JJJJ., care avea sediul din Alexandria tot în aceeaşi locaţie cu organizaţia Judeţeană HHHH.

Teleorman, iar J. a continuat să lucreze tot în sediul HHHH. Teleorman, pentru Organizaţia Judeţeană Teleorman, unde de altfel, a continuat să lucreze şi după anul 2004.

În luna aprilie 2005, după una din conferinţele judeţene ale organizaţiei de partid, cu toate că am rămas în continuare membru de partid, m-am retras din activitatea politică, nemaiîndeplinind nicio funcţie, fără a mai participa la şedinţele Organizaţiei Judeţene a HHHH.

Începând cu data de 01 ianuarie 2005, am fost numit director executiv al DGASPC Teleorman, instituţie care a luat fiinţă atunci prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman şi care se afla în subordinea acestuia.

La preluarea funcţiei de director executiv al DGASPC Teleorman, funcţia de director adjunct şi director economic era deţinută de C. (care în prezent se numeşte C.), la nivelul direcţiei mai existau alţi doi directori pentru protecţia copilului, unul dintre ei numindu-se VVVV.

Menţionez că eu am deţinut funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman, de la data de 01 ianuarie 2005 până spre sfârşitul lunii iulie 2005, lună în care din câte îmi amintesc, am demisionat din funcţia de director executiv şi am susţinut concurs pentru ocuparea postului de şef serviciu Asistenţă maternală şi mame supuse abuzului.

Din câte îmi aduc aminte, cred că mi-am depus demisia la începutul lunii iulie 2005, pentru şef serviciu în cadrul Complexului de Servicii Destinate Copilului şi Familiei, iar la data de 14 iulie 2005 am participat la concursul pentru ocuparea postului de şef serviciu.

Având în vedere că demisia a fost aprobată ulterior de către Preşedintele Consiliului Judeţean din aceea perioadă K., având în vedere că instituţia era subordonată Consiliului Judeţean, am continuat să-mi exercit funcţia de director executiv până la sfârşitul lunii iulie, după care am preluat funcţia de şef serviciu până la data de 22 ianuarie 2007, însă mi-am desfăşurat activitatea în cadrul centrului care se afla în Municipiul Roşiori de Vede.

Fac precizarea că, în cadrul Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, care se afla în Roşiori de Vede, funcţiona şi un centru de zi care se afla în Alexandria, într-unul din apartamentele deţinute de DGASPC Teleorman, însă acest centru nu avea persoane care să fie internate permanent.

În ceea ce o priveşte pe numita J., în perioada în care am deţinut funcţia de director al DGASPC Teleorman, ştiu că aceasta a continuat să lucreze tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, eu personal cât am deţinut funcţia de director şi, ulterior, de şef serviciu, în cadrul DGASPC Teleorman, nu am văzut-o pe aceasta să lucreze în cadrul acestei instituţii, şi cunoşteam, aşa cum am şi precizat, că aceasta lucra la sediul Organizaţiei HHHH.

Cu privire la Dispoziţia nr. x/20 iulie 2005, de angajare a numitei J., în funcţia de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria al DGASPC Teleorman, care apare semnată de mine fac precizarea că nu îmi amintesc de împrejurările angajării acesteia şi cred că aceasta a susţinut concurs de angajare în aceeaşi perioadă în care şi eu am susţinut concursul pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu şi având în vedere că am continuat să rămân directorul executiv al DGASPC Teleorman până la sfârşitul lunii iulie 2005, am semnat această dispoziţie de angajare, care mi-a fost adusă spre semnare de către serviciul juridic şi personal.

Nu am cunoştinţă despre angajarea numitei I., în cadrul DGASPC Teleorman.

Alte aspecte nu mai cunosc. "

În faza de cercetare judecătorească, inculpatul E. şi-a menţinut aceeaşi poziţie procesuală, arătând:

"Este real că, în perioada 1996 - 2000, am deţinut funcţia de preşedinte al HHHH. Teleorman, iar în perioada 1996 - 2004 am fost deputat în Parlamentul României.

O cunosc pe numita J., aceasta fiind membru partidului cu denumirea HHHH. şi cât am deţinut funcţia de preşedinte la nivelul judeţului Teleorman aceasta a lucrat la sediul Organizaţiei de Partid Judeţene.

J., în respectiva perioadă, era angajată la birourile parlamentarilor VVVVV. 1996 - 2000 şi, respectiv, JJJJ. - 2000 - 2004.

La data respectivă cu cele două birouri parlamentare J. avea contracte civile pentru desfăşurarea activităţii. La organizaţia judeţeană a partidului activitatea acestei nu se desfăşura în baza unui contract civil sau în baza altui contract de muncă.

Cabinetele parlamentarilor îşi aveau sediul chiar în aceeaşi clădire unde îşi avea sediul şi partidul.

În cursul zilei aceasta îşi desfăşura activitatea la cabinetul parlamentar, iar după amiaza desfăşura activitate şi pentru partid, această din urmă activitate nefiind foarte intensă, se ocupa de probleme generale de secretariat.

Precizez că în timpul zilei nu era activitate la sediul partidului.

La 01 ianuarie 2005, odată cu înfiinţarea DGASPC Teleorman, am fost numit în calitate director executiv, această direcţie aflându-se în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman.

În iunie 2005 am înaintat o cerere de demisie, iar funcţia a încetat efectiv în iulie 2005.

În luna iulie 2005 am observat că numita J. se înscrisese pentru un concurs legat de o funcţie în cadrul DGASPC Teleorman.

În aceeaşi perioadă şi eu am dat un concurs pentru un post de serviciu. A fost o comisie care s-a ocupat de organizarea concursurilor şi chiar eu i-am semnat decizia de angajare în baza concursului.

În acea perioadă eu personal nu am auzit nimic legat de vreo influenţă în favoarea d-nei J.

Nu pot să spun pentru că nu cunosc dacă I. era sau nu membru de partid, însă am cunoscut-o pe aceasta în perioada 1996 - 2000, pentru că făcea parte dintr-un grup de tineri care activau la sediul organizaţiei judeţene a partidului. Am aflat târziu că şi aceasta îşi desfăşura activitatea la aceeaşi direcţie despre care am făcut vorbire.

Centrul de Consiliere şi Sprijin pentru Părinţi exista la nivelul organigramei direcţiei, însă nu pot să precizez dacă aceasta a desfăşurat o activitate efectivă.

În ianuarie 2007 eu m-am pensionat şi nu cunosc ce s-a întâmplat ulterior.

În aprilie 2005 eu m-am retras din toate funcţiile de partid, dar am rămas simplu membru, dar nu am mai călcat la sediul organizaţiei.

În cele câteva zile practic 3 săptămâni, cât am fost director, aşa cum s-a reţinut de acuzare nu mi s-a adus la cunoştinţă nici în scris, nici verbal nimic despre situaţia celor două persoane J. şi I., astfel că nu se punea problema să declanşez faţă de acestea măsurile prevăzute de Codul muncii.

Relaţiile mele cu inculpatul K., ales preşedinte, în luna aprilie 2005 la nivelul Organizaţiei Judeţene de Partid au fost reci, dar nu contradictorii deoarece am considerat că este cazul să mă retrag din politică şi să îmi văd de treburile mele.

Din punctul meu de vedere inculpatul K. nu a venit niciodată la mine pentru a-mi vorbi de cele două persoane, iar eu nu am auzit ceva asemănător.

În perioada în care eu am îndeplinit funcţia de director executiv inculpatul K. nu a venit niciodată la sediul direcţiei deoarece aceasta era coordonată de secretarul Consiliului Judeţean.

Din momentul alegerii sale în funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene eu nu am mai avut niciun fel de discuţii cu inculpatul K.

Încă o dată arăt că, ulterior, alegerii în funcţie a lui K., eu nu am mai fost în sediul partidului, astfel încât nu pot să fac nicio precizare legată de interacţionarea eventuală între el şi cele două persoane amintite.

Arăt că cele două persoane au fost angajate pe baza concursului.

Nu era nevoie de o recomandare pentru cele două pentru a desfăşura activitatea la sediul partidului, deoarece eu le-am găsit acolo în anul 1996, practic de 10 ani acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul partidului.

Eu am înţeles totuşi să mi susţin nevinovăţia şi să solicit judecată în procedura obişnuită deoarece chiar vroiam să fac câteva apărări în favoarea mea.

Răspunsul la întrebările formulate de reprezentantul parchetului:

Încă o dată arăt că eu am aflat că J. urmează să-şi desfăşoare activitatea în cadrul Direcţiei în momentul în care i-am semnat decizia de angajare. Este adevărat că la urmărirea penală am spus că am aflat de angajarea acesteia după declanşarea cercetărilor penale, am discutat acest aspect cu procurorul care a instrumentat cauza, însă în final trebuia să refacem tot materialul şi în felul asta am semnat declaraţia.

Este adevărat că eu am prezentat-o colectivului pe J. şi i-am spus acesteia "să nu mă facă de râs".

Eu, după o carieră de 20 de ani ca director obişnuiam să prezint colectivului persoanele nou angajate.

Eu nu am prezentat-o colectivului, ci am prezentat-o pe J. băiatului care făcea pontajul.

Eu nu am văzut nimic rău ca eu, în calitate de director executiv, să o prezint pe J. persoanei care urma să întocmească pontajul pentru aceasta.

Nu este adevărat că eu i-aş fi cerut băiatului care făcea pontajele lunare să aibă o anumită atitudine faţă de J.

Singura persoana căreia i-am prezentat-o pe J. a fost acest băiat care făcea pontajele lunare şi care era responsabil de centru, în sensul că ţinea evidenţa materialelor, întocmea listele de alimente, magazioner etc.

Pe băiatul de la pontaje nu l-am cunoscut anterior, ci abia când am ajuns director executiv. Nu cunosc dacă acesta era membru sau nu a vreunui partid. Oricum nu activa la HHHH.

Pe băiatul care făcea pontajele îl cheamă IIII.".

Prealabil analizei criticilor formulate de inculpatul E., se impune a fi subliniat faptul că, la data de 28.03.2017, a solicitat ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate, după care, cu ocazia reaudierii sale, la data de 03.10.2017, ca urmare a reluării cercetării judecătoreşti, a arătat că:

"nu îmi mai menţin opţiunea de a fi judecat în procedură simplificată, deoarece m-am consultat cu apărătorul meu ales şi apreciez că am câteva argumente pe care doresc să le menţionez în cursul cercetării judecătoreşti care ar putea să dovedească nevinovăţia sau eventual să atenueze gravitatea nevinovăţiei mele".

Inculpatul E., în încercarea de a-şi demonstra nevinovăţia, a susţinut că ar fi aflat despre angajarea inculpatei J. la D.G.A.S.P.C Teleorman "după declanşarea cercetărilor de către D.N.A". Raportat la probele administrate, Înalta Curte a reţinut că susţinerile inculpatului sunt nereale, fiind contrazise de declaraţiile inculpaţilor şi martorilor audiaţi în cauză.

Astfel, chiar inculpata J., audiată în cursul urmăririi penale, a arătat că:

"După angajarea mea la D.G.A.S.P.C Teleorman, domnul E. care mă cunoştea şi ştia inclusiv faptul că eu lucrez în cadrul partidului chiar m-a atenţionat "să nu îl fac de râs" în sensul să mă preocup şi de noul meu loc de muncă". Or, este evident că, prin această solicitare nefirească la momentul angajării unui salariat care parcursese o procedură de concurs pentru ocuparea postului, inculpatul E. cunoştea că J. nu se va prezenta la D.G.A.S.P.C. Teleorman.

De asemenea, martorul IIII. contrazice apărarea inculpatului E., susţinând că acesta, cu ocazia prezentării inculpatei J. colectivului, le-ar fi spus că aceasta nu se va prezenta la serviciu:

"(...) În ceea ce o priveşte pe J., angajată a D.G.A.S.P.C. Teleorman, fac precizarea că am cunoscut-o pe aceasta cu ocazia angajării, din câte îmi amintesc din anul 2005, când directorul de atunci E. ne-a prezentat-o pe J. angajaţilor de la centrul maternal al D.G.A.S.P.C, spunându-ne că J. este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume".

Din momentul în care ne-a spus că a fost angajată, directorul E. mi-a cerut să o trec în fişele de pontaj lunare pe J., având în vedere că eu m-am ocupat încă de atunci şi în prezent cu întocmirea foilor colective de pontaj a angajaţilor centrului, foi care erau vizate lunar şi de către şefii centrului care au fost din perioada respectivă şi până în prezent, respectiv o perioadă de către E. care după ce a fost schimbat din funcţia de director general a ţinut şi funcţia de şef de centru, o perioadă de către F., iar după plecarea acesteia de către directorul adjunct D., până în anul 2012 când conducerea a fost preluată de H. În toată această perioadă, după cum am menţionat eu am întocmit fişele de pontaj şi am trecut-o în pontaje pe J., cu toate că aceasta în fapt nu venea la serviciu şi nu desfăşura activităţi conform pontajului, situaţia fiind cunoscută şi acceptată de către directorul general A. care preluase funcţia de director după E., de directorul economic C., care de asemenea a ţinut într-o perioadă funcţia de director general şi inclusiv de către D., persoană care a coordonat în mod direct activitatea centrului.".

Martorul IIII., audiat în faţa instanţei de judecată (16.01.2018), în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi publicitate, şi-a menţinut declaraţia de la urmărire penală, făcând aceleaşi precizări care infirmă susţinerile inculpatului E.:

"Arăt că declaraţiile de la urmărirea penală le am dat în libertate de voinţă şi conştiinţă nimeni nu mi-a sugerat să acuz pe cineva sau să fac afirmaţii neadevărate, astfel încât mi le menţin.

Arăt că începând cu 1997 până în prezent îmi desfăşor activitate la DGASPC Teleorman în funcţia de educator Centrul Maternal Alexandria.

Locul meu de muncă era chiar în sediul central al instituţiei.

Arăt că le cunoşteam pe ambele persoane ce interesează prezenta cauză respectiv J. şi I.

Pe numita J. la angajare mi-a prezentat-o domnul director E., mai precis a prezentat-o întregului colectiv.

Deoarece eram persoana desemnată cu întocmirea pontajelor d-nul director E. mi-a cerut să fac pontajul şi pentru J.".

Cele învederate de martorul IIII. se coroborează cu declaraţia martorei OOOO. dată în faza de urmărire penală:

" (...) În legătură cu angajarea în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman a numitelor J. şi, ulterior, a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005, iar I. în luna mai 2006, de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în acea perioadă, mai exact J. de către E., iar I. de către C.

Menţionez că, încă de la angajare, ni s-a spus de către directorii instituţiei, care le-au angajat că cele două angajate, nu prea or să vină la serviciu la D.G.A.S.P.C Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman (...)".

Martora OOOO. a avut aceeaşi poziţie procesuală şi în faza de cercetare judecătorească:

"Eu ştiu că pe J. şi I. le-am angajat noi în cadrul direcţiei, însă din câte îmi aduc aminte acesta în realitate îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman. Deoarece nu mi-am adus aminte mi s-a dat şi am citit declaraţia de la urmărirea penală şi confirm împrejurările în sensul că la angajarea lui J. s-a implicat direct d-nul E., iar la angajarea lui I. s-a implicat numita C.

În acea perioadă directorii instituţiei mi-au spus că nu vor veni la direcţie, ci vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman." (declaraţie instanţă fond, 16.01.2018).

Or, în acest context, declaraţia inculpatului E. în care a arătat că:

"nu are cunoştinţă despre angajarea numitei I., în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman", este lipsită de suport probator, pe de o parte pentru că era de notorietate, în rândul angajaţilor, faptul că cele două inculpate nu îşi desfăşurau activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, ci la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, iar pe de altă parte, inculpatele I. şi J., s-au aflat în subordinea sa directă, în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei.

Inculpatul E. a solicitat achitarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în principal, pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii (art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.), în sensul că nu a încălcat dispoziţiile unei legi sau ale unui act normativ cu putere de lege, iar, în subsidiar, achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a, întrucât nu a prevăzut, nu a urmărit şi nu a acceptat producerea unui rezultat cu conotaţie penală.

Înalta Curte, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, a constatat nefondate, solicitările de achitare formulate de inculpatul E.

Dispoziţiile pe care inculpatul E. le-a încălcat în perioada în care a deţinut funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, precum şi cea de şef serviciu erau prevăzute de legislaţia primară (Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii):

- dispoziţiile art. 16 alin. (4), art. 39 alin. (2) lit. a), c), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114 alin. (1) (fost art. 111 alin. (1) şi art. 247 - 250 (fost art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Acestea se regăsesc detaliate în:

- art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010) (legislaţie secundară);

- art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, de aprobare a regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman (legislaţie secundară).

- Aprobă statul de personal al Direcţiei Generale; numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul Direcţiei Generale, potrivit legii; elaborează şi propune spre aprobare Consiliului Judeţean Teleorman statul de funcţii al Direcţiei Generale, având avizul Colegiului Director atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- Controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

(3) Directorul executiv îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:

g) controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

Potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 lit. n) la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, şeful Complexului are următoarele atribuţii:

- asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- organizează activitatea personalului şi asigură respectarea timpului de lucru şi a regulamentului de organizare şi funcţionare atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Astfel, inculpatul E. şi-a încălcat atribuţiile prevăzute în legislaţia primară, atribuţii ce erau detaliate în legislaţia secundară.

În ceea ce priveşte apărarea acestuia că nu a săvârşit fapta cu vinovăţia prevăzută de lege, probele dosarului au infirmat această susţinere. Relevante în acest sens sunt declaraţiile inculpatei J. şi ale martorilor IIII. şi OOOO., menţionate mai sus, din care rezultă că, inculpatul cunoştea că cele două angajate nu se prezintă la serviciu, în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, iar prin inacţiunea sa, de a nu le sancţiona şi, respectiv de a nu sesiza abaterile disciplinare săvârşite de acestea persoanelor îndreptăţite să aplice sancţiuni, a avut reprezentarea exercitării atribuţiilor de serviciu prin încălcarea legii şi, totodată, a prevăzut că se va cauza o pagubă în patrimoniul D.G.A.S.P.C Teleorman.

Astfel, s-a constatat, dincolo de orice bănuială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul E. cu vinovăţia prevăzută de lege.

7. F.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata F. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 şi fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din noul C. pen.

În perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, a deţinut funcţia de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 793 din 01.08.2008, a fost numită în funcţia de Coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 30.04.2009.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, inculpata F., în calitate de şef al Complexului de recuperare şi coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, ce avea în componenţă şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- la data de 12.01.2009 a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J., pentru întreaga perioadă a anului 2008, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună;

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a angajatei J. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 6087 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

De asemenea, din probele administrate în cauză a mai rezultat că inculpata F., deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului:

- a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei I., pentru anul 2008 prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună;

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a angajatei I. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 5673 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpată, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi de probele propuse de către inculpată şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpata F. se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual.

Fiind audiată, în faza de urmărire penală, inculpata F. a arătat:

"Menţin declaraţia dată în calitate de martor în prezenta cauză şi doresc să fac unele completări la această declaraţie astfel:

La sfârşitul lunii iulie 2008, în cadrul unei şedinţe de colegiu director al D.G.A.S.P.C Teleorman, fără a fi înştiinţată anterior, mi s-a comunicat de către directorul A. că începând cu data de 01 august 2008, voi prelua în coordonare şi centrele d-nei G., deoarece aceasta fusese prinsă într-un proiect cu fonduri europene.

Din câte îmi amintesc, G. nu a fost prezentă la acea şedinţă, drept pentru care nu a fost încheiat un proces-verbal de predare primire a acestor centre nici atunci şi nici ulterior.

În urma acestei şedinţe prin dispoziţia directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman A., am fost numită coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, pe perioada cât coordonatorul acestui complex G. era angrenată în proiectul european.

Fac precizarea că în perioada respectivă, eu aveam în coordonare şi Centrul de recuperare de zi pentru copilul cu nevoi speciale Alexandria şi centrele (...) şi (...).

După preluarea Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, am preluat şi atribuţiile ce reveneau anterior fostului şef de complex.

Având în vedere că numitele J. şi I., figurau pe organigrama centrului ca şi angajate, fiind un centru în care nu erau asistaţi permanenţi şi datorită faptului că pe lângă aceste centre mai aveam în subordine încă trei centre în care erau asistaţi minori cu deficienţe majore, nu am reuşit să le cunosc pe angajatele J. şi I. care figurau ca angajate la Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi. La acest centru ca şi la Centrul maternal Alexandria şi de fapt la întreg complexul pe care l-am preluat de la G., IIII. se ocupa de întocmirea graficelor de lucru, a concediilor şi a pontajelor.

La sfârşitul lunii după ce acesta le întocmea, venea şi le semnam şi eu conform respectării ierarhiei în cadrul instituţiei.

În luna ianuarie 2009, a trebuit să întocmesc fişele de evaluare a performanţelor profesionale a angajaţilor. Pentru cele două angajate, J. şi I., am întocmit evaluarea exact pentru perioada pentru care am avut dată dispoziţie de înlocuire a lui G., respectiv pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2008.

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei. Nu îmi amintesc cu siguranţă însă cred că în momentul în care a avut loc această discuţie, în birou la C. se afla şi EEEEE.

În condiţiile în care directorul C. mi-a spus, în mod clar, cum stau lucrurile, am respectat ilegalităţile impuse şi am acceptat să întocmesc pentru cele două angajate rapoartele de evaluare, de teamă de a nu îmi pierde locul de muncă.

Afirmaţiile directorului C. au fost de natură să îmi creeze temeri, fapt care mi s-a demonstrat în cursul anului 2009, când în urma unei sancţiuni primite la serviciu, am acţionat în judecată D.G.A.S.P.C Teleorman, care este instituţie subordonată Consiliului Judeţean Teleorman şi, în mod implicit, acţiunea mea în justiţie a vizat şi Consiliul Judeţean Teleorman.

La un moment dat, având în vedere această acţiune, am fost chemată de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman la acea vreme, K., care mi-a spus, în mod categoric, că în situaţia în care nu îmi retrag acţiunea introdusă în instanţă împotriva D.G.A.S.P.C Teleorman, îmi va desfiinţa postul din organigrama acestei instituţii, fapt care s-a şi întâmplat în luna iulie 2009.

Raportând această situaţie de fapt la afirmaţiile directorului C. referitoare la angajatele J. şi I., sunt convinsă că ameninţarea acesteia era reală şi în situaţia în care aş fi refuzat să întocmesc celor două angajate rapoartele de evaluare, cu siguranţă aş fi suferit repercusiuni, având în vedere că cele două lucrau la organizaţia HHHH. Teleorman, iar K. era preşedintele acelei organizaţii şi al Consiliului Judeţean Teleorman.

În ceea ce mă priveşte menţionez că eu mă consider o victimă în acest dosar, deoarece datorită presiunilor şi umilinţelor la care am fost supusă ulterior, am fost nevoită să îmi dau demisia din cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, în data de 04.10.2010, la sugestia directorului general A., care mi-a sugerat să îmi dau demisia şi chiar mi-a încetat raporturile de muncă chiar în aceiaşi zi cu data depunerii demisiei."

Aceeaşi poziţie de recunoaştere a faptei a avut-o inculpata F. şi în cursul cercetării judecătoreşti.

"În opinia mea nu există nicio schimbare între declaraţiile date în calitate de martor, precum şi cele date în calitate de inculpat, în diferite ipostaze procesuale.

Cu privire la acuzaţiile că nu aş fi întreprins niciun demers pentru sancţionarea lui J. şi I. arăt că eu nu am avut niciodată o fişă a postului din care să cunosc care sunt atribuţiile funcţiei pe care o îndeplineam.

Menţin integral toate declaraţiile pe care le-am dat în cursul urmăririi penale, inclusiv cea intitulată declaraţie de martor.

Este adevărat că am constatat că acele două J. şi I. nu s-au prezentat la muncă, la posturi, această constatare am făcut-o în ianuarie 2009 când mi s-a cerut de d-na director A. şi de ceilalţi directori să prezint raportul şi fişa de evaluare ale tuturor angajaţilor şi atunci am constatat că pe cele două nu le cunoşteam.

Această situaţie a fost generată de faptul că pe lângă cele 3 centre pe care le aveam în coordonare am mai primit încă 3 centre de asemenea pentru coordonare astfel volumul de muncă a crescut foarte mult.

La acest centru despre care se face vorbire în actul de sesizare nu m-am deplasat deoarece nu am considerat că este necesar întrucât nu erau asistaţi permanent.

În acele împrejurări i-am comunicat d-nei director economic C. că nu le cunosc pe cele două. Cred că pusesem o întrebare incomodă şi am fost dată afară din birou de d-na director economic.

În urma discuţiei cu d-na C. mi-am dat seama că cele două J. şi I. că sunt protejate de d-na C.

La data respectivă secretarul general al CJ Teleorman era naşa d-nei C.

Documentele privitoare la activitatea persoanele angajate la centru trebuiau efectuate aşa funcţiona activitatea în vremea aceia.

Nu este adevărat că am întocmit cele două fişe de evaluare acestea au fost întocmite de numitul IIII. eu doar le-am semnat.

În anul 2009 eu am primit o sancţiune de serviciu am contestat în instanţă şi am câştigat la Tribunalul Teleorman.

Precizez că afirmaţiile din declaraţia de la urmărirea penală mi-au fost prezentate spre citire cu privire la chemarea de către preşedintele CJ Teleorman a fost generată de litigiul de dreptul munci pe care îl aveam la Tribunalul Teleorman şi cred că cineva din conducerea instituţiei a făcut afirmaţii denigratoare la adresa mea.

Menţin şi pasajele din declaraţia de la urmărirea penală în care am afirmat că din modul cum s-a comportat d-na director C. faţă de mine în cazul în care aş fi refuzat să dau curs solicitărilor sale aş fi suferit repercusiuni.

Menţin inclusiv referirile la faptul că cele două lucrau la HHHH. Teleorman, iar K. era preşedintele HHHH. Teleorman şi al CJ Teleorman.

A trecut foarte multă vreme şi înţeleg să îmi menţin întocmai toate afirmaţiile pe care le am făcut în declaraţia dată în cursul urmăririi penale. Este adevărat că d-na director A. mi-a sugerat să-mi dau demisia, ceea ce am şi făcut.

La acea perioadă nu mi-am dat seama şi nici nu mi s-a spus cine erau d-nele J. şi I. şi cu ce se ocupau dânsele efectiv. Nu ştiam unde lucrau dânsele efectiv.

Răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

Eu aveam idee despre ceea ce trebuie să fac, respectiv necesitatea întocmirii fişelor postului.

Ştiam că este în competenţa mea funcţională să întocmesc fişele posturilor.

Cu privire la G. arat că o cunoşteam pe acesta, fiind colege de serviciu ne întâlneam uneori pe hol, însă absolut niciodată aceasta nu a cerut ceva, nu mi-a sugerat ceva cu privire la J. şi I. şi nici cu privire la ceilalţi angajaţi.

Eu ştiu că la data respectiv CJ Teleorman asigura finanţarea centrelor în care îmi desfăşuram activitatea, inclusiv a Direcţiei Protecţiei Copilului.

Precizez că eu nu am avut niciodată vreo discuţie cu d-nul K. despre J. şi I. De asemenea, nu am discutat niciodată cu altă persoană care ar fi fost trimisă de d-nul K. cu privire J. şi I.

Precizez din discuţiile avute cu d-na director A. şi cu d-na director C. nu s-au făcut referiri la persoana d-nului K.

Arăt că nu am luat cunoştinţă niciodată de conţinutul fişei postului pe care d-na avocat care mă apără o depune la dosar".

Aspectele din declaraţiile date de către inculpata F. cu privire la faptul că, în perioada în care le-a avut în subordine pe inculpatele J. şi I., acestea nu şi-au desfăşurat activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C, ci la sediul HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB. RRRR. SSSS., TTTT., KKKK., UUUU.), VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

Apărarea inculpatei F. a susţinut că, în ceea ce priveşte acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu, se impune achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât acuzaţiile reţinute în sarcina sa, cu privire la încălcarea atribuţiilor de serviciu, sunt prevăzute în legislaţia secundară.

Înalta Curte, în opinie majoritară a considerat nefondate aceste susţineri. Considerentele reţinute în secţiunea III.1, referitoare la analiza calităţii de angajator din perspectiva funcţiilor deţinute de salariaţi, cât şi faptul că drepturile angajatorului sunt analizate în corelaţie cu obligaţiile salariatului, aşa cum sunt prevăzute în art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din C. muncii, sunt valabile şi în cazul inculpatei F. Drepturile prevăzute în legislaţia primară (art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), au fost detaliate în legislaţia secundară (regulamente, Fişa Postului), inculpata având, conform art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, în calitate de şef al Complexului, printre altele, următoarele atribuţii:

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

De asemenea, în Fişa postului nr. x, şeful Complexului are următoarele atribuţii de serviciu:

- asigură conducerea Centrului şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestuia atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul Centrului şi face propuneri, când este cazul, de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc corespunzător sarcinilor de serviciu atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Raportând aceste atribuţii la acuzaţia adusă inculpatei F., se constată încălcarea lor de către aceasta, astfel încât sunt întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Deşi inculpata F. a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969, Înalta Curte a considerat că nu se justifică o asemenea soluţie, în raport, cu materialul probator administrat în cauză. Aceasta a susţinut că fişele de evaluare a performanţelor profesionale ale celor două angajate pe anul 2008, "sunt înscrisuri interne care nu aveau menirea de a fi acte de autoritate emise către o altă instituţie de stat sau a fi puse în circuitul civil, neputând fi considerate înscrisuri oficiale în accepţiunea legii".

Contrar acestei susţineri, Înalta Curte a considerat că fişele de evaluare a performanţelor profesionale pe anul 2008 ale celor două angajate, J. şi I., întocmite de inculpata F., constituie înscrisuri oficiale, aşa cum este definită această noţiune, atât în C. pen. 1969 (art. 150), cât şi în actualul C. pen. (art. 178).

Înscrisurile oficiale, potrivit art. 150 din C. pen. 1969, sunt definite ca fiind orice înscrisuri care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi. Conform art. 178 alin. (2) din C. pen., înscrisurile oficiale reprezintă orice înscrisuri care emană de la o persoană juridică dintre cele care se referă art. 176 ori de la o persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) din C. pen. sau care aparţin unor asemenea persoane. Or, atât potrivit concepţiei C. pen. 1969, cât şi actualului C. pen., fişele de evaluare întocmite de către inculpata F. se subsumau noţiunii de înscris oficial, fiind de natură să producă consecinţe juridice şi au emanat de la o instituţie publică.

Având în vedere data săvârşirii faptelor (12.01.2009), se constată, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale (7 ani şi 6 luni).

"Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată".

Prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din C. pen. 1969, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 124 din C. pen. 1969, care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

În aceste condiţii, termenul special de prescripţie a răspunderii penale se calculează, în raport, cu dispoziţiile anterioare modificării de mai sus, prescripţia specială a răspunderii penale intervenind dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 a fost depăşit cu încă jumătate, respectiv 7 ani şi 6 luni, acesta împlinindu-se în data de 11.07.2016, prin aplicarea dispoziţiilor legii penale mai favorabile (art. 5 din C. pen.).

Astfel, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru fapta de fals intelectual, se va dispune încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen.

8. G.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata G. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969.

S-a reţinut prin actul de sesizare că, în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008, în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, precum şi faptul că, în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010, în calitate de Şef Serviciu secretariat, din cadrul DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpată, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi cu probele propuse de către inculpată şi administrate de către instanţă, în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpata G. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

Prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 287 din 03.03.2008, începând cu data de 03 martie 2008, G. a fost numită în funcţia de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, funcţie pe care a ocupat-o până la data de 01.08.2008 când a fost numită F.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitate de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea CJ Teleorman nr. 40/18.05.2005 Hotărârea CJ Teleorman nr. 84/03.07.2009.

Potrivit art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, şeful Complexului are următoarele atribuţii:

- asigură conducerea centrelor şi răspunde de buna funcţionare şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin acestora;

- răspunde de calitatea activităţilor desfăşurate de personalul din cadrul centrelor şi dispune în limita competenţei, măsuri de organizare care să conducă la îmbunătăţirea acestor activităţi sau formulează propuneri în acest sens atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în fişa postului sau care i-au fost delegate în mod expres.

Prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 563 din 09.07.2009, începând cu data de 03 iulie 2009, G. a fost numită în funcţia de şef serviciu secretariat, funcţie pe care a ocupat-o până la data de 01.08.2010.

Atribuţiile de serviciu pe care le-a avut în calitatea de şef serviciu secretariat sunt stabilite prin dispoziţiile art. 16, 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 alin. (1) lit. a)- f), art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 84 din 03 iulie 2009, potrivit căreia Anexa nr. 3 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman din Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 58/2004 s-a înlocuit cu anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Potrivit art. 31, pct. IV din Anexa la Hotărârea nr. 84 din 03 iulie 2009:

Serviciul Secretariat, printre altele, asigură:

- primirea şi înregistrarea corespondenţei potrivit rubricaţiei registrului general de intrare-ieşire;

- predarea zilnică a mapei către directorul general şi directorii generali adjuncţi potrivit competenţei de rezolvare;

- distribuirea pe compartimente a corespondenţei repartizată prin rezoluţie, pe bază de condică de predare-primire a corespondenţei;

- urmărirea şi atenţionarea persoanelor responsabile asupra respectării termenelor de rezolvare a lucrărilor atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Urmărirea şi atenţionarea persoanelor responsabile asupra respectării termenelor de rezolvare a lucrărilor, presupune printre altele şi propunerea care trebuie înaintată conducerii DGASPC Teleorman pentru sancţionarea disciplinară a salariaţilor care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile de serviciu.

Dat fiind că inculpatele J. şi I., persoane aflate în subordinea directă a inculpatei G., reprezentând practic jumătate din angajatele Serviciului Secretariat, nu s-au prezentat la locul de muncă o perioadă mai mare de un an de zile, cele două inculpate neîndeplinindu-şi atribuţiile de serviciu, inculpata G., conform atribuţiilor de serviciu reglementate la nivelul legislaţiei primare şi detaliate la nivelul celei secundare, ar fi trebuit să înainteze conducerii D.G.A.S.P.C. Teleorman propuneri pentru sancţionarea disciplinară a celor două angajate.

Pe de altă parte, inculpata G., în calitate de coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, a avut printre atribuţiile de serviciu, prevăzute de legislaţia primară şi detaliate în regulamentul de organizare şi funcţionare şi coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi propunerea conducerii D.G.A.S.P.C Teleorman de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplineau, în mod corespunzător, atribuţiile de serviciu.

Prin urmare, inculpata G. cunoştea faptul că printre atribuţiile şefilor de servicii, inclusiv cele ale şefului Serviciu Secretariat, se afla şi aceea de a înainta propuneri conducerii D.GA.S.P.C. Teleorman de sancţionare disciplinară a angajaţilor care nu îşi îndeplineau atribuţiile de serviciu sau nu se prezentau la locul de muncă, chiar şi în ipoteza în care nu ar fi semnat o fişă a postului în acest sens.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpata G. şi-a rezervat dreptul de a nu da declaraţii. Aceeaşi atitudine a avut-o inculpata şi în cursul cercetării judecătoreşti, depunând la dosarul cauzei o Declaraţie notarială nr. x/22.05.2017, în cuprinsul căreia a învederat faptul că nu doreşte să participe la proces şi nu alege să se judece potrivit procedurii simplificate.

Inculpata nu a contestat situaţia de fapt, ci a susţinut că nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât omisiunea demarării demersurilor de sancţionare a celor două angajate nu constituie o încălcare a unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o lege sau O.G., astfel cum s-a stabilit prin Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale a României. Niciuna din reglementările din legislaţia primară arătate de parchet, atât prin rechizitoriu, cât şi prin precizările scrise din timpul cercetării judecătoreşti, nu instituie o obligaţie pentru G., în calitatea ei de şef serviciu al complexului de servicii destinate copilului, respectiv şef serviciu secretariat, să ia măsuri în vederea sancţionării unor persoane care nu vin la serviciu. Inculpata a mai susţinut în apărarea sa că dispoziţiile din Codul muncii privesc drepturi ale angajatorului, iar aceasta nu a avut o astfel de calitate, respectiv că textele referitoare la aplicarea unor sancţiuni vizează drepturi ale angajatului, iar nu obligaţii ale acestuia. Or, inculpata a susţinut că niciuna din norme nu instituie vreo obligaţie pentru G., în calitatea pe care o avea, de a demara o procedură de sancţionare, nu obligă la vreo acţiune determinată a cărei încălcare să constituie nerespectarea unei atribuţii de serviciu.

De asemenea, inculpata G. a arătat că legea penală în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu este incertă, echivalând cu neprevederea în legea penală. Nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. cu Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 în termen de 45 de zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial, în sensul reglementării unui prag valoric, respectiv a intensităţii vătămării, trebuie să determine constatarea reglementării incomplete a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Instanţele, în opinia apărării inculpatei G., nu pot suplini tăcerea legii şi să stabilească pe cale judiciară intensitatea vătămării produse prin faptă.

Faţă de aceste considerente, a solicitat, în principal, achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar, în subsidiar, încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., există o cauză de nepedepsire.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte, în opinie majoritară, a considerat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Considerentele reţinute în secţiunea III.1, din prezenta hotărâre, privind argumentele instanţei, atât cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în raport şi cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, cât şi cele privind noţiunea de angajator, dar şi explicaţiile la criticile privind faptul că aplicarea sancţiunilor constituie un drept, iar nu o obligaţie în sensul art. 17 alin. (1) din C. pen., cuprinse în secţiunea III.3 (A.) sunt valabile şi în ceea ce o priveşte pe inculpata G., motiv pentru care nu le va mai relua.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în opinie majoritară, a considerat că fapta de abuz în serviciu există, a fost săvârşită de inculpata G. cu vinovăţia prevăzută de lege, aceasta a avut calitatea de angajator, iar în exercitarea atribuţiilor de serviciu a încălcat atribuţii de serviciu reglementate la nivelul legislaţiei primare, care erau detaliate şi prevăzute de legislaţia secundară.

Referitor la susţinerea că Parlamentul a omis să modifice conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu corespunzător celor reţinute în considerentele Deciziei nr. 405/2016 şi confirmate în considerentele Deciziei nr. 392/2017, astfel încât, în opinia apărării inculpatei, abuzul în serviciu, aşa cum era prevăzut în C. pen. 1969, cât şi cum este în actualul Cod, nu întruneşte cerinţele de legalitate a incriminării, Înalta Curte a considerat-o nefondată. Cele două decizii ale Curţii Constituţionale a României nu sunt unele care declară neconstituţionalitatea unui text de lege, ci sunt decizii interpretative care nu intră sub incidenţa art. 147 din Constituţia României.

2008 - 01 august 2008), cât şi Şef serviciu secretariat 03 iulie 2009 - 01 august 2010), depunând în acest sens O.P. nr. x/16.03.2018. De asemenea, partea civilă, D.G.A.S.P.C Teleorman, a depus la dosarul cauzei Adresa nr. x/18.04.2018 prin care se confirmă faptul că G. a achitat, prin virament bancar, suma de 34,339 RON din prejudiciul total în cuantum de 108.612 RON.

Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 714/26 octombrie 2010, a fost introdus art. 74¹ din C. pen. 1969, în vigoare la acel moment, cu următorul conţinut:

"În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul achită integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până 100000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar".

Prin Decizia nr. 573/03.05.2011 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 74¹ din C. pen. 1969 sunt neconstituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 363/25.05.2011.

Încetarea efectelor unui text de lege, pentru viitor, nu împiedică aplicarea acelui text de lege, ca lege penală mai favorabilă, situaţiilor juridice născute în timpul în care textul de lege a fost în vigoare. Indiferent care a fost cauza ce a determinat încetarea efectelor unui text de lege (abrogare, modificare, declarare neconstituţională) este posibilă aplicarea acelui text de lege pentru raportul juridic născut în timpul în care legea era activă, în vigoare, atunci când textul în forma anterioară prevede consecinţe mai favorabile pentru acuzat. Modul de redactare al art. 5 alin. (2) din C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) exclude orice incertitudine cu privire la momentul aplicării legii penale mai favorabile şi în domeniul normelor declarate neconstituţionale. Astfel, art. 5 din C. pen. prevede că, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. În continuare, la alin. (2), textul menţionează, în mod expres, că dispoziţiile se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă, în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare, au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. Aplicarea legii penale mai favorabile, cea care viza dispoziţiile art. 74¹ din C. pen. 1969 în vigoare la acel moment, permitea o soluţie de încetare a procesului penal, chiar dacă inculpata a achitat prejudiciul după publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Constatându-se săvârşirea faptelor în perioada 2008 - august 2010, iar achitarea debitului s-a făcut până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, sunt incidente dispoziţiile art. 74¹ din C. pen. 1969, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. cu referire la art. 74¹ din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) lit. c) din C. pen. 1969, va aplica inculpatei G. sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON.

9. H.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpatul E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 şi fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

Începând cu data de 01.06.2012, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 1157/31.05.2012, inculpatul H. a fost numit Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei, pentru o perioadă de 6 luni, respectiv de la data de 01 iunie 2012 până la data de 01 decembrie.

Prin Dispoziţia Directorului general al DGASPC Teleorman nr. 2785 din 11.12.2012, începând cu data de 11.12.2012 inculpatul H. a fost promovat pe funcţia de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei.

S-a reţinut prin actul de sesizare că inculpatul H., în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

- deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului:

- a semnat şi avizat foile colective de prezenţă, în care inculpata J. a fost trecută prezent;

- a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013;

- i-a solicitat martorului IIII. să întocmească în numele inculpatei J. înscrisurile denumite "nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012", "nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", "Notă informativă nr. 393 din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", înscrisuri pe care le-a şi avizat în calitate de şef complex, deşi cunoştea că menţiunile din cuprinsul acestora nu sunt reale,

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpat, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acestuia, cât şi cu probele propuse de către inculpat şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpatul H. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual.

Referitor la poziţia procesuală a inculpatului H. s-a constatat că, în declaraţia dată la urmărire penală, la data de 06.11.2014, inculpatul H. nu a contestat situaţia de fapt, însă a susţinut că a fost determinat de inculpata A. să acţioneze în sensul reţinut de parchet:

"În primul rând doresc să arăt ca nu îmi mai menţin declaraţia dată în prezenta cauză la data de 05.05.2014, deoarece acea declaraţie a fost dată în condiţiile în care îmi era teamă să spun adevărul raportat la repercusiunile pe care puteam să le am la locul de muncă.

De asemenea, acea declaraţie de martor am dat-o în contextul în care aproximativ în cursul lunii aprilie 2014, fără a putea indica cu exactitate data, fiind în sediul DGASPC Teleorman, am avut o discuţie cu inc. A. (nu îmi amintesc dacă în vreunul din birouri sau pe holul instituţiei, deoarece au fost mai multe discuţii cu aceasta) în cadrul căreia aceasta mi-a spus ca în cazul în care voi fi audiat într-un dosar penal la DNA să declar că angajatele J. şi YY. în realitate ar fi fost prezente la locul de muncă şi chiar au desfăşurat activităţi în cadrul instituţiei, solicitându-mi, totodată, să întocmesc înscrisuri care să ateste în fals faptul că cele două angajate au fost prezente la locul de muncă şi chiar au desfăşurat diverse activităţi conform fişei postului.

Am întrebat-o pe inc. A. cum să întocmesc eu fişele postului şi rapoartele de evaluare în cazul celor două angajate, deoarece personal nu le cunoşteam şi nu ştiam nimic despre activitatea lor la locul de muncă, aceasta explicându-mi că ea răspunde pentru aceste înscrisuri ca şi director al instituţiei şi că ea aprobă aceste înscrisuri.

Menţionez că eu aveam reprezentarea că cele două, J. şi YY., figurau în subordinea mea începând cu luna iunie 2012, când am fost numit şeful Complexului de servicii destinat copilului şi familiei din Alexandria.

Declar că, atunci în vara anului 2012, când am constatat că J. figura ca şi educator, iar YY. ca şi psiholog, am purtat discuţie cu doamna director A. privind fişa postului aferentă acestora, dar şi în legătură cu activitatea şi prezenţa acestora.

În privinţa angajatei J. mi s-a solicitat să întocmesc fişa postului, existând un model, în contextul în care la nivelul instituţiei îşi desfăşurau activitatea mai mulţi educatori, iar când am cerut explicaţii cu privire la prezenţa ei, inc. A. a afirmat că J. anterior numirii în funcţia de educator ar fi lucrat la arhivă şi că urmează ca în continuare să îşi desfăşoare activitatea la arhivă deoarece fusese repartizată ca educator la un centru fără beneficiar. Precizez că niciodată eu nu am văzut acea notă internă sau dispoziţie care să ateste mutarea lui J. la arhiva instituţiei, deşi periodic am solicitat-o.

Când am întrebat privitor la întocmirea foii colective de prezenţă, inc. A. mi-a răspuns că de aceasta se va ocupa în continuare acelaşi angajat care o făcuse şi până atunci în persoana lui IIII. (...) Arăt faptul că personal pe J. o cunoşteam de mai mulţi ani, adică dinaintea anului 2012, având în vedere că am deţinut calitatea de membru al HHHH., iar la filiala din Teleorman şi aceasta avea aceeaşi calitate, deţinând şi funcţia de secretar al organizaţiei sau cel puţin desfăşura activităţi de secretariat. Până în vara anului 2012 eu nu am avut reprezentarea că aceasta era angajata DGASPC Teleorman deoarece anterior, adică până în iunie 2012, eu am lucrat efectiv la Centrul Teritorial pentru Protecţia de Tip Familial Alexandria care avea sediul în Roşiori şi astfel numai din iunie 2012 am realizat că J. îmi este colegă.

Îmi amintesc că atunci când am cerut lămuriri, inc. A. mi-a spus că J. figurează ca şi angajată de mulţi ani din perioada fostului director E., care a fost şi deputat din partea HHHH. şi că instituţiei i se alocă fonduri de către Consiliul judeţean, motiv pentru care "Să îmi văd de treabă, cum şi-au văzut şi ceilalţi".

Revenind la luna aprilie 2014, declar faptul că în acea perioadă în instituţie era agitaţie şi explic acest termen prin faptul că inc. A. m-a chemat şi pe mine, dar am aflat de la alţi colegi că şi pe ei, pentru a întocmi fiecare în fapt acte ce atestau retroactiv faptul că anumiţi angajaţi şi-ar fi desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei, mie solicitându-mi în mod expres doar pentru J. şi YY.

De altfel, în aceeaşi perioadă, după discuţia pe care am avut-o cu inc. A., în special fişa postului şi raportul de evaluare aferente angajatelor J. şi YY., îmi erau solicitate în permanenţă de inc. A. în mod direct, sau indirect prin intermediul inc. AAA. - şef Serviciul juridic şi a numitei PPPP. care îşi desfăşoară activitatea la Resurse umane.

Astfel, deşi iniţial nu eram de acord să întocmesc fişa postului pentru J. şi YY., urmare insistenţelor din partea conducerii, cred că la finele anului 2012 sau în cursul anului 2013, am întocmit cele două fişe ale postului, le-am şi semnat din câte îmi amintesc, dar nu le-am datat deoarece inc. A. îmi spusese că va fi trecută data pe ele atunci când va fi cazul.

Precizez că aceste fişe ale postului au fost redactate personal în calculatorul pe care eu îl utilizam, iar după ce le-am semnat, le-am înaintat Serviciului resurse umane, cu menţiunea că eu nu le-am întâlnit pe cele două subordonate pentru a le da să le semneze.

Astfel, în cursul lunii aprilie 2014, atât AAA., cât şi PPPP., mi-au solicitat insistent să le transmit cele două fişe ale postului în discuţie, dar şi altele aferente unor angajaţi din subordinea mea. Pe cale de consecinţă, le-am printat din nou din calculator, le-am semnat fără a le data şi le-am înmânat doamnei PPPP. de la personal.

Menţionez că aproximativ prin luna martie 2014, inc. A. mi-a solicitat să întocmesc rapoarte de evaluare a performanţelor profesionale în cazul celor două angajate J. şi YY., spunându-mi că trebuie aduse la zi. Menţionez că nu îmi aduc aminte ca până la acel moment să fi întocmit vreun raport de evaluare în cazul celor două angajate.

Conform solicitării inc. A., am întocmit în calculatorul utilizat de mine de la birou rapoarte de evaluare, atât pentru J., cât şi pentru YY., pentru perioada 01.06.2012 şi respectiv pentru 01.01.2013 şi 31.12.2013 (adică câte două pentru fiecare), sens în care, după ce am printat aceste rapoarte, le-am semnat şi le-am transmis serviciului personal, mai precis inc. AAA. sau lui PPPP., urmând a fi semnate şi de către angajate, dar şi să fie supuse aprobării inc. A. ca şi director general.

Menţionez că aceste rapoarte de evaluare nu au la bază vreun înscris sau vreo activitate desfăşurată de către cele două angajate, fiind emise de mine doar în contextul solicitării exprese a inc. A. ca şi director general.

Precizez că aşa cum îmi fusese solicitat de către inc. A. în cadrul discuţiilor avute în luna aprilie 2014, am avizat şapte sau opt note informative ce atestau activitatea numitei J., note care trebuiau să justifice activitatea ei din 2012 până în 2014, sens în care, în prealabil, aceste note au fost întocmite în numele lui J. de către IIII., care mi le-a prezentat spre avizare mie. Nu îmi amintesc dacă la momentul în care IIII. mi-a prezentat aceste note spre avizare purtau semnătura educatoarei J., însă din câte îmi amintesc aceste note le-am primit cred că în două rânduri, iar cel puţin pe una dintre ele J., chemată telefonic de către mine, dar din dispoziţia inc. A., a venit la locul de muncă pentru a le semna.

La acel moment nu aveam cunoştinţă de declanşarea anchetei de către Direcţia Naţională Anticorupţie, astfel că am avizat aceste note doar ca urmare a ordinului dat de inc. A.

Nu pot explica cum au fost alocate numerele de înregistrare ce apar pe notele informative întocmite în numele educatoare J. de către IIII. şi avizate de mine din dispoziţia inc. A.

Cred că acesta este şi motivul pentru care în luna aprilie 2014, când s-au întâmplat cele de mai sus, inc. A. era nervoasă şi strica la noi angajaţii, pentru a ne determina să întocmim documentele indicate de mine mai sus.

De altfel, inc. A. mi-a atras atenţia să nu incriminez pe nimeni în cadrul declaraţiilor ce o să le dau la DNA, dându-mi de înţeles că dacă respect solicitările ei am posibilitatea ca în timp să ocup şi alte funcţii şi că pe de altă parte nu este bine să se afle nici la partid (HHHH.) şi nici în cadrul colegilor că am incriminat pe cineva anume.

Menţionez că de la momentul angajării mele aveam reprezentarea că în situaţia în care nu execut ordinele primite mi se vor întâmpla lucruri ca şi celorlalţi care se contraziceau cu inc. A., colegi care am observat că, după caz, erau marginalizaţi sau schimbaţi din funcţie şi anume retrogradaţi.

Consider că acesta este şi motivul pentru care în luna septembrie 2014 am fost schimbat de pe funcţia pe care o deţineam, fiind numit şef Serviciu administrativ patrimoniu, tehnic şi aprovizionare la nivelul DGASPC, opinia mea fiind aceea că aceasta se datorează că în cadrul discuţiilor pe care le-am avut cu diverşi colegi le-am spus că îmi pare rău că în declaraţia de martor dată în prezenta cauză nu am spus adevărul şi că urmează să revin asupra declaraţiilor mele, drept pentru care apreciez că în acest context s-a solicitat de către Consiliul Judeţean Teleorman mutarea mea într-o altă funcţie.

Declar faptul că din luna iunie 2012 şi până la 01.01.2014 când J. şi-a dat demisia din cadrul instituţiei, acesta nu s-a prezentat deloc la locul de muncă. (...) Fiindu-mi prezentate de către organul de urmărire penală următoarele înscrisuri, întocmite pentru a atesta activitatea lui J. şi anume:

- Nota informativă nr. x/04.07.2013, emisă de J. ca educator şi GGGGG. ca şi asistent medical;

- Nota informativă nr. x/14.08.2012, emisă de J. ca educator şi GGGGG. ca şi asistent medical;

- Nota informativă nr. x/04.12.2012, emisă de J. ca educator;

- Referatul nr. x/11.09.2013, privind propunerea de deschidere a acţiunii de înregistrare tardivă a naşterii copiilor WWWWW. şi XXXXX., emisă de J. ca educator;

- Referatul nr. x/04.06.2013, privind propunerea de examinare a copilului YYYYY. în vederea reînnoirii certificatului de încadrare într-un grad de handicap, emisă de J. ca educator;

- Referatul nr. x/11.09.2012, privind propunerea de învoire a copilului ZZZZZ., emisă de J. ca educator;

- Referatul nr. x/11.09.2013, privind propunerea de încetare a măsurii de plasament în regim de urgenţă pentru copii AAAAAA., BBBBBB. şi CCCCCC., emisă de J. ca educator;

- Nota informativă nr. x/19.07.2012, emisă de J. ca educator şi psiholog HHHHH.;

declar următoarele:

Toate aceste înscrisuri - note informative şi referate - prezentate de organul de urmărire penală au fost întocmite nu de către J., ci de către IIII. în numele acesteia, dar având în vedere ordinul dat de inc. A., semnate ulterior de către mine ca şef serviciu, după care prezentate spre avizare directorului A., sau după caz, directorului adjunct, D. (în cazul referatelor pentru copii).

Cert este că toate aceste înscrisuri au fost întocmite într-o zi sau două, anume în cursul lunii aprilie 2014.

Fiindu-mi prezentate de către organul de urmărire penală două rapoarte de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale numitei J., pentru perioada 01.06.2012 - 31.12.2012 şi respectiv 01.01.2013 - 31.12.2013, identificate în calculatorul utilizat de numitul IIIII., în folderul intitulat "Raport de evaluare J.", din care primul modificat la 26.03.2013, ora 15:44, iar cel de-al doilea modificat la 30.01.2014, ora 12:39, declar faptul că nu îmi explic în ce context aceste rapoarte de evaluare au fost identificate în calculatorul lui IIIII., care nu era subordonatul meu şi care nu avea atribuţii pe această linie.

De altfel, IIIII. până în luna mai 2014 şi-a desfăşurat activitatea la management de caz, în subordinea directorului adjunct D., iar ulterior ocupă funcţia de şef birou sau şef serviciu conciliere, tot în subordinea directorului adjunct, funcţie ce o deţine şi în prezent.

Pe de altă parte nu pot să afirm dacă aceste rapoarte de evaluare sunt identice sau nu cu cele întocmite de mine privind activitatea lui J., însă cert este că nu eu i le-am transmis lui IIIII.

Menţionez că la nivelul instituţiei exista o reţea informatizată organizată pe servicii, în care orice angajat putea posta diverse documente, astfel încât oricine avea acces la ele. Exclud situaţia ca IIIII. să-mi fi cerut aceste rapoarte de evaluare ca model.

Declar că niciodată nu am purtat discuţii cu QQQQ. - arhivar în cadrul instituţiei cu privire la J., deoarece aşa cum am arătat mai sus mi s-a spus să îmi văd de treabă, eu având doar reprezentarea că îşi desfăşoară activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Declar că după întocmirea acestor documente ce atestau activitatea lui J., aşa cum mi-a solicitat inc. A., am luat legătura telefonic cu subordonata mea şi am chemat-o la locul de muncă, în contextul în care aveam reprezentarea că anterior fusese chemată de inc. A. pentru a semna retroactiv condica, ocazie cu care i-am solicitat conform dispoziţiei dată de inc. A. să semneze unul sau mai multe din înscrisurile ce atestau activitatea ei până la acel moment.

Privitor la condica de prezenţă, am auzit de la alţi angajaţi că în aceeaşi perioadă a lunii aprilie 2014 şi anume după începerea anchetei în prezenta cauză, atât J., cât şi YY., au fost chemate la sediul direcţiei pentru a semna retroactiv foaia colectivă de prezenţă. Eu nu aveam cunoştinţă la acel moment că DNA începuse ancheta în acest dosar.

Precizez că în toată această perioadă, privitor la prezenţa celor două angajate J. şi YY., fişa colectivă de prezenţă era întocmită lunar de către IIII., ce care desfăşura aceleaşi activităţi din anul 2005.

Fiind întrebat despre I. declar faptul că aceasta nu a fost în subordinea mea. Ştiu că era angajată la Serviciul administrativ, dar ştiam şi faptul că este membru HHHH.. Menţionez că nu am cunoştinţă dacă aceasta îşi desfăşura sau nu activitatea la locul de muncă. (...) Fiind întrebat cum explic faptul că în calculatorul utilizat de mine nu au fost identificate cu ocazia percheziţiei informatice înscrisuri privind activitatea desfăşurată de J., despre care am făcut referire pe parcursul acestei audieri că au fost redactate de mine şi mă refer la fişa postului şi la rapoartele de evaluare, declar că nu îmi explic acest lucru, eu considerând că ar trebui să fie identificate în calculatorul meu.

În final declar că îmi pare rău că am întocmit în fals aceste înscrisuri privind-o pe subordonata mea J., dar am făcut acest lucru fiind obligat de către inc. A."

Audiat de către instanţa de judecată, inculpatul H., şi-a menţinut poziţia procesuală din cursul urmăririi penale:

"Menţin integral declaraţiile de inculpat pe care le-am dat în faţa procurorului am spus adevărul asupra mea nu s-au făcut niciun fel de presiuni. Este adevărat că nu am întocmit înscrisuri referitoare la împrejurarea că J. nu s-a prezentat la serviciu, însă am sesizat verbal pe d-na director A. şi pe d-na D.

D-na A. mi-a spus că există o notă internă potrivit căreia d-na J. îşi desfăşura activitatea la arhiva unităţii.

Mi-a fost confirmată această notă internă de d-na AAA. În această situaţie J. nu se mai afla în subordinea mea şi, ca atare, nu putea întreprinde demersuri pentru sancţionarea acesteia.

Într-un final în 2014 când d-na A. mi-a solicitat să întocmesc înscrisurile despre care se face vorbire în actul de acuzare mi-am dat seama că, în realitate, J. era în subordinea mea.

Până în 2014 J. nu avea semnată nici fişa postului şi nici rapoartele de evaluare ale activităţii şi nu a făcut acest lucru până şi a prezentat demisia.

Abia după ce şi-a prezentat demisia J. mi s-a solicitat de d-na A. să o chem la serviciu să semneze respectivele înscrisuri.

Este adevărat că martorul IIII. a întocmit înscrisurile despre care se face vorbire în rechizitoriu la cererea mea deoarece am fost chemat de mai multe persoane în biroul d-nei A., respectiv am fost chemat de d-na QQQQ., AAA., o doamnă TTTT.

D-na A. mi-a solicitat să întocmesc respectivele documente mai precis să-l pun pe IIII. să le întocmească fiindu-mi frică să nu îmi pierd serviciul, adică să nu fiu dat afară de d-na A.

D-na director A. mi-a spus că nu este treaba mea să mă interesez despre situaţia numitei J.

Eu atunci când i-am cerut lui IIII. să întocmească înscrisurile i-am spus că aceste înscrisuri sunt cerute de d-na director A., asta se întâmpla în aprilie 2014.

Nu contest întocmirea înscrisurilor menţionate în actul de acuzare, mai precis acestea au fost întocmite de IIII., iar eu le-am avizat.

Nu ştiu cine a întocmit rapoartele de evaluare. Acesta a fost descărcat dintr-un alt calculator. Este adevărat că eu l-am postat în reţeaua internă de calculatoare, dar recunosc că l-am semnat în aprilie 2014.

Recunosc întocmirea respectivelor documente în condiţiile arătate în prezenta declaraţie şi în cele date la urmărirea penală, dar încă o dată precizez că mi-a fost frică să nu fiu dat afară de d-na A.

Eu, personal, la data respectivă nu cunosc să se fi invocat cu privire la această situaţie numele domnului K.

Eu ştiam că J. face parte dintr-un partid, auzisem acest lucru.

Răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

Eu nu îmi mai menţin declaraţia dată ca martor, deoarece mi-am dat seama că trebuie să spun adevărul.

Doamna director A. mi-a cerut ca atunci când voi fi chemat la DNA să fac alte declaraţii decât cele reale, mai precis să spun că J. a venit la serviciu şi şi-a desfăşurat activitatea la direcţie.

Eu în aprilie am avut o teamă de d-na director A., mai precis de funcţia acesteia, însă precizez că de-a lungul timpului faţă de mine nu s-a comportat într-un fel care să mi justifice această temere.

Încă o dată precizez că eu mă temeam de funcţia d-nei director care putea să ia o decizie faţă de mine şi putea să mă dea afară.

Eu ştiam că d-na J. face parte dintr-un partid politic şi eu la rândul meu făcusem parte din acelaşi partid.

Nu cunosc dacă d-na J. era susţinută de cineva.

Este adevărat că au fost colegi în direcţie care şi-au arătat nemulţumirea că d-na J. nu venea la serviciu pentru care era plătită. Aceste nemulţumiri au apărut după ce şi-a dat demisia.

Este real pasajul din declaraţia dată la urmărirea penală în sensul că am fost schimbat din funcţie, întrucât mi-am exprimat părerea de rău pentru faptul că am făcut declaraţiile la urmărirea penală, ca şi martor, în modul consemnat în respectivul înscris şi apreciez că în acest context Consiliului Judeţean a hotărât schimbarea mea din funcţie.

Nu îmi aduc aminte ca d-na A. să îmi fi spus ceva în sensul că s-ar fi supărat cineva dacă aş fi declarat în sensul situaţiei reale.

Arat că în prezent sunt liber în cele ce declar asupra mea nefiind făcute niciun fel de presiuni.

Este adevărat că numita AAA. mi-a solicitat să nu pun date pe fişa postului spunându-mi că o va completa ea ulterior.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului H.:

Nu ştiu dacă AAA. întocmea fişele de prezenţă colectivă însă ştiu că le aviza, iar J. a semnat de prezenţă în condica Direcţiei nu în condica Centrului şi eu tocmai de-aia am avut impresia că nu este în subordinea mea.

Cel care întocmea lunar fişa de prezenţă începând cu 01.06.2012 era IIII.

Eu am fost încadrat ca" personal contractual", nu ca funcţionar public. Această situaţie se referă la funcţia de şef complex servicii funcţie menţionată în rechizitoriu.

Fişa postului lui J. mi-a fost cerută prin telefon de AAA. şi mi-a spus că aceasta este solicitată de d-na director A.

Nu am avut niciodată vreo discuţie cu d-nul K. legat de J.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei A.:

Discuţiile şi solicitările d-nei director A. despre care anterior am făcut vorbire s-au desfăşurat la dânsa în birou. Uneori mai discutam şi pe hol.

Aceste discuţii au fost după martie 2014 şi au fost 3,4, 5 discuţii.

La dânsa în birou nu a mai fost nimeni prezent la aceste discuţii.

Este adevărat că d-na director A. nu mi-a spus expres că dacă nu voi face cum spune dânsa însă mi-a dat de înţeles mai precis mi-a spus că "e mai bine pentru tine", în sensul că nu voi avea probleme dacă voi proceda aşa.

Ştiu că la una din discuţii cu d-na director A. a fost prezentă şi J. şi discuţia a avut loc la mine la centrul maternal.

Mai precis d-na director A. m-a pus să o sun pe J. şi să o chem la centru. Nu mai ştiu cum am făcut rost de telefonul lui J.

NU ştiu cum o percepeau ceilalţi angajaţi pe d-na director A., însă eu aşa am perceput-o în luna martie aprilie 2014.

Eu i-am explicat d-nei director A. atunci când mi-a cerut să întocmesc documentele respective că nu a fost angajata mea, dar mi-a spus să le fac că vom vedea noi cum va fi în continuare.

Înainte de anul 2013 eu am avut o funcţie la HHHH. anume preşedintele Organizaţiei HHHH. Tineret Alexandria. Arăt că această am deţinut-o până la sfârşitul lui octombrie 2012 sau până în octombrie 2013, nu mai ţin minte.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatului B.:

NU am cunoştinţă dacă d-nul B. a luat vreo poziţie cu privire la situaţia lui J.".

Declaraţiile date de inculpatul H. cu privire la faptul că în perioada în care a avut-o în subordine pe inculpata J. aceasta nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C, ci la sediul HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU., VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

Apărările inculpatului privind acuzaţia parchetului referitoare la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu au vizat contestarea situaţiei de fapt, aşa cum a fost prezentată în actul de sesizare. S-a susţinut că nu avea puterea de decizie în a o menţine pe J. în funcţie, că nu avea atribuţii privind sancţionarea disciplinară a acesteia, directoarea A. fiind singura care avea puterea de decizie conferită de lege în acest sens. De asemenea, a arătat că nu a avut calitatea de funcţionar public, că fapta este dezincriminată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care se impune achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) teza a II a sau b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte, în opinie majoritară, a considerat, nefondată apărarea inculpatului H.. În precizările depuse de Ministerul Public, la data de 12.04.2017, nu s-a făcut referire la faptul că inculpatul H. ar fi avut calitatea de funcţionar public, astfel încât să-i fie aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public.

Deşi a susţinut că nu a avut atribuţii privind sancţionarea disciplinară a angajaţilor, acestea revenind inculpatei A., în calitate de angajator, conform art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Înalta Curte, aşa cum a precizat în considerentele din secţiunea III.1 privind analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, a arătat că atribuţiile erau prevăzute în legislaţia primară şi detaliate în legislaţia secundară şi, totodată, drepturile angajatorului trebuie corelate cu cele ale salariatului, aşa cum sunt prevăzute în art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, unde există obligaţia acestuia de a-şi îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului, precum şi obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern. Or, conform art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 108/30.08.2011, şefii de servicii aveau ca atribuţii de serviciu, printre altele:

"asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare".

Potrivit art. 17 din Anexa nr. 1 lit. d) la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 139/29.08.2013, şeful Complexului are printre atribuţiile de serviciu:

- asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii D.G.AS.P.C Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

De asemenea, potrivit fişei postului, avea obligaţia să respecte disciplina muncii, să asigure coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul centrelor şi face propuneri când e cazul de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc corespunzător sarcinile de serviciu atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Astfel, raportând acuzaţia adusă inculpatului prin actul de sesizare - respectiv nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare - la atribuţiile de serviciu pe care acesta le avea şi pe care le-a încălcat, susţinerile sale privind faptul că nu avea puterea de decizie de a o sancţiona pe J. exced obiectului acuzaţiei penale, acuzaţia sa referindu-se la pasivitatea întreprinderii vreunui demers în vederea sancţionării angajatei de către persoana îndreptăţită potrivit dispoziţiilor legale, în speţă, A., cât şi la semnarea şi avizarea foilor colective de prezenţă, în care inculpata J. a fost trecută prezent, la întocmirea şi semnarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, prin care s-a creat aparenţa că aceasta s-a prezentat la locul de muncă.

Referitor la acuzaţiile privind săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. 1969, inculpatul nu contestă faptul întocmirii înscrisurilor respective care atestau o situaţie neconformă cu realitatea, însă susţine că a fost constrâns moral de conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman în a le efectua de "frica pierderii locului de muncă", fiind singurul întreţinător al familiei, motiv pentru care a solicitat achitarea, fie în baza art. 16 alin. (1) lit. d) teza I, fie în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

Înalta Curte a apreciat că nu se poate vorbi de o cauză care să înlăture caracterul penal al faptei inculpatului prin excluderea vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii, întrucât nu este îndeplinită una dintre condiţiile existenţei constrângerii morale. Astfel, pentru a fi în prezenţa constrângerii morale printre altele, trebuie ca pericolul grav cu care este ameninţat cel constrâns să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel ce ameninţă. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are alternativă decât, cel mult, să suporte răul cu care este ameninţat, ceea ce nu reprezintă o alternativă de salvare. Or, în cauză, inculpatul H. putea evita pericolul (pierderea locului de muncă) prin denunţarea faptelor, prin anunţarea autorităţilor, motiv pentru care, în speţă, nu operează constrângerea morală, nefiind îndeplinită condiţia inevitabilităţii.

De asemenea, inculpatul a acţionat cu vinovăţia prevăzută de lege, intenţie.

În lumina aspectelor de fapt şi de drept de mai sus, s-a constatat, dincolo de orice bănuială rezonabilă, că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpatul H.

10. B.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 1683 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010 inculpatul B. a fost numit în funcţia de Şef Serviciu Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 1397 din 05.07.2012, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia începând cu data de 06.07.2012.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, inculpatul B., în calitate de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de inspector de specialitate II în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- a întocmit şi semnat fişa postului pentru inculpata J., corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare la data de 28.01.2011;

- a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună;

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J. în condiţiile în care avea cunoştinţă că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 16.314 RON (aferent perioadei 27.12.2010 - 01.06.2012) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut nu a fost contestat de inculpatul B., în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat ca urmare a contestării de către ceilalţi inculpaţi, în raport, cu acuzaţiile aduse acestuia, cât şi cu probele propuse de către inculpat şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a apreciat că inculpatul B. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual.

Fiind audiat, în faza de urmărire penală, la data de 24.03.2016, inculpatul B. a recunoscut săvârşirea faptelor:

"Din anul 2004 şi până în luna iunie 2012, am lucrat în cadrul DGASPC Teleorman, unde am deţinut diferite funcţii iar începând cu data de 01 ianuarie 2011 şi până la data de 01 iunie 2012, am deţinut funcţia de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu Tehnic şi aprovizionare.

Cu privire la învinuirea reţinută în sarcina mea, potrivit căreia în calitate de şef al Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, am întocmit şi semnat fişa postului pentru numita J., corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, la data de 28.01.2011, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această angajată nu se prezintă la serviciu, fac următoarele precizări:

Recunosc că am întocmit şi semnat acest document, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această persoană nu se prezintă la serviciu însă acest document, ca şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acestei angajate, pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2011, le-am întocmit şi semnat după ce am adus la cunoştinţă conducerii instituţiei, respectiv directorului adjunct C. (care se numeşte în prezent C., căreia mă subordonam direct, directorului general A. şi şefului Serviciului Resurse umane AAA.

Am întocmit şi semnat aceste documente, după ce mi s-a cerut să le întocmesc de către şeful meu direct C.

Fac precizarea că am adus la cunoştinţă directorului C., care era şeful meu direct şi directorului A. faptul că angajata J. nu venea la serviciu, având în vedere că mi s-a cerut să întocmesc documentele menţionate însă C. mi-a cerut să le întocmesc şi să nu comentez, deoarece J. era cunoscută ca fiind o persoană protejată de Consiliul Judeţean Teleorman şi mi s-a spus textual de către C., că în situaţia în care nu întocmesc documentele menţionate, voi zbura din serviciu atât eu, cât şi aceasta ca director adjunct economic.

Menţionez că în calitate de şef serviciu, ce o avea în subordine directă pe J., am întocmit de asemenea şi pontajul în care am menţionat-o prezent, pe J., chiar dacă aceasta nu a venit la serviciu, însă am acceptat să întocmesc acest pontaj şi să o trec prezentă pe angajata menţionată după ce mi s-a cerut în mod expres acest lucru de către şefa serviciului resurse umane AAA., şi de către directorii C. care era şeful meu direct şi de către directorul general A.

Doresc să precizez faptul că, atunci când am preluat funcţia de şef serviciu, având în vedere că această angajată nu se prezenta şi eu trebuia să fac pontajul, i-am adus la cunoştinţă şefei mele directe C. faptul că J. nu vine la serviciu iar aceasta mi-a cerut să îmi văd de treabă şi să o trec prezentă în pontaj pe J. spunându-mi că în caz contrar vom fi daţi afară atât eu, cât şi aceasta. Acelaşi lucru mi l-a spus şi directorul general A. şi odată când am refuzat să o trec pe J. prezentă în pontaj, am fost chemat de AAA. la personal şi mi-a cerut să refac pontajul.

Chiar dacă nici de către Directorul general A. sau de către directorul adjunct C., nu mi s-a spus în mod direct niciodată cine anume o protejează pe J., în sensul că mi s-a cerut să o trec prezentă în pontaj şi să îi întocmesc raportul de evaluare şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, în cadrul instituţiei, era cunoscut de către angajaţi faptul că J., lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi că se bucură de protecţia acestei organizaţii politice şi totodată că acesta este protejată de G., de ZZZZZZ., din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman şi că de asemenea J. şi soţul acesteia sunt oamenii de curte ai familiei G.

Aceste aspecte erau de natură să îmi creeze temerea că în situaţia în care voi face un act împotriva lui J., îmi voi pierde locul de muncă, atât eu, cât şi soţia mea DDDDD., care lucra de asemenea în cadrul DGASPC Teleorman, având în vedere că instituţia este subordonată Consiliului Judeţean Teleorman.

Având în vedere temerea mea, doresc să precizez că nu îmi amintesc exact perioada însă soţia mea care era şeful unui centru din cadrul DGASPC Teleorman, a refuzat să accepte transferul în cadrul centrului condus de ea al unei angajate care cred că se numea C. şi care avea un comportament asemănător cu cel al lui J. şi având în vedere refuzul soţiei mele de a accepta primirea acelei angajate la centrul pe care îl conducea, a fost sunată la Consiliul Judeţean Teleorman, de vicepreşedintele Consiliului Judeţean din acea perioadă DDDDDD., care i-a cerut să nu mai facă comentarii raportat la acea persoană, soţiei mele, să accepte transferul, altfel, va zbura din sistem.".

Aceeaşi poziţie procesuală de recunoaştere a faptelor a fost menţinută de inculpatul B. şi în cursul judecăţii, când a solicitat ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate:

"La întrebările adresate de procuror şi de comisarii care efectuau cercetări în cauza aceasta şi care mă întrebau dacă ştiu şi pot da informaţii cu privire la persoana J., în sensul dacă aceasta ar fi fost protejată de K., eu nu am afirmat niciodată că cunosc acest lucru, în sensul că J. ar fi fost preferată sau protejata d-lui K.

Eu, personal, am avut discuţii cu şeful meu la serviciu în legătură cu faptul că J. nu se prezenta la serviciu, spre exemplu cu d-na C. De asemenea, am discutat situaţia lui J. şi cu d-na A., dar şi cu d-na AAA.

Eu mi-am dat seama din discuţii că J. este beneficiara unei clemenţe a persoanelor cu funcţii de conducere pe care le-am menţionat.

Mi-a cerut să întocmesc documentele cu privire la J. de către d-na C., d-na A. şi d-na AAA.

Nici d-na C., nici d-na A. şi nici d-na AAA. nu mi-au spus că J. este protejată de o persoană anume.

Arăt că, deşi exista un anumit "folclor" cu privire la J., în sensul că se vorbea, pe la colţuri", nu am simţit asta ca o presiune asupra atunci când am întocmit documentele. Eu întocmind aceste documente la cererea celor trei persoane.

Recunosc că am întocmit documentele menţionate în rechizitoriu, că le am semnat, recunosc semnătura mea, celelalte semnături de pe documente nu ştiu când au fost aplicate şi cine le-a aplicat.

Eu nu am cunoştinţă personal că J. ar fi fost susţinută sau protejată de o anumită persoană.

Încă o dată arăt că nu cunosc dacă J. era sau nu protejata lui K.

Eu pe J. am văzut-o o singură dată în viaţa mea.

Când eu am făcut referiri la J. şi K. i-am spus procurorului că ceea ce afirm cunosc din zvonuri.

Eu, în cursul urmăririi penale, nu am făcut niciun fel de afirmaţii prin care să leg numele lui J. de doamna G.

Eu i-am spus procurorului, în declaraţiile date la urmărirea penală, că se zvonea pe la colţuri că d-na J. ar fi fost protejata d-nei G.

Când mi s-a cerut de către cele trei persoane să întocmesc documentele menţionate în rechizitoriu am acceptat să fac asta deoarece mă temeam de repercusiuni din partea acestora dacă m-aş fi opus.

Cele mai multe discuţii le-am avut cu d-na C., care mi-a spus că dacă nu fac respectivele documente s-ar putea să-mi caut de serviciu în altă parte.

Răspunsuri la întrebările formulate de procuror:

Când am întocmite actele menţionate în rechizitoriu eu nu ştiam că J. în realitate se ducea şi îşi desfăşura activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene de Partid.

Menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul ales al inculpatului B.:

Iniţial, eu am refuzat să o trec în pontaj pe J., însă documentul mi-a fost restituit de AAA. şi d-na PPPP., care erau la, resurse umane, cu indicaţia să o trec şi pe J.

Am refăcut lucrarea şi am trecut-o şi pe J.

AAA. mi-a spus că trebuie neapărat trecută în pontaj J.

În scris eu nu am făcut nimic pentru a informa conducerea DGASPC Teleorman, însă, verbal, am discutat şi cu d-na director A., cu C. şi cu AAA., nici acestea nu mi-au dat vreo explicaţie de ce aceasta trebuia să figureze în pontaj.

Având în vedere aceste aspecte am considerat că numai este cazul să fac alte demersuri ulterioare pentru a informa conducerea" (declaraţie instanţă fond, 21.03.2018).

Prin încheierea din 25.04.2017, instanţa a respins cererea inculpatului de a fi judecat conform procedurii simplificate, însă a precizat că acest fapt nu înlătură, după terminarea cercetării judecătoreşti, posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Declaraţiile date de către inculpatul B. cu privire la faptul că, în perioada în care a avut-o în subordine pe inculpata J., aceasta nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C, ci la sediul HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile date, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, de martorii MMMM.), NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB. RRRR. SSSS., TTTT., KKKK., UUUU.), VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., A.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor din legislaţia primară, acestea vizează dispoziţiile art. 16, art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile din legislaţia secundară cuprinse Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea C.J Teleorman nr. 108/30.08.2011, în care, practic, au fost detaliate atribuţiile din legislaţia primară.

Potrivit art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.PC Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J Teleorman nr. 142/15.12.2010, şefii de servicii au ca atribuţii de serviciu, printre altele:

- asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

De asemenea, potrivit fişei postului, şeful serviciului administrativ, tehnic, patrimoniu şi aprovizionare, are printre atribuţiile de serviciu:

- Respectarea programului de lucru şi a condicilor de prezenţă;

- Organizează, planifică şi coordonează activitatea serviciului, cât şi a ordinii în sediul instituţiei;

- Asigură instruirea personalului din cadrul serviciului conform legii cu privire la protecţia muncii;

- Urmăreşte respectarea programului de lucru al salariaţilor din subordine, atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- Întocmeşte programarea anuală a concediilor de odihnă a salariaţilor din subordine;

- Întocmeşte fişa de post pentru salariaţii din subordine atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii;

- Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite de conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman şi şefii ierarhici.

Considerentele reţinute în secţiunea III.1 din prezenta hotărâre, privind argumentele instanţei cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în raport şi cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi 392/2017, la noţiunea de angajator sunt valabile şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., motiv pentru care nu le va mai relua.

Astfel, solicitarea sa de a fi achitat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni sunt lipsite de suport probator, acesta prin funcţia pe care a deţinut-o a exercitat atribuţii specifice angajatorului, aşa cum erau prevăzute de legislaţia primară, care se regăsesc detaliate în legislaţia secundară.

Inculpatul B., prin concluziile orale şi cele scrise depuse de avocatul ales, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen.

Astfel, inculpatul B. a apreciat că "fapta subsemnatului de a nu întreprinde demersuri de sancţionare a numitei J., în condiţiile în care aceasta nu se prezenta la serviciu, reprezintă o omisiune care trebuia încadrată juridic ca reprezentând o "neglijenţă în serviciu", iar nu un "abuz în serviciu".

Înainte de a analiza această apărare a inculpatului, Înalta Curte a ţinut a face precizarea că inculpatul, în cererea sa de schimbare a încadrării juridice, s-a raportat doar la o parte din acuzaţia ce i se aduce şi care a fost circumscrisă de Ministerul Public ilicitului penal incriminat prin dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969 (în acest sens a se vedea filele x din rechizitoriu). Or, după cum Înalta Curte a menţionat supra la fila x, elementul material al laturii obiective poate fi reprezentat, atât de o acţiune - îndeplinirea în mod defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu, cât şi de o inacţiune - neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act, inculpatul, având în vedere prin cererea de schimbare a încadrării juridice doar această din urmă parte a modalităţii alternative de realizare a elementului material al infracţiunii obiect al prezentei judecăţi.

Inculpatul a considerat că vinovăţia sa cu privire la această modalitate alternativă de realizare a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv omisiunea de sancţionare a numitei J., îmbracă forma culpei în condiţiile dispoziţiilor art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. pen. din 1969.

Înalta Curtea reaminteşte faptul că vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, priveşte aspectul subiectiv care cuprinde două componente, doi factori: unul de conştiinţă şi altul de voinţă.

În toate formele vinovăţiei este prezent actul de voinţă, acesta fiind pus în evidenţă de actul de conştiinţă.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul o are la momentul comiterii faptei ilicite. Orice faptă ilicită, ca manifestare exterioară, presupune în antecedenţa sa un proces psihic complex, de conştiinţă şi voinţă, proces care se sfârşeşte printr-o manifestare exterioară ce se obiectivizează sub forma unei acţiuni ori inacţiuni.

Ca prim factor al atitudinii psihice, factorul intelectiv de conştiinţă impune ca autorul să aibă un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a acţiunilor sau inacţiunilor sale şi urmărilor acestora.

Inculpatul B. a invocat în cererea sa de schimbare a încadrării juridice vinovăţia sub forma culpei în modalitatea greşelii (culpa simplă), respectiv atunci când făptuitorul "nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă" - art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. pen. 1969.

Înalta Curte a reţinut, că, criteriul legal care serveşte la caracterizarea actului de conştiinţă şi, deci, la stabilirea formei de vinovăţie se raportează la prevederea sau neprevederea rezultatului faptei comise.

Prin a "prevedea rezultatul" se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune. Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior, anticipare dedusă din exacta şi prealabila cunoaştere a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează şi a împrejurărilor în care are loc.

Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei simple, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care a efectuat acţiunea sau inacţiunea ce a condus la producerea rezultatului nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat, nu şi-a închipuit că el se va produce;

- făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs. Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de previziune, în condiţiile în care orice om normal şi atent ar fi trebuit să-l prevadă. În aceste condiţii, dacă făptuitorul ar fi lucrat cu atenţia cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ceea ce trebuia pentru a cunoaşte exact urmările posibile ale acţiunilor sau inacţiunilor sale, în circumstanţele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se va produce. Posibilitatea de prevedere se verifică, în raport, cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta din culpă şi, în raport, cu persoana celui care a comis-o.

Pentru a soluţiona cererea formulată de inculpatul B., având ca obiect schimbarea de încadrare juridică, Înalta Curte a circumscris elementele de fapt ce se desprind din probaţiune aspectelor teoretice expuse, pornind chiar de la prima declaraţie dată de acesta - la acea dată, suspect - în procedura declanşată împotriva sa, respectiv cea din data de 24 martie 2016.

Astfel, fiind audiat, B. menţiona în declaraţia sa următoarele:

"[...] Recunosc că am întocmit şi semnat acest document, în condiţiile în care aveam cunoştinţă că această persoană nu se prezintă la serviciu, însă acest document, ca şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acestei angajate, pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2011, le-am întocmit şi semnat după ce am adus la cunoştinţă conducerii instituţiei, respectiv directorului adjunct C., căreia mă subordonam direct, directorului general A. şi şefului Serviciului Resurse umane AAA.

Menţionez că, în calitate de şef serviciu, ce o aveam în subordine directă pe J., am întocmit de asemenea şi pontajul în care am menţionat-o prezent pe J., chiar dacă aceasta nu a venit la serviciu, însă am acceptat să întocmesc acest pontaj şi să o trec prezentă pe angajata menţionată [...]

[...] odată când am refuzat să o trec pe J. prezentă în pontaj, am fost chemat de AAA. la personal şi mi-a cerut să refac pontajul".

Potrivit fişei postului, B. avea obligaţia "să respecte disciplina muncii" şi să urmărească "respectarea programului de lucru al salariaţilor din subordine". În ceea ce priveşte respectarea disciplinei muncii, aceasta avea o reglementare, atât în dispoziţiile Codului muncii, cât şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman, prin acest din urmă act prevăzându-se, la art. 21, că şefii de servicii "asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare"

Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 116, respectiv art. 119 din Legea nr. 53/2003 (forma în vigoare în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012 cât timp inculpatul B. a îndeplinit funcţia de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman), "angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat [...]", fiind vorba de pontajul la care inculpatul a făcut referiri în declaraţiile sale şi care pontaj, dacă nu ar fi menţionat-o pe inculpata J., ar fi condus la consecinţa neplăţii către această inculpată a drepturilor salariale ce se reţin ca, reprezentând parte din prejudiciul cu care D.G.A.S.P.C Teleorman s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

Or, în condiţiile în care inculpatul B., în calitatea sa de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, ştia că inculpata J. nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului,

1. pe de-o parte, a întocmit şi a semnat fişa postului pentru aceasta, corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare la data de 28.01.2011;

2. a întocmit şi a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună;

3. iar pe de altă parte, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, aducându-i acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 16.314 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare,este mai mult decât evident faptul că acesta a prevăzut care era rezultatul acţiunilor (pct. 1 şi 2) şi inacţiunilor sale (pct. 3), în această din urmă modalitate acţionând "cu ştiinţă", astfel cum cere norma de incriminare.

Altfel spus, rezultatul acţiunilor şi inacţiunilor sale era cât se poate de evident, în condiţiile în care "când am refuzat să o trec pe J. prezentă în pontaj, am fost chemat de AAA. la personal şi mi-a cerut să refac pontajul", nefiind în prezenţa unei greşeli, a unei lipse de previziune a rezultatului manifestărilor sale de voinţă, atât din punct de vedere comisiv, cât şi din punct de vedere omisiv.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual, inculpatul a susţinut că nu a săvârşit fapta, cele două documente au fost întocmite exclusiv la solicitarea expresă a Serviciului Resurse Umane şi a conducerii D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar numita J. nu le-a semnat în prezenţa inculpatului, activitatea acestuia, rezumându-se doar la redactarea lor. Din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi subiective, apărarea inculpatului este nefondată.

Astfel, din probele administrate a rezultat, în mod indubitabil, că inculpatul B., cu ocazia întocmirii raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună a atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului, cele consemnate fiind realizate de inculpat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, acesta cunoscând că nu corespund adevărului, în scopul producerii de consecinţe juridice.

În urma probelor administrate, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde realităţii, inculpatul este cel care a săvârşit faptele de abuz în serviciu şi fals intelectual cu vinovăţia prevăzută de lege, fiind lipsite de suport probator solicitările acestuia de achitare.

11. I.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata I. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a arătat că, prin Dispoziţia nr. x din 22.05.2006 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 22.05.2006 inculpata I. a fost încadrată în funcţia de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi.

Începând cu data de 03.07.2009, prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 566 din 09.07.2009 inculpata I. a fost numită în funcţia de referent în cadrul Serviciului Secretariat.

Începând cu data de 21.12.2009, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 1260 din 21.12.2009, inculpata I., salariată în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară - referent II.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 1694 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010 inculpatei I. i-a fost schimbat locul de muncă de la Serviciul Secretariat, la Serviciul Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 460 din 30.04.2014, începând cu data de 01 mai 2014 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al inculpatei I.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada 22.05.2006 - 27.12.2010, în care inculpata I. figura ca angajată la D.G.A.S.P.C Teleorman, aceasta şi-a desfăşurat activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K.

Deşi nu s-a prezentat la locul de muncă şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, inculpata I.:

- a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2006;

- a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2008, întocmită în mod abuziv de inculpata F.;

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- la data de 18 aprilie 2014 a semnat condicile de prezenţă inclusiv pentru perioada în care a absentat nemotivat, creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 33.019 RON (perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut nu a fost contestat de inculpată, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, ca urmare a contestării de către alţi inculpaţi, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi cu probele propuse în cauză şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat, că inculpata I. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi fals intelectual, ambele sub forma participaţiei penale a complicităţii.

Inculpata I., cu ocazia audierii a recunoscut că nu a desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman în perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, aceasta desfăşurându-şi activitatea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă al acestei organizaţii politice unde a condus şi coordonat efectiv activitatea de presă a biroului.

În calitate de suspectă I. a declarat:

"În anul 2006, nu reţin cu exactitate data şi luna, de către Preşedintele Organizaţiei HHHH. Teleorman K., mi s-a propus o colaborare, în sensul ca eu să lucrez la biroul de presă al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, în funcţia de comunicator, unde urma să asigur relaţia organizaţiei politice menţionate cu mass-media.

Iniţial, o perioadă de aproximativ două sau trei luni, am lucrat la biroul de presă al organizaţiei menţionate fără să fiu remunerată în vreun fel, iar la un moment dat Preşedintele Organizaţiei HHHH. Teleorman, K. m-a întrebat dacă situaţia mea a fost rezolvată în vreun fel, în sensul dacă mi s-a făcut vreo formă de angajare, iar după ce i-am spus că nu s-a găsit o rezolvare a situaţiei mele, în sensul că nu am fost angajată, acesta mi-a spus să merg la DGASPC Teleorman, pentru a fi angajată. Imediat a purtat o discuţie cu o persoană pe care nu mi-o amintesc, legată de încadrarea mea la DGASPC Teleorman, după care mi-a spus că pentru moment, voi fi angajată la DGASPC Teleorman, fără să îmi dea alte detalii şi mi-a precizat că această situaţie va fi doar pentru moment, urmând probabil ca ulterior să fie găsită o altă soluţie pentru angajarea mea.

Având în vedere că şi pentru mine era o confuzie, nu ştiam dacă sunt angajata Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman sau a DGASPC, am întrebat persoanele care se aflau atunci în sediu, nu îmi amintesc numele acestora, ce este cu această direcţie şi mi s-a spus că nu prea este treaba mea, eu să fac ce mi se spune şi să nu mai comentez, că au ei grijă de ce trebuie să se întâmple.

Ulterior, am mers la DGASPC Teleorman, am depus actele şi am susţinut un concurs pentru angajare, după care am fost angajată în cadrul acestei instituţii însă aşa cum fusese stabilit în urma discuţiei cu K., am continuat să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă, unde coordonam şi efectuam activitatea de presă.

Precizez că la scurt timp după angajarea mea la DGASPC Teleorman, după ce A. a fost numită director general al acestei instituţii, m-a chemat atât pe mine cât şi pe J. la sediul DGASPC Teleorman, la ea în birou şi ne-a spus că ar fi bine să venim la serviciu, atât eu, cât şi J., care lucra de asemenea la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

Având în vedere că aşa mi s-a cerut şi de către directorul DGASPC Teleorman, am considerat acest lucru ca o sarcină de serviciu şi am continuat să lucrez la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, la biroul de presă, până la data de 6 decembrie 2010, când mi s-a cerut printr-o adresă să mă prezint la sediul DGASPC la lucru (...).

(...) În ceea ce priveşte faptul că am lucrat la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă şi am fost plătită de la DGASPC Teleorman în perioada 2006 - decembrie 2010, menţionez că această situaţie era probabil cunoscută şi de alte persoane din conducerea organizaţiei HHHH. Teleorman însă persoana care a luat această decizie şi a găsit această formulă care nu a fost cea mai fericită, a fost preşedintele organizaţiei K., care era singurul care şi-a asumat această decizie.(...)."

În faza de cercetare judecătorească şi-a menţinut aceeaşi poziţie procesuală de recunoaştere a faptelor, optând, de altfel, pentru procedura simplificată. Inculpata I. a învederat:

"Arăt că nu eu am solicitat să fiu angajată, nu m-am adresat eu nici d-nului RRRRR. şi lui K. La acea dată eu îmi desfăşuram activitatea în presa locală.

La o întrunire la Camera Deputaţilor, cred, în anul 2006 am făcut cunoştinţă cu d-nul K., iar, ulterior ne-am întâlnit la CJ Teleorman, împrejurare în care mi-a spus că doreşte să înfiinţeze un birou de presă în cadrul Organizaţiei Judeţene a Partidului.

Eu i-am spus că nu m-am mai ocupat de PR însă aş fi de acord să încerc.

La acea dată s-a pus problema să lucrez în cadrul biroului de presă al partidului, ulterior, fiind numită în funcţia de purtător de cuvânt. Eu 3 luni de zile, deşi mi-am desfăşurat activitatea la Organizaţia Judeţeană a Partidului nu am fost remunerată. La un moment dat am fost întrebată de preşedintele C.J Teleorman, d-nul K., care era şi preşedintele Organizaţiei Judeţene a Partidului dacă s-a rezolvat problema mea cu angajarea şi eu i-am spus că nu şi nici nu ştiam cine trebuia să o rezolve.

Eu nu am apelat la nimeni să intervină la d-nul K. pentru a fi angajată.

Domnul K. a avut nişte discuţii cu nişte persoane pe care nu le mai ţin minte exact şi mi-a spus că voi fi angajată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, spunând că este o soluţie temporară.

Eu eram nelămurită cu privire la activitatea concretă pe care o voi îndeplini, respectiv la partid sau la DGASPC Teleorman şi am întrebat unde voi lucra.

La data respectivă când am pus întrebarea erau mai multe persoane prezente nu pot preciza cine mi a spus că voi lucra la partid. La momentul când mi s-a spus că voi lucra la partid d-nul K. nu mai era la partid.

Ulterior, am dat examen la DGASPC Teleorman, însă la scurt timp atât eu cât şi J. am fost chemate de directoarea A., care ne-a întrebat de ce nu suntem în DGASPC Teleorman.

D-na director A. ne-a spus că pe viitor ar fi bine să venim şi pe la DGASPC Teleorman, eventual să fim câteva ore şi acolo.

Nu ştiu de unde d-na director A. ştia că în acea perioadă eu şi J. ne desfăşurasem activitatea la sediul judeţean la partidului.

La un moment dat d-na director A. a ieşit din birou, însă a revenit la scurt timp şi ne-a spus că să nu venim deloc la DGASPC Teleorman şi să ne ducem numai la sediul partidului.

D-na director A. nu ne-a dat nicio explicaţie pentru ceea ce ne-a comunicat în final să facem.

Atât eu, cât şi J. în continuare ne-am dus numai la sediul partidului unde ne am desfăşurat activitatea.

Eu nu am realizat la data respectivă că, procedând în modul arătat şi acceptând în continuare să-mi desfăşor activitatea la partid, deşi eram salarizată de DGASPC Teleorman, pot săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.

Eu nu am fost niciodată protejată lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

Nu am o explicaţie de ce s-a acceptat atâta timp la nivelul DGASPC Teleorman ca eu şi J. să fim salarizate, deşi lucram la sediul partidului, bănuiesc că d-na director A., fiind membră de partid ştiind că este nevoie de forţă de muncă la partid a înţeles să ajute partidul în acest mod.

Arăt că nu m-am simţit nicio clipă obligată să accept propunerea lui K. am făcut acest lucru, deoarece mi-a făcut plăcere să lucrez cu acesta, întrucât am avut mare încredere la momentul acela.

În afară de momentul la care am făcut referire şi care am redat discuţia cu K. ulterior nu am mai avut niciun fel de discuţii cu acesta în legătură cu menţinerea în funcţie la DGASPC Teleorman.

Răspunsuri întrebări formulate de procuror:

Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa.

Cu referire la parag. citit de d-na procuror dintr-o declaraţie dată la urmărire penală, declaraţia din 28.03.2016, dată în calitate de suspect, finalul declaraţiei, fila x, arăt că am încercat să menţionez că d-nul K. era singura persoană din cadrul organizaţiei de partid judeţene care era preocupat de situaţia angajaţilor ori a persoanelor care lucrau pentru partid, ceilalţi nu păreau interesaţi de situaţia personalului.

Răspunsuri la întrebările formulate de apărătorul inculpatei A.:

La data când eu am fost angajată directorul DGASPC Teleorman era d-nul E.

Nu pot spune dacă la data când am susţinut examenul cineva a intervenit în favoarea mea pentru a fi angajată la DGASPC Teleorman. A fost un concurs cu mai multe persoane candidate.

În afară de d-na director A. niciuna din persoanele aflate la conducerea DGASPC Teleorman anterior nu ne-a chemat pe mine şi pe J. pentru acele explicaţii de ce nu ne prezentam la serviciu.

Precizez că atunci când ne-a chemat d-na A. aceasta avea cunoştinţă despre situaţia reală şi ne-a întrebat: de ce nu venim şi pe la DGASPC Teleorman. Atât eu, cât şi J. i-am spus d-nei director să se hotărască unde mergem şi noi ne vom conforma.

În 06.12.2010 am primit o adresă din partea d-nului MMMM. prin care mi s-a spus să mă prezint la DGPASPC şi m-am prezentat, desfăşurându-mi activitatea numai la DGASPC Teleorman.

Nu am cerut nicio explicaţie pentru adresă şi pur şi simplu m-am conformat.

J. fusese angajată înaintea mea la DGASPC Teleorman şi îşi desfăşura activitatea la partid şi cred că persoanele de la partid cunoşteau această situaţie.

Nu am cunoştinţă dacă J. se bucura de vreo protecţie din partea vreunei persoane.

Bibliografia de examen mi-a fost comunicată de către d-nul OOOO., cred, însă aceasta era publică.

La d-nul OOOO. am fost trimisă de către d-nul K., îmi amintesc că d-nul K. a rostit numele d-nului OOOO.

D-nul OOOO. era angajat în cadrul CJ, dar nu ştiu funcţia acestuia. El mi-a spus că într-o anumită zi va fi un concurs la DGASPC Teleorman şi mi-a spus să învăţ indicându-mi o bibliografie.

Menţin declaraţiile date anterior".

Declaraţiile date de către inculpata I., în sensul că nu a desfăşurat niciun fel de activitate la D.G.A.S.P.C Teleorman, ci la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, se coroborează cu declaraţiile date în faza de urmărire penală de către martorii MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., IIII., QQQQ., BB., RRRR., SSSS., TTTT., KKKK., UUUU.,VVVV., precum şi cu declaraţiile inculpaţilor AAA., E., A., F.

Astfel, potrivit declaraţiilor date pe parcursul procesului penal de către inculpata A., "(...) După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei D.G.A.S.P.C mai exact în anul 2008, nu reţin luna şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. (...) I-am cerut lui AAA. să le cheme pe J. şi I. la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman pentru a discuta cu acestea, după ce au venit le-am invitat la mine în birou şi le-am întrebat pe acestea de ce nu se prezintă la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman, având în vedere că în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea, precum şi fişe de evaluare a activităţii celor două, atât I. cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la D.G.A.S.P.C Teleorman însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul D.G.A.S.P.C." (declaraţie urmărire penală). Înalta Curte a făcut precizarea că inculpata A. a prezentat în cadrul declaraţiei din cursul cercetării judecătoreşti aceleaşi elemente de fapt ca cele din cursul urmăririi penale, astfel că nu le mai reia, ci va face trimitere supra la pct. 3.3.

Din declaraţiile inculpatei F. s-a reţinut că aceasta a precizat că "(...) În luna ianuarie 2009, a trebuit să întocmesc fişele de evaluare a performanţelor profesionale a angajaţilor. Pentru cele două angajate, J. şi I., am întocmit evaluarea exact pentru perioada pentru care am avut dată dispoziţie de înlocuire a lui G., respectiv pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2008.

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei. (...) Ulterior acestei discuţii avute cu C., am aflat de la colegii din instituţie că cele două angajate nu îşi desfăşurau activitatea în cadrul DGASPC unde figurau angajate, una dintre acestea lucrând la sediul organizaţiei HHHH. iar cealaltă la un birou parlamentar."

Pe lângă declaraţiile inculpaţilor, Înalta Curte a reţinut că aceleaşi aspecte de fapt care pun în evidenţă faptul că, în intervalul 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, inculpata I., deşi figura ca angajată la D.G.A.S.P.C Teleorman, şi-a desfăşurat efectiv activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K., a rezultat şi din declaraţiile de martori, după cum urmează:

- NNNN. - "(...) Fac precizarea că atât pe J., cât şi pe I. le-am văzut ori de câte ori mergeam la sediul HHHH. Teleorman şi având în vedere că cele două erau în permanenţă şi lucrau la sediul organizaţiei menţionate, am avut reprezentarea că acestea sunt angajate sub o anumită formă la organizaţia HHHH. (...)"

- OOOO. - "(...) În legătură cu angajarea în cadrul DGASPC Teleorman a numitelor J. şi, ulterior, a numitei I., menţionez că cele două persoane au fost angajate în cadrul DGASPC Teleorman, mai exact J. a fost angajată în luna iulie 2005, iar I. în luna mai 2006 (...) încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei care le-au angajat că cele două angajate nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman (...) deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman",

- PPPP. - "(...) În ceea ce le priveşte pe numitele J. şi I., fac precizarea că cele două persoane (...) după ce au fost angajate, nu s-au prezentat deloc la serviciu, respectiv J. nu a venit deloc la serviciu, cu toate că a figurat angajată şi a încasat salariu lunar, iar în ceea ce o priveşte pe I., aceasta a început să se prezinte la serviciu din luna decembrie 2010, după ce de către directorul DGASPC A. i-a fost trimisă o adresă prin care i s-a solicitat în mod expres să se prezinte la serviciu. Aceste aspecte erau cunoscute de către toţi angajaţii DGASPC care lucrau în sediul central (...) aceştia comentau în cadrul instituţiei şi reproşau faptul că cele două nu vin deloc la serviciu şi nu li se întâmplă nimic",

- IIII. - "În ceea ce-i priveşte pe angajaţii I. şi (...), fac precizarea că pe I. am văzut-o în incinta instituţiei, însă cred că din perioada 2010 - 2011, nu pot să precizez cu exactitate",

- QQQQ. - "În ceea ce o priveşte pe numita I., fac precizarea că pe această persoană am văzut-o începând să vină în incinta DGASPC Teleorman, respectiv la Serviciul administrativ (APTA) începând cu anul 2011. Legat de această persoană, am auzit de la colegii din DGASPC Teleorman că figura angajată, însă nu ştiu din ce perioadă, iar la serviciu a început să vină efectiv de la începutul anului 2011 când, de către conducerea DGASPC, i s-a cerut să se prezinte la serviciu (...)",

- BB. - "(...) pe schema de organizare a DGASPC Teleorman, la serviciul secretariat în acea perioadă, mai figurau (...) şi, de asemenea, J. şi I., însă, pe acestea două, eu nu le-am avut colege în fapt şi nu le-am văzut să vină şi să lucreze efectiv la serviciul secretariat sau în arhivă în perioada în care eu am lucrat efectiv în cadrul acestor compartimente (arhivă şi secretariat) (...) În situaţia în care J. şi I. ar fi venit la serviciu şi ar fi semnat condicile de prezenţă ca şi ceilalţi angajaţi, le-aş fi văzut cu siguranţă"

- RRRR. - "În ceea ce o priveşte pe I., menţionez că până la plecarea mea în concediu de îngrijire copil în anul 2007, eu nu am văzut-o niciodată lucrând la DGASPC Teleorman şi nici nu am cunoscut-o"

- SSSS. - "În ceea ce o priveşte pe I., pe aceasta am cunoscut-o după ce la conducerea centrului Maternal Alexandria a venit H., după anul 2010, însă nu pot să precizez cu exactitate. Este posibil ca aceasta să lucreze în sediul central al DGASPC Teleorman din anul 2011 sau 2012, nu ştiu cu siguranţă, însă aceasta nu a lucrat în cadrul centrului la care eu lucrez şi nu ştiu ce funcţie a ocupat şi în cadrul cărui serviciu din DGASPC a lucrat aceasta şi nici cu ce s-a ocupat efectiv"

- TTTT. - "(...) la nivelul DGASPC Teleorman, este cunoscut de către toate persoanele care lucrează faptul că persoanele care figurează angajate şi nu vin la serviciu se bucură de protecţia directorului general al DGASPC Teleorman A., (...), iar I. şi J. fiind persoane care lucrează în cadrul Organizaţiei HHHH. Teleorman, bucurându-se de protecţia directorului ca urmare a acestui fapt"

- KKKK. - "Fac precizarea că în rândul angajaţilor DGASPC Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea DGASPC Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau de la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei"

- VVVV. - "Precizez că în perioada în care mi-am desfăşurat activitatea la DGASPC Teleorman, nu am văzut-o niciodată în incinta instituţiei pe J., iar pe I. nu o cunosc nici în prezent".

Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (modalitatea din prezenta cauză) ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Aşadar, complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată, la comiterea unei infracţiuni. În cauza de faţă, activitatea de natură penală ce i-a fost imputată inculpatei I. a constat în ajutorul oferit autorilor infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual tocmai prin faptul că, deşi era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi era obligată a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, în realitate inculpata şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene Teleorman a HHHH., ajutorul dat de aceasta, rezultând din ceea ce a menţionat inculpata A. în declaraţia sa în sensul că:

"(...) în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea ". Or, odată ce inculpata I. şi-a pus semnătura pe înscrisurile ce îi atestau, indirect, prezenţa la D.G.A.S.P.C., deşi, astfel cum a precizat martorul PPPP. "nu a venit deloc la serviciu, cu toate că a figurat angajată şi a încasat salariu lunar", aceasta a contribuit, mediat, la comiterea de către autori a infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual.

Dată fiind infracţiunea continuă ce a fost reţinută în actul de sesizare în ceea ce-i priveşte pe toţi inculpaţii, complicitatea a fost una concomitentă ce "reclamă, datorită naturii lor (...) o oarecare prelungire în timp" - V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale C. pen. Român, vol. I, Ediţia a II-a, pag. 180), infracţiunea continuă presupunând o aptitudine a acţiunii sau inacţiunii de a se prelungi în timp în chip natural până la intervenţia unei forţe contrare.

În urma probelor administrate, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde realităţii, inculpata I. este cea care a săvârşit faptele de abuz în serviciu şi fals intelectual în forma complicităţii cu vinovăţia prevăzută de lege.

12. J.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpata J. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi complicitate la fals intelectual, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen. raportat la art. 289 din C. pen. 1969, totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

Începând cu data de 20.07.2005, prin Dispoziţia nr. x/20.07.2005 a Directorului DGASPC Teleorman, inculpata J. a fost angajată în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria.

Prin Dispoziţia nr. x din 09.07.2009 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 03 iulie 2009 inculpatei J. i-a fost schimbat locul de muncă de la Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, la Serviciul Secretariat, pe aceiaşi funcţie de referent.

Prin Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 21 decembrie 2009 inculpata J. a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară-referent II.

Prin Dispoziţia nr. x din 01.11.2010 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 01 noiembrie 2010 inculpata J. - referent II, gradaţia 5 în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5 în cadrul aceluiaşi serviciu.

Începând cu data de 27.12.2010, prin Dispoziţia nr. x/27.12.2010 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman inculpata J. a fost mutată în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare.

Prin Dispoziţia nr. x din 31.05.2012 a Directorului D.G.A.S.P.C Teleorman, începând cu data de 01.06.2012 inculpata J. a fost numită în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinate copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani.

Prin Dispoziţia Directorului general al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 3207 din 30.12.2013, începând cu data de 01 ianuarie 2014 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al inculpatei J.

În toată perioada în care inculpata J. figura ca angajată la D.G.A.S.P.C Teleorman, aceasta şi-a desfăşurat activitatea efectivă la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K.

S-a reţinut prin actul de sesizare că, deşi nu s-a prezentat la locul de muncă şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată conţin menţiuni fictive, inculpata J.:

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpata F., pentru anul 2008;

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul H. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013;

- a semnat înscrisurile denumite "Nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012", "Nota informativă nr. x din 04.07.2013",

- "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", "Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", ca fiind întocmite de aceasta, deşi în realitate au fost întocmite de martorul IIII., creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON (aferente perioadei 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

În faza de cercetare judecătorească inculpata J. s-a prevalat de dreptul la tăcere, solicitând ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut nu a fost contestat de inculpată, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, ca urmare a contestării de ceilalţi inculpaţi, în raport, cu acuzaţiile aduse acesteia, cât şi cu probele propuse de către inculpaţi şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat că inculpata J. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi complicitate la fals intelectual.

Fiind audiată în calitate de suspectă, inculpata J. a recunoscut că nu a desfăşurat niciun fel de activitate în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, ci şi-a desfăşurat activitatea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman:

"Din anul 1994 şi până în anul 2004, am avut calitatea de angajat la diferite birouri parlamentare a diferiţilor parlamentari, deputaţi şi senatori de Teleorman, care au făcut parte din HHHH.

Având în vedere că am lucrat o lungă perioadă de timp astfel de documente pentru Organizaţia Judeţeană a HHHH. Teleorman şi că am căpătat de-a lungul timpului experienţă în redactarea unor documente din cele menţionate am fost practic cea mai veche şi longevivă persoană de la această organizaţie care şi-a desfăşurat activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Menţionez că la sediul acestei organizaţii judeţene de partid în mod permanent lucrează două trei persoane, printre care mă număr şi eu.

În cursul anului 2005, cred că în primăvară, fundaţia nu m-a mai putut plătii şi căutând o soluţie pentru a-mi câştiga salariul, am aflat din mediul în care îmi desfăşuram activitatea dar şi de la prieteni că vor fi scoase la concurs posturi la DGASPC Teleorman.

Precizez că inclusiv după perioada în care nu am mai fost plătită de la Fundaţia pentru Politici Social Democrate, eu mi-am continuat activitatea tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman şi cred că tot în acea perioadă, nu mai îmi amintesc de către cine însă tot la iniţiativa unei persoane din cadrul partidului a fost găsită soluţia ca eu să fiu angajată pe perioadă determinată la S.C. BBB. S.A. şi îmi amintesc că am fost sunată de la această firmă pentru a merge să îmi fac formalităţile de angajare.

Având în vedere posturile scoase la concurs la DGASPC Teleorman, m-am înscris la concursul organizat, am susţinut examenul pentru angajare şi am fost angajată la această instituţie.

După angajare, am mers la serviciu unde mi s-a arătat o sală unde mi s-a spus că este locul meu de muncă, unde urma să se facă consiliere pentru părinţi însă având în vedere că aveam de lucru foarte mult şi la sediul organizaţiei de partid, am mers la DGASPC doar prima zi după angajare şi doar ocazional, însă am început să îmi continui activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde primeam diferite lucrări fie prin intermediul colegelor fie prin intermediul secretarului executiv al partidului.

Multe din documentele redactate de mine erau transmise tot prin intermediul secretariatului executiv direct către organizaţiile locale iar alte documente care erau emise ca şi înscrisuri oficiale ale organizaţiei erau transmise spre a fi semnate de membrii din conducerea partidului.

Precizez că în toată această perioadă chiar dacă nu am mers şi nu am lucrat la DGASPC unde eram angajată, situaţia mea era cunoscută de către directorul acestei instituţii A., care de asemenea mă cunoştea tot de la sediul organizaţiei de partid, deoarece şi aceasta a avut calitatea de membru al acestei organizaţii şi o perioadă a deţinut şi calitatea de Consilier judeţean din partea acestui partid.

Fac precizarea că în situaţia în care nu aş mai fi mers să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. şi aş fi mers să lucrez la DGASPC Teleorman, unde eram angajată, cred că acest aspect ar fi contat şi ar fi fost sesizat imediat la organizaţia de partid deoarece eu eram persoana cu cea mai mare experienţă în redactarea unor documente specifice organizaţiei, pe care eu le cunoşteam şi le făceam extrem de repede.

Mai menţionez, încă o dată, că sunt cunoscută de persoanele din conducerea organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, nu cunosc dacă situaţia mea privitoare la faptul că eram angajată la DGASPC şi că lucram în fapt la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman era ştiută de către membrii conducerii organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman însă cred că în situaţia în care un alt angajat al DGASPC Teleorman, nu ar fi mers la serviciu şi nu ar fi avut şi calitatea de angajat al partidului, nu i-ar fi fost permisă absenţa de la serviciu, de la DGASPC.

Din câte reţin şi I., a început să lucreze la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, la biroul de presă, în cursul anului 2006 sau 2007, nu reţin exact.

Nu am ştiut de la început însă am aflat de la aceasta ulterior, după ce a început să lucreze la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, că şi aceasta a fost angajată tot la DGASPC Teleorman. Nu ştiu exact perioada însă la un moment dat aceasta a plecat de la sediul organizaţiei HHHH. şi a mers să lucreze efectiv la DGASPC.

Precizez că de la această instituţie (DGASPC) îmi primeam salariul pe card iar la sediul DGASPC Teleorman, mergeam doar când eram chemată pentru semnarea a diferite documente, legate de mutarea mea în cadrul a diferite servicii şi promovarea pe funcţie, unde am mers şi am susţinut şi un examen după absolvirea facultăţii şi o dată am fost chemată de H. care mi-a cerut să semnez mai multe înscrisuri, respectiv o fişă a postului.

Precizez că la sfârşitul anului 2013 mi-a încetat contractul de muncă cu DGASPC Teleorman.

Menţionez că la angajare nu cred că am cunoscut, însă, ulterior, am aflat că DGASPC Teleorman se afla şi se află în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman.

Din câte cunosc directorul A. a avut funcţie de conducere în cadrul Organizaţiei Judeţene de Femei a HHHH. Teleorman şi o perioadă funcţie de conducere în cadrul Organizaţiei Roşiori de Vede a HHHH.".

Martorul IIII. a confirmat cele spuse de J. în legătură cu neprezentarea acesteia în cadrul Direcţiei, arătând următoarele:

Pe de altă parte, fără sprijinul persoanelor din conducerea organizaţiei judeţene HHHH., inculpata J. nu ar fi putut să încaseze salariul în calitate de angajată a D.G.A.S.P.C. Teleorman fără să se prezinte la locul de muncă nici măcar o zi.

În acest sens este şi declaraţia martorei KKKK. care în declaraţia din data de 04.02.2014 a arătat că:

"(...) în ceea ce priveşte pe numita J., fac precizarea că o cunosc pe aceasta încă din anul 2004, respectiv am cunoscut-o de la sediul HHHH. Teleorman, unde îşi desfăşura activitatea în cadrul compartimentului secretariat al organizaţiei politice respective. Ulterior, am aflat din discuţiile purtate cu colegi din cadrul DGASPC Teleorman, că aceasta figurează, mai exact a figurat angajată în cadrul DGASPC Teleorman, la serviciul administrativ, iar ulterior mutată pe diferite funcţii în mai multe compartimente aparţinând DGASPC Teleorman (...), însă ştiu ca şi ceilalţi angajaţi ai DGASPC, că în realitate J. nu a lucrat niciodată efectiv în cadrul DGASPC, doar şi-a încasat salariul, aceasta lucrând tot timpul în fapt la sediul HHHH. Teleorman. Acest aspect este de notorietate în cadrul DGASPC Teleorman şi este cunoscut de marea majoritate a angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul aparatului propriu al DGASPC Teleorman (...). J. a fost văzută de mine personal în incinta DGASPC Teleorman, doar în câteva ocazii, când venea pentru a-şi ridica fluturaşul de salariu sau când era chemată de conducerea instituţiei pentru a semna diferite documente (pontaje sau acorduri de mutare de la un compartiment la altul) (...) În ceea ce o priveşte pe numita I. ştiu că şi aceasta a figurat ca angajat al DGASPC Teleorman, încă din anul 2006, însă la sediul DGASPC a început să lucreze în fapt din anul 2011 sau 2012, până atunci şi-a desfăşurat activitatea tot la sediul HHHH. Teleorman la secretariat. Şi acest aspect este cunoscut atât de mine cât şi de către ceilalţi angajaţi DGASPC". În declaraţia din data de 27.04.2016 martora a arătat că:

"(...) fac precizarea că în rândul angajaţilor DGASPC Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I. nu veneau la serviciu şi de către conducerea DGASPC Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau de la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei.

Faptul că inculpata J. a lucrat la diferite cabinete de parlamentar în timp ce era încadrată la D.G.A.S.P.C Teleorman, rezultă şi din declaraţia martorului LLLL., care a arătat:

"(...) Nu îmi amintesc exact împrejurările în care am cunoscut-o sau cine mi-a recomandat-o pe J., dar probabil am cunoscut-o în campania electorală, probabil la recomandarea unui coleg de partid.

Rolul acesteia în cabinetul meu parlamentar era de a primi petiţii de la orice cetăţean şi totodată de a primii petenţii. Activitatea acesteia în cadrul cabinetului parlamentar din Turnu Măgurele, din ce înţeleg eu din documente, s-a finalizat la sfârşitul lunii aprilie 2010. Probabil activitatea doamnei J. s-a finalizat la acel moment ca urmare a faptului că începând cu acea perioadă mi-am focusat activitatea pe judeţul Ilfov.

Precizez că nu am avut cunoştinţă de faptul că în perioada februarie 2009 - aprilie 2010, J. a figurat ca angajat al DGASPC Teleorman".

Potrivit declaraţiilor date pe parcursul procesului penal de către inculpata A., (...) După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei D.G.A.S.P.C mai exact în anul 2008, nu reţin luna şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. (...) I-am cerut lui AAA. să le cheme pe J. şi I. la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman pentru a discuta cu acestea, după ce au venit le-am invitat la mine în birou şi le-am întrebat pe acestea de ce nu se prezintă la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman, având în vedere că în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea, precum şi fişe de evaluare a activităţii celor două, atât I., cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la D.G.A.S.P.C Teleorman însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul D.G.A.S.P.C." (declaraţie urmărire penală). Înalta Curte face precizarea că inculpata A. a prezentat în cadrul declaraţiei din cursul cercetării judecătoreşti aceleaşi elemente de fapt ca cele din cursul urmăririi penale, astfel că nu le mai reia, ci va face trimitere supra la pct. 3.3.

Cu această ocazie, am sesizat faptul că J. şi I. erau singurele angajate pe care nu le cunoşteam şi nu le văzusem niciodată.

În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu.

În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei. (...) Ulterior acestei discuţii avute cu C., am aflat de la colegii din instituţie că cele două angajate nu îşi desfăşurau activitatea în cadrul DGASPC unde figurau angajate, una dintre acestea lucrând la sediul organizaţiei HHHH. iar cealaltă la un birou parlamentar."

Pe lângă declaraţiile inculpaţilor, Înalta Curte a reţinut că aceleaşi aspecte de fapt care pun în evidenţă faptul că, în intervalul 20.07.2005 - 31.12.2013, inculpata J., deşi figura ca angajată la D.G.A.S.P.C Teleorman şi-a desfăşurat efectiv activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman al cărei preşedinte era inculpatul K., rezultă şi din declaraţiile de martori, după cum urmează:

- VVVV. - "Precizez că în perioada în care mi-am desfăşurat activitatea la DGASPC Teleorman, nu am văzut-o niciodată în incinta instituţiei pe J., iar pe I. nu o cunosc nici în prezent".

Aşadar, complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată, la comiterea unei infracţiuni. În cauza de faţă, activitatea de natură penală ce i-a fost imputată inculpatei J. a constat în ajutorul oferit autorilor infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual tocmai prin faptul că, deşi era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi era obligată a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, în realitate inculpata şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene Teleorman a HHHH., ajutorul dat de aceasta, rezultând din ceea ce a menţionat inculpata A. în declaraţia sa în sensul că:

"(...) în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea ". Or, odată ce inculpata J. şi-a pus semnătura pe înscrisurile ce îi atestau, indirect, prezenţa la D.G.A.S.P.C., deşi, astfel cum a precizat martorul PPPP. "nu a venit deloc la serviciu, cu toate că a figurat angajată şi a încasat salariu lunar", aceasta a contribuit, mediat, la comiterea de către autori a infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual.

De asemenea, încasarea salariului lunar, fără să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu prevăzute în contractului individual de muncă şi fişa postului, acceptarea promovării în altă funcţie fără efectuarea vreunei zile de lucru în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, solicitarea de adeverinţe instituţiei, deşi cunoştea că nu presta nicio activitate la locul de muncă ("Precizez că pe aceasta am văzut-o în sediul D.G.A.S.P.C Teleorman doar ocazional, când a venit să-şi ridice diferite adeverinţe de salariu pe care de regulă eu aplicam ştampila în secretariat, însă nu am văzut-o să vină la serviciu ca şi ceilalţi colegi şi să lucreze în instituţie", declaraţie martor RRRR., care să-i confere dreptul de a primi asemenea adeverinţe, semnarea fişei cu atribuţiile de serviciu, a rapoartelor de evaluare ("J. a fost văzută de mine personal în incinta DGASPC Teleorman, doar în câteva ocazii, când venea pentru a-şi ridica fluturaşul de salariu sau când era chemată de conducerea instituţiei pentru a semna diferite documente - pontaje sau acorduri de mutare de la un compartiment la altul, declaraţie martor KKKK., sunt aspecte caracteristice participării inculpatei, în calitate de complice, la săvârşirea faptelor de către autori, prin atitudinea avută a înlesnit realizarea faptelor prin întărirea şi menţinerea hotărârii autorilor de a săvârşi infracţiunile.

În urma probelor administrate, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt reţinută de procuror corespunde realităţii, inculpata J. este cea care a săvârşit faptele de abuz în serviciu şi fals intelectual sub forma de participaţie a complicităţii cu vinovăţia prevăzută de lege.

13. K.

Prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie, inculpatul K. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969 şi instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 289 din C. pen. 1969, totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a arătat că, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

- a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar, în fapt, să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman;

- a contribuit, prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, ca inculpatele J. şi I. să fie menţinute în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman;

- a determinat-o pe inculpata A., director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, să îşi încalce atribuţiile de serviciu constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Evaluând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a cărui legală administrare a fost constatată, prin încheiere definitivă, în procedura de cameră preliminară şi al cărui conţinut a fost contestat de inculpat, în cursul judecăţii, probatoriu care a fost readministrat, în raport, cu acuzaţiile aduse acestuia, cât şi de probele propuse de către inculpat şi administrate de către instanţă în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat că inculpatul K. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, iar în unanimitate, că nu există probe din care să rezulte săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de instigare la fals intelectual.

Prealabil analizei existenţei unei fapte circumscrise de procuror ilicitului penal al abuzului în serviciu sub forma instigării şi a săvârşirii acesteia de către inculpatul K. cu vinovăţia prevăzută de lege, Înalta Curte subliniază faptul că, nici în opinia majoritară, dar nici în opinia separată, referitor la soluţia privind această infracţiune, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul K., nu s-a reţinut incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016 şi 392/06.06.2017, dovadă fiind temeiul achitării inculpatului K. din opinia separată - art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune) - şi condamnării, în unanimitate, a autorului acestei infracţiuni, respectiv a inculpatei A., cea care a fost instigată de către K. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Dacă în cadrul opiniei separate ar fi fost aplicate Deciziile nr. 405/15.06.2016 şi nr. 392/06.06.2017 ale Curţii Constituţionale, atunci se impunea ca membrul completului de judecată care a pronunţat opinia separată în ceea ce-l priveşte pe inculpatul K. să fi făcut opinie separată şi în ceea ce o priveşte pe inculpata A., iar temeiul achitării - atât în ceea ce o priveşte pe inculpata A., în calitate de autor, cât şi în ceea ce-l priveşte pe inculpatul K., în calitate de instigator - să fi fost art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. Or, opinia separată nu a avut în vedere acest temei de achitare în ceea ce priveşte activitatea de natură penală imputată inculpatului K., ci pe cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Mai mult decât atât, nici chiar inculpatul K., prin concluziile formulate de apărătorul său ales, nu a invocat ca temei de achitare dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (cu trimitere la cele două decizii ale Curţii Constituţionale), ci art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Or, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, sunt unanime asupra faptului că temeiurile de achitare instituite de legiuitor prin dispoziţiile art. 16 din C. proc. pen. sunt reglementate într-o anumită ordine, verificându-se, iniţial, dacă fapta există, după care se verifică dacă aceasta este prevăzută de legea penală, iar apoi dacă sunt probe că cel trimis în judecată a comis respectiva faptă ca autor sau într-una din formele participaţiei penale.

Înalta Curte, în majoritate, a reţinut că fapta de abuz în serviciu în forma instigării pentru care inculpatul K. a fost trimis în judecată, constă în aceea că, acesta, prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman şi, respectiv, de Preşedinte al Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, a determinat-o pe inculpata A., director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, să-şi încalce atribuţiile de serviciu, privind menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH..Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Referitor la acuzaţiile din rechizitoriu aduse inculpatului K. potrivit cărora, "în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de Preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de Preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie, a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar, în fapt, să-şi desfăşoare activitatea în continuare la sediul organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman", nu i se pot reţine, deoarece, aşa cum rezultă din actele de urmărire penală, nu a fost cercetat şi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei I. Fapta inculpatului K., aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu, are corespondent în reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei A.. Or, raportat la faptul că inculpata I. era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman încă din data de 12.05.2006, anterior venirii la conducerea D.G.A.S.P.C. Teleorman, în calitate de director executiv, a inculpatei A. (07.07.2006), nu avea cum să realizeze elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei A. cu privire la angajarea inculpatei I.

Forma de participaţie reţinută inculpatului K. este cea a instigării, atât la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, cât şi la fals intelectual.

Potrivit prevederilor art. 25 C. pen. 1969, instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină prin orice mijloace pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Dispoziţiile au fost preluate fără modificări în art. 47 din C. pen. în vigoare.

Astfel, instigarea este forma participaţiei penale care constă în fapta de a determina cu intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană (instigatorul) a altei persoane (instigatul), să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, hotărâre pe care o transmite instigatului, acesta din urmă fiind cel care va comite fapta prevăzută de legea penală. Datorită faptului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea îi aparţine instigatorului, acesta devine autorul moral al infracţiunii, spre deosebire de cel instigat, care este autorul material al faptei prevăzute de legea penală.

Pentru existenţa instigării, ca formă a participaţiei penale, este necesară efectuarea de către instigator a unei activităţi de determinare faţă de instigat, respectiv a unei operaţiuni de transplantare, de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală. Determinarea presupune însuşirea hotărârii de a comite o faptă penală de către instigat.

Practica judiciară este unanimă atunci când consideră "că instigarea este condiţionată de existenţa unui îndemn determinant în ce priveşte săvârşirea infracţiunii, care trebuie să fie anterior comiterii faptei".

Pentru a se reţine în sarcina unei persoane participarea sub forma instigării la săvârşirea unei infracţiuni, este necesar să se stabilească nu numai că ea a îndemnat pe autor să comită infracţiunea, ci şi că îndemnul său a fost determinant în acest sens sau, cu alte cuvinte, că autorul material n-ar fi săvârşit-o fără legătura subiectivă între acesta şi autor. După cum s-a reţinut şi în practica judiciară, instigarea se prezintă ca un comportament criminal, moral, intelectual, particularitatea sa constând în faptul că, deşi instigatorul este persoana care ia hotărârea de a comite fapta, el nu trece la săvârşirea acesteia, ci recurge la o altă persoană, căreia îi transmite, printr-un proces intelectual de determinare, hotărârea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.

Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat, că, în cauză, din coroborarea probelor administrate rezultă faptul că inculpatul K. a fost cel care, cu intenţie, folosindu-se de influenţa, autoritatea şi puterea conferită de funcţiile deţinute - preşedinte, atât al Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, cât şi al Consiliului Judeţean Teleorman - a determinat-o pe inculpata A. să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu, constând în menţinerea în funcţie, în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, a celor două angajate, J. şi I., deşi cunoştea că, în fapt, îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, activitate care se subsumează elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării.

În reuşita demersului său infracţional, inculpatul K. s-a folosit, deliberat, de ascendentul moral pe care-l avea faţă de inculpata A. Legătura de colaborare pe care a avut-o cu inculpata, atât în cadrul organizaţiei judeţene a HHHH. (inculpata A. fiind un "membru marcant" în cadrul formaţiunii politice), cât şi în cadrul Consiliului Judeţean Teleorman (inculpata a fost consilier judeţean, din partea HHHH., iar preşedintele Consiliului era K.), dar şi funcţiile deţinute de inculpatul K. la acel moment, au creat între cei doi o legătură subiectivă, unilaterală, esenţială în raportul dintre instigat şi instigator. O dovadă a acestui fapt este că, atunci când inculpata A. a fost numită director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, personal, inculpatul K. a prezentat-o angajaţilor ("personal, domnul K. când a numit-o pe doamna A. ne-a prezentat-o tuturor angajaţilor", declaraţie martor TTTT.).

Funcţiile deţinute de inculpatul K. în perioada infracţională, de preşedinte, atât al Consiliului Judeţean (prin hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 3/10.06.2004 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 18.12.2012, când şi-a depus demisia prin Cererea x/18.12.2012), cât şi al organizaţiei judeţene a HHHH. (în perioada 16.04.2005 - 31.12.2012), îi confereau acestuia autoritate, putere şi influenţă, realizând contextul favorabil iniţierii şi desfăşurării activităţii infracţionale, garantând succesul acesteia. Modul în care inculpata A. a acţionat, în calitatea sa de director executiv/general, la îndemnul inculpatului K., de a le menţine pe cele două angajate în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, fără a se o opune şi fără a cere explicaţii, ci, pur şi simplu, a pus în practică solicitarea acestuia, reprezintă reflecţia exercitării cu succes de către inculpat a influenţei şi autorităţii de care dispunea.

În studiile sociologice se arată că influenţa este un act intenţional prin care un individ încearcă să determine alt individ să gândească sau să comită un alt lucru pe care acesta sigur nu l-ar gândi sau realiza. La baza procesului de conducere stă influenţa care se manifestă prin acţiunea emoţională sau raţională pe care un om o exercită asupra altuia în scopul modificării comportamentului. Influenţa este bazată pe putere.

Puterea este capacitatea unui individ de a influenţa, modifica comportamentul altui individ, de a-l supune voinţei proprii. "Conducerea şi puterea sunt esenţial sinonime"(F.E. Fiedler).

Este de notorietate faptul că o persoană ce ocupă, atât o funcţie politică de conducere, cât şi una de demnitate publică din cadrul organelor autorităţii publice locale are capacitatea de a influenţa opinii, de a determina anumite atitudini, comportamente ale unor persoane sau ale unor grupuri. Poziţia şi procesul de conducere reprezintă "influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop determinat" (E.Tannenbaum, 1961).

Influenţa este dată, atât de puterea poziţiei în sine (în speţă, conferită de funcţia în cadrul organizaţiei politice, cea de preşedinte al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman), în organisme de stat (Consiliul Judeţean Teleorman - preşedinte), cât şi de puterea personală, decurgând din cea a poziţiei (contacte interpersonale pe care le-a cultivat de-a lungul timpului şi care i-au permis la un anumit moment dat să exercite influenţă asupra celorlalţi).

Or, este cunoscut faptul că o persoană cu cât deţine mai multă putere, "cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia şi cu atât mai sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicate".

Autoritatea este puterea formală sau legitimă ce decurge din rolul poziţiei oficiale acordate cuiva şi acceptată de subalterni. Atât puterea, cât şi autoritatea se manifestă prin influenţa pe care un individ o exercită asupra celorlalţi.

Toate aceste considerente teoretice şi-au găsit reflectarea în activitatea desfăşurată de inculpatul K., felul în care acesta a acţionat în relaţia instituţională cu inculpata A. este expresia elocventă a modului în care puterea, influenţa şi autoritatea conferite de funcţiile deţinute, sunt folosite, în mod intenţionat, în acţiuni cu un scop eminamente nelegal.

De altfel, cea mai sugestivă şi relevantă declaraţie referitoare la persoana inculpatului K., a felului în care era perceput de persoanele din subordinea sa, a modului în care îşi exercita influenţa, autoritatea şi puterea pe care le avea prin prisma funcţiilor deţinute, este cea a martorei TTTT., care, audiată de instanţa de judecată, la data de 28.10.2017, în condiţii de contradictorialitate, publicitate şi oralitate, a arătat:

"K. era un fel de Dumnezeu, în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere".

Faptul că această afirmaţie este fondată şi nu este făcută în mod tendenţios este demonstrat de modul în care inculpata A., în acţiunile întreprinse, se raportează la poziţia oficială a inculpatului, respectiv îl informează despre cum va acţiona în anumite decizii personale. Astfel, în momentul în care a aflat că este vacantă funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, inculpata A. a menţionat în declaraţia sa că "am aplicat pentru această funcţie, dar l-am informat şi pe domnul K. de intenţia de a candida pentru funcţia respectivă".

Afirmaţia martorei TTTT., menţionată cu două alineate supra, este întărită şi de modalitatea în care inculpata A. a trecut la punerea în practică, în calitate de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, a solicitării inculpatului K. de a le menţine pe cele două angajate în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, practic, fără să ceară explicaţii, fără să se opună, deşi era conştientă că realizând ceea ce îi cerea inculpatul - nu făcea decât să încalce dispoziţiile legale. Explicaţia inculpatei potrivit căreia a apreciat această solicitare drept o sarcină de serviciu căreia s-a conformat:

"mă aflam în subordonarea CJ Teleorman şi am luat-o ca pe o sarcină de serviciu" este edificatoare pentru evidenţierea raportului de subordonare dintre cei doi inculpaţi. Nu mai puţin, Înalta Curte a reţinut că inculpata A. îl considera pe inculpatul K. superiorul său, dovadă că atunci când vorbea despre acesta cu ceilalţi angajaţi ai Direcţiei, folosea apelativul "şefu". Astfel, în declaraţia de martor, AAA. a precizat:

"Am aflat acest aspect de la directorul A. cu ocazia întocmirii organigramei, când aceasta mi-a spus că "şefu", referindu-se la K., nu vrea ca soţia sa să fie funcţionar public şi ca aceasta să dea declaraţie de avere".

De altfel şi ceilalţi angajaţi ai Direcţiei, referitor la persoana inculpatului K., aveau o percepţie asemănătoare celei prezentate de martora TTTT., dovadă că îşi cenzurau acţiunile când ştiau că acestea aveau legătură cu Consiliul Judeţean sau cu organizaţia judeţeană a HHHH. Teleorman, întrucât riscau pierderea locului de muncă.

Exercitarea autorităţii inculpatului K. în scopul dorit a fost favorizată şi de relaţia de subordonare a directorului executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, funcţie deţinută în perioada activităţii infracţionale de inculpata A., faţă de preşedintele Consiliul Judeţean Teleorman, în speţă, inculpatul K.

Subordonarea directorului executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman faţă de Consiliul Judeţean Teleorman, respectiv, faţă de preşedintele acestuia, K. reiese, în mod clar, din atribuţiile de serviciu ale inculpatului K., în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, stabilite, atât prin Legea nr. 215 din 23.04.2001 a administraţiei publice locale, cât şi prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman.

Potrivit art. 104 alin. (1) din Legea nr. 215 din 23.04.2001, Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii principale de atribuţii:

(e) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.

6) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e), preşedintele consiliului judeţean:

a) coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului judeţean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes judeţean;

b) ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute la art. 91 alin. (5) lit. a) - d);

e) coordonează şi controlează organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes judeţean, înfiinţate de consiliul judeţean şi subordonate acestuia.

Aceste atribuţii ale preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, stabilite prin legislaţie primară, au fost detaliate prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman, aprobat prin hotărârea Consiliului Judeţean nr. 28 din 27 mai 2002 (în prezent regulamentul aprobat prin hotărârea Consiliului Judeţean nr. 49 din 27 martie 2014).

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din regulament, Preşedintele Consiliului Judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:

g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea Consiliului judeţean;

m) propune Consiliului Judeţean numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor instituţiei publice şi serviciului public de sub autoritatea acesteia;

q) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilor copilului.

Or, se constată că prin Hotărârea nr. 58 din 30 decembrie 2004 a Consiliului Judeţean Teleorman, începând cu data de 1 ianuarie 2005 s-a înfiinţat şi organizat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, prin comasarea şi preluarea atribuţiilor şi funcţiilor Direcţiei Judeţene de Asistenţă Socială şi ale Direcţiei Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

Potrivit art. 17 din Regulament, Conducerea Direcţiei Generale se asigură de Directorul Executiv şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament.

Concluzionând, din ansamblul acestor dispoziţii legale şi regulamentare rezultă că Direcţia se afla sub coordonarea şi controlul preşedintelui Consiliului Judeţean (dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean), acesta fiind cel care făcea propuneri privind numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a directorului executiv al acestei instituţii (art. 14 alin. (1) lit. m) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman coroborat cu art. 22 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman).

Contrar acestor dispoziţii legale care reglementau, în mod clar, atribuţiile preşedintelui Consiliului Judeţean, în raport, cu instituţiile publice, aflate în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, inculpatul K., în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, la data de 21.03.2018, îşi minimalizează competenţele în raportul său instituţional cu Direcţia şi directorul executiv/general al acesteia, interpretând dispoziţiile legale într-un mod discreţionar:

"este falsă afirmaţia că D.G.A.S.P.C. Teleorman se afla în subordinea mea directă ca preşedinte al CJ Teleorman (...) este o instituţie publică înfiinţată în subordinea CJ Teleorman. În calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean nu aveam atribuţii de control şi coordonare faţă de D.G.A.S.P.C. Teleorman, deoarece Colegiul Director are ca (şi) atribuţii principale analiza şi controlul privind activitatea D.G.A.S.P.C. Teleorman".

Susţinerile inculpatului K. în sensul că, potrivit dispoziţiilor legale, conducerea Direcţiei Generale se asigura de directorul executiv şi de Colegiul Director, iar preşedintele Colegiului director era secretarul judeţului, sunt reale, însă, în mod intenţionat, acesta a omis să precizeze că, potrivit dispoziţiilor legale sus menţionate, preşedintele Consiliului Judeţean avea atribuţii privind controlul, coordonarea activităţii Direcţiei, cât şi de a propune numirea, revocarea şi sancţionarea disciplinară a directorului executiv al Direcţiei. Or, tocmai existenţa acestor prerogative au fost cele care au garantat succesul activităţii sale în a o determina pe inculpata A. să le menţină în funcţie pe cele două angajate, J. şi I.

De altfel, inculpata A. cunoştea foarte bine aceste dispoziţii legale, dovadă fiind faptul că, prin modul în care a acţionat, s-a raportat la ierarhia raporturilor de serviciu dintre ea, în calitate de director executiv/general al D.G.A.S.P.C. Teleorman, şi preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman.

Relevantă în acest sens, este declaraţia acesteia în cuprinsul căreia a învederat:

"Eram în relaţii de subordonare ca director în raport cu Consiliului Judeţean şi potrivit dispoziţiilor legale puteam fi propusă la sancţiune de către preşedintele CJ, respectiv inculpatul K. (...) Această perpetuare a situaţiei am acceptat-o deoarece mă aflam în subordonarea CJ Teleorman şi am luat-o ca pe o sarcină de serviciu".

În ansamblul probator al cauzei, poziţia inculpatului privind nesubordonarea directorului executiv/general faţă de preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman este singulară. Angajaţii D.G.A.S.P.C. Teleorman, la rândul lor, cunoşteau raporturile existente între directorii instituţiei şi Consiliului Judeţean, respectiv între persoanele cu funcţii de conducere din cadrul Direcţiei şi preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, menţionând, cu ocazia audierilor, că numirile în funcţiile de conducere ale Direcţiei se făceau pe criterii politice. Realitatea acestor susţineri este demonstrată de faptul că, persoane care au deţinut funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Generale, erau membri ai HHHH. - inculpaţii E. (în perioada 1996 - 2000 a fost preşedintele HHHH. Teleorman), H. (a fost preşedintele organizaţiei de tineret a HHHH. Alexandria), A. (membru marcant în cadrul acestei formaţiuni).

Martora AAA., angajat în cadrul Direcţiei Generale, în declaraţia dată în faza de urmărirea penală, a arătat:

"Precizez că era unanim cunoscut de către toţi angajaţii D.G.A.S.P.C. Teleorman, inclusiv de către mine, faptul că toţi directorii D.G.A.S.P.C. Teleorman au fost numiţi politic, iar în ceea ce o priveşte pe A., cunoşteam faptul că aceasta era un membru marcant al HHHH. Teleorman şi că a avut o funcţie de conducere în acest partid şi că se bucura de susţinerea Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman din acea perioadă".

Inculpata J. a arătat cu privire la acest aspect:

"Din câte cunosc, directorul A. a avut funcţie de conducere în cadrul organizaţiei judeţene de femei a HHHH. Teleorman şi o perioadă funcţie de conducere în cadrul organizaţiei Roşiori de Vede a HHHH.".

Martora OOOO., în declaraţia dată la urmărirea penală, menţinută în cursul cercetări judecătoreşti, a susţinut:

"(...) instituţia (D.G.A.S.P.C.) se subordona Consiliului Judeţean, iar această instituţie avea conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat (HHHH.)".

Martora TTTT.:

"Fiind în subordinea Consiliului Judeţean preşedintele acestuia avea posibilitatea de a face numirile directorilor la D.G.A.S.P.C. Teleorman. Chiar, personal, domnul K. când a numit-o pe doamna A. ne-a prezentat-o tuturor angajaţilor.(...) Arăt că potrivit cadrului normativ existent numirea, revocarea şi sancţionarea directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman se făcea de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman" (28.10.2017, inst. fond).

Martora KKKK.:

"toţi directorii ocupau funcţiile de conducere fiind susţinuţi politic de către HHHH. Teleorman".

Martora PPPP.:

"D.G.A.S.P.C. era o instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman".

Inculpata F.:

"Consiliul Judeţean Teleorman avea în subordonare D.G.A.S.P.C. Teleorman şi asigura bugetul instituţiei".

În legătură cu acuzaţia ce i-a fost adusă şi care a constat în determinarea, cu intenţie, a inculpatei A., de a-şi încălca atribuţiile de serviciu prin menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman, inculpatul K., cu ocazia audierii de către instanţa de judecată la data de 21.03.2018, a susţinut că este nevinovat, arătând că nu a purtat cu inculpata A. nicio discuţie cu privire la situaţia celor două angajate, J. şi I., pe de o parte pentru că nu avea vreun motiv, iar pe de altă parte, nu exista cadrul normativ care să justifice implicarea sa în asemenea discuţii, şi că, în general, chiar dacă ar fi existat dispoziţii legale în acest sens, nu ar fi uzat de această prerogativă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte subliniază faptul că exista cadrul normativ care-i permitea inculpatului să interfereze în activitatea Direcţiei.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman, aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 28/27.05.2002, prevede că preşedintele Consiliului Judeţean este cel care coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea Consiliului Judeţean, propune Consiliului Judeţean numirea şi eliberarea din funcţie în condiţiile legii a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia, coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia publică. Corelativ dispoziţiilor ce reglementau atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean, existau şi prevederi care permiteau directorului executiv să interfereze, personal, cu acesta:

"directorul general informează pe preşedintele Consiliului Judeţean despre orice problemă în care e necesar sprijinul şi ajutorul acestor autorităţi" (art. 4 lit. n) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale), fapt de natură să demonstreze legătura de subordonare care exista între directorul general/executiv al Direcţiei şi preşedintele Consiliului Judeţean.

Deşi, inculpatul a susţinut că nu ar fi intervenit în activitatea Direcţiei, chiar dacă cadrul legal i-ar fi permis acest lucru, un episod relatat de inculpata F. contrazice susţinerile acestuia, depoziţia fiind edificatoare în a demonstra faptul că, în realitate, inculpatul K. controla activitatea Direcţiei, era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în cadrul instituţiei, se implica activ în rezolvarea problemelor ivite, dădea dispoziţii într-un mod autoritar, fără să lase loc altor discuţii, îşi impunea punctul de vedere. Totodată, cele învederate de către inculpata F. conferă credibilitate susţinerilor inculpatelor A. şi I., privind activitatea infracţională a inculpatului K.. Astfel, inculpata F., în declaraţia de la urmărirea penală, menţinută în integralitate în cursul cercetării judecătoreşti, a arătat că:

"în cursul anului 2009, când în urma unei sancţiuni primite la serviciu, am acţionat în judecată DGASPC Teleorman, care este instituţie subordonată Consiliului Judeţean Teleorman şi, în mod implicit, acţiunea mea în justiţie a vizat şi Consiliul Judeţean Teleorman, la un moment dat, având în vedere această acţiune, am fost chemată de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman la acea vreme, K., care mi-a spus, în mod categoric, că, în situaţia în care nu îmi retrag acţiunea introdusă în instanţă împotriva DGASPC Teleorman, îmi va desfiinţa postul din organigrama acestei instituţii, fapt care s-a şi întâmplat în luna iulie 2009".

De asemenea, martora AAA. a învederat o altă situaţie în care inculpatul K. a interferat în activitatea Direcţiei:

"Referitor la organigramă, directorul A. mi-a spus că i-a prezentat Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, propunerea ca G. să fie numită şeful administrativ, dar acesta nu a fost de acord, motivând că soţia sa nu doreşte să fie şef peste măturători şi şoferi".

La rândul său, inculpata A. a arătat:

"Cu ocazia audierii am fost întrebată şi mi s-a cerut să explic care este motivul pentru care de către preşedintele CJ Teleorman mi s-a cerut să găsesc o soluţie pentru ca soţia sa angajată în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman să nu fie mutată pe o funcţie de funcţionar public ci să fie menţinută pe o funcţie contractuală având în vedere că funcţiile publice inclusiv cele de conducere sunt remunerate mai bine faţă de funcţiile de personal contractual.

În acest context al relaţiei de subordonare, atât pe linie politică, cât şi de serviciu, faţă de preşedintele Consiliului Judeţean, în speţă K., pe fondul autorităţii şi influenţei exercitate de acesta, directorul executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, A., în momentul în care a luat cunoştinţă că cele două angajate, J. şi I., nu-şi respectă atribuţiile de serviciu, în sensul că, deşi figurau ca angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, în realitate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, conform atribuţiilor de serviciu (art. 4 lit. n) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale "directorul general informează pe preşedintele Consiliului Judeţean despre orice problemă în care e necesar sprijinul şi ajutorul acestor autorităţi), dar şi datorită faptului că preşedintele Consiliului Judeţean, K. ştia de situaţia celor două angajate (inculpatele I., C. îi învederaseră acest lucru), s-a adresat acestuia: "am purtat o discuţie cu preşedintele K., pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat totodată că am descoperit acest aspect, în anul 2008, când de altfel l-am şi informat" (declaraţie inculpata A. din data de 23.05.2017, instanţă fond).

În încercarea de a-şi dovedi nevinovăţia, inculpatul K., în mod constant, a susţinut că, prin depoziţiile sale, inculpata A. a învederat o situaţie de fapt neconformă cu realitatea şi că declaraţiile acesteia nu sunt susţinute de niciun alt mijloc de probă.

Contrar acestor susţineri, afirmaţiile inculpatei A. sunt confirmate prin declaraţiile martorilor şi inculpaţilor audiaţi în cauză.

Astfel, susţinerile inculpatei A. în sensul că ar fi aflat, în anul 2008, de la AAA., "că în cadrul D.G.A.S.P.C. există două persoane angajate, respectiv J. şi I., care în fapt nu-şi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, ci lucrează la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman", sunt confirmate chiar de martora AAA.:

"Eu, în calitatea pe care o aveam, începând cu noiembrie 2007 am sesizat această situaţie d-nei director A.".

De asemenea, demersul inculpatei A. de a o chema pe C., director economic, pentru a-i cere explicaţii cu privire la situaţia celor două angajate este plauzibil şi justificat de faptul că, anterior numirii inculpatei A. în funcţia de director executiv, inculpata C. deţinuse această funcţie, iar I. a fost angajată în timpul mandatului acesteia:

"C. mi-a spus că, din câte ştia dânsa, angajarea celor două persoane s-a făcut la solicitarea d-lui K." (decl. A., inst. fond - 21.03.2018).

Inculpata C., audiată în calitate de martor, în faza de urmărire penală (declaraţie care nu a fost înlăturată, astfel încât poate fi folosită împotriva celorlalţi inculpaţi), a confirmat, indirect, cele învederate de A., aceasta susţinând:

"la nivelul angajaţilor D.G.A.S.P.C. Teleorman se cunoştea faptul că J. nu venea la serviciu, însă, având în vedere că aceasta era cunoscută ca o protejată, nu s-a întreprins niciun demers pentru clarificarea situaţiei acesteia". Or, protecţia de care se bucura această angajată, în ansamblul probator al cauzei, nu putea veni decât din partea inculpatului K.

De asemenea, faptul că inculpata A. le-a chemat pe cele două angajate, J. şi I., pentru a da explicaţii în legătură cu neprezentarea la serviciu, este confirmat chiar de către inculpata I., care, cu ocazia audierii sale, la data de 21 martie 2018, în faţa instanţei de judecată, a arătat:

"Eu, cât şi J., am fost chemate de directoarea A., care ne-a întrebat de ce nu suntem în D.G.A.S.P.C. Teleorman".

Inculpata J., care nu a dat declaraţii în cursul cercetării judecătoreşti, însă a recunoscut faptele pentru care a fost trimisă în judecată, optând pentru procedura simplificată, în sigura declaraţie dată în cursul urmăririi penale, în legătură cu convocarea făcută de A., nici nu o neagă, dar nici nu o confirmă, afirmând:

"nu îmi amintesc să fi avut vreo discuţie cu directorul D.G.A.S.P.C. Teleorman, A., prin care aceasta să îmi ceară, în mod expres, să merg şi să lucrez la D.G.A.S.P.C.", fapt de natură să nu excludă existenţa acestei întâlniri.

Faptul că inculpatul K. cunoştea situaţia celor două angajate, că acesta este cel care a conceput fapta, cel care a luat hotărârea de a realiza această faptă şi a făcut ca respectiva rezoluţie să fie adoptată de o altă persoană care şi-a asumat rolul de executant al faptei prevăzute de legea penală, în speţă inculpata A., rezultă din probele administrate. Practic, activitatea instigatorului, în speţă, K., a precedat hotărârea autorului, A., de a săvârşi infracţiunea. Aşadar, după cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, instigarea are un caracter complex care presupune, în primul rând, o activitate psihică, internă, constând în conceperea faptei, decizia ca fapta respectivă să fie săvârşită de o altă persoană, şi în al doilea rând, acestei activităţi interne îi urmează o activitate fizică externă, constând în căutarea celui care urmează să comită fapta, obţinerea asentimentului acestuia şi determinarea lui, efectivă, să aducă la îndeplinire hotărârea infracţională luată de instigator.

Relevant în acest sens este faptul că, prealabil angajării inculpatei I. în cadrul D.G.A.S.P.C, inculpatul K., în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, a arătat că discutase cu inculpata I. despre o colaborare în cadrul partidului:

"am cunoscut-o pe I. la un congres al partidului într-o activitate mai amplă, iar câţiva colegi eram împreună cu reprezentanţii mass-media din judeţul Teleorman, aceasta fiind o discuţie informală. Din partea reprezentantului mass-media a venit o propunere în sensul că organizaţia judeţeană ar fi trebuit să aibă o mai bună relaţie în raporturile cu media, iar eu şi ceilalţi colegi le-am spus să ne sugereze anumite posibilităţi, idei. Această înţelegere a avut undeva în anul 2005, 2006, (...). La data respectivă, la nivelul unei organizaţii judeţene de partid nu exista o activitate specifică unei instituţii, adică să existe un anumit program de lucru, o organigramă. Ulterior, nu ştiu dacă la Consiliul Judeţean a venit d-na I. ca un fel de continuare, cred că la partid a venit aceasta ca să discutăm despre cum s-ar putea face o colaborare între partid şi presă. I. m-a întrebat dacă putem să realizăm o colaborare între dumneaei şi HHHH. în domeniul comunicării publice".

Cele învederate de inculpatul K. sunt confirmate de inculpata I., din ale cărei depoziţii reiese, în mod clar, interesul inculpatului în rezolvarea situaţiei acesteia, preocuparea de a găsi o soluţie în acest sens şi, ulterior, chiar găsirea acesteia, dar şi faptul că cel care a conceput întreaga activitate infracţională este inculpatul:

"Nu cunosc cu exactitate motivul pentru care s-a recurs la această soluţie însă datorită faptului că nu am putut fi remunerată de la organizaţia politică la care mi-am desfăşurat activitatea, preşedintele organizaţiei judeţene Teleorman din acea perioadă, K., care deţinea şi funcţia de preşedinte al CJ Teleorman, a luat hotărârea ca pentru o perioadă temporară, până se va găsi o soluţie de angajare efectivă a mea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, să fiu angajată în funcţia de referent în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie ce se afla în componenţa şi subordinea CJ Teleorman. Mi s-a spus după cum am precizat că această situaţie va fi temporară (angajarea în cadrul DGASPC Teleorman) însă eu am continuat să-mi desfăşor în fapt activitatea în cadrul biroului de presă al HHHH. Teleorman, până în iarna anului 2010.

În toată această perioadă, după cum am declarat, eu am lucrat, în fapt, la biroul de presă al HHHH. Teleorman şi de la DGASPC Teleorman am încasat lunar un salariu care era situat în jurul sumei de 700 RON" (declaraţie I., luată în calitate de martor).

Fiind audiată şi în calitate de suspectă I. a declarat:

"Menţin în totalitate declaraţia dată anterior în cauză în calitate de martor şi în completarea acesteia raportat la faptele reţinute în sarcina mea mai fac următoarele precizări:

Având în vedere că în acea perioadă eu colaboram deja cu un ziar local am acceptat propunerea şi am început efectiv să merg la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, lângă sediul central al WWWW., în apropierea Consiliului Judeţean Teleorman.

Iniţial, o perioadă de aproximativ două sau trei luni, am lucrat la biroul de presă al organizaţiei menţionate fără să fiu remunerată în vreun fel, iar, la un moment dat, preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman, K., m-a întrebat dacă situaţia mea a fost rezolvată în vreun fel, în sensul dacă mi s-a făcut vreo formă de angajare, iar după ce i-am spus că nu s-a găsit o rezolvare a situaţiei mele, în sensul că nu am fost angajată, acesta mi-a spus să merg la DGASPC Teleorman, pentru a fi angajată. Imediat a purtat o discuţie cu o persoană pe care nu mi-o amintesc, legată de încadrarea mea la DGASPC Teleorman, după care mi-a spus că pentru moment, voi fi angajată la DGASPC Teleorman, fără să îmi dea alte detalii, şi mi-a precizat că această situaţie va fi doar pentru moment, urmând probabil ca ulterior să fie găsită o altă soluţie pentru angajarea mea.

Ulterior am mers la DGASPC Teleorman, am depus actele şi am susţinut un concurs pentru angajare, după care am fost angajată în cadrul acestei instituţii însă aşa cum fusese stabilit în urma discuţiei cu K., am continuat să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă, unde coordonam şi efectuam activitatea de presă.

Având în vedere faptul că nu lucram în fapt la DGASPC Teleorman, ci la biroul de presă al organizaţiei HHHH. Teleorman, eram nemulţumită de această situaţie, pe care nu o înţelegeam şi cu care nici nu eram de acord însă eu o priveam mai degrabă ca pe un prejudiciu de imagine a preşedintelui HHHH. Teleorman şi nu ca pe un fapt penal. (...) În ceea ce priveşte faptul că am lucrat la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă şi am fost plătită de la DGASPC Teleorman în perioada 2006 - decembrie 2010, menţionez că această situaţie era probabil cunoscută şi de alte persoane din conducerea organizaţiei HHHH. Teleorman, însă persoana care a luat această decizie şi a găsit această formulă care nu a fost cea mai fericită, a fost preşedintele organizaţiei K., care era singurul care şi-a asumat această decizie. (...)".

În faza de cercetare judecătorească, cu ocazia audierii, la data de 21.03.2018, şi-a menţinut aceste declaraţii, confirmând că ele corespund realităţii:

"La o întrunire la Camera Deputaţilor, cred, în anul 2006, am făcut cunoştinţă cu d-nul K., iar, ulterior ne-am întâlnit la CJ Teleorman, împrejurare în care mi-a spus că doreşte să înfiinţeze un birou de presă în cadrul Organizaţiei Judeţene a Partidului.

Eu i-am spus că nu m-am mai ocupat de PR însă aş fi de acord să încerc.

Eu nu am apelat la nimeni să intervină la d-nul K. pentru a fi angajată.

Domnul K. a avut nişte discuţii cu nişte persoane pe care nu le mai ţin minte exact şi mi-a spus că voi fi angajată în cadrul DGASPC Teleorman, spunând că este o soluţie temporară".

Mai mult, inculpata I. a învederat că inculpatul K. a fost cel care a trimis-o la un angajat din cadrul Consiliului Judeţean care i-a spus că "într-o anumită zi va fi un concurs la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi mi-a spus să învăţ, indicându-mi o bibliografie (...) până când va găsi o soluţie de angajare definitivă la sediul HHHH. Teleorman".

Inculpata A., prin cele arătate cu ocazia audierii, a confirmat cele susţinute de către inculpata I.:

"Atât I., cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman la acea perioadă (K.) li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la D.G.A.S.P.C. Teleorman, însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor, definitiv, în cadrul Organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul D.G.A.S.P.C.". "Eu le-am convocat atât pe J. cât şi pe I., ele mi-au spus că au fost angajate în cadrul direcţiei, însă existând mult de muncă în cadrul HHHH. Teleorman, îşi vor desfăşura activitatea acolo şi că despre acest lucru are cunoştinţă şi domnul K.

Or, este evident că trimiterea la "domnul K." era făcută tocmai pentru a susţine ascendentul pe care acesta din urmă îl avea nu doar asupra membrilor HHHH., ci şi asupra funcţionarilor publici din cadrul instituţiilor publice aflate în subordonarea Consiliului Judeţean al cărui preşedinte era acesta.

De asemenea, relevantă în a demonstra faptul că inculpatul K. a fost cel căruia i-a aparţinut hotărârea infracţională şi, totodată, în a confirma veridicitatea celor susţinute de inculpata I., este declaraţia martorului RRRRR.:

"I. a venit la mine şi mi-a spus că doreşte să se angajeze ca purtător de cuvânt şi că ar fi avut acceptul sau recomandarea lui K.". Or, I. nu şi-ar fi permis să facă trimiteri la persoana lui K., dacă în realitate nu ar fi vorbit cu acesta, aspect de altfel, neinfirmat de inculpat. De remarcat este faptul că la întrebarea instanţei dacă a discutat cu K. despre acest subiect, martorul a avut un răspuns echivoc, nici nu a negat, nici nu a confirmat, afirmând că "nu-şi mai aduce aminte", deşi nu a oferit o justificare a faptului că alte detalii nesemnificative referitoare la activitatea altor persoane le-a reţinut, iar când a fost întrebat de o situaţie punctuală care-l privea pe inculpatul K., memoria i-a jucat feste.

De subliniat este faptul că această atitudine procesuală ambiguă este întâlnită la o parte din martorii audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, care la întrebările relevante, legate de implicarea inculpatului K., au evitat să dea un răspuns tranşant (afirmativ sau negativ), preferând varianta:

"nu-mi amintesc", deşi despre alte aspecte, întâmplate în aceeaşi perioadă, au dat detalii fără ezitare.

În contextul întâlnirii dintre inculpatul K. şi inculpata A., acesta a îndemnat-o pe inculpată să le menţină pe cele două angajate în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, arătând că ştie de situaţia celor două angajate.

S-a constatat că,

- atât în cursul urmăririi penale:

"K. mi-a confirmat că avea cunoştinţă despre această situaţie şi mi-a cerut să le menţin în funcţiile deţinute la D.G.A.S.P.C. Teleorman pe cele două şi, respectiv să tolerez în continuare acea situaţie, în sensul ca să le las pe cele două să lucreze tot la sediul D.G.A.S.P.C. Teleorman până când va găsi o soluţie de angajare definitivă la sediul HHHH. Teleorman",

- cât şi al cercetării judecătoreşti:

"mi-a spus că are cunoştinţă despre situaţie că va rezolva situaţia în cel mai scurt timp, în sensul că în cel mai scurt timp le va angaja la organizaţia HHHH. Teleorman",

- dar şi cu ocazia confruntării realizată de instanţă între aceasta şi inculpatul K., la data de 21.03.2018:

"Inculpatul K., direct şi personal mi-a cerut, într-o discuţie, să le menţin pe funcţiile respective în cadrul DGASPC Teleorman pe cele două persoane până când le va rezolva problema. (...) Începând cu 2009 până în 2010 am mai adus şi alte discuţii, cred că 3 sau 4, în legătură cu situaţia celor două cu K. şi de fiecare dată îmi spunea să am răbdare că situaţia va fi rezolvată, iar la ultima discuţie mi-a spus că să-i pun la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în nr. de 800, că sunt destui care stau degeaba, deci nu mai trebuie să insist cu privire la situaţia celor două persoane" (proces-verbal de confruntare), inculpata A. a avut o poziţie constantă, relatând aceleaşi aspecte de fapt, respectiv că inculpatul K. a fost cel care a îndemnat-o să le menţină pe cele două angajate în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, deşi acestea nu îşi îndeplineau atribuţiile de serviciu prevăzute în contractul individual de muncă şi fişa postului, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman.

Astfel, la întâlnirea dintre inculpatul K. şi inculpata A. ce a avut loc după ce aceasta a aflat de situaţia celor două angajate, s-a realizat activitatea de instigare a inculpatei A., în sensul menţinerii în funcţie, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, a celor două angajate, J. şi I., deşi, în realitate, inculpatul K. cunoştea că acestea îşi desfăşurau activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman.

Instigarea a fost directă, simplă, prin comunicarea, în mod direct, explicit, inculpatei A. a hotărârii inculpatului K. privind situaţia celor două angajate. Nu a fost nevoie de rugăminţi, ameninţări, presiuni sau alte forme de constrângere. Autoritatea, puterea şi influenţa conferite de funcţiile deţinute de inculpat, relaţia de subordonare a inculpatei A. faţă de preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman au fost determinante în reuşita activităţii de instigare. Îndemnul inculpatului K. a fost suficient pentru ca inculpata A. să realizeze acte concrete în sensul celor solicitate de instigator, acte care s-au subsumat infracţiunii de abuz în serviciu.

Mijloacele de probă administrate au pus în lumină elemente de fapt care au demonstrat că fără activitatea de instigare a acestuia inculpata A. nu ar fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală, nu ar fi avut niciun motiv pentru care să încalce legea, în condiţiile în care, anterior, nu avusese nicio tangenţă cu cele două inculpate, J. şi I. şi niciun interes să le menţină în funcţiile deţinute în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Faptul că menţinerea în funcţie, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, a celor două angajate, J. şi I., s-a datorat doar activităţii de determinare a inculpatei A. realizată de inculpatul K., este dovedită şi prin atitudinea pe care aceasta a avut-o după discuţia cu inculpatul K. referitoare la situaţia celor două angajate.

Astfel, dacă iniţial, când a aflat că J. şi I. nu vin la serviciu, a acţionat în mod legal, respectiv, le-a convocat şi le-a pus în vedere să se prezinte la locul de muncă unde acestea figurau ca angajate, respectiv la D.G.A.S.P.C. Teleorman, ulterior, în urma discuţiei pe care a avut-o cu Preşedintele Consiliului Judeţean, K., s-a constatat o schimbare în modul în care a abordat problema prezenţei celor două angajate în cadrul Direcţiei, în sensul că a tolerat absenţa acestora de la serviciu. Or, modificarea comportamentului inculpatei A. nu poate fi justificat decât în contextul realizării instigării de către inculpatul K., în sensul solicitării explicite şi directe de menţinere a celor două angajate în funcţie în cadrul la D.G.A.S.P.C. Teleorman, deşi în realitate îşi desfăşurau activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene a P.S.D.

Schimbarea atitudinii inculpatei A. a fost reală, o dovadă în acest sens o constituie confirmarea acestui fapt de către inculpata I.. Astfel, în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, aceasta a arătat că, "deşi iniţial ne solicitase să venim la serviciu, ulterior, ne-a spus ca să nu venim deloc la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi să ne ducem numai la sediul HHHH.".

Martora AAA., la rândul său, a sesizat schimbarea de comportament a inculpatei A., schimbare care a avut loc în urma discuţiei cu inculpatul K. în ceea ce priveşte prezenţa celor două angajate la sediul D.G.A.S.P.C. Teleorman, arătând că "Am sesizat d-nei director A. că cele două nu se prezintă la serviciu, însă aceasta mi-a spus că nu e treaba mea şi că preşedintele Consiliului Judeţean, domnul K. ştie despre această situaţie".

De altfel, şi în rândul angajaţilor D.G.A.S.P.C. Teleorman era de notorietate că cele două angajate, J. şi I., nu se prezentau la serviciu, dar încasau drepturi salariale, fapt care se datora protecţiei din partea preşedintelui Consiliului Judeţean, protecţie ce era exercitată prin intermediul directoarei A. Chiar dacă în depoziţiile lor nu au menţionat numele lui K., ci au făcut referiri la faptul că cele două îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., al cărei preşedinte era acesta, în contextul faptic reţinut, implicit, se refereau la persoana acestuia.

Martora KKKK., angajată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, în declaraţia din data de 16.01.2018, a arătat că "Numita J. am aflat că era angajată în cadrul direcţiei, însă am aflat că în realitate nu venea la serviciu fiind de notorietate că îşi desfăşura activitatea la secretariatul sediul HHHH. Teleorman. Acest aspect era de notorietate şi era cunoscut de majoritatea angajaţilor, evident şi de către directori".

Martorul FFF. a arătat că "din cadrul Direcţiei toată lumea ştia că cele două, deşi sunt plătite pe funcţii în cadrul direcţiei, în realitate nu lucrau, ci îşi desfăşurau activitate la sediul HHHH. Această situaţie devenise atât de notorie încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I., să nu vină la serviciu şi să-şi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH.".

Martora UUUU., angajată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman a susţinut în declaraţia din 31 octombrie 2017 că "După percheziţia efectuată de DNA m-am interesat şi eu de motivul cercetărilor şi am aflat că cele două persoane J. şi I. se bucurau de protecţia preşedintele Consiliului Judeţean K., în sensul că lucrau la sediul partidului".

Inculpatul B., în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, declaraţie menţinută în cursul cercetării judecătoreşti, a arătat:

"Chiar dacă nici de către Directorul general A. sau de către directorul adjunct C., nu mi s-a spus, în mod direct, niciodată cine anume o protejează pe J., în sensul că mi s-a cerut să o trec prezentă în pontaj şi să îi întocmesc raportul de evaluare şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, în cadrul instituţiei, era cunoscut de către angajaţi faptul că J., lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi că se bucură de protecţia acestei organizaţii politice şi totodată că aceasta este protejată de G., de ZZZZZZ., din cadrul Consiliului Judeţean Teleorman şi că de asemenea J. şi soţul acesteia sunt oamenii de curte ai familiei G.".

Inculpata F., în declaraţia de la urmărire penală, subliniază legătura între faptul că cele două angajate lucrau la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman şi faptul că inculpatul K. era preşedintele acestei organizaţii, cât şi al Consiliul Judeţean Teleorman. "(...) în situaţia în care aş fi refuzat să întocmesc celor două angajate rapoartele de evaluare, cu siguranţă aş fi suferit repercusiuni, având în vedere că cele două lucrau la organizaţia HHHH. Teleorman iar K. era preşedintele acelei organizaţii şi al Consiliului Judeţean Teleorman".

Capacitatea inculpatului K. de a determina anumite atitudini, comportamente, de a influenţa opinii, totul pentru atingerea unui scop determinat este demonstrat şi de faptul că la nivelul D.G.A.S.P.C Teleorman exista o stare de temere generală de eventuale consecinţe cu privire la siguranţa locului de muncă în cazul în care cineva ar fi îndrăznit să discute de de situaţia celor două inculpate.

Martora OOOO., în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la data de 31.03.2016, declaraţie menţinută în cursul cercetării judecătoreşti, a arătat:

"încă de la angajare mi s-a spus de către directorii instituţiei care le-au angajat că cele două angajate nu prea vor să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate deoarece vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman. Menţionez că acest fapt era unanim cunoscut de către toţi angajaţii DGASPC însă, având în vedere că instituţia se subordona Consiliului Judeţean Teleorman, însă atât această instituţie cât şi DGASPC aveau conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat niciun angajat, nici şefii de serviciu în care figurau cele două, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privitoare la absenţa de la serviciu a celor două".

De altfel, importanţa funcţiei deţinute de inculpatul K., cât şi eventualele consecinţe în cazul neconformării dispoziţiilor acestuia se regăsesc la nivelul percepţiei angajaţilor din cadrul Direcţiei Generale. Aceştia aveau o reţinere în a semnala conducerii unele nereguli privind activitatea angajatelor care se bucurau de protecţie la nivelul Consiliul Judeţean Teleorman, existând temerea pierderii locului de muncă, iar atunci când îndrăzneau să atragă atenţia asupra neregulilor descoperite în legătură cu cele două angajate, erau avertizaţi "să stea în banca lor" şi/sau "să tacă".

Martora AAA., angajată a aceleiaşi Direcţii, în depoziţia dată în cursul urmăririi penale a arătat că "Având în vedere că mă subordonam în mod direct directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aceasta explicându-mi foarte clar situaţia în care se găsea atât ea, care era subordonată direct Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, cât şi cele două angajate, am înţeles că acesta era un subiect închis pentru mine, având în vedere că din experienţa pe care o aveam în instituţie, cunoşteam că în situaţia în care nu m-aş fi conformat dispoziţiilor directorului general sau cu atât mai mult ale Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, chiar dacă dispoziţiile erau verbale, în mod categoric mi-aş fi pierdut locul de muncă".

Inculpatul H. în declaraţia de la urmărire penală a arătat:

"A. mi-a spus că J. figurează ca şi angajată de mulţi ani din perioada fostului director E., care a fost şi deputat din partea HHHH. şi că instituţiei i se alocă fonduri de către Consiliul judeţean, motiv pentru care "Să îmi văd de treabă, cum şi-au văzut şi ceilalţi".

La rândul său, inculpatul B., în declaraţia de la urmărirea penală a învederat, la data de 24.03.2016, următoarele:

"mi-au creat temerea că în situaţia în care voi face un act împotriva lui J. îmi voi pierde locul de muncă, atât eu, cât şi soţia mea, DDDDD., care lucra, de asemenea, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, având în vedere că instituţia este subordonată Consiliului Judeţean Teleorman".

Inculpata F., în declaraţia de la urmărirea penală (12.04.2016), menţinută în faţa instanţei de judecată, a arătat că C., în momentul în care a întrebat-o despre cele două angajate i-a spus:

"nu sunt eu cea care face cărţile, să stau în banca mea dacă mai vreau să am serviciu şi bani să-mi cresc copiii, că nu e treaba mea cine sunt cele două". (...) Sunt convinsă că ameninţarea era reală şi în situaţia în care aş fi refuzat să întocmesc celor două angajate rapoartele de evaluare, cu siguranţă aş fi suferit repercusiuni, având în vedere că cele două lucrau la organizaţia HHHH. Teleorman, iar K. era preşedintele acelei organizaţii şi al Consiliului Judeţean Teleorman."

Or, prin folosirea expresiei "care face cărţile", este evident că trimiterea era făcută la o persoană cu influenţă, iar în ansamblul probator al cauzei, această persoană care avea influenţă şi autoritate, era inculpatul K.

Martora OOOO. subliniază, la rândul său, aceeaşi situaţie:

"niciun angajat, nici şefii de serviciu în care figurau cele două angajate, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privind absenţa de la serviciu a celor două".

Chiar şi inculpata A. se temea să nu fie sancţionată disciplinar în cazul în care nu s-ar fi conformat celor solicitate de K., învederând:

"Eram în relaţii de subordonare ca director în raport cu Consiliului Judeţean şi, potrivit dispoziţiilor legale, puteam fi propusă la sancţiune de către preşedintele CJ, respectiv inculpatul K.".

Faptul că acestea se bucurau de protecţie din partea preşedintelui Consiliului Judeţean, iar nu a altor persoane, protecţie exercitată prin intermediul directorului executiv, este dovedit şi prin tratamentul diferit aplicat celorlalţi angajaţi faţă de cel de care beneficiau J. şi I.

Audiată de către instanţa de judecată, martora KKKK., la data de 16.01.2018, a relatat un episod care demonstrează acest aspect:

"Într-o situaţie în care am plecat de la serviciu cu 10 min. mai devreme, din dispoziţia d-nei A. am fost sancţionată cu 2 ore din salariu, deşi era de notorietate că anumite persoane nu veneau la serviciu. Eu am reproşat d-nei A. că în timp ce eu sunt sancţionată pentru 10 minute, iar alţii lipsesc zile întregi, nu au fost sancţionaţi, iar doamna A. mi-a spus: "tăcerea e de aur" (s.n). Or, dacă nu ar fi existat determinarea inculpatei A. de către inculpatul K. în decizia de a fi menţinute în funcţie cele două angajate şi protecţia din partea acestuia, remarca inculpatei A. nu ar fi avut vreun sens să fie făcută.

De altfel, inculpata J., prin cele afirmate la urmărirea penală (declaraţie 5.04.2016), a confirmat statutul privilegiat de care beneficia datorită faptului că era "angajat al partidului":

"cred că în situaţia în care un alt angajat al DGASPC Teleorman, nu ar fi mers la serviciu şi nu ar fi avut şi calitatea de angajat al partidului, nu i-ar fi fost permisă absenţa de la serviciu, de la DGASPC".

Martora KKKK., în declaraţia de la urmărirea penală din data de 27.04.2016, a arătat că:

Martora PPPP., în declaraţia de la urmărirea penală din data de 3.11.2014, a învederat că "Aceste aspecte (că cele două angajate nu se prezentau la serviciu) erau cunoscute de către toţi angajaţii DGASPC care lucrau în sediul central şi de cele mai multe ori când unora dintre ei, pentru faptul că întârziau la serviciu le erau făcute observaţii de către şefii de serviciu, acestea comentau în cadrul instituţiei şi reproşau faptul că cele două nu vin deloc la serviciu şi nu li se întâmpla nimic (...). Despre cele două persoane se discuta şi era cunoscut de angajaţii instituţiei că în realitate au lucrat în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman chiar dacă figurau angajate la DGASPC, instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman".

Or, dacă cele două inculpate nu ar fi beneficiat de protecţia inculpatului K., ci doar de a inculpatei A., cum s-a susţinut de apărarea acestuia, comportamentul angajaţilor ar fi fost diferit. Nu ar fi îndrăznit să i se adreseze acesteia cu sesizări, reproşuri, privind neprezentarea celor două angajate în cadrul Direcţiei. De asemenea, relevantă este şi atitudinea inculpatei A., pasivă, de resemnare şi neputinţă, atunci când angajaţii din subordine o abordează cu subiectul prezenţei celor două angajate în cadrul Direcţiei Generale, preferând să-şi îndemne subordonaţii la "tăcere" - "tăcerea e de aur" (declaraţie martor KKKK.), "să-şi vadă de treabă" (declaraţie inculpat H.), ceea ce demonstrează că hotărârea de a le menţine în funcţie, în cadrul Direcţiei, a celor două angajate nu a fost luată din iniţiativa inculpatei, ci ca urmare a determinării sale de către inculpatul K. în acest sens, fiind în imposibilitatea de a le sancţiona, întrucât risca, la rândul său, să fie sancţionată disciplinar.

"Menţionez că în perioada în care am avut-o director pe A., am realizat că situaţia privitoare la cele două angajate o depăşea chiar şi pe aceasta, deoarece aceasta se subordona întru totul oricărei dispoziţii verbale dată de Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman şi al Organizaţiei HHHH. Teleorman.".

Inculpata A. a mai susţinut, atât în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, că, pe parcursul anilor 2009 - 2010 a mai avut, aproximativ, 3 sau 4 discuţii cu inculpatul K. despre situaţia celor două angajate J. şi I., acesta solicitându-i, în continuare, menţinerea lor în funcţie, "la ultima discuţie mi-a spus să-i pun la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în număr de 800, că sunt destui care stau degeaba, deci nu mai trebuie să insist cu privire la situaţia celor două persoane".

Referitor la aceste susţineri, inculpatul K. nu a negat faptul că s-ar fi întâlnit cu inculpata A., însă a arătat că, atunci când a realizat acest lucru, nu a abordat în cadrul discuţiilor situaţia celor două angajate, J. şi I., fapt care poate fi confirmat, după susţinerile inculpatului, de secretarul judeţului şi de FFFF., persoane care ar fi asistat la discuţiile cu A.:

"În cei şase ani care interesează cauza cele trei persoane, d-na FFFF., d-na A. şi secretarul judeţului au venit de mai multe ori la mine, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman. Niciodată Dna A. nu mi-a prezentat situaţia celor două persoane J. şi I. sau a altui angajat" (declaraţie 21.03.2018 instanţa de fond, dosar instanţă).

Or, în condiţiile în care inculpatul K. recunoaşte existenţa unor întâlniri cu inculpata A., iar în prezenţa numitei FFFF. şi a secretarului judeţului nu au fost purtate discuţii legate de absenţa de la serviciu a celor două angajate, J. şi I., după cum susţin inculpatul şi martorele, teza învederată de către A. că aceste discuţii le-a avut doar cu preşedintele Consiliului Judeţean este plauzibilă, fără ca cele două persoane indicate de inculpat să fi fost prezente. De altfel, nu exista niciun motiv pentru ca inculpata A. să susţină o altă situaţie de fapt decât cea existentă în realitate, după cum, dat fiind faptul că neprezentarea celor două inculpate la locul de muncă se constituia într-o încălcare a legii chiar în direcţia pe care o conducea, nu se impunea ca aceste discuţii să fie purtate şi în prezenţa altor persoane.

La rândul său, inculpata A. a confirmat că a avut ca temă de discuţie cu preşedintele Consiliului Judeţean, pe lângă absenţa celor două de la serviciu, şi teme care priveau rectificări bugetare, "având în vedere că bugetul instituţiei nu era niciodată suficient până la sfârşitul anului" (declaraţie 23.05.2017, instanţă fond), discuţii care, aşa cum susţine inculpatul, s-au purtat în prezenţa altor persoane.

Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul K. care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar în prezenţa martorei FFFF. şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei A. că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu K.

Susţinerile inculpatei A. că ar fi avut discuţii doar cu K., fără a fi prezente şi alte persoane, par credibile şi în contextul celor afirmate de martorul NNNN. care a arătat:

"pe doamna A. care era directoarea D.G.A.S.P.C am văzut-o când se ducea să rezolve probleme, atât la secretarul judeţului, cât şi la preşedintele Consiliului Judeţean", neprecizând că i-ar fi văzut împreună la aceste discuţii.

Deşi, inculpatul K. a susţinut că martora XX., cea care a îndeplinit temporar funcţia de secretar al judeţului Teleorman, de la sfârşitul anului 2008 până în luna august 2010, era una din persoanele care a fost prezentă la discuţia cu A., în calitatea pe care o deţinea şi poate confirma că nu a existat vreo discuţie legată de cele două angajate, Înalta Curte a apreciat că declaraţia acesteia este nerelevantă în condiţiile în care A. nu a menţionat-o că ar fi fost prezentă.

Referitor la locaţia în care au avut loc aceste discuţii şi în prezenţa căror persoane, inculpata A. a arătat:

"la prima discuţie nu a fost nimeni prezent, la una dintre întâlniri a fost prezent şi dl. MMMM., iar la una din întâlniri acesta a fost foarte scurtă şi m-a trimis să discut cu unul din consilierii personali ai dânsului (...) una sau două întâlniri a fost la Consiliul Judeţean Teleorman, în biroul d-lui K., iar una a fost pe holul Consiliului Judeţean" (declaraţie instanţă 23.05.2017). În procesul-verbal de confruntare cu inculpatul K., inculpata A. a arătat că "toate discuţiile le-am avut pe holul de la ieşirea din sala de şedinţe a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă".

Cu privire la acest fapt, explicaţiile inculpatului K. au fost în sensul că:

"pe holul la care face referire d-na A. erau foarte multe persoane de fiecare dată, iar suprafaţa acestuia redusă, astfel încât nu se putea realiza o discuţie de genul afirmat de A.".

Înalta Curte, raportat la conţinutul discuţiei pe care inculpata A. a avut-o cu inculpatul K., cât şi la răspunsul oferit acesteia în sensul "să-i pună la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în număr de 800, că sunt destui care stau degeaba", a apreciat că discuţia nici nu trebuia să necesite un alt cadru decât cel oferit de holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean.

Mai mult, deşi inculpatul K. a negat că ar fi avut asemenea discuţii într-un loc impropriu dialogului, în declaraţia dată în cursul judecăţii, referindu-se la o altă discuţie purtată, de data aceasta, cu inculpata I., recunoaşte că a purtat-o într-un spaţiu aglomerat, fapt de natură să demonstreze că genul acesta de locaţii, în spaţii aglomerate, era frecvent utilizat de inculpat pentru a purta un dialog. Astfel, în declaraţia din faţa instanţei, acesta a menţionat că, "Ulterior, nu pot preciza o lună sau două când am avut o şedinţă de birou permanent judeţean la sediul de partid, era seară, după ce s-a terminat şedinţa era foarte multă lume, mulţi colegi din cadrul biroului permanent. La un moment dat inculpata I. mi-a spus că trebuie să aibă un venit".

Or, dacă cu inculpata I. a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă şi susţinerea inculpatei A. potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, J. şi I.

De altfel, la o asemenea discuţie nu exista vreun interes nici din partea inculpatului K., nici din partea inculpatei A. să asiste şi alte persoane.

În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, inculpata A. a menţionat că, la una din discuţiile avute cu K. referitoare la prezenţa inculpatelor J. şi I. la serviciu, a fost prezent martorul MMMM., situaţia celor două fiind cunoscută la nivelul conducerii Consiliului judeţean şi al Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman. Cu ocazia audierii martorului de către instanţa de judecată la data de 28.11.2017, deşi nu a fost întrebat punctual dacă a asistat la o asemenea discuţie, nu a negat, dar nici nu a confirmat faptul că A. l-ar fi informat că cele două, deşi erau angajate la D.G.A.S.P.C Teleorman nu veneau la serviciu şi îşi desfăşurau activitatea la sediul partidului, optând în a face afirmaţii de genul:

"nu-mi amintesc". De asemenea, aceeaşi atitudine echivocă a fost manifestată de martor la întrebările relevante, de exemplu când a fost întrebat de apărătorul inculpatei A. dacă martorul i-ar fi solicitat inculpatei să-i impună, în 2010, lui I. să se prezinte la serviciu, răspunsul oferit fiind acelaşi:

"nu-mi amintesc", aspecte care creează îndoieli cu privire la obiectivitatea celor declarate de acesta.

De altfel, inculpata J., prin cele arătate în cursul urmăririi penale, a contrazis susţinerile martorului, demonstrând că persoane din cadrul partidului erau la curent cu situaţia acesteia şi de fiecare dată găseau soluţia pentru a fi remunerată în cadrul unei societăţi, deşi îşi desfăşura activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH.:

"(...) precizez că inclusiv după perioada în care nu am mai fost plătită de la Fundaţia pentru Politici Social Democrate, eu mi-am continuat activitatea tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman şi cred că, tot în acea perioadă, nu mai îmi amintesc de către cine, însă tot la iniţiativa unei persoane din cadrul partidului a fost găsită soluţia ca eu să fiu angajată pe perioadă determinată la S.C. BBB. S.A. şi îmi amintesc că am fost sunată de la această firmă pentru a merge să îmi fac formalităţile de angajare (...)"

Inculpata I. a contrazis, la rândul său, declaraţiile martorului, arătând că "J. fusese angajată înaintea mea la DGASPC Teleorman şi îşi desfăşura activitatea la partid şi cred că persoanele de la partid cunoşteau această situaţie".

La rândul său, martora AAA. a confirmat faptul că situaţia celor două angajate era cunoscută şi la nivelul persoanelor cu funcţii de conducere din cadrul C.J. Teleorman:

De altfel, aşa cum rezultă şi din declaraţia dată la urmărire penală de inculpatul B., persoanele cu funcţii de conducere din cadrul Consiliului judeţean Teleorman dădeau dispoziţii verbale angajaţilor Direcţiei cu privire la menţinerea în funcţie a unor persoane, deşi acestea nu se prezentau la serviciu. Episodul relatat de inculpatul B. este edificator în acest sens:

"Având în vedere temerea mea, doresc să precizez că nu îmi amintesc exact perioada însă soţia mea care era şeful unui centru din cadrul DGASPC Teleorman, a refuzat să accepte transferul în cadrul centrului condus de ea al unei angajate care cred că se numea C. şi care avea un comportament asemănător cu cel al lui J. şi având în vedere refuzul soţiei mele de a accepta primirea acelei angajate la centrul pe care îl conducea, a fost sunată la Consiliul Judeţean Teleorman, de vicepreşedintele Consiliului Judeţean din acea perioadă DDDDDD., care i-a cerut să nu mai facă comentarii raportat la acea persoană").

Deşi apărarea inculpatului K. a încercat să acrediteze ideea că cele două angajate ar fi fost "protejatele" altor persoane - ale prefectului, ale primarului din Alexandria - după cum au afirmat unii martori audiaţi în faza de cercetare judecătorească, nu se explică de ce inculpata A., directorul general al D.G.A.S.P.C Teleorman şi în subordinea căreia se aflau cele două angajate, a ales să se adreseze preşedintelui Consiliului Judeţean şi să nu ceară explicaţii acelor persoane despre care se susţine că le-ar fi protejat pe cele două, iar I. l-a indicat pe inculpatul K. ca fiind cel care a rezolvat situaţia angajării sale.

Inculpatul K., în apărarea sa, a mai arătat că, aşa cum reiese din cele consemnate în procesul-verbal de confruntare dintre acesta şi inculpata A., din data de 21.03.2018, aceasta a recunoscut că inculpatul nu a exercitat presiuni sau vreo constrângere pentru menţinerea în funcţie a celor două angajate şi nici nu s-a folosit de influenţa rezultată din cele două funcţii deţinute în această solicitare.

Înalta Curte a subliniat că este reală susţinerea inculpatului K. cu privire la cele declarate de inculpata A. cu ocazia confruntării dintre cei doi inculpaţi, respectiv că "inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea în funcţie a celor două persoane", dar, în acuzaţia formulată de Ministerul Public împotriva inculpatului, nu s-a reţinut că determinarea inculpatei A. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu s-ar fi realizat prin folosirea de către inculpatul K. de presiuni, constrângeri, ci doar forma simplă a instigării, prin îndemn.

De asemenea, inculpatul, în apărarea sa, a făcut trimitere la răspunsul inculpatei A. la întrebarea:

"Dacă K. şi-a folosit influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra unei persoane din conducerea DGASPC Teleorman?" cu ocazia confruntării dintre cei doi inculpaţi, care a fost:

"Nu. Nu cunosc ca inculpatul K. să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman". Or, reiese în mod clar, că atât întrebarea, cât şi răspunsul nu o vizează pe inculpata A.. De altfel, Înalta Curte a reţinut că, în acuzaţia formulată împotriva inculpatului K., Ministerul Public nu i-a imputat acestuia faptul că ar fi determinat alte persoane din conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci doar pe inculpata A., motiv pentru care acest răspuns al inculpatei A. nu este de natură a înlătura acuzaţia reţinută.

Relevant în reţinerea vinovăţiei inculpatului K. în activitatea de instigare a inculpatei A. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu este şi interesul urmărit prin determinarea acesteia de a le menţine în funcţie pe cele două angajate în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, deşi, în realitate, acestea îşi desfăşurau activitatea în cadrul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman.

Potrivit declaraţiilor martorilor şi inculpaţilor audiaţi, acestea erau indispensabile activităţii desfăşurate în cadrul organizaţiei de partid prin atribuţiile pe care le aveau, respectiv, inculpata J. desfăşura activitate de secretariat, era implicată în tehnoredactarea proiectelor de hotărâri, iar I. asigura relaţia partidului cu mass-media. De altfel, aşa cum a arătat şi inculpata I. exista din partea inculpatului K. o permanentă preocupare faţă de situaţia celor angrenaţi în activitatea partidului:

"era singura persoană din cadrul organizaţiei de partid judeţene care era preocupat de situaţia angajaţilor ori a persoanelor care lucrau pentru partid, ceilalţi nu păreau interesaţi de situaţia personalului".

La rândul său, inculpata J., în declaraţia de la urmărirea penală (08.04.2016), evidenţiază rolul esenţial pe care îl avea în cadrul organizaţiei:

"Fac precizarea că, în situaţia în care nu aş mai fi mers să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. şi aş fi mers să lucrez la DGASPC Teleorman, unde eram angajată, cred că acest aspect ar fi contat şi ar fi fost sesizat imediat la organizaţia de partid, deoarece eu eram persoana cu cea mai mare experienţă în redactarea unor documente specifice organizaţiei, pe care eu le cunoşteam şi le făceam extrem de repede".

Inculpata I. a arătat că, "în anul 2006, nu reţin cu exactitate data şi luna, de către preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman, K., mi s-a propus o colaborare, în sensul ca eu să lucrez la biroul de presă al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, în funcţia de conducător, unde urma să asigur relaţia organizaţiei politice menţionate cu mass-media".

De altfel, chiar inculpatul K., în declaraţia dată în faţa instanţei, a recunoscut că a cunoscut-o pe I. "la un congres al partidului într-o activitate mai amplă, iar câţiva colegi eram împreună cu reprezentanţii mass-media din judeţul Teleorman, aceasta fiind o discuţie informală. Din partea reprezentantului mass-media a venit o propunere în sensul că organizaţia judeţeană ar fi trebuit să aibă o mai bună relaţie în raporturile cu media, iar eu şi ceilalţi colegi le-am spus să ne sugereze anumite posibilităţi, idei. Această înţelegere a avut undeva în anul 2005, 2006, (...), la data respectivă, la nivelul unei organizaţii judeţene de partid nu exista o activitate specifică unei instituţii, adică să existe un anumit program de lucru, o organigramă. Ulterior, nu ştiu dacă la Consiliul Judeţean a venit d-na I. ca un fel de continuare, cred că la partid a venit aceasta ca să discutăm despre cum s-ar putea face o colaborare între partid şi presă. I. m-a întrebat dacă putem să realizăm o colaborare între dumneaei şi HHHH. în domeniul comunicării publice".

Martorul LLLL. cu referire la persoana inculpatei J. a arătat că "e posibil să fi fost angajată la cabinetul meu de parlamentar la recomandarea unor colegi de partid, iar aceasta îşi făcea datoria conform celor specifice cabinetului parlamentar".

Martorul RRRRR., audiat la 21.03.2018 a arătat că "le cunoşteam pe cele două doamne din mediul partidului în care acţionam la acea dată. Este adevărat că uneori apelam la J. la sediul partidului pentru a mă ajuta să tehnoredactez unele documente legate de partid. Eu o solicitam pe J. atunci când erau şedinţele Biroului Permanent Judeţean care putea fi o dată pe lună sau când era nevoie (...) J. tehnoredacta proiecte de hotărâri pe care eu le întocmeam. Avea atribuţiile necesare pentru a mă ajuta la tehnoredactarea hotărârilor".

Inculpatul E., în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti din data de 31.10.2017 a arătat că "o cunosc pe numita J., aceasta fiind membru al partidului cu denumirea HHHH. şi cât am deţinut funcţia de preşedinte la nivelul judeţului Teleorman aceasta a lucrat la sediul Organizaţiei de Partid Judeţean (...) În cursul zilei aceasta îşi desfăşura activitatea la cabinetul parlamentar, iar după amiaza desfăşura activităţi şi pentru partid, această din urmă activitate nefiind foarte intensă, se ocupa de probleme generale de secretariat".

Ansamblul acestor declaraţii a condus la concluzia că inculpatul K., în calitatea sa de Preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, a avut interesul, cât şi oportunitatea de a o determina pe inculpata A., în calitatea sa de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, să-şi încalce atribuţiile de serviciu, constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman şi nu se prezentau în cadrul Direcţiei Generale.

Ascendentul deţinut de inculpat pe linie de partid, în calitate de preşedinte al Organizaţiei Judeţene de partid a HHHH. Teleorman faţă de inculpata A. (A. era membru al acestui partid), dar şi subordonarea instituţională a acesteia faţă de Consiliul Judeţean Teleorman, faţă de preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, au reprezentat factorii determinanţi pentru succesul actelor de instigare, respectiv însuşirea de către inculpata A. a hotărârii de menţinere în funcţie a inculpatelor J. şi I. în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman şi executarea integrală a unei astfel de hotărâri.

În acest context probator, apărarea inculpatului K., în sensul că nu există probe care să demonstreze că acesta a realizat activitatea de instigare a inculpatei A. de a le menţine pe cele două angajate în funcţie, că depoziţiile inculpatelor I. şi A. sunt singulare, arătând că, în cursul cercetării judecătoreşti, au avut o poziţie diferită faţă de cea de la urmărire penală, de natură să demonstreze nevinovăţia sa, este nefondată.

Referitor la această apărare, Înalta Curte, în opinie majoritară, a subliniat faptul că, în declaraţiile date, atât de inculpaţi, dar şi de martori, în faza cercetării judecătoreşti, au făcut precizarea că îşi menţin declaraţiile din cursul urmăririi penale. Eventualele neconcordanţe între susţinerile din cele două faze procesuale nu poartă asupra unor aspecte esenţiale care să înlăture valoarea probatorie a declaraţiilor. De altfel, prin confruntarea realizată în cursul cercetării judecătoreşti, între inculpata A. şi inculpatul K., s-a încercat clarificarea contradicţiilor existente între susţinerile acestora, dar s-a constatat că fiecare inculpat şi-a menţinut poziţia procesuală iniţială, nefiind vorba de o schimbare, din partea inculpatei A., a depoziţiei sale.

Practic, credibilitatea şi realitatea celor învederate de inculpata A. trebuie privite în contextul ansamblului probator administrat în cauză.

Potrivit art. 103 din C. proc. pen.: (1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. (2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. (3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Din examinarea acestui cadru legal al probaţiunii în procesul penal, precum şi al standardului legal naţional necesar pronunţării soluţiei de condamnare a inculpatului, a rezultat vădita netemeinicie a criticilor inculpatului.

Astfel, s-a constatat că probaţiunea în procesul penal este, mai degrabă, una ce ţine de temeinicia şi fiabilitatea probelor necesare condamnării inculpatului, iar nu una care ţine de cantitatea ori numărul probelor în acuzare.

De asemenea, s-a reţinut că legea nu stabileşte o ierarhie a probelor, după cum nu stabileşte obligativitatea probelor directe, în defavoarea sau prin excluderea probelor indirecte (oricum această clasificare este elaborată de doctrina juridică în materia probelor).

Declaraţiile inculpatei A., coroborate cu cele ale celorlalţi inculpaţi şi martori audiaţi, aşa cum au fost prezentate, au confirmat identitatea dintre autorul moral al rezoluţiei infracţionale şi persoana inculpatului K., conducând la concluzia existenţei faptei, a săvârşirii ei de către acesta cu vinovăţia prevăzută de lege, motiv pentru care, Înalta Curte, în opinie majoritară, va dispune condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării.

II. Referitor la infracţiunea de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 C. pen. 1969 raportat la art. 289 C. pen. 1969, Înalta Curte, în unanimitate, a constatat că nu există probe din care să rezulte activitatea de instigare a inculpatei A. la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual de către inculpatul K.

S-a dovedit cu probe certe că inculpatul K., prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman a determinat-o pe inculpata A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, constând în menţinerea în funcţie a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, însă nu a rezultat existenţa unor probe din care să rezulte că acesta i-ar fi spus şi în ce mod să procedeze. Astfel, inculpata A. este trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, constând în aceea că:

- a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată în mod abuziv de către inculpata F., coordonator centru), în care se atesta în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca fiind una pozitivă;

- a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale privind pe inculpata J. pentru anul 2007, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate;

- a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), în condiţiile în care nu cunoştea că acesta conţine menţiuni neadevărate privitoare la indicatorii de performanţă.

Or, în cauză, nu s-a dovedit - şi nici rechizitoriul nu a descris - dacă inculpatul K. i-ar fi solicitat inculpatei A. să săvârşească aceste falsuri, probele administrate, nedemonstrând că inculpatul a cunoscut modalitatea în care inculpata A. a dat curs instigării de a le menţine în funcţie. Hotărârea inculpatei A. de a încălca legea penală, prin realizarea falsurilor, nu îi poate fi imputată inculpatului K., atâta timp cât nu există date din care să rezulte faptul că i-ar fi solicitat expres inculpatei să procedeze într-un anumit mod.

O persoană nu poate fi condamnată pe ideea transmiterii indirecte a săvârşirii unei fapte penale, în condiţiile în care rechizitoriul nu face nicio referire la modul în care inculpatul a instigat-o pe inculpata A. la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, iar probele dosarului nu susţin o astfel de acuzaţie şi nu confirmă această activitate din partea inculpatului.

Concluzionând, în urma evaluării întregului material probator administrat în cauză, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă împrejurarea că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Nu s-a administrat niciun mijloc de probă din care să rezulte în mod direct că inculpatul K. a comis vreo acţiune din cele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 din C. pen. anterior.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care aflarea adevărului, consacrat în art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii.

Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Adoptarea unei soluţii nu trebuie să se fundamenteze pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Faţă de cele reţinute se va dispune, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului K. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.

IV. STABILIREA ŞI APLICAREA LEGII PENALE (art. 5 C. pen.)

În cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii până la data judecării definitive a cauzei, există o succesiune de legi penale, reprezentată de C. pen. 1969 (sub imperiul căruia s-au comis faptele) şi C. pen. intrat în vigoare pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, se pune problema aplicării legii penale în timp, respectiv incidenţa art. 4 sau, după caz, art. 5 C. pen.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpaţi, Înalta Curte urmează să analizeze:

a) influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

b)consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării cauzei în primă instanţă.

În examinarea acestui criteriu instanţa a avut în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare, în raport, cu încadrarea juridică dată faptei.

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară, atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din caracterizarea în drept a faptei cercetate. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Conform art. 248 din C. pen. 1969, abuzul în serviciu constă în "fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani".

Potrivit actualului C. pen., art. 297 abuzul în serviciu constă în "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA".

Conform art. 13² din Legea nr. 78/2000, forma reglementată anterior datei de 01.02.2014:

"Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi de funcţionar public a obţinut pentru sine sau altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani".

Art. 13² din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 286/2009 privind C. pen., prevede:

"În cazul infracţiunii de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu 1/3".

Falsul intelectual în C. pen. 1969, reglementat de art. 289 constă în:

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

În actualul C. pen., falsul intelectual este prevăzut de dispoziţiile art. 321 C. pen. şi constă în:

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Raportând faptele imputate inculpaţilor la conţinutul noilor norme incriminatoare se constată că acestea continuă să fie sancţionate penal.

În cazul abuzului în serviciu legiuitorul a unificat într-un singur conţinut de infracţiune faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte care erau prevăzute în texte diferite în C. pen. 1969, iar la falsul intelectual nu există diferenţe semnificative.

În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, textul incriminator a fost modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, însă diferenţierea dintre reglementarea anterioară şi cea în vigoare este doar de ordin terminologic, fără implicaţii practice căci, prin " folos" (noţiune folosită în actuala incriminare) se înţelege orice formă de profit, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.

În concluzie, problema care se pune în speţă din perspectiva legii penale în timp se reduce la stabilirea legii penale mai favorabile, în condiţiile art. 5 din C. pen.

Ţinând seama că aprecierea legii penale mai favorabile se face global, iar nu pe fiecare infracţiune ori instituţie de drept penal incidentă în cauză, instanţa, în unanimitate, a reţinut că, în speţă, legea penală mai favorabilă este legea veche, având în vedere că limitele de pedeapsă sunt mai mici potrivit legii vechi, tratamentul sancţionator în cazul concursului de infracţiuni, cel prevăzut de legea nouă este unui mai sever, prin impunerea unui spor obligatoriu la pedeapsa cea mai grea, de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente.

Referitor la modalitatea de executare, dispoziţiile legii vechi sunt mai favorabile, atât în ce priveşte suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 şi urm. din C. pen. 1969, cât şi a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 86¹ şi urm. din C. pen. 1969, ţinând seama de sfera obligaţiilor impuse condamnaţilor (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută doar în legea nouă) şi de efectele suspendării (reabilitarea de drept nu mai este prevăzută de legea nouă).

Caracterul mai favorabil al legii penale noi este doar aparent, acesta fiind anulat de tratamentul mai sever al concursului de infracţiuni, de imposibilitatea valorificării anumitor aspecte ca şi circumstanţe atenuante judiciare, precum şi de condiţiile/efectele amânării aplicării ori suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzut de legea în vigoare, ceea ce conduce la concluzia că, în cauză, legea penală mai favorabilă, stabilită în condiţiile art. 5 din C. pen. şi ale Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 este legea veche (C. pen. 1969, raportat la Legea nr. 78/2000), în cazul inculpaţilor.

În cazul inculpatei A. se impun câteva precizări, cu privire la legea penală aplicabilă.

Astfel, s-a constatat că, prin Sentinţa penală nr. 106/18. XI.2014 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, inculpata A. a fost condamnată pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe un termen de 3 ani, faptele fiind săvârşite în perioada februarie - martie 2014, sub imperiul legii penale noi.

În prezenta cauză, faptele sunt săvârşite de inculpata A. sub imperiul legii vechi, stabilindu-se ca lege penală mai favorabilă, legea veche, iar faptele pentru care a fost condamnată prin Sentinţa penală nr. 106/18. XI.2014 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost săvârşite sub legea penală nouă, fiindu-le aplicabile dispoziţiile noului C. pen. Ca urmare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni este stabilit de legea nouă, întrucât o parte dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea penală nouă. Totodată, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 7/2016, publicată în M. Of. nr. 251/05.04.2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului C. pen. pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă - iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. În aceste condiţii, după anularea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, se vor aplica dispoziţiile legii noi privind concursul de infracţiuni.

V. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSEI

Individualizarea judiciară a pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

Infracţiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii, să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniştii şi tulburării sociale, pentru restabilirea ordinii juridice trebuie ca persoanele care au săvârşit infracţiuni să fie de îndată traşi la răspundere penală.

Pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină şi diferenţiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracţiuni în parte.

Potrivit art. 52 din C. pen. 1969, "pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului". Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârşirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

De asemenea, exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce neîntârziat după condamnare. În aceste condiţii, conştiinţa socială are încă vie şi exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta şi făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârşite şi va reacţiona mai adecvat.

Faţă de aceste considerente teoretice, la individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpaţilor au fost avute în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpaţilor, evaluate, în raport, cu criteriile prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, respectiv:

a) de limitele de pedeapsă prevăzute de lege;

b) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite - prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prevăzute de lege sau prin îndeplinirea acestora cu încălcarea legii;

c) gradul de pericol social al faptelor pentru valorile ocrotite - în raport cu valorile sociale încălcate prin activitatea infracţională, respectiv relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea bunului mers al instituţiilor publice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, a persoanelor juridice de interes public, împotriva abuzurilor funcţionarilor publici, cât şi a relaţiilor privind încrederea publică pe care trebuie să inspire un înscris oficial;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit - pentru a menţine în funcţie două angajate care se bucurau de protecţia unei persoane ce deţinea o funcţie de demnitate publică;

e) natura şi gravitatea rezultatului produs ori alte consecinţe ale infracţiunii - un prejudiciu adus D.G.A.S.P.C Teleorman, în cuantum de 108.620 RON, recuperat în mică măsură;

f) de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală: natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului - cu excepţia inculpaţilor A. şi K., inculpaţii nu au antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal - unii inculpaţi nu au recunoscut faptele, alţii, deşi le-au recunoscut au încercat să îşi diminueze activitatea infracţională sau au invocat diferite cauze justificative, dovedind că nu au înţeles gravitatea faptelor şi a consecinţelor produse, iar trei dintre inculpaţi au recunoscut faptele, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu, optând pentru procedura simplificată; nivelul de educaţie, vârsta starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Gradul de pericol social al faptelor este relevat de modul în care funcţionari din cadrul instituţiilor publice, încălcându-şi obligaţiile de serviciu, acceptă să săvârşească fapte de natură penală sub diferite pretexte, lăsându-se influenţaţi şi intimidaţi de modul în care un preşedinte de Consiliu Judeţean înţelege să-şi exercite autoritatea, puterea şi influenţa în scopuri nelegale.

Mai presus de orice calificări juridice ale împrejurărilor comiterii faptelor, Înalta Curte, în opinie majoritară, remarcă încălcarea unor principii care guvernează activitatea unui funcţionar ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii publice: integritatea, demnitatea, legalitatea, responsabilitatea, buna-credinţă, onestitatea, transparenţa, corectitudinea, credibilitatea, exercitarea onorabilă, corectă şi corespunzătoare a funcţiilor publice.

Nerespectarea imputabilă a acestor principii atrage consecinţe negative în bunul mers al instituţiei din care funcţionarul face parte.

Persoanele care deţin funcţii de demnitate publică (în speţă inculpatul K.), dar şi cele cu funcţii de conducere care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instituţii publice au obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle ce le revin în exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile şi însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Or, inculpatul K., prin instigarea inculpatei A. de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, în sensul menţinerii în funcţie a celor două angajate, J. şi I., cunoscând că acestea nu se prezintă la serviciu şi îşi încalcă atribuţiile de serviciu prevăzute în contractul individual de muncă şi fişa postului, nu a făcut decât să adopte o conduită nelegală, antisocială şi imorală, în dezacord cu rangul demnităţii publice deţinute, cu gradul de reprezentare şi cu încrederea oferită de cetăţeni în procesul electoral, fapt care a condus la o atingere a prestigiului funcţiei exercitate şi a bunei desfăşurări a relaţiilor sociale din cadrul instituţiilor publice. Inculpaţii A., C., D., E., H., F., G., B., persoane cu funcţii de conducere în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, prin activitatea lor (neluarea niciunei măsuri în vederea sancţionării disciplinare a celor două angajate, J. şi I., ca urmare a neprezentării la serviciu şi a neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu, îndeplinirea unor acte cu încălcarea, în principal, a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi anume emiterea unor decizii de promovare, întocmirea rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă, fapte care au fost de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă) au adus atingere bunului mers al instituţiei publice, drepturilor şi intereselor celorlalţi angajaţi care îşi îndeplineau atribuţiile de serviciu, cu corectitudine şi onestitate.

De asemenea, inculpatele J. şi I. au susţinut demersul inculpaţilor din prezenta cauză şi, deşi nu s-au prezentat la serviciu şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute în contractul individual de muncă şi fişa postului pentru o perioadă de aproape 7 ani în cazul primei inculpate, respectiv 4 ani şi 7 luni în cazul celei de-a doua inculpate, au încasat drepturi salariale necuvenite, girând o activitate nelegală.

Pregătirea inculpaţilor presupunea o bună cunoaştere, aplicare şi respectare a dispoziţiilor legale, conştientizarea importanţei deosebite a valorilor sociale periclitate şi vătămate, cât şi starea de pericol creată.

Încălcarea de către funcţionarii unei instituţii publice a dispoziţiilor legale ce reglementează atribuţiile de serviciu care privesc supravegherea modului în care angajaţii din subordine îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu, a celor referitoare la sesizarea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor disciplinare, conferă faptelor un grad ridicat de pericol social.

Atribuţiile funcţiilor de director executiv, director adjunct, director general, şef compartimente, şef complex, nu pot fi exercitate discreţionar, după bunul plac al celor care exercită această funcţie. Există dispoziţii legale, reglementări interne şi principii care nu trebuie să fie ignorate.

Nu te poţi disculpabiliza şi nici nu poţi justifica un demers în exercitarea atribuţiilor de serviciu, realizat prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin faptul că îţi "era frică să nu-ţi pierzi locul de muncă" ori "să nu fii sancţionat disciplinar" deoarece erai subordonat preşedintelui Consiliului Judeţean, iar acesta avea atribuţii de a te revoca sau de a te numi în funcţie şi, în aceste împrejurări, nu puteai adopta o altă conduită.

Practic, inculpaţii nu şi-au asumat responsabilitatea faptelor şi au invocat diferite cauze de înlăturare a caracterului penal al acestora, lipsite însă de suport probator.

Relativ la circumstanţele personale ale inculpaţilor din prezenta cauză instanţa reţine că aceştia nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale (cu excepţia inculpaţilor A. şi K.), au studii superioare, provin din familii organizate, au recunoscut, în general, situaţia de fapt (cu excepţia inculpaţilor K., D. şi C., încercând să-şi diminueze răspunderea pentru activitatea infracţională, dovedită prin probele administrate.

Referitor la reţinerea unor circumstanţe atenuante, instanţa a subliniat că recunoaşterea anumitor împrejurări drept circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea manieră gravitatea faptei în ansamblul său sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în concret, imperativul justei individualizări.

Or, în cauză, având în vedere atitudinea procesuală avută pe parcursul procesului, declaraţiile constante care au contribuit la aflarea adevărului, Înalta Curte, situaţia personală, în opinie majoritară, a apreciat că se impune a fi reţinute circumstanţele atenuante personale, prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. 1969 doar pentru inculpaţii A., B. şi I.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi inculpaţi, având în vedere atitudinea procesuală, modalitatea de săvârşire a faptei, consecinţele acesteia, nu s-a justificat reţinerea circumstanţelor atenuante.

VI. APLICAREA PEDEPSEI

Înalta Curte a apreciat că, în prezenta cauză, a fost respectat standardul utilizat de instanţă în aplicarea principiului de apreciere a probelor, prevăzut de art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., constând în dovedirea vinovăţiei inculpaţilor dincolo de orice dubiu rezonabil, în urma evaluării coroborate a tuturor mijloacelor de probă a căror veridicitate a fost reţinută şi a înlăturării motivate a celorlalte mijloace de probă.

Aşadar, constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi i-a condamnat, astfel pe inculpaţii:

A. la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare pentru pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. c) şi cu aplic. art. 5 din C. pen. şi la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1969 şi cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpata a recunoscut săvârşirea faptelor, însă şi-a justificat activitatea infracţională prin prisma obligaţiilor de serviciu pe care le avea şi de teama unei sancţiuni disciplinare, este cunoscută cu antecedente penale, are o vârstă înaintată şi o stare de sănătate precară, nu a făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului, are studii superioare şi o familie organizată.

C. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpata nu a recunoscut săvârşirea faptelor, nu este cunoscută cu antecedente penale, are studii superioare, un copil în întreţinere, nu a făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului.

D. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. şi la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpata a considerat că nu este vinovată de săvârşirea faptelor, nu este cunoscută cu antecedente penale, nu a făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului, are o familie organizată.

E. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpatul s-a considerat nevinovat, susţinând că nu a avut cunoştinţă că cele două angajate nu se prezentau la serviciu, este la primul conflict cu legea penală, are o vârstă înaintată, nu a făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului.

F. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpata a recunoscut situaţia de fapt, însă a considerat că nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor, nu e cunoscută cu antecedente penale, are studii superioare, o familie organizată, nu a făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului.

G.: În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. cu referire la art. 74¹ din C. pen. 1969 şi art. 5 din C. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) lit. c) din C. pen. 1969, va aplica inculpatei G. sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON.

Inculpata s-a prevalat de dreptul la tăcere pe tot parcursul procesului, nu e cunoscută cu antecedente penale, are studii superioare şi a achitat o parte din prejudiciu.

H. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. Inculpatul a susţinut că a săvârşit fapta fiind constrâns de inculpata A., nu e cunoscut cu antecedente penale, a dat declaraţii, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, are studii superioare.

B. la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) şi cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 5 din C. pen. şi la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. 1969 şi cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 5 din C. pen. Inculpatul a avut o atitudine sinceră, a cooperat cu organele de urmărire penală, s-a prevalat de procedura simplificată, are studii superioare, nu e cunoscut cu antecedente penale, are o familie organizată.

I. la pedeapsa principală de 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual sub forma complicităţii, prev. de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi la pedeapsa principală de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma complicităţii, prev. de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Inculpata a avut o atitudine sinceră, a cooperat cu organele de urmărire penală, s-a prevalat de procedura simplificată în cursul judecăţii, are în întreţinere un copil minor.

J. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma complicităţii, prev. de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual sub forma complicităţii, prev. de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Inculpata a dat o singură declaraţie în cursul urmăririi penale, s-a prevalat de dreptul la tăcere în cursul cercetării judecătoreşti şi a solicitat aplicarea procedurii simplificate.

K. la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, prev. de art. 25 din C. pen. 1969 rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. Inculpatul a dat declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti, nu a recunoscut săvârşirea faptelor, este cunoscut cu antecedente penale, are studii superioare.

Pedepsele aplicate inculpaţilor, în cuantumul precizat, sunt de natură să asigure atingerea scopului preventiv sancţionator al pedepsei şi să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpaţilor şi aşteptările sociale faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

VII. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI

În urma analizării circumstanţelor reale ale comiterii faptelor, data la care acestea s-au săvârşit, cât şi a celor personale ale inculpaţilor, conduita pe care aceştia au înţeles să o adopte pe parcursul procesului penal, vârsta, antecedentele penale, instanţa a apreciat că se justifică aplicarea unui tratament sancţionator, atât cu executarea pedepsei în regim privativ de libertate (inculpaţii A., K.), cât şi în stare de libertate, prin suspendarea condiţionată (inculpaţii I. şi B.) sau sub supraveghere a pedepsei aplicate (inculpaţii C., D., E., H., F., J.).

Având în vedere rolul inculpaţilor A. şi K. în săvârşirea faptelor, antecedentele penale care denotă perseverenţă în activitatea infracţională, atitudinea inculpatului K. care nu a conştientizat gravitatea faptelor şi consecinţele produse, dar şi cuantumul pedepselor rezultante, instanţa a apreciat că se impune ca executarea pedepselor aplicate acestora să se facă în regim privativ de libertate, astfel încât pedeapsa să-şi atingă scopul represiv şi cel de prevenţie generală şi specială.

Inculpata A., prin Sentinţa penală nr. 106/18. XI.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 C. pen.

Astfel, în baza art. 97 alin. (1) din C. pen., va fi anulată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 38 alin. (1), (39) alin. (1) lit. b) din C. pen., va contopi pedepsele principale de 1 an şi 6 luni închisoare şi 5 luni închisoare stabilite prin prezenta sentinţă cu pedepsele principale, complementare şi accesorii aplicate prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, urmând ca inculpata A. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care se adaugă un spor de 7 luni şi 20 de zile închisoare (reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite), în final, inculpata A. va executa pedeapsa principală de 3 ani, 7 luni şi 20 de zile închisoare.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul K., Înalta Curte reţine că acesta a mai fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 341/15.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114/22.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în modalitatea suspendării condiţionate a executării prevăzute de art. 81 din C. pen. 1969, motiv pentru care, în baza art. 85 din C. pen. din 1969, va fi anulată această suspendare condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare, fiind contopită cu pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin prezenta sentinţă, urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani şi 6 luni în regim de detenţie.

Referitor la inculpaţii C., D., E., H., F., J., în raport, cu circumstanţele personale ale acestora care au studii superioare, nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, contribuţia la activitatea infracţională, având în vedere că un contact cu mediul penitenciar ar putea lăsa urme profund negative asupra lor, de faptul că erau bine integraţi în societate anterior săvârşirii faptelor, Înalta Curte a reţinut că nu este necesară executarea pedepselor aplicate acestora în regim privativ de libertate, fiind suficient avertismentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru ca aceştia să manifeste o diligenţă sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală, astfel încât modalitatea de executare va fi suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate în ceea ce-i priveşte.

Înalta Curte a reţinut că, pe durata termenului de încercare în care inculpaţii trebuie să facă dovada că se pot îndrepta şi fără privarea de libertate, se impune exercitarea unui control din partea organelor judiciare şi administrative pentru a se asigura că aceştia respectă măsurile de supraveghere.

Astfel, inculpaţilor C., D., E., F., H. şi J., în baza art. 86³ alin. (1) şi (3) din C. pen. 1969, pe durata termenului de încercare, le-au fost impuse următoarele măsuri de supraveghere:

a. să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Teleorman, la datele fixate de acest serviciu;

b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

Acestor inculpaţi li s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din C. pen. 1969 a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În cazul inculpaţilor B. şi I., în raport, cu circumstanţele personale ale acestora care au studii superioare, atitudinea procesuală de recunoaştere şi regret a faptelor, cooperantă cu organele de urmărire penală, nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, de contribuţia la activitatea infracţională, care, deşi s-au prevalat de procedura simplificată, au consimţit să dea declaraţii şi în cursul cercetării judecătoreşti, având în vedere că un contact cu mediul penitenciar ar putea lăsa urme profund negative asupra lor, de faptul că erau bine integraţi în societate anterior săvârşirii faptelor, Înalta Curte a reţinut că nu este necesară executarea pedepselor aplicate în regim privativ de libertate, fiind suficient avertismentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru ca aceştia să manifeste o diligenţă sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală, astfel încât modalitatea de executare va fi suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate acestora.

Acestor inculpaţi li s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. 1969.

Conform art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

Înalta Curte, în opinie majoritară, a reţinut că executarea pedepselor în modalităţile stabilite - fie în regim privativ, fie neprivativ de libertate - este de natură să asigure îndreptarea, atât a inculpaţilor faţă de comiterea de infracţiuni, resocializarea acestora, precum şi o reacţie socială adecvată în diminuarea săvârşirii unor infracţiuni de acest gen, întărind percepţia opiniei publice că organele judiciare sunt în măsură să acţioneze cu fermitate şi să realizeze un act de justiţie, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite, atât de dispoziţiile legale procesual penale, cât şi de cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condiţiile stabilirii vinovăţiei, corespunde şi caracterului disuasiv al pedepselor.

VIII. PEDEPSELE COMPLEMENTARE ŞI ACCESORII

Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat că aplicarea pedepselor accesorii şi complementare trebuie realizată, atât în baza dispoziţiilor din C. pen. 1969 (art. 64, 71), cât şi prin prisma Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Protocoalelor adiţionale la convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere durata pedepsei principale a închisorii pe care o va aplica inculpaţilor C., D., E., F., H., K., precum şi natura, gravitatea infracţiunilor comise, circumstanţele personale ale inculpaţilor, calitatea deţinută la data săvârşirii faptelor: E. - director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman în perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, C. - director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman în perioada 29 iulie 2005 - 28 august 2005, 21 septembrie 2005 - 06 iulie 2007 şi de director economic 27 decembrie 2010 - 01 iunie 2012, D. - director executiv adjunct al D.G.A.S.P.C Teleorman 01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013, F. - şef al Complexului de recuperare şi coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei ce avea în componenţă şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi (01 august 2008 - 30 aprilie 2009), H. - şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei Alexandria ce avea în componenţă Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii peste 18 ani (01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013), K. - 07 iulie 2006 - 18 decembrie 2012 preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, Înalta Curte a apreciat ca fiind necesară şi proporţională cu scopul urmărit - constând în necesitatea prezervării încrederii publice într-o funcţie dintr-o instituţie a statului - aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c), respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, pe o durată de 3 ani în cazul inculpatului K. şi de 2 ani în cazul inculpaţilor C., D., E., F., H.

Referitor la inculpata A., s-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, i s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală de 3 ani închisoare, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) C. pen. pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1), (39) alin. (1) lit. b) C. pen., va contopi pedepsele principale de 1 an şi 6 luni închisoare şi 5 luni închisoare aplicate prin prezenta hotărâre cu pedepsele principale, complementare şi accesorii aplicate prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, urmând ca inculpata să execute această pedeapsă complementară pe lângă pedeapsa principală de 3 ani, 7 luni şi 20 de zile.

De asemenea, vor fi interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) C. pen. (în cazul inculpatei A.) şi art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. în cazul inculpaţilor C., D., E., F., H., I., J., B., K.

Nivelul ridicat de instruire a inculpatului K., dar şi a celorlalţi inculpaţi, funcţiile ocupate în cadrul formaţiunii politice din care acesta făcea parte, dar şi cele din cadrul Consiliului judeţean, funcţiile deţinute de inculpaţii A., C., D., E., F., H. în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman nu au reprezentat o barieră în calea încălcării legii penale şi, de aceea, se justifică aplicarea pedepsei complementare şi accesorii, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. 1969 şi art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) din C. pen. în cazul inculpatei A.

IX. MĂSURI PREVENTIVE

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 07.07.2015 s-a dispus încetarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii, H. şi FFF., începând cu data de 12 iulie 2015.

Prin Ordonanţa cu nr. 152/P/2014 din 19.04.2016 s-a dispus încetarea de îndată a măsurii controlului judiciar faţă de inculpaţii A. şi AAA.

Referitor la inculpata A. s-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 106/18.11.2014 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 200/10.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, i s-a dedus din pedeapsa de 3 ani închisoare durata reţinerii, arestului preventiv şi a arestului la domiciliu de la 26.08.2014 la 18.11.2014. Cum în cauză s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce reglementează concursul de infracţiuni, între fapta pentru care a fost condamnată de Tribunalul Teleorman şi cea din prezenta cauză, conform art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. se va deduce din pedeapsa principală rezultantă de 3 ani, 7 luni şi 20 de zile închisoare, aplicată prin prezenta hotărâre, durata reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, de la 26.08.2014 la 18.11.2014.

X. LATURA CIVILĂ

Prin Adresa nr. x/24.02.2016 D.G.A.S.P.C Teleorman s-a constituit parte civilă în procesul penal, cu suma de 108.612 RON, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de inculpatele J. în perioada 20 iulie 2005 - 01 ianuarie 2014 - 75.593 RON şi I., în perioada 22 mai 2006 - 06 decembrie 2010, în cuantum de 33.019 RON.

În faza de cercetare judecătorească D.G.A.S.P.C a confirmat constituirea ca parte civilă cu suma de 108.612 RON, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de J. şi I.

Faţă de cele reţinute, având în vedere soluţia pronunţată pe latură penală şi întrunirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală cu caracter solidar - existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celor care au cauzat prejudiciul - s-au constatat întemeiate pretenţiile civile formulate de partea civilă D.G.A.S.P.C. Teleorman şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., B., I., J. şi K. la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele I. şi J.), fiecare dintre inculpaţi, în solidar, pentru perioadele menţionate în rechizitoriu.

A. - 70.517 RON drepturi salariale încasate de inculpata I. pentru perioada 07.07.2006 - 01.01.2014 şi 32.305 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. pentru perioada 07.07.2006 - 27.12.2010.

C. - 21.931 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. (5.617 RON pentru perioada 29.07.2005 - 06.07.2006, 16.314 RON pentru perioada 27.12.2010 - 01.06.2012) şi 460 RON drepturi salariale încasate de inculpata I. pentru perioada 22.05.2006 - 06.07.2006.

E. - 11.043 RON pentru perioada 20.07.2005 - 01.02.2007 (8359 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. şi 2684 RON drepturi salariale încasate de inculpata I.).

D. - 18.223 RON pentru perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 drepturi salariale încasate de inculpata J.

G. - 34.339 RON (22.560 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. şi 11.779 RON drepturi salariale încasate de inculpata I.).

F. - 6087 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. pentru perioada 01.08.2008 - 30.04.2009 şi 5673 lei drepturi salariale încasate de inculpata I. pentru aceeaşi perioadă.

B. - 16.314 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. pentru perioada 01.01.2011 - 01.06.2012.

H. - 18.223 RON drepturi salariale încasate de inculpata J. pentru perioada 01.06.2012 - 31.12.2013.

J. - 76.134 RON drepturi salariale încasate aferente perioadei 20.07.2005 - 31.12.2013.

I. - 33.019 RON drepturi salariale încasate aferente perioadei 22.05 2006 - 27.12.2010.

K. - 91.362 RON drepturi salariale încasate de inculpatele I. şi J. (59.057 RON J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012 şi 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010).

De asemenea, s-a constatat că inculpata G. a achitat prin virament bancar (O.P nr. x/16.03.2018, fila x), suma de 34.339 RON, reprezentând parte din prejudiciu produs în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008, când inculpata a avut calitate de coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei şi în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010 - când a fost şef serviciu secretariat.

Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 ce instituie obligarea luării măsurii asigurătorii, a reţinut că, prin Ordonanţa nr. 152/P/2014 din data de 14.07.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe, a fost luată măsura asiguratorie a sechestrului asigurator asupra apartamentului nr. x din municipiul Roşiori de Vede, judeţul Teleorman, în suprafaţă de 94,02 mp, proprietatea inculpatei A., astfel că, în raport, cu soluţia pronunţată în cauză, a menţinut această măsură asiguratorie.

XI. DESFIINŢARE DE ÎNSCRISURI

Conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea menţiunilor din carnetele de muncă ale inculpatelor J. pentru perioada 20.07.2005 - 31.12.2013 şi I. pentru perioada 22.05.2006 - 27.12.2010, perioade în care cele două inculpate au figurat ca angajate la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman Teleorman, cât şi a următoarelor înscrisuri:

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2006;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2008;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care a s-a dispus promovarea inculpatei I. din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2007;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2008;

- Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care s-a dispus promovarea inculpatei J. din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 01.11.2010 prin care a dispus în mod nelegal promovarea inculpatei J. în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat;

- Dispoziţia nr. x din 27.12.2010 prin care s-a dispus în mutarea inculpatei J., din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- Actul adiţional din nr. x/01.09.2011 la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care s-a dispus mutarea inculpatei J., în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013.

XII. CHELTUIELI JUDICIARE AVANSATE DE STAT

În temeiul art. 398 cu aplicarea art. 274 alin. (1) cu referire la art. 272 alin. (1) şi art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., în raport, cu soluţiile pronunţate în cauză, Înalta Curte a obligat inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., B., I., J. şi K. la plata sumei de 5.500 de RON fiecare, către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Înalta Curte a constatat că, în faza de urmărire penală, cuantumul cheltuielilor este de 55.000 RON, conform precizărilor din rechizitoriu, iar în faza de cercetare judecătorească în primă instanţă în cuantum de 5.500 RON. La evaluarea cuantumului total al cheltuielilor judiciare pentru faza de judecată au fost avute în vedere numărul termenelor de judecată, inclusiv cele din faza procesuală de cameră preliminară, durata şedinţei, consumul de materiale, elemente legate de personalul implicat în pregătirea şi desfăşurarea şedinţelor de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) teza I raportat la art. 272 C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 190 RON pentru fiecare avocat desemnat din oficiu, cu excepţia onorariului avocatului din oficiu desemnat pentru inculpata I., în cuantum de 750 RON, a fost plătit din fondul Ministerului Justiţiei şi va rămâne în sarcina statului.

În susţinerea opiniei separate formulată de către domnul judecător, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei pronunţate, ce a fost mai sus arătat, acesta a expus pe larg considerentele, ce vor fi redate în continuare, astfel:

I. Aspecte prealabile generale ale opiniei separate:

Prealabil motivării opiniilor separate din Sentinţa penală nr. 377/21 iunie 2018, s-a impus menţionarea aspectelor prealabile cu relevanţă în adoptarea acestora:

I.1 finalizarea urmăririi penale şi emiterea rechizitoriului au avut loc ulterior publicării Deciziei nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale a României (Monitorul Oficial nr. 517/08.07.2016).

I.2 în consecinţă, în raport, cu această decizie a Curţii Constituţionale şi cu natura infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, în rechizitoriu au fost menţionate textele legislaţiei primare referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu.

Textele legislaţiei primare au fost menţionate în rechizitoriu, atât la examinarea faptelor săvârşite de fiecare inculpat, cât şi în secţiunea "în drept" a rechizitoriului.

Pentru toţi inculpaţii, trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu, s-a menţionat că legislaţia primară încălcată este Codul muncii (Legea nr. 53/2003), respectiv dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2013.

I.3 în conformitate cu dispoziţiile C. proc. pen., intrat în vigoare la 01.02.2014, cauza a parcurs procedura de cameră preliminară care, printre altele, a impus comunicarea rechizitoriului tuturor inculpaţilor, unii dintre aceştia formulând cereri şi excepţii specifice procedurii de cameră preliminară.

La data de 31.08.2016, Ministerul Public a răspuns la cererile şi excepţiile formulate de inculpaţi în procedura de cameră preliminară.

În sinteză, au fost reconfirmate aspectele de fapt şi de drept din rechizitoriu, precizându-se şi că perioada de timp în care au fost săvârşite faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată sunt cele menţionate în rechizitoriu, distinct pentru fiecare inculpat (pag. 10 a adresei de răspuns).

În consecinţă, având în vedere aceste precizări, s-a constatat că - sub aspect temporal - au fost avute în vedere, pentru fiecare inculpat, perioadele menţionate în rechizitoriu (sintetizate la secţiunea III-a rechizitoriului, "ÎN DREPT").

De altfel, conform rechizitoriului, dar şi concluziilor puse pe fondul cauzei penale, în cursul dezbaterilor, Ministerul Public a menţionat că legea penală mai favorabilă este, pentru toţi inculpaţii, legea penală anterioară.

De asemenea, s-a reţinut că în procedura de cameră preliminară nu s-au făcut alte precizări ori completări cu privire la legislaţia primară pretins a fi fost încălcată de inculpaţii trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu.

I.4 prin încheierea din data de 04.10.2016, s-a dispus începerea judecării cauzei în primă instanţă, încheiere care a rămas definitivă prin respingerea contestaţiilor de către completul competent de la Înalta Curte (Încheierea nr. 186 din 08.12.2016 a completului de 2 judecători).

I.5 s-a constatat, astfel, că acuzaţiile aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată în procedura de cameră preliminară, inclusiv în calea contestaţiei, au dobândit caracter de autoritate de lucru judecat conform încheierii din 04.10.2016, definitivă prin încheierea din 08.12.2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

I.6 la data de 14.02.2017, în conformitate cu disp. art. 374 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dat citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, la acelaşi termen de judecată, potrivit art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., fiind explicate inculpaţilor învinuirea adusă prin rechizitoriu, totodată, fiind aduse la cunoştinţa inculpaţilor dreptul la tăcere şi celelalte drepturi procesuale.

Prin aceeaşi încheiere, având în vedere poziţia procesuală a apărării şi acuzării (inclusiv adresa Ministerului Public din data de 14.02.2017) cu privire contestarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, Înalta Curte a dispus reaudierea în cursul cercetării judecătoreşti a tuturor inculpaţilor şi martorilor propuşi prin actul de sesizare a instanţei.

La termenul de judecată din data 28.03.2017, în raport, cu infracţiunea care face obiectul judecăţii (abuz în serviciu), Înalta Curte a pus în discuţie incidenţa Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, la acel termen reprezentantul Ministerului Public menţionând că procurorul care a întocmit rechizitoriul s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale a României ţinând seama, în primul rând, atunci când a stabilit cadrul normativ încălcat de către inculpaţi, de legislaţia primară pe care aceştia au nesocotit-o.

De asemenea, s-a reamintit acuzării şi apărării că prin încheierea pronunţată în procedura de cameră preliminară, s-a precizat că aspectele legate de încadrarea juridică, forma infracţiunii şi forma participaţiei penale sunt chestiuni specifice judecăţii în primă instanţă.

În final, Înalta Curte, având în vedere toate cele relevate în încheierea de şedinţă din data de 28.03.2017, a acordat un termen de judecată pentru ca Ministerul Public să precizeze în scris, în conformitate cu Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, pentru fiecare inculpat, legislaţia primară şi cea secundară pretins a fi fost încălcată, dar şi pentru a face eventuale precizări cu privire la celelalte aspecte privind încadrarea juridică a faptelor (forma infracţiunii) şi forma participaţiei penale.

I.7 Ulterior, la data de 12.04.2017 şi 24.04.2017, Ministerul Public a transmis Înaltei Curţi precizări cu privire la legislaţia primară şi legislaţia secundară apreciată ca fiind încălcată cu privire la faptele de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

Prin aceste precizări, sub aspectul legislaţiei primare, pe lângă Legea nr. 53/2003 (iniţial menţionată prin rechizitoriu şi în camera preliminară), pentru inculpaţii A., C. şi D. au fost indicate şi dispoziţii din Legea nr. 188/1999 (Statutul funcţionarilor publici) şi Legea nr. 7/2004 (Codul de conduită a funcţionarilor publici).

I.8 prin încheierea din data de 25.04.2017, Înalta Curte, în temeiul art. 375 alin. (3) din C. proc. pen., a respins cererile de judecare în procedură simplificată formulate de 4 dintre inculpaţi, motivele fiind menţionate în încheiere.

În consecinţă, Înalta Curte a dispus efectuarea cercetării judecătoreşti a întregii cauze şi faţă de toţi inculpaţii; de altfel, pe de-o parte, ceilalţi inculpaţi au contestat toate probele administrate în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte, acuzarea a solicitat administrarea probelor de la urmărirea penală, pe parcursul cercetării judecătoreşti, fiind readministrate toate probele de la urmărirea penală, fiind administrate şi probe noi solicitate de apărare.

În raport cu situaţia procesuală a cauzei la data de 3.10.2017, inculpatul E. a arătat că revine asupra solicitării de judecare a cauzei prin procedura simplificată, Înalta Curte luând act de această manifestare de voinţă procesuală.

În urma efectuării cercetării judecătoreşti conform procedurii comune, şi faţă de toţi inculpaţii, cu readministrarea tuturor probelor de la urmărirea penală şi cu administrarea unor probe noi, se poate dispune faţă de toţi inculpaţii oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 396 C. proc. pen., evident cu observarea disp. art. 396 alin. (10) C. proc. pen. care arată că "în caz de condamnare (...) limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime (...)".

Din examinarea acestor dispoziţii legale, astfel cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa ulterioară anului 2014, în cazul inculpaţilor care au recunoscut faptele şi au solicitat aplicarea procedurii simplificate, iar instanţa a respins cererea de judecare în procedura simplificată, judecând cauza penală conform procedurii comune, reducerea limitelor de pedeapsă are loc numai în cazul în care se dispune condamnarea pentru una sau mai multe dintre infracţiunile din rechizitoriu.

I.9 La examinarea chestiunilor de drept incidente în cauza penală, opinia separată a avut în vedere următoarele:

I.9.a) - Decizia nr. 599/21.10.2014 a Curţii Constituţionale a României în care se arată următoare cu privire la noţiunile de "acuzaţie" şi de "notificare/aducere la cunoştinţă a acuzaţiei" (parag. nr. 33 şi parag. nr. 45 al Deciziei nr. 599/21.10.2014 a Curţii Constituţionale a României):

"Conceptul de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, parag. 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, parag. 73.). C. proc. pen. român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare".

"Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii (...)".

I.9.b) - sentinţa Înaltei Curţi prin care, anterior, a fost examinată şi soluţionată această chestiune de drept (Sentinţa penală nr. 1057/2016 a secţiei penale, soluţie adoptată în unanimitate de cei 3 judecători, confirmată cei 5 judecători prin Decizia penală nr. 117/2018 ai Completului de 5 judecători), în care se menţionează următoarele cu privire la noţiunile de "acuzaţie" şi de "notificare/aducere la cunoştinţă a acuzaţiei":

"Prioritar verificării corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute prin actul de sesizare a instanţei şi tiparul normelor de incriminare în care au fost încadrate, Înalta Curte constată că precizările şi completările făcute de procuror, cu ocazia dezbaterilor, în legătură cu dispoziţiile din legislaţia primară, despre care s-a susţinut că au fost încălcate de inculpata (...), în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la momentul soluţionării plângerii formulate de S.C. EEEEEE. S.A., nu pot fi supuse controlului jurisdicţional întrucât exced acuzaţiilor aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată cu caracter de autoritate de lucru judecat în procedura de cameră preliminară".

Procedând astfel, se constată că procurorul a modificat acuzaţiile iniţiale aduse inculpatei prin rechizitoriu şi care au fost precizate în mod definitiv în etapa camerei preliminare, modalitate interzisă de norma procesual penală care, aşa cum s-a arătat anterior, limitează cercetarea judecătorească şi, implicit, dezlegarea dată raportului juridic de drept penal la împrejurările faptice consfinţite, cu autoritate de lucru judecat, la momentul la care se dispune începerea judecăţii de către judecătorul de cameră preliminară".

În consecinţă, cu privire la completarea textelor de legislaţie primară pretins a fi fost încălcate de către cele 3 inculpate, ulterior finalizării procedurii camerei preliminare şi citirii rechizitoriului, s-au reţinut toate aspecte menţionate la pct. I.l - I.7, rechizitoriul şi trimiterea în judecată fiind ulterioare publicării deciziilor nr. 599/2014 şi nr. 405/2016 ale Curţii Constituţionale a României, dar şi principiile expuse în sentinţa Înaltei Curţi anterior menţionată, rămasă definitivă prin decizia Completului de 5 judecători.

Principiile expuse în sentinţa Înaltei Curţi (dezvoltate în sentinţă) sunt, mutatis mutandis, pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză penală, cel esenţial constând în faptul că dezlegarea dată raportului juridic de conflict drept penal la împrejurările faptice, dobândesc autoritate de lucru judecat la momentul la care se dispune începerea judecăţii de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (2) din C. proc. pen., definitivă prin încheierea pronunţată în calea contestaţiei conf. art. 347 din C. proc. pen.

* * *

II. Aspecte prealabile cu privire la încadrarea juridică, inclusiv cu privire la forma infracţiunilor şi forma participaţiei penale a inculpaţilor:

II.1 chestiunea de drept referitoare la forma infracţiunilor şi forma participaţiei penale a inculpaţilor a fost expusă de apărare şi acuzare, atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul judecăţii în primă instanţă.

În sinteză, aceste aspecte au fost stabilite de acuzare prin următoarele acte procesual-penale, adrese de răspuns ale Ministerului Public şi încheieri de şedinţă:

- ordonanţele procurorului din data de 03.06.2016 şi din data de 06.06.2016;

- rechizitoriu;

- adresa de răspuns a Ministerului Public din 31.08.2016;

- încheierea din data de 23.05.2017 în care sunt consemnate concluziile reprezentantului Ministerului Public.

În final, s-a reţinut, că acuzarea a încadrat faptele inculpaţilor, după caz, în două infracţiuni aflate în concurs real (art. 33 lit. a) C. pen. ant.): infracţiunea de abuz în serviciu şi infracţiunea de fals intelectual (pentru unii dintre inculpaţi), respectiv, doar infracţiunea de abuz în serviciu.

Cu referire la forma infracţiunii, din actele anterior menţionate, s-a reţinut că acuzarea a apreciat că, atât infracţiunea de abuz în serviciu, cât şi infracţiunea de fals intelectual, au fost săvârşite ca infracţiune unică continuă, chiar dacă se referă la două persoane angajate şi la mai multe înscrisuri întocmite de fiecare dintre inculpaţi.

II.2 Doctrina juridică, în unanimitate, încă de la elaborarea lucrării de referinţă "Explicaţii teoretice ale C. pen. român" având ca autori pe Vintilă Dongoroz şi alţii (Ed. Academiei, Bucureşti, 1972) a statuat, în sinteză, că infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni săvârşite de funcţionari.

Ulterior, în doctrina juridică ulterioară, până la zi, au fost enunţate pe larg argumentele acestui caracter subsidiar, fiind exprimate următoarele idei:

- incriminarea din art. 297 din C. pen. are un caracter general, norma juridică fiind subsidiară. Ori de câte ori regăsim forme ale abuzului în serviciu incriminate distinct, vom folosi acele norme juridice care reprezintă, în raport, cu art. 297 din C. pen., cazul special;

- caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu care, practic, se va reţine de fiecare dată când elementul material nu îndeplineşte elementele de tipicitate ale unei alte infracţiuni prevăzute ori în C. pen., ori în legile penale speciale;

- fapta are un caracter subsidiar, asta înseamnă că poate fi reţinută doar dacă nu este aplicabil vreun alt text de incriminare a faptei comise de agent;

- subsidiaritatea se raportează la acele texte de incriminare care au ca subiect activ un funcţionar, şi nu la orice infracţiune comisă de acea persoană;

- principiul non bis în idem reprezintă un principiu de drept procesual penal, având însă şi o componentă de drept substanţial (elementul "idem") ce reflectă interdicţia unei valorificări multiple din perspectivă penală a unei conduite unice realizată de agent, împiedicând aplicarea simultană a mai multor texte de lege atunci când semnificaţia juridică a faptei este acoperită integral de o unică normă de incriminare. Incidenţa principiului non bis în idem în contextul concursului de calificări este susţinută şi de dreptul comparat, arătându-se că prohibiţia dublei urmăriri şi condamnări se aplică nu doar în cazurile în care acuzatul este judecat în procese diferite, ci şi în ceea ce priveşte aceeaşi cauză penală;

- principiul specialităţii presupune aplicarea cu preferinţă a normei care cuprinde circumstanţele de o manieră mai exhaustivă, norma mai specifică conduitei săvârşite, în detrimentul normei generale, în virtutea adagiului "specialia generalibus derogant" (norma specială derogă de la norma generală), fiind categoria cea mai frecvent analizată în doctrina română.

Acest caracter subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu a fost acceptat şi în jurisprudenţă, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 1019/1996 şi nr. 5058/2004).

Nu în ultimul rând, principiul subsidiarităţii unei infracţiuni, în raport, cu altă infracţiune a fost examinat şi soluţionat de Înalta Curte chiar prin intermediul procedurii unificării practicii judiciare (Decizia nr. 4/2016 a Înaltei Curţi pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii) în care este expus următorul principiu:

"39. Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţii contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din C. pen. din 1969.

40. Un alt argument în favoarea reţinerii infracţiunii unice prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 este acela că, prin folosirea unui singur înscris inexact sau fals, în scopul inducerii în eroare a autorităţii contractante, pentru obţinerea de fonduri comunitare, nu se pot comite două infracţiuni în concurs ideal, respectiv cea prevăzută de norma specială, împreună cu infracţiunea tip de înşelăciune prin uzitarea de mijloace frauduloase.

41. Se constată că a îmbrăţişa opinia comiterii a două infracţiuni contra patrimoniului, una prevăzută de norma specială, iar cealaltă reglementată prin norma generală (în concurs ideal), înseamnă a accepta că, în procesul penal, calitate de persoană vătămată şi, respectiv, de parte civilă o are atât Uniunea Europeană, cât şi statul român, şi în niciun caz autoritatea contractantă.

42. În cazul în care legea nouă este considerată mai favorabilă, Înalta Curte a apreciat că niciuna dintre instanţe nu a aplicat, în mod corect, legea, deoarece încadrarea juridică corectă a faptei penale analizate vizează doar infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000.

43. Referitor la infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, prevăzută de art. 306 din C. pen., Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii consideră că aceasta se apropie sensibil de o incriminare specială a unor modalităţi concrete de comitere a infracţiunii de înşelăciune în formă agravată, prin folosirea de mijloace frauduloase.

46. Norma prevăzută de art. 306 din C. pen. sancţionează o formă specifică de inducere în eroare comisă prin folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice.

49. Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii apreciază că fapta de înşelăciune şi/sau de obţinere ilegală de fonduri nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, fiind imposibilă identificarea a două valori sociale distincte care să justifice pluralitatea de infracţiuni, iar o astfel de încadrare juridică ar pune în discuţie conformitatea acesteia, din perspectiva principiului non bis în idem".

În consecinţă, s-au examinat acuzaţiile aduse inculpaţilor din perspectiva concursului de infracţiuni, concurs real conform rechizitoriului, respectiv, infracţiunea de abuz în serviciu în forma continuă, pe perioadele de timp expres menţionate în rechizitoriu pentru fiecare inculpat, şi infracţiunea de fals intelectual în forma continuă, în aceleaşi perioade de timp menţionate în rechizitoriu.

II.3 în raport cu cele deja menţionate, s-a constatat că, potrivit descrierii faptelor în prezenta cauză penală, aceeaşi faptă, constând în întocmirea de către un funcţionar, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a unor înscrisuri false nu poate justifica reţinerea în concurs real ori chiar ideal, atât a infracţiunii de abuz în serviciu, cât şi a infracţiunii de fals intelectual, deoarece întocmirea acelor înscrisuri false reprezintă o formă specială a abuzului în serviciu, incriminarea faptei ca infracţiune de fals intelectual având caracter special, în raport, cu incriminarea faptei ca abuz în serviciu.

De altfel, în lipsa altor precizări ale acuzării, prin chiar reţinerea concursului real (art. 33 lit. a) din C. pen. ant.) se poate deduce că în cazul inculpaţilor trimişi în judecată pentru cele două infracţiuni, prin rechizitoriu s-a aplicat, în mod real, principiul enunţat anterior, faptele de falsificare a înscrisurilor fiind încadrate juridic ca infracţiune de fals intelectual, distinct de celelalte fapte descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului şi care au fost încadrate juridic ca infracţiune de abuz în serviciu, infracţiunile fiind în concurs real.

II.4 o consecinţă a acestei forme a infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată (forma continuă) constă în aceea că, în măsura în care se constată că unele fapte (acţiuni/inacţiuni care reprezintă elementul material al infracţiunii), pe anumite perioade de timp sau la anumite date, nu există, nu au fost săvârşite de inculpaţi ori nu prezintă tipicitatea infracţiunii, această constatare nu este de natură a conduce la soluţia schimbării încadrării juridice ori la soluţia achitării, ci doar la înlăturarea acestora din conţinutul formei continue a infracţiunii.

* * *

III. Aspecte prealabile impuse de aplicarea în prezenta cauză penală a Deciziilor nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 pronunţate de Curtea Constituţională a României:

III.1 conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.

Ulterior publicării Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, doctrina şi jurisprudenţa, în covârşitoare majoritate, au reţinut că această decizie este una "interpretativă", iar nu una prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege, adică o decizie în sensul celor prev. în art. 147 alin. (1) din Constituţie care ar produce consecinţele juridice din acest aliniat.

III.2 de asemenea, în acord cu multiplele decizii ale Curţii Constituţionale, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că aplicarea obligatorie a unei decizii a Curţii Constituţionale nu se referă numai la obligativitatea aplicării "dispozitivului" deciziei, ci şi la "considerentele" acesteia deoarece numai în acest mod pot fi înţelese şi aplicate deciziile Curţii Constituţionale, considerentele şi dispozitivul decizii fiind un "tot unitar" sub aspect juridic.

Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale fiind una "interpretativă", examinarea şi aplicarea de către instanţă a considerentelor (părţii expozitive) este cu, atât mai importantă, deoarece numai în acest fel există posibilitatea reală şi efectivă de aplicare a acesteia.

Opinia separată a constatat că această decizie interpretativă a Curţii Constituţionale a intervenit în domeniul dreptului penal substanţial, mai precis în materia incriminării faptei săvârşite în exercitarea de către funcţionar a serviciului.

Or, spre deosebire de normele dreptului procesual, normele dreptului penal substanţial nu pot fi aplicate printr-o interpretare extensivă ori prin analogie, fiind norme de strictă interpretare.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, interpretarea şi aplicarea normelor de incriminare, dar şi limitele acestei interpretări şi aplicări, a fost examinată în numeroase cauze, inclusiv în cauze contra României.

Astfel, în art. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului este consacrat principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. Acelaşi articol impune, totodată, şi ca legea penală să nu fie aplicată în mod extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. În consecinţă, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi să stabilească clar pedepsele pentru acestea. Această condiţie este îndeplinită atunci când cetăţeanul poate şti, plecând de la textul unei norme penale şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării date de instanţe, care sunt actele de conduită (acţiuni sau inacţiuni) care îi pot atrage răspunderea penală.

Dreptul intern este conform acestor principii, elocvente fiind dispoziţiile art. 2 din C. pen.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Hashman şi Harrup contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1999, Soros contra Franţa, 2011, Karademirci contra Turcia, 2005, Iordachi şi alţii contra Moldova, 2009, Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvnyi contra Ungariei, 1999, Rotaru contra România, 2000, Damman contra Elveţia, 2005, etc.) şi a Curţii Constituţionale a României (Deciziile nr. 1470/2011, 1483/2011, 453/2008, 710/2009, 189/2006, 61/2007 etc.), dar şi în doctrina juridică şi în jurisprudenţa naţională, s-a arătat că, pentru ca o normă să poată fi considerată lege, se cer a fi îndeplinite următoarele 3 condiţii: accesibilitatea normei, claritatea şi previzibilitatea normei.

Astfel, s-a menţionat, în primul rând, existenţa obligaţiei statelor de a adopta norme de incriminare enunţate în termeni suficient de clari pentru a li se asigura previzibilitatea.

De asemenea, în mod constatat s-a arătat că, pe lângă condiţia ca legile penale să fie clare, ele trebuie şi să fie interpretate în sens strict, mai ales în cazul celor de incriminare a faptelor.

Această condiţie impune, în primul rând, sancţionarea penală a unei fapte numai dacă se încadrează într-un text al unei legi penale. O a doua cerinţă se referă la faptul că, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi logica sistemului judiciar recunosc judecătorilor o anumită putere de apreciere, adică o marja de interpretare a normei de drept penal substanţial, s-a precizat - de la bun început - că dreptul penal funcţionează după regula interpretării stricte a legii care incriminează fapte, că judecătorul, în domeniul dreptului penal substanţial, cu referire la normele de incriminare, dispune de o marjă de interpretare extrem de restrânsă, acestuia fiindu-i interzis să extindă definiţia unor infracţiuni pentru a include, în conţinutul acestora, noi fapte sau alte fapte care nu au fost avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei de incriminare.

Astfel, art. 7 interzice "falsa interpretare" (ipoteza în care judecătorul, sub acoperirea unei aparenţe interpretări a textului legal, decide ca acesta să se aplice dincolo de limitele stabilite de legiuitor), adică extinderea domeniului aplicabilităţii normei de drept penal, întrucât o astfel interpretare ar conduce la o prea mare incertitudine asupra domeniului incident al normei penale.

Principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea (cauzele Facini Dori v. Recre, 1994, Foto-Frost v. Hauptzollant beck. Ost, 1987).

Cu privire la interzicerea aplicării extensive a legii penale (în materia incriminării faptelor), este necesară menţionarea unor dintre argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2007 (în care, prin Decizia nr. 679/2008, în urma revizuirii potrivit art. 408 C. proc. pen., Completul de 9 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus achitarea inculpaţilor):

"33. Curtea aminteşte că art. 7 alin. (1) din Convenţie consacră, în general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, îndeosebi, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în detrimentul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria x nr. x-A, p. 22, parag. 52). În timp ce interzice în special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el ordonă de asemenea să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Reiese că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează (Achour împotriva Franţei [GC], nr. 67335/01, parag. 41, 29 martie 2006).

37. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria x nr. x-B, p. 41, parag. 36).

40. În opinia Curţii, chestiunea ce îi este supusă atenţiei face trimitere la principiile generale de drept, în special de drept penal. Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare."

În consecinţă, textul incriminator al faptei de abuz în serviciu, ca text aparţinând dreptului penal substanţial, trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (decizie interpretativă a textului incriminator al faptei, obligatorie conform dispoziţiilor constituţionale), mai ales în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit pentru implementarea acesteia în C. pen., deoarece numai în acest mod instanţa de drept comun poate aplica textul incriminator în concordanţă cu Constituţia României şi, totodată, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (principiile instanţei europene fiind preluate şi integrate în decizia Curţii Constituţionale a României).

III.3 în considerentele Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale există numeroase paragrafe care au incidenţă în prezenta cauză penală sub aspectul tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu, deci obligatoriu a se avea în vedere la soluţionarea cauzei, preluarea paragrafelor fiind necesară pentru corecta aplicare a acesteia:

"50. Analizând dispoziţiile criticate, Curtea constată că fapta incriminată trebuie să fie săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Curtea reţine că neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Astfel, Curtea apreciază că acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, Curtea observă că, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea a acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.

53. Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea apreciază că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul "defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea observă că doctrina a apreciat că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea observă că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului.

56. Totodată, Curtea apreciază că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată.

58. Examinând jurisprudenţa în materie referitoare la legislaţia la care organele judiciare se raportează în determinarea actului ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu a subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu şi, în consecinţă, a stabilirii neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia, Curtea reţine că acestea au în vedere o sferă largă. Curtea observă că, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripţiile normative ale legii, şi încălcarea anumitor obligaţii prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activităţile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii şi a deontologiei profesionale. Totodată, Curtea constată că inclusiv doctrina precizează că atribuţiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării şi încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucţiuni sau dispoziţii ale organelor competente (fişa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.

60. Curtea observă că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

61. Curtea reţine că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice.

65. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale.

75. Pe de altă parte, Curtea reţine că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.

77. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345/18.05.2011, "abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici".

III.4 în considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale, pronunţată chiar în prezenta cauză penală, sunt reluate principiile expuse în Decizia nr. 405/2016, suplimentar fiind adăugate următoarele:

"32. Cu privire la dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat în mod expres, însă întrucât în cuprinsul acestora se regăseşte sintagma "îndeplineşte în mod defectuos", raţionamentul instanţei cu privire la modalitatea de interpretare a acesteia este aplicabil mutatis mutandis.

34. Or, raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

48. Având în vedere cele expuse în prealabil, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare, constatare ce a determinat Curtea să formuleze rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu.

60. Prin urmare, Curtea constată că analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246, art. 248 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi prin prezenta decizie, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.

* * *

IV. Opinia separată cu privire la examinarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor din perspectiva deciziilor nr. 405/2016 şi nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu:

În raport, cu acuzaţiile concrete aduse inculpaţilor, conform opiniei separate, aceştia pot fi grupaţi după cum urmează:

a) inculpaţii acuzaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă continuă, în calitate de autori (A., E., C., D., G., F., B., H.).

Această primă grupare este susceptibilă de două subcategorii:

a.1) inculpaţii care au avut, pe diferite intervale de timp, funcţia de director executiv/director general (A., E. şi C.

a.2) inculpaţii care nu au avut niciodată funcţia de director executiv/director general (D., G., F., B., H.).

b) inculpaţii acuzaţi pentru complicitate la abuz în serviciu (J. şi I.).

c) inculpatul acuzat pentru instigare la abuz în serviciu (K.).

* * *

V. Motivarea opiniei separate/opiniilor separate din sentinţa penală:

V.1 motivarea opiniei separate cu privire la inculpaţii care, potrivit acuzării, au avut, pe diferite intervale de timp, funcţia de director executiv/director general (E. şi C.)

Din corelarea acuzaţiilor aduse celor două inculpate angajate la DGASPC (J. şi I.) cu acuzaţiile aduse celor trei inculpaţi care au îndeplinit, pe diferite intervale de timp, funcţia de director executiv/director general al DGASP Teleorman rezultă următoarele:

- Fapta inculpatei J. care, în perioada 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013, în calitate de angajat al DGASPC Teleorman în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 20.07.2005 - 03 iulie 2009), referent şi ulterior inspector în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), inspector în cadrul Serviciului Administrativ (27 decembrie 2010 - 01 iunie 2012) şi educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat Copilului şi familiei (în perioada 01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată, conţin menţiuni fictive: - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2008; - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013; - a semnat înscrisurile denumite "nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012, "nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", ca fiind întocmite de aceasta, deşi în realitate au fost întocmite de martorul IIII., creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON (aferente perioadei 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare,

- Fapta inculpatei I. care, în perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, în calitate de angajat al DGASPC Teleorman în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (perioada 22.05.2006 - 03 iulie 2009), referent în cadrul Serviciului secretariat (perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată, conţin menţiuni fictive: - a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2006; - a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale pentru anul 2008, - a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; - a semnat condicile de prezenţă inclusiv pentru perioada în care a absentat nemotivat, creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 33.019 RON (perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Corelativ acestor acuzaţii, în rechizitoriu se arată, cu privire la cei trei inculpaţi care au avut calitatea de director executiv/director general al DGASPC Teleorman următoarele:

1 - Fapta inculpatei A. constând în aceea că, în perioada 7 iulie 2006 - 31 decembrie 2013, în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

A) deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010:

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 32.305 RON (pentru perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

B) deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului, în perioada 07.07.2006 - 31.12.2013:

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 70.517 RON (pentru perioada 07.07.2006 - 01.01.2014), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

2 - Fapta inculpatului E. constând în aceea că, în perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, şi în perioada 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, în calitate de şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., angajate la DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, pe care le-a avut subordonate, având în vedere că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte ce au permis acestora să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente perioadei 20.07.2005 - 01.02.2007, în cuantum total de 11.043 RON (8359 RON, pentru inculpata J. şi 2684 RON pentru inculpata I.),

3 - Fapta inculpatei C. constând în aceea că, în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006, în calitate de director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, în calitate de director executiv adjunct economic al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

- deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 29.07.2005 - 06.07.2006), respectiv inspector în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare (în perioada 27.12.2010-01.06.2012) (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins nici un demers pentru sancţionarea acesteia, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 21.931 RON (5.617 RON pentru perioada 29.07.2005 - 06.07.2006, respectiv 16.314 RON pentru perioada 27.12.2010 - 01.06.2012), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

- deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 460 RON (pentru perioada 22.05.2006 - 06.07.2006), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

În lipsa altor precizări ale acuzării, urmează a stabili, în concret, în ce constă acuzaţia nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia.

În raport, cu dispoziţiile legislaţiei primare menţionată în actul de acuzare, este evident că acuzaţia se referă la faptul că cele două angajate (J. şi I.) nu s-au prezentat la locul de muncă, pe o durată mare de timp, fapt care, conform acuzării, ar fi impus "sancţionarea" acestora (se deduce că "sancţionarea disciplinară" a acestora).

În condiţiile legislaţiei muncii (Codul muncii, indicat de acuzare ca legislaţie primară), sancţionarea acestor două angajate presupunea efectuarea cercetării prealabile şi apoi, gradual sau chiar la prima cercetare prealabilă, aplicarea unei sancţiuni disciplinare, fiind săvârşită o abatere disciplinară gravă (lipsa/neprezentarea la locul de muncă).

Cadrul legal al sancţionării disciplinare a salariatului (cu precizarea că cele două persoane au avut calitatea de personal contractual supus legislaţiei comune, respectiv, Codului muncii) era următorul:

Art. 61

Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:

Capitolul II

Răspunderea disciplinară

Art. 247

Art. 248

(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Art. 250

Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Art. 251

(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.

(2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

(4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Art. 252

(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În sensul legii, prin "angajator" se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă (art. 14 din C. muncii).

În cauză este necontestat de apărare faptul că inculpata J. a fost angajată la data când inculpatul E. a îndeplinit funcţia de director executiv (în sensul legii "angajator"), iar inculpata I. a fost angajată la data când inculpata C. a îndeplinit funcţia de director executiv (în sensul legii "angajator").

Este, de asemenea, necontestat de acuzare că procedura de ocupare prin concurs şi, respectiv, procedura de încheiere şi semnare a celor două contracte de muncă, au fost legale.

Acuzaţia, aşa cum s-a arătat anterior, este în sensul că, după semnarea contractelor de muncă, cele două angajate nu s-au prezentat la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman, iar aceştia, în calitate de director executiv, ulterior încheierii contractelor de muncă, nu au întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora (sancţionarea disciplinară).

Având în vedere funcţia de director executiv îndeplinită de cei trei inculpaţi menţionaţi care, în sensul legii (Codul muncii - Legea nr. 53/2003), erau "angajator", s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, în varianta din rechizitoriu, opinia separată fiind în sensul că, şi fără examinarea textelor din Legea nr. 188/1999 şi Legea nr. 7/2004 (motivele fiind menţionate anterior), sunt realizate cerinţele de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu deoarece, potrivit legii (Legea nr. 53/2003) angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Legea nu impune o limitare a acestei prerogative disciplinare, angajatorul putând constata direct şi nemijlocit, chiar el personal, săvârşirea abaterii disciplinare şi, pe cale de consecinţă, să dispună efectuarea cercetării prealabile.

Condiţia efectuării prealabile a cercetării disciplinare nu este o limitare a prerogativei disciplinare a angajatorului, ci doar un mijloc de protejare a angajatului de conduite abuzive ale angajatorului sub aspectul sancţionării disciplinare.

Opinia separată în cazul celor doi inculpaţi, E. şi C. a fost consecinţa următoarelor aspecte de drept şi de fapt:

V.1.1 referitor la perioada în care cei doi inculpaţi au îndeplinit funcţia de director executiv, în raport, cu perioada în care inculpata A. a îndeplinit funcţia de director executiv/director general al DGASPC Teleorman, precum şi referitor la persoana angajată/persoanele angajate faţă de care nu au întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora.

Astfel, conform datelor din rechizitoriu, necontestate de cei trei inculpaţi:

- inculpata A. a îndeplinit funcţia de director executiv/director general o perioadă semnificativ mai mare decât cei doi inculpaţi, fiind numită director executiv şi continuând exercitarea acestei funcţii (ulterior, denumirea fiind de director general) începând cu iulie 2006; în cazul angajatei J., care nu s-a prezentat la locul de muncă, demisia a intervenit la data de 31.12.2013, iar în cazul angajatei I. aceasta s-a prezentat la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman în luna decembrie 2010 (demisia din funcţie intervenind la data de 01.05.2014).

- inculpatul E. a îndeplinit funcţia de director executiv în două perioade (20.07 - 28.07.2005 şi 29.08 - 20.09.2005), în total numai 31 de zile, cu menţiunea că acuzaţia în sensul că nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora este limitată numai cu privire la angajata J., deoarece numita I. a fost angajată şi, ulterior, nu s-a prezentat la locul de muncă, abia în anul 2006, perioadă în care acest inculpat nu mai avea funcţia de director executiv.

Chiar reţinându-se aceste aspecte concrete ale cauzei penale cu referire la inculpatul E., inclusiv cu referire la prejudiciul cauzat DGASPC Teleorman, se constată că, formal, sunt îndeplinite condiţiile tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu (în acest sens, parag. 75 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, respectiv, parag. 46 şi 48 din Decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale).

- inculpata C. a îndeplinit funcţia de director executiv în două perioade (29.07 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006), în total circa 11 luni, cu menţiunea că acuzaţia în sensul că nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora se referă la ambele angajate J. şi I., aceasta cunoscând că ambele nu se prezentau la locurile de muncă din cadrul DGASPC Teleorman.

Şi în cazul inculpatei C., reţinându-se aceste aspecte concrete ale cauzei penale, inclusiv cu referire la prejudiciul cauzat DGASPC Teleorman, se constată că, formal, sunt îndeplinite condiţiile tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu (în acest sens, parag. 75 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, respectiv, parag. 46 şi 48 din Decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale).

În aceste condiţii, în opinia separată se impunea reţinerea în favoarea celor doi inculpaţi (E. şi C. ca circumstanţe atenuante, în sensul celor prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. ant. următoarele împrejurări:

a) durata foarte scurtă de timp în care au îndeplinit funcţia de director executiv, în comparaţie cu inculpata A.;

b) partea din prejudiciul total cauzat DGASPC Teleorman, calculat proporţional cu intervalul de timp în care au exercitat funcţia de director executiv;

c) numărul de angajaţi faţă de care se reţine acuzaţia (doar unul în cazul inculpatului E., respectiv, doi în cazul inculpatei C.;

d) timpul foarte mare care a trecut de la data faptelor până la pronunţarea sentinţei (circa 13 ani în cazul inculpatului E. şi circa 12 ani în cazul inculpatei C., acest interval de timp nefiind imputabil conduitei procesuale a inculpaţilor din prezenta cauză penală.

În consecinţă, în opinia separată, prin reţinerea circumstanţei prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., şi în raport, cu minimul special al textului incriminator de 3 ani închisoare) conform art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. ant. pedepsele care se aplică sunt de 3 luni închisoare pentru inculpatul E. şi de 5 luni închisoare pentru inculpata C., durata termenului de încercare devenind de 2 ani şi 3 luni, respectiv, de 2 ani şi 5 luni.

Consecinţa legală a reţinerii circumstanţei atenuante, dar şi a stabilirii în cuantumul arătat a pedepselor principale, este neaplicarea pedepselor complementare (art. 76 alin. (3), respectiv, art. 65 C. pen. ant.).

V.1.2 Opinia separată în cazul celor doi inculpaţi, E. şi C., în sensul restrângerii acuzaţiilor, a fost consecinţa şi a altui aspect de drept impus de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în sensul că nu se poate reţine ca activitate infracţională, în cuprinsul infracţiunii de abuz în serviciu, perioadele în care, potrivit rechizitoriului, cei doi inculpaţi E. şi C. nu au mai exercitat funcţia de director executiv (deci "angajator" în sensul Legii nr. 53/2003), având alte funcţii în cadrul DGASPC Teleorman, chiar şi dacă inculpata C. a îndeplinit funcţia de director executiv adjunct.

Motivarea amplă a acestor aspecte de drept urmează a fi expusă la secţiunea V.2 referitoare la inculpaţii D., G., F., B., H., toate consideraţiile fiind valabile şi pentru inculpaţii E. şi C. cu privire la perioadele în care aceşti doi inculpaţi nu au mai exercitat funcţia de director executiv.

* * *

V.2 motivarea opiniei separate cu privire la inculpaţii care, potrivit acuzării, nu au exercitat niciodată funcţia de director executiv/director general în cadrul DGASPC Teleorman (D., G., F., B., H.).

În sinteză, acuzaţia adusă acestor inculpaţi este în sensul că, în perioadele şi în exercitarea funcţiilor menţionate în rechizitoriu, deşi cunoşteau faptul că cele două angajate ale DGASPC Teleorman, numitele J. şi I. nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- nu au întreprins niciun demers de sancţionare a acestora, având în vedere că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Conform rechizitoriului, în cazul fiecărui inculpat, acuzaţia se referă, după caz, fie numai la una dintre angajate (J.), fie la ambele angajate (J. şi I.).

În lipsa altor precizări ale acuzării, opinia separată urmează a stabili conţinutul concret al acuzaţiei nu au întreprins niciun demers de sancţionare a acestora.

Spre deosebire de cei trei inculpaţi care au exercitat funcţia de director executiv/director general, pe anumite perioade de timp, aceşti inculpaţi nu au exercitat niciodată funcţia de director executiv/director general şi, deci, în sensul Legii nr. 53/2003 (Codul muncii) nu au dispus niciodată de "prerogativa disciplinară" prevăzută de Codul muncii pentru "angajator" (în acest sens, art. 247 alin. (1), art. 40 alin. (1) lit. e) şi art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003).

În consecinţă, prin "niciun demers de sancţionare" trebuie înţeles faptul că aceşti inculpaţi, pe perioadele şi în exercitarea funcţiilor îndeplinite menţionate în rechizitoriu, nu au sesizat/nu au formulat o sesizare către "angajator" (director executiv/director general) prin care să sesizeze/să reclame/să denunţe că cele două angajate sau una dintre ele, după caz, nu se prezintă la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman.

S-a constatat, astfel, că ceea ce se impută ca faptă cu relevanţă penală şi, în raport, cu legislaţia primară menţionată, este o inacţiune (nu au sesizat directorul executiv/directorul general) că una sau ambele angajate, după caz, conform acuzaţiei pentru fiecare inculpat, nu se prezintă la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman şi, pe cale de consecinţă, să solicite sancţionarea disciplinară a acestora.

Este adevărat că, potrivit doctrinei juridice şi jurisprudenţei, infracţiunea de abuz în serviciu se poate comite, atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune, însă cu privire la săvârşirea infracţiunii prin inacţiune, legiuitorul a fost rezervat în sensul că incriminarea inacţiunii trebuie să se facă în mod limitat/prin excepţie şi, totodată, că trebuie să fie expres prevăzută în lege că o inacţiune are consecinţe penale, deoarece numai în acest fel, pe de o parte, este îndeplinită condiţia previzibilităţii legii penale, iar pe de altă parte, destinatarul normei juridice îşi poate adapta conduita socială sau profesională.

Acest principiu este expres menţionat în Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în care se arată (parag. nr. 56):

"56. Totodată, Curtea apreciază că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată".

În consecinţă, în aplicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, opinia separată urmează a examina în ce măsură inacţiunea imputată inculpaţilor respectă standardul impus de această decizie, de altfel, standardul impus de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi de legea internă, în materia incriminării inacţiunii.

Din examinarea Legii nr. 53/2003 (Codul muncii), cu referire, pe de o parte, la prerogativa disciplinară, iar pe de altă parte, la procedura prealabilă a cercetării disciplinare se constată următoarele:

- "angajatorul", în cauza prezentă "directorul executiv/directorul general", este singura persoană care dispune de prerogativă disciplinară (art. 247 alin. (1);

- "angajatorul" poate constata personal, direct şi nemijlocit, că angajatul a săvârşit o abatere disciplinară (art. 40 alin. (1) lit. e) şi art. 247 alin. (1);

- "angajatorul" dispune efectuarea cercetării disciplinare prealabile în cazul în care constată că angajatul a săvârşit o abatere disciplinară (art. 251).

- procedura răspunderii disciplinare a angajatului este prevăzută de art. 247 - 252 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

Codul muncii nu instituie, pe de o parte, nici cu titlu general, şi nici cu titlu special, obligaţia angajaţilor de sesizare a "angajatorului" cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare, iar pe de altă parte, legea nu prevede ca infracţiune inacţiunea constând în neformularea unei sesizări către "angajator" cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare.

Or, în aceste condiţii, este incident parag. nr. 56 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale în materia abuzului în serviciu, în sensul că "raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată".

Împrejurarea că în acte subsecvente este prevăzută, într-o formă oarecare, o îndatorire a conducătorului/şefului ierarhic etc. al angajatului de a sesiza "angajatorul" (directorul executiv/directorul general sau, generic, conducerea DGASPC Teleorman), nu este de natură să atragă, conform Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, o răspundere penală ci, eventual, doar o răspundere disciplinară a acestora deoarece:

- conform art. 247 alin. (2) din C. muncii "abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici".

- în art. 260 din C. muncii sunt prevăzute faptele care constituie contravenţii, iar în art. 264 - 265 sunt prevăzute faptele care constituie infracţiuni.

În consecinţă, în măsura în care fapta în legătură cu munca, acţiunea sau inacţiunea care este săvârşită de persoana angajată/salariat, nu este incriminată de legea penală (nu este prevăzută de lege ca infracţiune), mai ales în cazul "inacţiunii", aceasta poate fi examinată ca abatere disciplinară.

Aşa cum s-a menţionat anterior, aceste argumente sunt valabile şi în cazul inculpaţilor E. şi C. cu privire ca perioadele de timp menţionate în rechizitoriu, perioade în care însă aceştia nu au exercitat funcţia de director executiv/director general.

Cu privire la necesitatea sesizării ori la obligaţia sesizării abaterii disciplinare de către ceilalţi coinculpaţi, subordonaţi ai directorului executiv/directorului general, în opinia separată s-au reţinut următoarele, în raport, cu dispoziţiile legislaţiei primare (Codul muncii):

- sesizarea nu era o condiţie obligatorie prealabilă pentru exercitarea prerogativei disciplinare a angajatorului;

- sesizarea nu era o condiţie necesară exercitării prerogativei disciplinare a angajatorului;

- formularea sesizării de către subordonaţi nu este prevăzută de Codul muncii (legislaţie primară) care, în schimb, conferă prerogativa disciplinară absolută angajatorului, acesta putând constata personal, direct şi nemijlocit, fapta care atrage răspunderea disciplinară. Corelativ, inacţiunea constând în neformularea sesizării de către subordonaţi nu realizează tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum relevă parag. nr. 56 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale;

- prin ea însăşi, neformularea unei sesizări privind o abatere disciplinară nu este de natură să cauzeze o pagubă, mai ales în condiţiile în care "angajatorul" are cunoştinţă personal şi nemijlocit despre respectiva "abaterea disciplinară".

De altfel, probatoriul administrat a relevat că cei trei inculpaţi (A., E. şi C. au cunoscut că cele două angajate nu s-au prezentat la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman, nefiind necesară sesizarea lor de către subordonaţi, astfel cum rezultă, de exemplu, din următoarele mijloace de probă:

- martorul IIII.:

"În ce o priveşte pe J., angajată a DGASPC Teleorman, fac precizarea că am cunoscut-o pe aceasta cu ocazia angajării, (...), când directorul de atunci, E. ne-a prezentat-o pe J. angajaţilor de la centrul maternal al DGASPC, spunându-ne că J. este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume".

- inculpatul E.:

"În ceea ce o priveşte pe numita J., în perioada în care am deţinut funcţia de director al DGASPC Teleorman, ştiu că aceasta a continuat să lucreze tot la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, eu personal cât am deţinut funcţia de director (...) nu am văzut-o pe aceasta să lucreze în cadrul acestei instituţii, şi cunoşteam, aşa cum am şi precizat, că aceasta lucra la sediul organizaţiei HHHH."

- martora OOOO.:

" (...) J. şi (...) I. (...) au fost angajate de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în aceea perioadă, mai exact J. de către E., iar I. de către C.. Menţionez că încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei care le-au angajat că cele două angajate nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate, deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman".

- martora AAA.:

"După ce am fost numită în funcţia de şef serviciu contencios şi resurse umane, cu ocazia mai multor discuţii pe care le-am avut cu directorul DGASPC Teleorman, A., i-am spus acesteia că cele două persoane nominalizate, (...) I. şi J., nu se prezintă la serviciu şi că ar trebui să le convoace şi să le impună să se prezinte la serviciu (...) directorul general al DGASPC A. mi-a reproşat că "nu este treaba mea şi să-mi văd de treabă deoarece acest aspect nu mă priveşte pe mine".

În cazul acestor inculpaţi (subordonaţi ai directorului executiv/director general), pe lângă cele deja menţionate, tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu nu este realizată nici cu privire la condiţia cauzării "pagubei" pentru DGASPC Teleorman.

Conform doctrinei juridice, astfel cum s-a menţionat şi în parag. nr. 75 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube.

Din modul de exprimare al acuzaţiilor, corelativ cu încadrarea juridică a faptelor, rezultă că, în condiţiile în care toţi inculpaţii (cei care au exercitat funcţia de director executiv/director general şi cei care au exercitat alte funcţii în cadrul DGASPC Teleorman) au fost trimişi în judecată în calitate de autori ai infracţiunii de abuz în serviciu, ar exista un concurs de cauze care au contribuit la cauzarea pagubei (plata salariilor şi înscrierea vechimii în muncă în carnetele de muncă).

Or, în condiţiile în care cei trei inculpaţi (A., E. şi C. au avut direct şi personal cunoştinţă de faptul că cele două angajate nu s-au prezentat la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman, nu era nici necesară şi nici obligatorie sesizarea lor de către inculpaţii subordonaţi, exercitarea prerogativei disciplinare (sancţionarea prin desfacerea contractului de muncă pentru abaterea gravă constând în neprezentarea la locul de muncă) - singura faptă care, în mod real şi efectiv, a condus la plata drepturilor salariale şi înscrierea ca vechime în carnetul de muncă - nefiind condiţionată de o astfel de sesizare. Aşa cum s-a menţionat, procedura prealabilă a cercetării disciplinare nu era o limitare ori o condiţionare a prerogativei disciplinare a angajatorului, ci doar o condiţie prevăzută de lege pentru preîntâmpinarea abuzului faţă de angajat în materia răspunderii disciplinare.

* * *

V.3 o situaţie specială sub aspect procesual este cea a inculpatei G.

În cursul judecăţii în primă instanţă, inculpata a depus la dosar dovada achitării sumei de 34.339 RON imputată prin Rechizitoriul nr. x pct. III.6, pag. 150 - 151 (drepturi salariale încasate necuvenit: 22.560 RON pentru inculpata J. şi 11.779 RON pentru inculpata I.).

În dezbateri, prin apărător, inculpata a solicitat, în principal, achitarea, iar în subsidiar, încetarea procesului penal având în vedere dispoziţiile legii mai favorabile (art. 74¹ C. pen. ant. - acoperirea integrală a prejudiciului cauzat).

Plata sumei de bani care reprezintă prejudiciul imputat prin rechizitoriu, nu echivalează şi nu poate fi interpretată ca o "recunoaştere" a săvârşirii infracţiunii, nici expres şi nici tacit, ci doar posibilitatea formulării în condiţii legale, în cursul dezbaterilor, a unei soluţii subsidiare prevăzută de lege (încetarea procesului penal).

Înalta Curte a statuat cu privire la ordinea examinării cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen. ant. (în prezent art. 16 C. proc. pen.) prin decizia Completului de 9 judecători (Decizia nr. 608 din 8.12.2003 a Completului de 9 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), în care se arată următoarele:

"În cazul când în aceeaşi cauză subzistă atât impedimente care atrag clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, cât şi încetarea urmăririi penale, respectiv atât achitarea inculpatului, cât şi încetarea procesului penal, în cursul judecăţii, conform art. 11 C. proc. pen. procurorul sau, după caz, instanţa trebuie să ia în considerare cauzele de clasare şi de scoatere de sub urmărire, respectiv de achitare, excluzând cele de încetare a urmăririi penale, respectiv a procesului penal.

Ordinea de prioritate prevăzută în text trebuie respectată şi în cazul în care sunt incidente mai multe temeiuri de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală, respectiv de achitare, sau mai multe cazuri de încetare a urmăririi penale, respectiv de încetare a procesului penal în cursul judecăţii, în sensul că se face aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în ordinea enumerării din art. 10 alin. (1) C. proc. pen., omiţându-se celelalte".

În consecinţă, constatarea incidenţei cazului de achitare prev. de art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., are caracter prioritar, în raport, cu cazul de încetare a procesului penal.

* * *

V.4 motivarea opiniei separate cu privire la inculpaţii acuzaţi pentru complicitate la abuz în serviciu (J. şi I.).

Conform rechizitoriului, acuzaţiile aduse celor două inculpate sunt următoarele:

Fapta inculpatei J. care, în perioada 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013, în calitate de angajat al DGASPC Teleorman în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 20.07.2005 - 03 iulie 2009), referent şi ulterior inspector în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), inspector în cadrul Serviciului Administrativ (27 decembrie 2010 - 01 iunie 2012) şi educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat Copilului şi familiei (în perioada 01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată, conţin menţiuni fictive, a semnat mai multe înscrisuri (cele menţionate în rechizitoriu), creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON (aferente perioadei 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Fapta inculpatei I. care, în perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010, în calitate de angajat al DGASPC Teleorman în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (perioada 22.05.2006 - 03 iulie 2009), referent în cadrul Serviciului secretariat (perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată, conţin menţiuni fictive, a semnat mai multe înscrisuri (cele menţionate în rechizitoriu), creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul DGASPC Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 33.019 RON (perioada 22 mai 2006 - 27 decembrie 2010) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Pentru motivele arătate la pct. II.2 - II.3 s-a reţinut că, în principiu, aceleaşi fapte (acţiuni), astfel cum au fost descrise în rechizitoriu, nu pot justifica reţinerea ambelor infracţiuni (complicitate la abuz în serviciu şi complicitate la fals intelectual).

Conform art. 26 din C. pen. ant. "complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".

În prezenta cauză, examinarea complicităţii la abuz în serviciu este numai din perspectiva art. 26 teza I din C. pen. ant., respectiv, "complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală".

Conform doctrinei juridice "înlesnirea" priveşte activităţile complicelui desfăşurate anterior comiterii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiunii, înlesnirea poate consta, atât în activităţi materiale de procurare a mijloacelor, a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii ca de ex.: procurarea armei, a cuţitului, a cheilor ce vor fi folosite etc., cât şi în activităţi ce reprezintă o contribuţie morală ca: procurarea de informaţii cu privire la locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea hotărârii infracţionale prin sfaturi etc. iar "ajutorul" dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în timpul executării faptei de către autor, ajutor ce poate consta în oferirea armei cu care se săvârşeşte infracţiunea, deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei, îndemnul de a continua săvârşirea faptei, asigurarea pazei pentru a da alarma în caz de descoperire a faptei etc.

De asemenea, complicitatea materială constă în realizarea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea instrumentelor sau mijloacelor pentru săvârşirea infracţiunii, înlăturare de obstacole etc. iar complicitatea morală constă în acte de sprijin moral în vederea realizării laturii subiective a infracţiunii ca: promisiunea de tăinuire a bunurilor şi de favorizare a infractorului, procurarea de date, informaţii cu privire la locul, timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea întărirea şi menţinerea hotărârii infracţionale etc.

În doctrină şi jurisprudenţă, se mai face delimitarea între complicitatea la pregătirea infracţiunii, care priveşte activităţile complicelui pentru pregătirea infracţiunii, acte care pot fi la rândul lor de natură morală sau materială (complicitatea la pregătirea infracţiunii mai este cunoscută şi sub denumirea de complicitate anterioară) şi complicitate la executarea infracţiunii, care priveşte actele executate de complice prin care se dă sprijin autorului, în momentul săvârşirii infracţiunii ca de ex.: încurajarea infractorului, deschiderea unei uşi, oferirea unei arme etc. Când contribuţia complicelui priveşte ajutorul dat la executarea infracţiunii, complicitatea se mai numeşte şi concomitentă.

În sfârşit, există complicitatea prin acţiune (comisivă), când complicele acordă ajutor prin acţiune ca de ex.: adună informaţii, oferă instrumente etc şi complicitatea prin inacţiune, când ajutorul complicelui constă în neîndeplinirea unor obligaţii legale ca: neînchiderea unei ferestre prin care autorul să pătrundă într-o încăpere pentru a fura ş.a.

Conform rechizitoriului, nu rezultă care este, în concret, activitatea inculpatelor care are relevanţa penală a complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, mai precis activitatea prin care, cu intenţie, au înlesnit sau au ajutat la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autorii infracţiunii de abuz în serviciu (semnarea înscrisurilor false constituind complicitate la infracţiunea de fals intelectual).

Complicitatea la infracţiunea de fals intelectual a fost posibilă în condiţiile în care pentru complice nu se cere calitatea specială de funcţionar (obligatorie pentru subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual) şi, în concret, cele două inculpate chiar au semnat respectivele înscrisuri, practic nefiind o acuzaţie contestată.

Din exprimarea acuzaţiilor pentru ceilalţi inculpaţi (autori ai infracţiunii de abuz în serviciu), corelat cu exprimarea acuzaţiilor aduse celor două inculpate rezultă că fapta acestora din urmă, în sensul că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat niciuna din activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, consecinţa fiind plata drepturilor salariale necuvenite şi operarea vechimii în carnetul de muncă, a constituit o abatere disciplinară, inculpaţii autori ai infracţiunii de abuz în serviciu fiind acuzaţi că nu au întreprins niciun demers de sancţionare a acestora (se poate conchide că niciun demers de sancţionare disciplinară a celor două angajate).

De altfel, pentru exercitarea/neexercitarea prerogativei disciplinare de către cei trei inculpaţi care au îndeplinit funcţia de director executiv/director general al DGASPC Teleorman, faptă încadrată juridic ca infracţiune de abuz în serviciu, nu era nevoie, în mod real şi concret, de niciun "ajutor" şi de nicio "înlesnire" din partea celor două angajate/inculpate J. şi I., acţiuni la care se referă art. 26 teza I din C. pen. ant., astfel cum acestea sunt acceptate de doctrină şi jurisprudenţă.

Or, în aceste condiţii, fapta concretă a celor două inculpate J. şi I. nu realizează condiţiile de tipicitate ale complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu nici, în raport, cu inculpaţii A., E. şi C. (pentru care a fost reţinută infracţiunea de abuz în serviciu), dar mai ales, în raport, cu ceilalţi inculpaţi pentru care, în opinia separată, s-a apreciat că nu este realizată tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu. Aceştia din urmă, nesăvârşind o faptă prevăzută de legea penală, nu mai este necesar să se examineze în ce măsură inculpatele J. şi I. au înlesnit sau ajutat în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Cu atât mai mult, în cazul inculpaţilor care nu au îndeplinit funcţia de director executiv/director general, şi pentru care acuzaţia de abuz în serviciu constă, în esenţă, în aceea că "nu au întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora", demersul fiind cel de sesizare a abaterii disciplinare, nu rezultă care este activitatea/elementul material din conţinutul infracţiunii care, în mod concret şi efectiv, au contribuit la "ajutorul" (în sensul art. 26 C. pen. ant.) acordat autorului infracţiunii de abuz în serviciu.

V.5 Motivarea opiniei separate cu privire la reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. ant. pentru infracţiunea de fals intelectual, respectiv, complicitate la infracţiunea de fals intelectual, săvârşită de inculpaţii D., H. şi J.

V.5.1 Prealabil, se impune menţionarea unor aspecte privind consecinţele exercitării în procesul penal a unor drepturi prevăzute de lege.

Astfel, formularea unor cereri prevăzute de lege ori exercitarea unor drepturi procesuale prevăzute de lege, cum ar fi cererea de judecare a cauzei în lipsă (art. 353 alin. (6) C. proc. pen.) şi exercitarea dreptului la tăcere (art. 374 alin. (2) C. proc. pen.) nu pot atrage consecinţe defavorabile inculpatului.

De asemenea, spre deosebire de martor, care este obligat să spună adevărul, audierea sa având loc sub prestare de jurământ şi, totodată, fiind pasibil de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, inculpatul nu este obligat ca, prin audierea lui, să contribuie la propria incriminare.

Consecinţele juridice care pot fi trase din exercitarea dreptului la tăcere, respectiv, din nerecunoaşterea totală sau parţială a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, au fost amplu examinate şi menţionate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legislaţia naţională fiind relevante dispoziţiile art. 4, art. 5, art. 10 alin. (4), art. 83 lit. a), art. 99 alin. (1) - (2), art. 374 alin. (2) din C. proc. pen.

În sfârşit, plata de către inculpat a sumei de bani menţionată în rechizitoriu ca fiind prejudiciul cauzat prin fapta care constituie obiectul trimiterii în judecată nu echivalează cu "recunoaşterea faptei", nici explicit şi nici implicit, nu este o recunoaştere tacită a săvârşirii faptei şi a vinovăţiei, ci constituie tot o exercitare a unui drept prevăzut de lege, în sensul formulării în condiţii legale, în subsidiar, a cererii adoptării unei soluţii prevăzută tot de legiuitor şi legată de plata prejudiciului.

De asemenea, plata unor sume de bani de către inculpat, pentru despăgubirea persoanei care are în proces calitatea de parte civilă, în cazul tuturor infracţiunilor de rezultat, cu excepţiile prevăzute expres şi limitativ de lege, poate constitui, în caz de condamnare, fie un criteriu general de individualizare a pedepsei, fie chiar o circumstanţă atenuantă (art. 74 şi art. 75 C. pen. actual; art. 74 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. ant.).

V.5.2 În consecinţă, în raport, cu cele menţionate, se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant. şi la condamnarea inculpaţilor D., H. şi J. pentru infracţiunea de fals intelectual, respectiv pentru complicitate la fals intelectual, având în vedere timpul scurs de la data faptelor pentru toţi cei trei inculpaţi (în cazul primilor doi inculpaţi, în urmă cu circa 5 - 6 ani), iar pe de altă parte, pentru primii doi inculpaţi, numărul redus al înscrisurilor care, efectiv, au fost întocmite în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi, deci, care realizează tipicitatea infracţiunii de fals intelectual.

Chiar dacă inculpata J. a optat pentru procedura simplificată de judecată, şi pentru care s-a aplicat cauza de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., reţinându-se în urma cercetării judecătoreşti efectuată în cauză că aceasta a săvârşit infracţiunea de complicitate la fals intelectual (conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. (...) în caz de condamnare (...), limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime (...)"), legiuitorul nu o exclude de la beneficiul reţinerii unor circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant., împrejurări ca cele menţionate anterior.

De altfel, în cazul inculpatei I., în favoarea acesteia fost reţinută, atât cauza de reducere prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cât şi circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant., ceea ce confirmă opinia că acestea nu se exclud reciproc, fiind aplicată pedeapsa de 3 luni închisoare.

Comparativ cu situaţia procesuală a coinculpatei I., nu există niciun motiv legal ori temeinic justificat pentru ca inculpata J. să fie exclusă de la reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant., ambele optând pentru procedura simplificată; singura diferenţă este aceea că, spre deosebire de I. care s-a prezentat la instanţă şi a fost audiată, inculpata J. şi-a exercitat la instanţă "dreptul la tăcere", drept expres prevăzut de lege care însă nu poate atrage sancţiuni defavorabile acesteia.

S-a constatat că şi inculpata J., în cursul urmăririi penale, în declaraţia dată în calitate de suspect, a recunoscut faptele pentru care a fost cercetată.

Cu privire la declaraţia de "martor" a acestei inculpate ca, de altfel, cu privire la toate declaraţiile de "martor" date în cursul urmăririi penale de către toţi inculpaţii trimişi în judecată, dar şi cu privire la dreptul la tăcere, opinia separată a reţinut constanta jurisprudenţă a instanţei supreme (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 1957/1979, nr. 5430/2004, nr. 379/2014, nr. 213/2015) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cu titlu de exemplu, cauza Funke v. Franţa, 1993, Saunders v. Regatul Unit, 1996, J.B contra Elveţia, 2001, IJl, GMR şi AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franţei, 1997) referitoare la audierea de către organele de anchetă a făptuitorului în calitate de "martor".

În sfârşit, un alt argument cu privire reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant. la condamnarea inculpaţilor D., H. şi J. pentru infracţiunea de fals intelectual, respectiv pentru complicitate la fals intelectual, a rezultat din imperativul asigurării temeiniciei cuantumului pedepselor pentru infracţiunile de fals intelectual şi complicitate la fals intelectual pentru toţi inculpaţii din prezenta cauză.

Inculpaţii D. şi H. sunt într-o situaţie asemănătoare cu inculpata A., cei trei inculpaţi neoptând pentru procedura simplificată de judecată.

Inculpata J. este într-o situaţie asemănătoare cu inculpaţii I. şi B., cei trei inculpaţi optând pentru procedura simplificată de judecată, în cazul tuturor fiind reţinută cauza de reducere prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Astfel, în cazul inculpatei A., care a exercitat funcţia de director executiv/director general al DGASPC Teleorman, distinct pentru cele două angajate timp de circa 7 ani, respectiv, timp de circa 4 ani, şi căreia i s-au reţinut cele mai multe înscrisuri în conţinutul infracţiunii de fals intelectual, în raport, cu ambele angajate, şi care nu a optat pentru procedura simplificată de judecată, au fost reţinute circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen., fiind stabilită, în unanimitate, o pedeapsă de 5 luni închisoare.

În cazul coinculpaţilor B. şi I., prin aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi prin reţinerea circumstanţei prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen., a fost aplicată, în unanimitate, o pedeapsă de 3 luni închisoare.

Or, în aceste condiţii, constatându-se că niciunul dintre inculpaţi nu a contestat întocmirea, semnarea, contrasemnarea înscrisurilor respectiv, semnarea acestora în calitate de complice, aplicarea unui cuantum al pedepsei de 1 an închisoare pentru fiecare dintre cei 3 inculpaţi menţionaţi nu asigură cerinţele de temeinicie a pedepsei, cu atât mai mult cu cât există diferenţe semnificative între durata în timp a activităţii infracţionale şi numărul de înscrisuri falsificate care intră în conţinutul faptic al infracţiunii de fals intelectual, respectiv, complicitate la fals intelectual, în cazul fiecărui inculpat.

În consecinţă, având în vedere că infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 din C. pen. ant. este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, şi pentru motivele deja arătate, în cazul celor trei inculpaţi trebuia aplicată o pedeapsă sub cea de 5 luni închisoare aplicată inculpatei A., prin reţinerea circumstanţelor prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. ant.

Conform art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. ant., minimul pedepsei fiind de trei luni închisoare sau mai mare, dar mai mic sau egal de 1 an închisoare, pedeapsa se coboară sub 6 luni închisoare, până la minimul general sau se aplică o amendă.

Respectarea, pe de o parte, a principiului temeiniciei pedepsei, ca principiu general, iar pe de altă parte, a principiului aplicării unor pedepse juste coinculpaţilor din aceeaşi cauză penală, impune pedepse de 2 luni închisoare (inculpata D.), de 3 luni închisoare (inculpatul H.) şi de 3 luni închisoare (inculpata J.), cuantumul pedepsei, atrăgând de drept modificarea corespunzătoare a termenului de încercare pentru fiecare inculpat, aceste pedepse, reflectând şi situaţia de fapt concret reţinută de instanţă (proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea concretă a faptei şi cu datele concrete privind făptuitorul).

* * *

V.6 motivarea opiniei separate în cazul inculpatului acuzat pentru instigare la abuz în serviciu (K.).

V.6.1 motivarea soluţiei de achitare a inculpatului, în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen., pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual este expusă în sentinţă, soluţia fiind adoptată în unanimitate de către membrii completului de judecată.

Conform opiniei separate, în principiu, aceleaşi argumente sunt valabile, atât cu privire la acuzaţia de instigare la fals intelectual, cât şi cu privire la acuzaţia de instigare la abuz în serviciu.

V.6.2 motivarea opiniei separate cu privire la săvârşirea de către inculpatul K. a infracţiunii de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

Conform rechizitoriului, la secţiunea descrierea faptelor, s-au menţionate următoarele (pag. 36 - 37):

Inculpatul K., în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

- a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman;

- a contribuit, prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, ca inculpatele J. şi I. să fie menţinute în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman;

În sfârşit, se mai menţionează în actul de acuzare că, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatei I., chiar inculpatul K. ar fi fost persoana care a găsit soluţia remunerării inculpatei pentru activitatea desfăşurată la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, în sensul încadrării acesteia la DGASPC Teleorman (rechizitoriu, pag. 37).

În secţiunea "în drept" a rechizitoriului, cu referire la încadrarea juridică a faptelor s-au arătat următoarele (pag. 145 - 146):

Fapta inculpatului K. constând în aceea că, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

- a determinat-o pe inculpata A., director executiv al DGASPC Teleorman, să îşi încalce atribuţiile de serviciu constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Faptele încadrate "în drept" în secţiunea corespunzătoare a rechizitoriului sunt cele menţionate în procesul-verbal din 13.06.2016 în care s-a consemnat aducerea la cunoştinţa inculpatului K. a acuzaţiilor menţionate în ordonanţele din 03.06.2016 şi din 06.06.2016.

În consecinţă, se vor examina aceste acuzaţii care, în urma procedurii de cameră preliminară, au intrat sub autoritatea lucrului judecat.

În prealabil, aşa cum deja s-a arătat, completul de judecată, în unanimitate, a constatat că nu există probe care să releve, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul K. ar fi instigat pe inculpata A. (sau pe un alt inculpat) să întocmească înscrisuri false în legătură cu menţinerea în funcţie a celor două angajate.

Motivarea detaliată a acestei soluţii de achitare a inculpatului K. este inclusă în motivarea sentinţei, astfel că în opinia separată nu sunt necesare alte completări.

V.6.2.1 aspecte prealabile cu privire la instigarea la săvârşirea unei infracţiuni.

Potrivit art. 25 din C. pen. ant. instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigarea este, aşadar, relevantă din punctul de vedere al legii penale, numai atunci când activitatea de instigare priveşte (are ce obiect) o faptă prevăzută de legea penală.

Instigarea presupune, în mod firesc, prezenţa a două persoane: una, instigatorul care desfăşoară activitatea de instigare şi alta, instigatul faţă de care se efectuează această activitate.

V.6.2.2 aspecte prealabile cu privire la standardul probaţiunii impusă de lege pentru condamnarea inculpatului.

Deoarece în favoarea inculpatului este stabilită prezumţia de nevinovăţie, atât prin legea naţională (art. 4 din C. proc. pen.), cât şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (dar şi prin art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), legiuitorul naţional a prevăzut în mai multe articole dispoziţii de natură a garanta această prezumţie, standardul de condamnare fiind cel mai înalt standard de probaţiune prevăzut de C. proc. pen. pentru dispunerea măsurilor/soluţiilor procesuale de către judecător.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., "după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Conform art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. "condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".

De asemenea, conform art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., "în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă".

Curtea Constituţională a României a examinat şi a statuat prin mai multe decizii, de-a lungul anilor, cu privire la standardul impus de lege pentru condamnarea unei persoane, la formarea convingerii judecătorului pentru a dispune soluţia condamnării (cu titlu de exemplu, Decizia nr. 171/2001, Decizia nr. 778/2015, Decizia nr. 47/2016 şi Decizia nr. 217/2017).

Astfel, în Decizia nr. 47/2016, Curtea Constituţională menţionează următoarele:

"12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că au fost formulate critici de neconstituţionalitate similare cu privire la dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din C. proc. pen., referitor la care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 111/12.02.2016, prin care a definit (parag. 31 - 33) convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din C. proc. pen. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2) - (4) din C. proc. pen. Chiar dacă judecătorul, asemeni multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. În plus, Curtea a constatat, prin decizia anterior menţionată (parag. 36-38), că dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa (...) Aşa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu afectează prevederile constituţionale ale art. 124.

13. În ce priveşte critica raportată la statul de drept, la principiul supremaţiei legii şi la dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că tocmai dispoziţiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (parag. 131, 134 şi 147), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.

14. Cât priveşte conceptul de îndoială rezonabilă, prin aceeaşi decizie (parag. 42), Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova (parag. 104), potrivit căreia standardul de probă "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

15. Distinct de cele arătate, argumente care îşi păstrează valabilitatea mutatis mutandis şi în prezenta cauză, Curtea reţine că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului".

V.6.3 Examinând faptele încadrate în drept în instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, se constată următoarele:

a) - cu referire la acuzaţia constând în "a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman":

În declaraţia dată de inculpata I. (persoana "instigată") la Înalta Curte, la data de 21 martie 2018, în şedinţă publică, aceasta a menţionat următoarele:

"La o întrunire la Camera Deputaţilor, cred în anul 2006, am făcut cunoştinţă cu d-nul K., iar ulterior ne-am întâlnit la CJ Teleorman, împrejurare în care mi-a spus că doreşte să înfiinţeze un birou de presă în cadrul Organizaţiei Judeţene a Partidului.

Eu i-am spus că nu m-am mai ocupat de PR însă aş fi de acord să încerc.

La acea dată s-a pus problema să lucrez în cadrul biroului de presă al partidului, ulterior fiind numită în funcţia de purtător de cuvânt. Eu 3 luni de zile, deşi mi-am desfăşurat activitatea la Organizaţia Judeţeană a Partidului nu am fost remunerată. La un moment dat am fost întrebată de preşedintele CJ Teleorman, d-nul K., care era şi preşedintele Organizaţiei Judeţene a Partidului dacă s-a rezolvat problema mea cu angajarea şi eu i-am spus că nu şi nici nu ştiam cine trebuia să o rezolve.

Eu nu am apelat la nimeni să intervină la d-nul K. pentru a fi angajată.

Domnul K. a avut nişte discuţii cu nişte persoane pe care nu le mai ţin minte exact şi mi-a spus că voi fi angajată în cadrul DGASPC Teleorman, spunând că este o soluţie temporară.

Eu eram nelămurită cu privire la activitatea concretă pe care o voi îndeplini, respectiv la partid sau la DGASPC Teleorman şi am întrebat unde voi lucra.

La data respectivă, când am pus întrebarea, erau mai multe persoane prezente, nu pot preciza cine mi-a spus că voi lucra la partid. La momentul când mi s-a spus că voi lucra la partid, d-nul K. nu mai era la partid.

Ulterior am dat examen la DGASPC Teleorman, (...) eu nu am realizat la data respectivă că procedând în modul arătat şi acceptând în continuare să îmi desfăşor activitatea la partid, deşi eram salarizată de DGASPC Teleorman, pot săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.

Eu nu am fost niciodată protejata lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

Nu am o explicaţie de ce s-a acceptat atâta timp la nivelul DGASPC Teleorman ca eu şi J. să fim salarizate, deşi lucram la sediul partidului, bănuiesc că d-na director A., fiind membră de partid, ştiind că este nevoie de forţă de muncă la partid, a înţeles să ajute partidul în acest mod.

Arăt că nu m-am simţit nicio clipă obligată să accept propunerea lui K., am făcut acest lucru deoarece mi-a făcut plăcere să lucrez cu acesta, întrucât am avut mare încredere la momentul acela.

În afară de momentul la care am făcut referire, şi care am redat discuţia cu K., ulterior nu am mai avut niciun fel de discuţii cu acesta în legătură cu menţinerea în funcţie la DGASPC Teleorman.

(...) Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa.

La data când eu am fost angajată directorul DGASPC Teleorman era d-nul E.

Nu pot spune dacă la data când am susţinut examenul cineva a intervenit în favoarea mea pentru a fi angajată la DGASPC Teleorman. A fost un concurs cu mai multe persoane candidate.

În 06.12.2010 am primit o adresă din parte d-nului MMMM. prin care mi s-a spus să mă prezint la DGPASPC şi m-am prezentat, desfăşurându-mi activitatea numai la DGASPC Teleorman.

Nu am cunoştinţă dacă J. se bucura de vreo protecţie din partea vreunei persoane.

Bibliografia de examen mi-a fost comunicată de către d-nul OOOO., cred, însă aceasta era publică.

La d-nul OOOO. am fost trimisă de către d-nul K., îmi amintesc că d-nul K. a rostit numele d-nului OOOO. (...)".

S-a constatat că declaraţiile inculpatei I., care susţin acuzaţia anterior menţionată cu referire la inculpatul K., sunt singulare, discuţiile şi aspectele relevante nefiind confirmate de acesta sau de o altă probă administrată.

Astfel, în declaraţia inculpatului K., dată în faţa Înaltei Curţi, acesta a arătat următoarele:

"În perioada ce interesează cauza precizez că nu a existat nicio relaţie privilegiată cu numitele J. şi I.

Pe J. o cunoşteam dinainte de anul 2004, în contextul relaţiilor de partid, în sensul că aceasta era la un birou parlamentar.

Pe I. am cunoscut-o la un congres al partidului, într-o activitate mai amplă, iar câţiva colegi eram împreună cu reprezentanţii mass-media din jud. Teleorman, aceasta fiind o discuţie informală.

Din partea reprezentanţilor mass-media a venit o propunere în sensul că organizaţia judeţeană ar fi trebuit să aibă o mai bună relaţie în raporturile cu media, iar eu şi ceilalţi colegi le-am spus să ne sugereze anumite posibilităţi, idei.

Acestea întâlnire a avut loc undeva în anul 2005, 2006, nu pot preciza exact.

Reprezentanţii mass-mediei au spus cred, în glumă, aceste sugestii pentru îmbunătăţirea comunicării "costă, iar eu am spus că nu avem bani pentru a face astfel de plăţi şi nici pentru a face angajări pe acest specific.

La data respectivă, la nivelul unei organizaţii judeţene de partid nu exista o activitate specifică unei instituţii, adică să existe un anumit program de lucru, o organigramă.

Ulterior, nu ştiu dacă la CJ a venit d-na I. ca un fel de continuare, cred că la partid a venit aceasta ca să discutăm despre cum s-ar putea face o colaborare între partid şi presă.

I. m-a întrebat dacă putem să realizăm o colaborare între d-sa şi HHHH. în domeniul comunicării publice.

Nu a fost o discuţie foarte lungă, eu i-am spus că dacă doreşte să fie angajată la partid eu nu fac angajări, face secretarul executiv, dar nu cred că se poate face angajarea, iar dacă vrea să colaboreze voluntar cu partidul din partea noastră nu este nicio problemă.

Ulterior, nu pot preciza o lună sau două, când am avut o şedinţă de birou permanent judeţean la sediul de partid, era seară, după ce s-a terminat şedinţa, era foarte multă lume, mulţi colegi din cadrul biroului permanent.

La un moment dat d-na I. mi-a spus că trebuie să aibă un venit şi dacă se poate angaja la partid.

Eu i-am spus că, din câte ştiu, nu se poate angaja şi i-am recomandat să-şi caute loc de muncă, pentru că nu se poate baza pe partid pentru a avea venituri stabile.

Eu nu i-am cerut d-nei I. să se angajeze la DGASPC Teleorman şi, în fapt, să rămână la partid, nici nu am vorbit cu cineva de la DGASPC Teleorman pentru a fi angajată acolo dna I.

Nu am vorbit cu nicio altă persoană din nicio instituţie, nu am vorbit nici cu d-na A. şi nici cu d-nul E. cu privire la angajarea sau menţinerea în funcţie a celor două persoane".

Cu privire la "determinarea inculpatei I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul DGASPC Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman" care, potrivit rechizitoriului, are corespondentul juridic al "instigării la săvârşirea unei infracţiuni" se reţin, chiar potrivit declaraţiilor coinculpatei I., următoarele:

"Eu nu am fost niciodată protejata lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

(...) Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa".

Pe de o parte, s-a constatat că în această ultimă declaraţie, dată în faţa Înaltei Curţi, inculpata I. adaugă date şi informaţii noi în raport cu declaraţiile date în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte, este lacunară cu privire la numele persoanelor care ar putea confirma cele relatate (Domnul K. a avut nişte discuţii cu nişte persoane pe care nu le mai ţin minte exact; (...) am întrebat unde voi lucra. La data respectivă când am pus întrebarea erau mai multe persoane prezente, nu pot preciza cine mi-a spus că voi lucra la partid. La momentul când mi s-a spus că voi lucra la partid d-nul K. nu mai era la partid (...)).

În cursul urmăririi penale, inculpata I. a dat două declaraţii, una în calitate de martor şi una în calitate de suspect.

În declaraţia de martor, dată la 8 mai 2014, aceasta nu a relatat nimic cu privire la discuţiile avute cu inculpatul K. la Camera Deputaţilor şi la sediul Consiliului Judeţean, nici cu privire la numele unor persoane la care ar fi fost trimisă de către inculpatul K. pentru înscrierea la concurs.

Ulterior, la data de 28 martie 2016, după 2 ani de la data primei declaraţii, I. a fost audiată în calitate de suspect, în această declaraţie arătând, în sinteză, că în anul 2006, susţinând însă că nu poate preciza luna şi data, ar fi avut o discuţie cu inculpatul K. care i-ar fi propus o colaborare cu organizaţia HHHH. Teleorman (la biroul de presă, aceasta anterior colaborând la un ziar local). De asemenea, a arătat că inculpatul K. ar fi trimis-o pentru angajare la DGASPC Teleorman, după ce ar fi purtat o discuţie cu o persoană pe care nu şi-o aminteşte. De asemenea, mai susţine că era nedumerită unde va lucra, şi chiar ar fi întrebat persoanele prezente cu privire la acest aspect, persoane pe care însă nu le poate nominaliza deoarece nu-şi aminteşte numele acestora.

În sfârşit, a susţinut inculpata I. că ulterior, mai tot timpul, a explicat situaţia sa persoanelor prezente, inclusiv angajaţilor de la sediul organizaţiei de partid, dar i s-a spus să nu ia atitudine; nici cu referire la aceste aspecte inculpata I. nu menţionează numele unor persoane care ar putea să confirme preocuparea sa cu privire la locul activităţii desfăşurate.

În final, examinând cele trei declaraţii ale inculpatei I. (persoana "instigată" la săvârşirea unei infracţiuni), date la intervale de câte 2 ani (2014, 2016 şi 2018), s-a constatat, pe de o parte, că acesta au devenit din ce în ce mai complete pe măsura trecerii timpului, iar pe de altă parte, şi-au păstrat caracterul eliptic cu privire la numele unor persoane care ar putea să confirme susţinerile sale.

Astfel, s-a constatat, că, deşi în primele 2 declaraţii nu a făcut nicio referire la numitul "OOOO.", persoană la care pretinde că ar fi fost trimisă de inculpatul K., în declaraţia dată la Înalta Curte la 21.03.2018, după 2 ani, respectiv, după 4 ani, şi după 12 ani de la data angajării (aceasta fiind angajată la data de 22.05.2006), inculpata I. şi-a amintit şi a precizat numele unei persoane "d.nul OOOO." susţinând că "d.nul K. a rostit numele d.nului OOOO.".

Cu privire la perioada anterioară concursului şi imediat după angajarea inculpatei I., din declaraţiile inculpaţilor C. şi E. au rezultat următoarele aspecte:

- inculpata I. a fost prezentată inculpatei C., anterior angajării, de către inculpatul E.;

- după finalizarea procedurilor concursului de către serviciul resurse umane, inculpata C., în calitate de director executiv pe perioada asigurării interimatului conducerii DGASPC Teleorman, a semnat contractul individual de muncă şi dispoziţia de încadrare a inculpatei I.;

- în faţa Înaltei Curţi, inculpata C. a arătat următoarele:

"Cât am fost director interimar şi, pe parcurs, mie personal nu mi s-a cerut nimic de către inculpatul K. şi nici de alte persoane în numele dânsului.

Anterior anului 2014 eu nu am făcut afirmaţia că se cunoştea că vreuna din cele două ar fi fost protejată".

- în declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, inculpatul E. a arătat următoarele:

"Relaţiile mele cu inculpatul K., ales preşedinte, în luna aprilie 2005 la nivelul Organizaţiei Judeţene de Partid, au fost reci, dar nu contradictorii deoarece am considerat că este cazul să mă retrag din politică şi să îmi văd de treburile mele.

Din punctul meu de vedere inculpatul K. nu a venit niciodată la mine pentru a-mi vorbi de cele două persoane, iar eu nu am auzit ceva asemănător.

În perioada în care eu am îndeplinit funcţia de director executiv inculpatul K. nu a venit niciodată la sediul direcţiei deoarece aceasta era coordonată de secretarul Consiliului Judeţean.

Din momentul alegerii sale în funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene eu nu am mai avut niciun fel de discuţii cu inculpatul K.

Încă o dată, arăt că ulterior alegerii în funcţie a lui K., eu nu am mai fost în sediul partidului, astfel încât nu pot să fac nicio precizare legată de interacţionarea eventuală între el şi cele două persoane amintite".

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, audiat în calitate de martor, ulterior optând pentru dreptul la tăcere, inculpatul E. a susţinut că nu are cunoştinţă despre angajarea numitei I. în cadrul DGASPC Teleorman. A mai precizat că a cunoscut-o pe I. în perioada 1997 - 1998, perioadă în care acesta era dansator în cadrul AAAAA. din Teleorman şi în care activa în cadrul organizaţiei de tineret a HHHH. Alexandria.

În consecinţă, s-a constatat că nu există suficiente probe care să justifice concluzia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul K. ar fi determinat pe inculpata I. să se angajeze ori ar fi intervenit la nivelul factorilor decizionali pentru angajarea inculpatei I. (angajare la data de 22.05.2006), inculpata A. fiind numită director executiv al DGASPC Teleorman la data de 07.07.2006, deci la circa 2 luni după angajarea acesteia.

Declaraţiile inculpatei I. sunt singulare şi nu se coroborează cu alte probe certe care, pe de o parte, să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 4 din C. proc. pen., iar pe de altă parte, să realizeze standardul de probaţiune prev. de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. necesar pentru reţinerea acestei acuzaţii în cazul inculpatului K.

Declaraţiile coinculpatei I. nu numai că sunt singulare, necoroborate cu alte probe certe, dar au şi un caracter incert prin constatarea "completării detaliilor" după circa 12 ani de la data angajării sale, fără să existe o explicaţie rezonabilă pentru aceste completări.

Din perspectiva evaluării temeiniciei declaraţiilor inculpatei I. (evaluarea temeiniciei probei, prin aplicarea art. 103 alin. (2) din C. proc. pen.), singura probă cu privire la această acuzaţie, nu se poate ignora situaţia procesuală a acesteia care, pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a recunoscut învinuirea şi a solicitat procedura simplificată de judecată.

Or, în procedura prevăzută de art. 374 - 375 din C. proc. pen. şi în scopul aplicării cauzei de reducere a limitelor pedepsei, inculpatul recunoaşte propriile fapte pentru care a fost trimis în judecată, iar nu faptele pentru care au fost trimişi în judecată ceilalţi coinculpaţi.

În acest context, recunoaşterea faptelor de către un coinculpat, în scopul reducerii limitelor pedepsei, nu poate fi de natură a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie a coinculpaţilor care nu au optat pentru procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, respectiva declaraţie, în lipsa altor probe certe, nefiind suficientă pentru standardul impus de lege pentru condamnarea unui inculpat.

De altfel, tocmai acest principiu a stat la baza adoptării Deciziei nr. 17/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii ("Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320¹ din C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 320¹ din C. proc. pen. şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă").

Acest principiu, referitor la valoarea probatorie a declaraţiei dată de un coinculpat care a optat pentru recunoaşterea învinuirii, este relevat şi de o altă instituţie procesual penală (acordul de recunoaştere a vinovăţiei). Astfel, în art. 478 alin. (5) din C. proc. pen. se prevede că "dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţiei a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord."

În consecinţă, principiul enunţat în art. 478 alin. (5) din C. proc. pen. se aplică "mutatis mutandis" şi în cazul în care unul dintre coinculpaţi face declaraţii de recunoaştere a învinuirii.

De altfel, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "martor" are un sens autonom. În accepţiunea europeană, atâta timp cât pe baza unei declaraţii date fie de un martor "stricto sensu", fie de un coinculpat, de un expert sau de o parte civilă se poate întemeia, într-o măsură substanţială, condamnarea celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, aceste declaraţii constituie mărturii în acuzare ce cad sub incidenţa garanţiilor prevăzute de art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a menţionat că utilizarea declaraţiilor făcute de martori în schimbul imunităţii sau a altor avantaje constituie un instrument important în lupta autorităţilor naţionale împotriva criminalităţii grave. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de declaraţii poate pune sub semnul întrebării caracterul echitabil al procedurii împotriva acuzatului şi este capabilă să ridice aspecte delicate deoarece, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii sunt deschise manipulării şi pot fi făcute doar pentru a obţine avantajele oferite în schimb, sau pentru răzbunare personală. Caracterul uneori ambiguu al acestor afirmaţii şi riscul ca o persoană să fie acuzată şi judecată pe baza unor afirmaţii neconfirmate, care nu sunt neapărat dezinteresate, nu trebuie, prin urmare, să fie subestimate (cauza Cornelis împotriva Ţărilor de Jos, 2004, cauza Labita împotriva Italiei, GC, nr. 26772/95).

* * *

Cu privire la menţiunea din actul de acuzare în sensul că, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatei I., chiar inculpatul K. a fost persoana care a găsit soluţia remunerării inculpatei pentru activitatea desfăşurată la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, în sensul încadrării acesteia la DGASPC Teleorman (pag. 37 din rechizitoriu) se constată următoarele:

- nu există o acuzaţie cu privire la existenţa unei proceduri nelegale de angajare (organizare concurs şi încheiere contract de muncă) privind pe inculpata I., după cum nici aceasta - în declaraţiile date - nu afirmă elemente de nelegalitate ori de intervenţie a vreunei persoane în favoarea sa ("Eu nu am apelat la nimeni să intervină la d-nul K. pentru a fi angajată. Ulterior am dat examen la DGASPC Teleorman (...));.

- nu figurează ca acuzaţie la secţiunea "în drept" a rechizitoriului (pag. 145 - 146);

- nu figurează în procesul-verbal din data de 13.06.2016 de aducere la cunoştinţă a acuzaţiilor din ordonanţa din data de 03.06.2016, respectiv, ordonanţa din data de 06.06.2016.

* * *

b) - cu referire la acuzaţia adusă inculpatului K. constând în aceea că:

- "în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, a contribuit, prin influenţa pe care o avea de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, ca inculpatele J. şi I. să fie menţinute în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman;

În prezenta cauză nu sunt contestate următoarele aspecte menţionate în rechizitoriu:

- că inculpatul K., în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, a avut calitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman şi de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman;

- că, potrivit legii, DGASPC Teleorman se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman;

- că inculpatele J. şi I., deşi au fost angajatele DGASPC Teleorman, nu s-au prezentat la locul de muncă în perioada 20.07.2005 - 31.12.2013, respectiv, 22.05.2006 - 27.12.2010, desfăşurând activităţi la sediul organizaţiei de partid judeţene.

Chiar dacă inculpatul K. a îndeplinit cele două funcţii arătate, nu se poate concluziona că prin deţinerea acestor funcţii şi în condiţiile în care legea prevedea că DGASPC Teleorman - de altfel ca toate entităţile juridice de acest tip (H.G. nr. 1434/2004) - se afla în subordinea C.J. Teleorman, "a contribuit, prin influenţa pe care o avea ca inculpatele J. şi I. să fie menţinute în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman".

Această acuzaţie nu se referă la o acţiune/la o activitate concretă a inculpatului K. şi nici la persoane concrete asupra cărora ar fi fost exercitată influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite, această acuzaţie fiind subsumată instigării la săvârşirea unei infracţiuni, respectiv, la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Or, conform art. 25 din C. pen. ant. instigarea presupune un instigator concret, dar şi un instigat concret, precum şi expunerea activităţilor concrete de instigare/de determinare la săvârşirea unei infracţiuni.

Menţionarea unor aspecte care decurgeau din dispoziţiile legale existente la aceea dată nu sunt de natură să constituie "probe" (calitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman şi de preşedinte al organizaţiei judeţene a HHHH., raportul juridic dintre Consiliul Judeţean Teleorman şi DGASPC Teleorman care decurgea din H.G. nr. 1434/2004 - act normativ care se referea la toate DGASPC din România - cu referire la subordonarea acestor entităţi Consiliilor judeţene şi la finanţarea activităţii direcţiilor de către consiliul judeţean respectiv, prin bugetul local al judeţului).

S-a reţinut, cu privire la inculpata A., care a devenit director executiv/general la data de 07.07.2006, funcţie publică, că potrivit art. II din Hotărârea Guvernului nr. 1.896/2006 pentru modificarea anexei la

Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, care nu sunt încorporate în forma republicată a Hotărârii Guvernului nr. 1.434/2004: "Art. II. - Directorii generali şi directorii generali adjuncţi care nu au statut de funcţionar public asigură conducerea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului până la ocuparea posturilor de director executiv, respectiv director executiv adjunct, prin concurs, în condiţiile legii."

Concursul pentru ocuparea funcţiei publice de director general sau, după caz, director general adjunct al DGASPC Teleorman a fost organizat de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, potrivit dispoziţiilor legale.

Nu există probe ori indicii temeinice din care să rezulte că numirea inculpatei A. în funcţia de director general al DGASPC Teleorman ar fi fost influenţată de inculpatul K., din perspectiva celor două funcţii menţionate în actul de acuzare, ceea ce nu justifică rezonabil unele afirmaţii/apărări ale acesteia în sensul că a fost pusă în situaţia de a accepta pretinsa solicitare a inculpatului K. de menţinere în funcţie a celor două angajate din considerente legate de subordonare ori de teamă de a nu fi sancţionată disciplinar.

Astfel, nu există niciun indiciu temeinic pentru susţinerea afirmaţiilor inculpatei A. în sensul că se temea de posibila sa sancţionare de către inculpatul K., care avea calitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, ori pentru sugerarea ipotezelor că ar fi existat, în mod real, riscuri cu privire la finanţarea activităţii DGASPC Teleorman, respectiv, cu privire la aprobarea organigramelor ori statelor de funcţii pentru această direcţie.

Invocarea disp. art. 10 din Regulamentul DGASPC Teleorman, în sensul, că "numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a Directorului general al Direcţiei generale se fac la propunerea preşedintelui Consiliului judeţean, prin hotărâre a Consiliului judeţean", este una strict formală, această dispoziţie fiind valabilă în cazul tuturor direcţiilor generale de acest tip din ţară, existând suficiente garanţii legale specifice pentru funcţionarii publici în cazul cercetării şi sancţionării disciplinare abuzive.

De altfel, câteva dispoziţii din acest Regulament sunt suficiente pentru a înlătura afirmaţiile referitoare la pretinsa teamă sugerată de inculpata A. în declaraţiile sale:

- art. 15 Conducerea Direcţiei Generale se asigură de Directorul general şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament.

- art. 16 Colegiul director al DGASPC este compus din directorul general, directorii generali adjuncţi, personalul de conducere din cadrul Direcţiei generale, precum şi trei consilieri judeţeni, având cu precădere studii socio-umane, propuşi de preşedintele Consiliului judeţean.

Preşedintele Colegiului director este Secretarul judeţului.

În situaţia în care preşedintele Colegiului director nu-şi poate exercita atribuţiile, acestea sunt exercitate de către Directorul general al Direcţiei generale.

- art. 17 (1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile colegiului director se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale.

(2) Colegiul director se întruneşte în şedinţă ordinară trimestrial, la convocarea Directorului general, precum şi în şedinţă extraordinară, ori de câte ori este necesar, la cererea Directorului general, a Preşedintelui Colegiului director sau a unuia dintre directorii generali adjuncţi.

(3) La şedinţele Colegiului director pot participa, fără drept de vot, preşedintele Consiliului judeţean, membrii comisiei pentru protecţia copilului şi alţi consilieri judeţeni, precum şi alte persoane invitate de membrii colegiului director.

Cu toate acestea, s-a constatat că, deşi a făcut unele referiri la astfel de temeri - care au avut scopul să atenueze din responsabilitatea şi răspunderea juridică din prezenta cauză penală, ce îi revenea potrivit funcţiei de director general al DGASPC Teleorman, acest aspect încadrându-se însă în dreptul la apărare al acesteia - inculpata A. a menţionat următoarele:

a) declaraţie inculpata A. la Înalta Curte:

"Înainte de data faptelor pentru care am fost trimisă în judecată am fost membră HHHH., consilier judeţean din partea acestui partid, context în care l-am cunoscut pe d-nul K. În perioada 07.07.2006 - 31.12.2012 d-nul K. îndeplinea funcţia de preşedinte al Consiliul Judeţean Teleorman. Aveam o relaţie funcţională cu acesta, nu era o relaţie de prietenie.

Eu am aflat că este liberă funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman, am aplicat pentru această funcţie, dar l-am informat şi pe d-nul K. de a candida pentru funcţia respectivă, în sensul că ar fi trebuit să-mi dau demisia din funcţia de consilier judeţean.

Concursul a fost organizat la nivelul Agenţiei Funcţionarilor Publici din România.

Arat că d-nul K. nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsura de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o.

Domnul K. nu mi-a reproşat niciodată că, aşa cum am arătat, am sancţionat-o disciplinar pe I. Arăt că d-nul K. nu mi-a reproşat că am chemat-o la muncă pe I.

Când d-nul MMMM. mi-a spus să o chem la serviciu pe I. nu am discutat acest aspect cu K.

Arăt că a fost o teamă de a mea să nu fiu sancţionată de d-nul K., însă nimic din comportamentul acestuia nu a lăsat să se înţeleagă o asemenea ipoteză".

b) proces-verbal de confruntare între inculpata A. şi inculpatul K.:

Nu, inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane.

Nu, nu cunosc ca inculpatul K. să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman.

În final, cu privire la cele menţionate, se poate constata că, în lipsa unor probe certe, aspectele, constând în invocarea funcţiei/funcţiilor îndeplinite de inculpatul K., în invocarea dispoziţiilor legale menţionate în actul de acuzare - inclusiv cele din Legea nr. 215/2001 - ori regulamentare referitoare la subordonarea DGASPC Teleorman, la finanţarea acestei direcţii din bugetul local, la dispoziţiile prevăzute de lege pentru sancţionarea disciplinară a Directorului general al Direcţiei generale la propunerea preşedintelui Consiliului judeţean, prin hotărâre a Consiliului judeţean, la relaţia de subordonare derivată din lege, etc. constituie argumente în acuzare, iar nu probe în acuzare.

Cu atât mai puţin, nu se pot reţine ca probe temeinice în acuzare afirmaţii sau opinii personale ale unui martor ("K. era un fel "de Dumnezeu" în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere" - martora TTTT.), având în vedere că martorul, conform art. 114 alin. (1) din C. proc. pen., este audiat cu privire la fapte sau împrejurări de fapt, iar nu cu privire la opinii sau păreri personale despre persoana inculpatului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Salabiaku c. Franţa, 1988, că în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Aşa cum s-a menţionat anterior, din examinarea situaţiei de fapt expusă în rechizitoriu nu reiese modalitatea concretă a contribuţiei prin influenţa celor două funcţii deţinute de inculpatul K. în menţinerea celor două angajate în cadrul DGASPC Teleorman şi nici persoanele concrete asupra cărora s-ar fi exercitat această influenţă.

Revenind la acuzaţiile din rechizitoriu, singura persoană care ar fi interacţionat cu inculpatul K. a fost inculpata A. (persoana "instigată"), aceasta având calitatea de director general al DGASPC Teleorman.

Această concluzie rezultă şi din perioada menţionată în rechizitoriu ca perioadă a activităţii infracţionale, cu referire la deţinerea celor două funcţii de către inculpatul K. (07.07.2006 - 18.12.2012).

În consecinţă, cu privire la aceste două acuzaţii, din probatoriul administrat se constată următoarele:

- inculpata C.:

"Cât am fost director interimar şi, pe parcurs, mie personal nu mi s-a cerut nimic de către inculpatul K. şi nici de alte persoane în numele dânsului.

Cu privire la parag. din declaraţia de la urmărirea penală în care am afirmat că se cunoştea "că J. era protejată, se cunoştea la nivelul direcţiei" se referă la faptul că eu am aflat despre acest amănunt în februarie 2014, când ne-a chemat d-na A. pe toţi directorii şi ne-a informat că este o adresă de la DNA şi că urma să punem la dispoziţia acestei instituţii nişte documente.

Anterior anului 2014 eu nu am făcut afirmaţia că se cunoştea că vreuna din cele două ar fi fost protejată".

- inculpatul E.:

"În acea perioadă, eu personal nu am auzit nimic legat de vreo influenţă în favoarea d-nei J (...).

Din punctul meu de vedere, inculpatul K. nu a venit niciodată la mine pentru a-mi vorbi de cele două persoane, iar eu nu am auzit ceva asemănător.

În perioada în care eu am îndeplinit funcţia de director executiv, inculpatul K. nu a venit niciodată la sediul direcţiei deoarece aceasta era coordonată de secretarul Consiliului Judeţean.

Din momentul alegerii sale în funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene eu nu am mai avut niciun fel de discuţii cu inculpatul K.

- inculpatul B.:

Nici d-na C., nici d-na A. şi nici d-na AAA. nu mi-au spus că J. este protejată de o persoană anume.

Eu nu am cunoştinţă personal că J. ar fi fost susţinută sau protejată de o anumită persoană.

Încă o dată arăt că nu cunosc dacă J. era sau nu protejata lui K.

Eu pe J. am văzut-o o singură dată în viaţa mea.

Când eu am făcut referiri la J. şi K. i-am spus procurorului că ceea ce afirm cunosc din zvonuri.

Eu în cursul urmăririi penale nu am făcut niciun fel de afirmaţii prin care să leg numele lui J. de doamna G.

Eu i-am spus procurorului în declaraţiile date la urmărirea penală că se zvonea pe la colţuri că dna J. ar fi fost protejata d-nei G."

- inculpata I.:

"Eu nu am apelat la nimeni să intervină la d-nul K. pentru a fi angajată.

Eu nu am fost niciodată protejata lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa.

Nu am cunoştinţă dacă J. se bucura de vreo protecţie din partea vreunei persoane".

- inculpata D.:

"Nu am avut niciodată discuţii cu numitele J. şi I., este posibil să le fi văzut în perioada 2009 - 2010 la un concurs de promovare.

În toată această perioadă nu am auzit niciodată vorbindu-se despre numele K.

Cele două persoane angajate fuseseră încadrate anterior deţinerii de către mine a funcţiei de conducere la care se face referire.

Arăt că niciodată A. nu m-a informat că J. nu va lucra la Centrul de Consiliere şi îşi va desfăşura activitatea la sediul HHHH. Teleorman".

- inculpatul H.:

"Eu personal, la data respectivă, nu cunosc să se fi invocat cu privire la această situaţie numele domnului K.

Nu cunosc dacă d-na J. era susţinută de cineva.

Nu am avut niciodată vreo discuţie cu d-nul K. legat de J.".

- inculpata F.:

"În acele împrejurări i-am comunicat d-nei director economic C. că nu le cunosc pe cele două. Cred că pusesem o întrebare incomodă şi am fost dată afară din birou de d-na director economic.

În urma discuţiei cu d-na C. mi-am dat seama că cele două, J. şi I., sunt protejate de d-na C.

La data respectivă secretarul general al CJ Teleorman era naşa d-nei C.

Precizez că eu nu am avut niciodată vreo discuţie cu d-nul K. despre J. şi I. De asemenea, nu am discutat niciodată cu altă persoană care ar fi fost trimisă de d-nul K. cu privire J. şi I.

Precizez din discuţiile avute cu d-na director A. şi cu d-na director C. nu s-au făcut referiri la persoana d.nului K.".

- martor RRRR.:

"Niciodată nu am auzit de vreo legătură între K. şi cele două persoane.

Eu ştiam că K. la data respectivă era preşedintele Consiliului Judeţean".

- martor FFF.:

"Nu cunosc cine le proteja pe cele două atunci când în declaraţie am făcut menţiunea că există sentimentul că cineva le protejează.

Eu am trăit la acea perioada sentimentul că I. se bucură de protecţia unei alte persoane, respectiv o persoană care a îndeplinit funcţia de primar şi apoi de prefect al judeţului Teleorman.

Precizez că legat de cele două persoane nu s-a pomenit niciodată de numele inculpatului K.".

- martor MMMM.:

"Eu nu am cunoştinţă despre condiţiile în care cele două persoane au fost angajate şi nici dacă acestea erau protejate de cineva.

Nu cunosc dacă preşedintele Consiliului Judeţean avea vreo competenţă în numirea directorului DGASPC Teleorman.

Nu am avut niciodată discuţii cu K. legat de activitatea celor două persoane ce interesează prezenta cauză".

- martor PPPP.:

"Eu personal nu am auzit să se discute la nivelul direcţiei dacă vreuna din cele două doamne se bucura de vreo protecţie sau de vreun sprijin.

Doamna AAA. nu mi-a spus niciodată ceva prin care să explice situaţia celor două angajate, în sensul că deşi figurau în ştatele de plată ale DGASPC nu veneau la muncă, prestând activităţi la o altă entitatea juridică".

- martor VVVV.:

"Nu am cunoştinţă despre existenţa sau nu a unor recomandări din partea unor persoane pentru angajarea celor două, respectiv J. şi I.

Nu, nu am auzit niciodată ceva în sensul că J. şi I. ar fi fost "protejatele domnului K.".

În perioada în care domnul K. a îndeplinit funcţia de preşedinte a consiliului judeţean Teleorman acesta nu a avut o atitudine care să-i insufle teamă angajaţilor.

Eu personal nu am simţit ceva în sensul întrebării apărătorului inculpatului, adică nu pot afirma că avea o atitudine dictatorială.

Atunci când s-a impus să am o legătură directă şi nemijlocită cu preşedintele consiliului judeţean, domnul K., menţionez că au fost discuţii pozitive.

Coordonarea activităţii DGASPC Teleorman era asigurată de doamna secretar general TTTTT., care totodată era şi preşedinta comisiei pentru protecţia copilului la nivelul judeţului Teleorman, prin lege fiind desemnată în această funcţie".

- martor SSSS.:

"Nu am auzit în acea perioadă dacă numitele I. şi J. s-ar fi bucurat de vreo protecţie a vreunei persoane cu funcţii de conducere".

- martor NNNN.:

"După ce a apărut în presă am aflat că cele două figurau angajate la DGASPC Teleorman.

Arăt că niciuna dintre şedinţele la care am participat atunci când s-au discutat organigramele instituţiilor publice şi ştatele de funcţii nu existau discuţii nominale şi cu certitudine afirm că în nicio şedinţă nimeni nu a făcut vreo referire la numele J. sau I.

Precizez că niciodată numita A. nu mi-a spus mie ceva în sensul că J. şi I. s-ar fi bucurat de protecţia domnului preşedinte al consiliului judeţean, domnul K.".

- martor BB.:

"Eu nu am auzit niciodată ceva în sensul că J. sau I. ar fi fost protejate de cineva şi nici nu ştiu dacă erau favorizate în vreun fel.

Deşi îmi desfăşuram activitatea în secretariat nu am auzit niciodată ceva în legătură cu numele celor două prin vreo asociere cu vreo persoană care să le fi asigura vreo protecţie sau vreo susţinere".

- martor FFFF.:

"Niciodată nu am auzit că vreuna dintre cele două ar fi fost protejatele lui K.. Despre I. auzisem că ar fi fost protejata d-nului FFFFFF., fostul prefect al jud. Teleorman".

- martor XX.:

"Precizez că eu eram cea care prezidam şedinţele Colegiului Director.

Preşedintele CJ Teleorman nu avea nicio atribuţie referitoare la coordonarea activităţii DGASPC Teleorman, însă dacă simţeam nevoia mă consultam cu acesta pe probleme de buget.

La data respectivă nu le cunoşteam pe numitele I. şi J., însă am aflat despre ele la momentul începerii anchetei din prezenta cauză.

Le cunosc pe doamnele A. şi AAA.

Niciuna dintre acestea nu a afirmat faţă de mine că K. le-ar proteja pe cele două persoane I. şi J.

Niciodată K. nu s-a interesat despre situaţia celor două persoane.

Proiectul de organigramă nu era discutat anterior de către K. şi A.

La discutarea proiectelor de organigramă nu se discuta nimic concret cu referire la persoane.

K. nu avea un comportament dictatorial însă era foarte exigent, în sensul că dorea ca toate documentele şi lucrările să fie efectuate în conformitate cu legea.

Când eu discutam cu K. în sensul celor arătate anterior era prezentă şi d-na FFFF. care la data respectivă îndeplinea funcţia de director executiv în cadrul CJ Teleorman.

Cu certitudine afirm că în perioada 2006 - 2012 niciodată K. nici direct nici indirect nu mi-a solicitat ca cele două persoane J. şi I. să fie angajate ori menţinute în funcţie în cadrul DGASPC Teleorman. De asemenea afirm că nicio altă persoană din cadrul Direcţiei nu mi-a comunicat vreodată sau nu mi-a transmis că ar fi existat o solicitare din partea lui K. în legătură cu cele două persoane.

Inculpata A. niciodată nu a venit la mine pentru a-mi spune că ar fi fost obligată să angajeze ori să menţină în funcţie pe vreuna din cele două persoane J. şi I.

Mai afirm că niciodată K. nu a participat la vreuna din şedinţele pe care eu le prezidam în calitatea mea de secretar al judeţului Teleorman".

- martor RRRRR.:

"Cel puţin la una din şedinţe am remarcat-o pe numita I. întruna din pauze a venit la mine aceasta şi mi-a spus că doreşte să se angajeze ca purtător de cuvânt al organizaţiei de partid şi mi-a spus că a fost trimisă la mine de K.

Nu îmi aduc aminte dacă am discutat cu K. despre faptul că I. a venit la mine şi mi-a spus că doreşte să se angajeze ca purtător de cuvânt şi că ar fi avut acceptul sau recomandarea lui K.

Eu i-am spus lui I. că nu există post de purtător de cuvânt al organizaţiei de partid şi nu există fonduri pentru a fi plătită o astfel de funcţie, organizaţia de partid nu a avut niciodată un angajat plătit pe această funcţie.

Ulterior I. a revenit şi mi-a cerut să o angajez pe un post de artist dansator la AAAAA.. I-am spus că nu-i pot îndeplini această solicitare.

Şi de dată aceasta i-am explicat că nu o pot angaja, iar această solicitare nu a fost explicată ca fiind solicitarea cuiva anume.

Cele două persoane nu erau protejatele lui K. deoarece, dacă ar fi fost aşa, probabil le-ar fi susţinut întru-un fel.

Niciodată nu am avut vreo discuţie cu K. în legătură cu angajarea vreuneia dintre cele două persoane.

O cunosc pe d-na A. aproximativ din anul 2004, 2005.

În perioada 2006 - 2012 ştiu că d-na A. era director la DGASPC Teleorman.

Niciodată d-na A. nu a avut vreo discuţie cu mine pe tema angajării celor două persoane la sediul DGASPC Teleorman".

* * *

Cu privire la acuzaţiile de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit cu privire la inculpatul K. se mai constată, conform actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele (rechizitoriu, pag. 196 - 203):

La data de 21.03.2014, prin încheierea din Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a autorizat, fiind emise mandatele de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 21.03.2014, până la data de 19.04.2014 inclusiv, după cum urmează:

Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă prin posturile telefonice utilizate de:

- A. cu posturile telefonice mobile cu nr. 07x şi 07y;

- AAA. cu posturile telefonice mobile cu nr. 07z şi 07q.

Supravegherea video, audio şi prin fotografiere, precum şi localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice a persoanelor:

- A.,

- AAA.

La data de 16.04.2014, prin încheierea din Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti a dispus prelungirea mandatelor de supraveghere tehnică nr. x/21.03.2014, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 20 aprilie 2014 şi până la data de 19 mai 2014 inclusiv.

Prin aceeaşi încheiere s-a autorizat pătrunderea pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 20 aprilie 2014 şi până la data de 19 mai 2014 a organelor de urmărire penală, în biroul directorului general, utilizat de A. şi biroul şef serviciu resurse umane, juridic şi contencios, utilizat de AAA., situate în incinta Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, pentru activarea şi dezactivarea mijloacelor tehnice ce urmează să fie folosite pentru executarea măsurilor de supraveghere tehnică, fiind emis Mandatul nr. y/16.04.2014.

* * *

S-a constatat că organele de urmărire penală au solicitat şi s-a încuviinţat, pe o durată de mai multe luni (perioada 21.03.2014 - 17.08.2014), utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare faţă de inculpatele A. şi AAA. (interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă prin posturile telefonice, supravegherea video, audio şi prin fotografiere, precum şi localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, supravegherea video, audio sau prin fotografiere în birourile utilizate de acestea, pătrunderea pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 20 aprilie 2014 şi până la data de 19 mai 2014 a organelor de urmărire penală în biroul directorului general şi biroul şefului serviciu resurse umane, juridic şi contencios).

În urma utilizării acestor metode speciale de supraveghere nu au fost obţinute probe care să releve implicarea inculpatului K. în faptele care fac obiectul prezentei cauze penale.

De asemenea, din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală mai rezultă utilizarea, după obţinerea autorizaţiilor emise de judecător, şi a altor procedee probatorii (percheziţia domiciliară şi percheziţia informatică), printre care percheziţia la sediul DGASPC Teleorman, percheziţia la domiciliul inculpatei A., percheziţia informatică a unor cartele SIM ridicate de la inculpata A.

Din utilizarea acestor procedee probatorii nu au rezultat probe care să releve implicarea inculpatului K. în faptele care fac obiectul prezentei cauze penale.

Utilizarea acestor metode speciale de supraveghere sau cercetare, precum şi a procedeelor probatorii, chiar ulterior perioadei săvârşirii faptelor care fac obiectul cauzei penale, a fost ulterioară datei de 12.12.2013 când, potrivit rechizitoriului, a fost înregistrată sesizarea din oficiu potrivit căreia numita A., director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, în schimbul obţinerii unor foloase financiare necuvenite, procedează la menţinerea ilegală în posturi, pe ştatul de funcţii al instituţiei pe care o conduce, a numiţilor J., YY., I. şi ZZ.

Or, în această perioadă, declanşarea actelor de cercetare penală era cunoscută la nivelul DGASPC Teleorman, fiind chemate pentru audiere, sub diferite calităţi procesuale, o parte dintre persoanele presupus a fi fost implicate în activitatea infracţională.

- inculpata A., persoana pretins a fi fost instigată la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu:

"Înainte de data faptelor pentru care am fost trimisă în judecată am fost membră HHHH., consilier judeţean din partea acestui partid context în care l-am cunoscut pe d-nul K.. În perioada 07.07.2006 - 31.12.2012 d-nul K. îndeplinea funcţia de preşedinte al Consiliul Judeţean Teleorman. Aveam o relaţie funcţională cu acesta, nu era o relaţie de prietenie (...).

Atât I. cât şi J. erau deja angajate când eu am preluat funcţia de director executiv (...).

Arat că d-nul K. nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsura de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o (...).

Domnul K. nu mi-a reproşat niciodată că, aşa cum am arătat, am sancţionat-o disciplinar pe I. Arăt că d-nul K. nu mi-a reproşat că am chemat-o la muncă pe I. (...).

Când d-nul MMMM. mi-a spus să o chem la serviciu pe I. nu am discutat acest aspect cu K.".

La confruntarea dintre inculpata A. şi inculpatul K., aceeaşi inculpată a arătat următoarele:

"Inculpatul K., direct şi personal mi-a cerut într-o discuţie să le menţin pe funcţiile respective în cadrul DGASPC Teleorman pe cele două persoane până când le va rezolva problema. Am făcut acest lucru când i-am adus la cunoştinţă inculpatului situaţia celor două, se întâmpla în anul 2008, când, la rândul meu, am fost informată de şefa personalului AAA. De faţă la această discuţie între mine şi K. nu a mai fost prezentă nicio persoană. Această discuţie a avut loc în cabinetul de preşedinte la CJ al domnului K.

Începând cu 2009, până în 2010, am mai avut şi alte discuţii, cred că 3 sau 4, în legătură cu situaţia celor două cu K. şi de fiecare dată îmi spunea să am răbdare că situaţia va fi rezolvată, iar la ultima discuţie mi-a spus că să-i pun la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în nr. de 800, că sunt destui care stau degeaba, deci nu mai trebuie să insist cu privire la situaţia celor două persoane. Toate aceste 3 sau 4 discuţii le-am avut pe holul de la ieşirea din sala de şedinţe a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă.

Nu pot indica o persoană care să confirme aceste întâlniri şi obiectul legat de cele două persoane.

Nu, inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane.

Nici cu privire la întocmirea documentelor referitoare la activitatea celor două, ori cu privire la înscrierile în carnetul de muncă, K. nu a exercitat niciun fel de presiune sau constrângere asupra mea.

Nu, nu cunosc ca inculpatul K. să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman".

Astfel, cu privire la afirmaţiile inculpatei A. se constată următoarele:

- deşi a susţinut că a avut, în perioada 2008 - 2010, 3 - 4 discuţii cu inculpatul K. referitoare la situaţia celor două angajate, nu a menţionat numele niciunei persoane prezentă la aceste discuţii care să poată confirma atât discuţiile, cât şi conţinutul acestora;

- inculpata, care a ocupat funcţia de director general la DGASPC Teleorman la data de 07.07.2006, susţine că a aflat despre faptul că cele două angajate nu se prezintă la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman în anul 2008, adică după circa 2 ani, afirmând că prima discuţie ar fi avut-o în anul 2008 cu inculpatul K.

Or, cele două persoane fuseseră angajate cu 3 ani, respectiv, cu 2 ani înainte de această primă discuţie pretins avută cu inculpatul K. (J. angajată la data de 20.07.2005, I. angajată la data de 22.05.2006), inculpata A. preluând funcţia de director general la data de 07.07.2006.

În aceste condiţii, nu rezultă cum a determinat-o inculpatul K. pe inculpata A., director general al DGASPC Teleorman, timp de 2 ani (2006 - 2008), să îşi încalce atribuţiile de serviciu constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman, a inculpatelor J. şi I.

- de asemenea, se mai constată că situaţia inculpatei J. a fost acceptată de inculpata A. chiar şi după data de 18.12.2012 (când inculpatul K. a încetat să deţină cele două funcţii despre care se face menţine în rechizitoriu), contractul de muncă încetând la data de 31.12.2013, deci după 1 an, ca urmare a demisiei angajatei.

- dimpotrivă, cu referire la inculpata I. se constată că, din dispoziţia inculpatei A., aceasta s-a prezentat la locul de muncă din DGASPC Teleorman în luna decembrie 2010, cu circa 2 ani înainte de încetarea celor două funcţii deţinute de inculpatul K. (18.12.2012), acesta continuându-şi activitatea încă 4 ani la DGASPC Teleorman (demisie la data de 01.05.2014), deci şi după încetarea celor două funcţii deţinute de K.

- tot cu referire la inculpata I., se constată că, deşi inculpata A. a afirmat că ar fi existat solicitarea inculpatului K. de tolerare a situaţiei care face obiectul cauzei, nimic nu a împiedicat-o, pe de o parte, să ceară acesteia să se prezinte la locul de muncă (în decembrie 2010), chiar menţionând că nu s-a consultat cu inculpatul K. în acest sens, iar pe de altă parte, să ia măsuri specifice dreptului muncii faţă de aceasta (neplata salariului pentru 3 zile ca urmare a absenţei nemotivate şi avertisment - 29.04.2011), deci anterior datei de 18.12.2012.

- ulterior ultimei discuţii, pretins a fi avut-o cu inculpatul K. în anul 2010, nu rezultă dacă timp de 2 ani, până la data de 18.12.2012, acelaşi inculpat i-ar mai fi solicitat să le menţină pe cele două persoane la DGASPC Teleorman.

În consecinţă, în toată această perioadă (07.07.2006 - 18.12.2012) în care inculpatul K. a deţinut cele două funcţii, conform declaraţiilor inculpatei A. ar fi existat circa 3 - 4 discuţii, foarte scurte, fără a se menţiona numele unor persoane care au asistat la acestea şi care ar fi putut să le confirme, discuţii care - susţine inculpata - ar fi determinat-o să le menţină în funcţie pe cele două angajate, respectiv, să nu i-a măsuri disciplinare împotriva acestora, asta în pofida propriilor afirmaţii în sensul că:

"Aveam o relaţie funcţională cu acesta, nu era o relaţie de prietenie.

Arat că d-nul K. nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsura de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o.

Domnul K. nu mi-a reproşat niciodată că, aşa cum am arătat, am sancţionat-o disciplinar pe I. Arăt că d-nul K. nu mi-a reproşat că am chemat-o la muncă pe I.

Când d-nul MMMM. mi-a spus să o chem la serviciu pe I. nu am discutat acest aspect cu K.".

Nu, inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane.

Nu, nu cunosc ca inculpatul K. să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman".

În raport, cu cele arătate anterior, a rezultat că declaraţiile inculpatei A. sunt singulare, neputând fi coroborate cu alte probe independente de persoana sa (care să nu aibă ca sursă propriile afirmaţii făcute altor persoane).

Conform acuzării, declaraţiile inculpatei A. trebuie coroborate cu declaraţiile martorilor OOOO., PPPP., IIII., TTTT., KKKK. şi AAA. respectiv, cu declaraţiile coinculpaţilor I., J., H., B. (rechizitoriu, pag. 85).

O primă observaţie este în sensul că niciuna dintre aceste persoane nu a fost prezentă la discuţiile pretins a fi fost avute de inculpata A. cu inculpatul K., discuţii în care acesta din urmă ar fi determinat-o să le menţină în funcţie pe cele două angajate şi să nu ia măsuri disciplinare (desfacerea contractului de muncă).

O a doua observaţie este în sensul că toate aceste persoane, inclusiv numita AAA., cunosc unele aspecte tot din cele relatate/comunicate de către inculpata A., ceea ce practic ar echivala cu o coroborare a declaraţiilor inculpatei A. tot cu declaraţiile inculpatei A. (ca mărturisiri făcute de aceasta respectivelor persoane, precum şi ca mărturisiri făcute altor coinculpaţi cum ar fi C.

În acest sens, s-a reţinut, că inculpata A., în declaraţia dată la instanţă, a precizat că a avut discuţii numai cu AAA. şi cu C. În aceeaşi declaraţie, inculpata a menţionat ca prezent la discuţiile avute cu inculpatul K. pe martorul MMMM.

În declaraţiile date, la urmărirea penală (luna ianuarie 2015) şi la instanţă, inculpata A. a menţionat următoarele:

- în anul 2008, numita AAA., şeful serviciului resurse umane din cadrul DGASPC Teleorman, i-ar fi adus la cunoştinţă că cele două angajate nu se prezentau la locul de muncă şi, urmare, a chemat-o pe C. pentru a-i cere explicaţii.

- cu această ocazie, susţine că C. i-ar fi spus că a angajat-o pe I. la DGASPC Teleorman, dar a trebuit să accepte ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman, solicitare făcută de preşedintele C.J. Teleorman K.; de asemenea, a mai susţinut că tot C. i-ar fi spus că în aceeaşi situaţie este şi numita J.

În cele trei declaraţii date de C. (prima fiind în calitate de martor) aceasta nu a confirmat afirmaţiile inculpatei A. cu privire la inculpatul K., precizând numai că în anul 2006, la preluarea funcţiei de director general de către A., i-a adus la cunoştinţă mai multe probleme, inclusiv situaţia legată de faptul că cele două angajate nu veneau la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman.

Numita AAA., faţă de care prin rechizitoriu s-a dispus soluţia de clasare, a dat în cursul urmăririi penale mai multe declaraţii (primele două fiind în calitate de martor, ulterior în calitate de inculpat).

În declaraţia de martor din 19.05.2014, AAA. infirmă declaraţiile inculpatei A., precizând:

"După ce am fost numită în funcţia de şef serviciu contencios şi resurse umane, cu ocazia mai multor discuţii pe care le-am avut cu directorul DGASPC Teleorman, A., i-am spus acesteia că cele două persoane (...) nu se prezintă la serviciu şi că ar trebui să le convoace şi să le impună să se prezinte la serviciu (...) directorul general al DGASPC A. mi-a reproşat că "nu este treaba mea şi să-mi văd de treabă deoarece acest aspect nu mă priveşte pe mine."

Ulterior, după 2 ani de la data audierii ca martor, la data de 06.04.2016, AAA. este audiată în calitate de inculpat completând declaraţiile iniţiale de martor după cum urmează:

" (...) am informat pe directorul general al instituţiei, A., cu privire la faptul că cele două angajate nu vin la serviciu, dar aceasta cunoştea situaţia probabil de la doamna OOOO. (...) iar A. mi-a spus că nu este treaba mea că cele două nu vin la serviciu, că preşedintele Consiliului Judeţean K. a dispus angajarea acestora la DGASPC Teleorman, că acesta are cunoştinţă că cele două nu vin la serviciu, că ele îşi desfăşoară activitatea la sediul HHHH. şi că s-a procedat la această modalitate de a fi angajate la direcţie pentru a fi plătite pentru activitatea desfăşurată la partid, deoarece partidul nu avea bani să le plătească salariul".

În această ultimă declaraţie, dată în calitate de inculpat, AAA. a mai făcut şi alte completări, cu precizarea că i le-ar fi spus inculpata A.:

" (...) de fiecare dată când erau modificări de organigramă o întrebam pe directorul A. cum procedăm în continuare cu cele două angajate, iar aceasta mi-a spus de fiecare dată acelaşi lucru, că nu este treaba mea legat de faptul că cele două figurau angajate la DGASPC Teleorman, că vor lucra în continuare la partid şi că cele două sunt puse acolo de cine trebuie" (pag. 258 - 260 declaraţie inculpat).

S-a reţinut că faţă de AAA. s-a dispus prin rechizitoriu soluţia clasării, fiind menţionată în citativul rechizitoriului cu calitatea de martor, şi audiată de Înalta Curte, în calitate de martor, la data de 16.01.2018, martora menţionând expres:

"Arăt că cele două declaraţii date în calitate de martor în cursul urmăririi penale le-am dat în deplină libertate de voinţă şi conştiinţă, asupra mea nefiind exercitate influenţe exterioare din partea nimănui.

În consecinţă, menţin declaraţiile date în calitate de martor în faţa procurorului."

În aceeaşi declaraţie, martora AAA. a menţionat următoarele:

"Eu în calitatea pe care o aveam, începând cu noiembrie 2007, am sesizat această situaţie d-nei director A., însă aceasta mi-a spus că "nu e treaba mea" şi că preşedintele Consiliul Judeţean domnul K. ştie despre această situaţie.

Situaţia celor două am mai discutat-o, cred că în fiecare an când se făcea organigrama, iar doamna director A. îmi spunea acelaşi lucru.

Având în vedere că doamna director îmi spunea că nu e treaba mea nu am cerut explicaţii suplimentare.

Atunci când erau în discuţie organigramele, doamna director A. mi-a spus că va discuta situaţia celor două angajate cu preşedintele Consiliului Judeţean".

Cu privire la declaraţia dată de numita AAA. în calitate de inculpat, respectiv, cu privire la declaraţia dată în calitate de martor la instanţă, unele aspecte sugerează necesitatea unei rezerve cu privire la obiectivitatea acestei persoane audiată ca martor, adică o persoană neimplicată în faptele deduse judecăţii, neimplicare de natură să genereze obiectivitate în relatarea faptelor şi împrejurărilor.

Astfel, deşi aspectele referitoare la pretinsa implicare a preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman K. nu erau dintre cele care ar fi justificat trecerea lor sub tăcere, ca impusă de exercitarea dreptului martorului de a nu se autoincrimina, şi pretins erau cunoscute de la A. încă din anul 2007, nu există o explicaţie rezonabilă pentru faptul că în cele 2 declaraţii date în calitate de martor, la data de 19.05.2014 şi la data de 13.06.2014, AAA. nu a făcut nici-o referire la aceste aspecte.

De asemenea, aceste aspecte cu privire la presupusa implicare a preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman K., pretins aflate de la A. încă din anul 2007, nu au fost relevate în urma utilizării metodelor speciale de supraveghere în perioada 21.03.2014 - 17.08.2014.

Prin rechizitoriu, pentru dovedirea instigării la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A. se propune coroborarea declaraţiilor inculpatei A. cu declaraţiile coinculpaţilor B., H., J. şi I.

- inculpatul B. a dat în cursul urmăririi penale o declaraţie olografă, o declaraţie în calitate de martor şi o declaraţie în calitate de suspect.

Din declaraţia dată în calitate de martor la data de 22.05.2014, nu rezultă date sau informaţii cu privire la implicarea preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, K., ci doar cu privire la faptul că A. şi AAA. i-au spus că cele 2 angajate îşi vor desfăşura activitatea în cadrul altor compartimente, în plus AAA. solicitându-i să întocmească înscrisuri cu privire la cel două angajate.

Ulterior, la data de 24.03.2016, audiat în calitate de suspect, B., acesta face unele completări prin care afirmă că J. lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi că se bucură de protecţia acestei organizaţii politice şi, totodată că aceasta este protejată de G.

Şi în cazul acestui inculpat, se constată că deşi aspectele referitoare la pretinsa protecţie a angajatei J. nu erau dintre cele care ar fi justificat trecerea lor sub tăcere, ca exercitare a dreptului martorului de a nu se autoincrimina, nu există o explicaţie rezonabilă pentru faptul că în declaraţia dată în calitate de martor la data de 22.05.2014, B. nu a făcut nici-o referire la aceste aspecte.

În faţa instanţei, la data de 21.03.2018, inculpatul B. a menţionat următoarele:

Eu personal am avut discuţii cu şeful meu la serviciu în legătură cu faptul că J. nu se prezenta la serviciu, spre exemplu cu d-na C. De asemenea, am discutat situaţia lui J. şi cu d-na A., dar şi cu d-na AAA.

Eu mi-am dat seama din discuţii că J. este beneficiara unei clemenţe a persoanelor cu funcţii de conducere pe care le-am menţionat.

Mi-a cerut să întocmesc documentele cu privire la J. de către d-na C., d-na A. şi d-na AAA.

Nici d-na C., nici d-na A. şi nici d-na AAA. nu mi-au spus că J. este protejată de o persoană anume.

Arăt că deşi exista un anumit "folclor, cu privire la J., în sensul că se vorbea "pe la colţuri, nu am simţit asta ca o presiune asupra atunci când am întocmit documentele, eu întocmind aceste documente la cererea celor trei persoane.

Eu nu am cunoştinţă personal că J. ar fi fost susţinută sau protejată de o anumită persoană.

Încă o dată arăt că nu cunosc dacă J. era sau nu protejata lui K.

Eu pe J. am văzut-o o singură dată în viaţa mea.

Când eu am făcut referiri la J. şi K. i-am spus procurorului că ceea ce afirm cunosc din zvonuri.

Eu în cursul urmăririi penale nu am făcut niciun fel de afirmaţii prin care să leg numele lui J. de doamna G.

Eu i-am spus procurorului în declaraţiile date la urmărirea penală că se zvonea pe la colţuri că dna J. ar fi fost protejata d-nei G.".

- inculpatul H. a dat în cursul urmăririi penale o declaraţie în calitate de martor şi două declaraţii în calitate de inculpat.

În declaraţia de martor, dar şi în declaraţiile de inculpat, acesta, în esenţă, a făcut menţiuni doar cu privire la înscrisurile întocmite.

La data de 20 iunie 2017 acesta a fost audiat în instanţă, menţionând următoarele:

"D-na director A. mi-a spus că nu este treaba mea să mă interesez despre situaţia numitei J.

Eu personal la data respectivă nu cunosc să se fi invocat cu privire la această situaţie numele domnului K.

Nu cunosc dacă d-na J. era susţinută de cineva.

Nu am avut niciodată vreo discuţie cu d-nul K. legat de J.".

- inculpata J. a dat în cursul urmăririi penale o declaraţie în calitate de martor şi o declaraţie în calitate de suspect.

În declaraţia de martor nu au fost făcute menţiuni ce interesează aspectul examinat, iar în declaraţia de suspect a arătat următoarele:

" (...) în momentul angajării mele la DGASPC Teleorman, director al acestei instituţii era dl. E. (...) ştia inclusiv faptul că eu lucrez în cadrul partidului, chiar m-a atenţionat să nu îl fac de râs (...) situaţia mea era cunoscută de către directorul acestei instituţii A. (...) deoarece şi aceasta a avut calitatea de membru al acestei organizaţii şi o perioadă a deţinut şi calitatea de consilier judeţean din partea acestui partid (...) directorul A. a avut funcţie de conducere în cadrul organizaţiei judeţene de femei a HHHH. Teleorman.".

Ulterior, aceasta şi-a exercitat dreptul la tăcere.

- inculpata I. a dat în cursul urmăririi penale o declaraţie în calitate de martor şi o declaraţie în calitate de suspect.

Conţinutul declaraţiilor date de aceasta, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, a fost examinat anterior, iar cu privire la instigarea de către inculpatul K. a inculpatei A. pentru menţinerea în funcţie şi nesancţionarea disciplinară se reţin următoarele din declaraţiile acesteia:

"Eu nu am fost niciodată protejata lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa.

Atât eu, cât şi J. i-am spus d-nei director să se hotărască unde mergem şi noi ne vom conforma".

În sfârşit, prin rechizitoriu, pentru dovedirea instigării la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A. se propune coroborarea declaraţiilor acesteia cu cele date de martorii OOOO., PPPP., IIII., TTTT., KKKK.

- martora OOOO., în cursul urmăririi penale nu a făcut nicio afirmaţie cu privire la implicarea inculpatului K. în menţinerea în funcţie a celor 2 angajate, arătând următoarele:

" (...) cele două persoane au fost angajate (...) de către directorii care se aflau la conducerea instituţiei în aceea perioadă, (...) E. (...) C.

(...) încă de la angajare ni s-a spus de către directorii instituţiei care le-au angajat că cele două angajate nu prea or să vină la serviciu la DGASPC Teleorman (...) deoarece acestea vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman".

Aceste aspecte au fot menţionate şi în declaraţia dată la instanţă.

- martora KKKK., a dat 4 declaraţii în cursul urmăririi penale, cu referire la aspectele ce interesează cauza făcând următoarele menţiuni: cele două angajate nu au lucrat la DGASPC Teleorman, ci la sediul partidului; audierea acesteia s-a făcut, pe larg, şi cu privire la alte persoane angajate care nu interesează prezenta cauză.

La audierea sa în cursul judecăţii, martora a arătat următoarele:

"Eu nu am avut niciodată acces la informaţii, în sensul cine le-a angajat şi cine le sprijinea pe cele două, ci numai că le tolera, în sensul că directorul general era cel care tolera această situaţie.

Mie personal nimeni nu mi-a cerut să mă implic în această activitate de tolerare a situaţiei descrise".

- martora PPPP., în declaraţia de la urmărirea penală a menţionat doar că cele 2 angajate nu s-au prezentat la locul de muncă din cadrul DGASPC Teleorman, desfăşurând activitate la sediul partidului, fără să cunoască aspectele legate de implicarea inculpatului K.. La instanţă, martora a menţionat:

"Din anul 1996, până în anul 2017 mi-am desfăşurat activitatea ca inspector în cadrul serviciului resurse umane de la DGASPC.

Eu personal nu am auzit să se discute la nivelul direcţiei dacă vreuna din cele două doamne se bucura de vreo protecţie sau de vreun sprijin".

- martorul IIII., în declaraţia de la urmărirea penală a arătat că a "cunoscut-o pe J. cu ocazia angajării, (...), când directorul de atunci E. ne-a prezentat-o (...) spunându-ne că (...) este colega noastră, dar că nu va lucra în cadrul centrului, şi că va lucra în altă parte, fără să ne precizeze unde anume".

La instanţă a arătat că "se vorbea printre angajaţi că doamna J. lucrează la sediul HHHH. Teleorman".

S-a constatat că martorul nu are cunoştinţă despre implicarea inculpatului K. în menţinerea acesteia în funcţie la DGASPC Teleorman.

- martora TTTT. a fost audiată în cursul urmăririi penale, la data de 21.05.2014, cu privire la mai multe persoane angajate, însă cu privire la cele două angajate J. şi I. a menţionat doar că era cunoscut că acestea se bucurau de "protecţia directorului" DGASPC Teleorman, A.

S-a constatat că în declaraţia dată la urmărirea penală, martora TTTT. nu a făcut niciun fel de referiri cu privire la o implicare a inculpatului K. în menţinerea în funcţie a celor două angajate, la o influenţă a aceluiaşi inculpat exercitată faţă de vreo persoană cu funcţie de conducere din cadrul DGASPC Teleorman.

Însă ulterior, audiată la Înalta Curte, la data de 28.11.2017, deci la 3 ani de la data primei audieri, martora TTTT., a făcut precizări prin care a relevat pretinsa implicare a inculpatului K., după cum urmează:

"Toată lumea vorbea în instituţie că cele două erau protejate de preşedintele Consiliul Judeţean, respectiv K.".

Pentru a justifica aceste completări făcute după trei ani de la prima declaraţie, martora a menţionat:

"Este adevărat că la urmărirea penală nu am făcut nicio afirmaţie în sensul că cele două ar fi fost protejate de preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman K. făcând numai afirmaţii în sensul că cele două ar fi fost protejatele directoarei A., însă explic acest lucru prin faptul că şi d-na A. le proteja tot prin prisma partidului şi protecţiei pe care le aveau de la domnul K. Lucrând la sediul HHHH. Organizaţia Judeţeană se subînţelegea că cele două erau protejate de către domnul K.".

De altfel, martora TTTT., prin aceste afirmaţii, a depăşit obiectul şi limitele audierii sale ca "martor", exprimând puncte de vedere, presupuneri şi deducţii personale, evident subiective, prin care a încercat să justifice, după trei ani, "completarea" declaraţiei iniţiale cu referire la implicarea inculpatului K. în menţinerea în funcţie a celor două angajate:

- "explic acest lucru prin faptul că şi d-na A. le proteja tot prin prisma partidului şi protecţiei pe care le aveau de la domnul K.;

- lucrând la sediul HHHH. Organizaţia Judeţeană se subînţelegea că cele două erau protejate de către domnul K.;

- fiind în subordinea Consiliului Judeţean preşedintele acestuia avea posibilitatea de a face numirile directorilor la DGASPC Teleorman;

- chiar personal domnul K. când a numit-o pe doamna A. ne-a prezentat-o tuturor angajaţilor;

- îmi aduc aminte că K. a mai fost al sediul DGASPC Teleorman de câteva ori, însă nu pot preciza motivul pentru care a venit la sediul direcţiei;

- personalul direcţiei se temea foarte mult de consecinţele eventualelor declaraţii date la DNA datorită reacţiei directoarei A. şi preşedintelui K., în sensul că se temeau că îşi vor pierde locul de muncă;

- K. era un fel "de Dumnezeu" în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere;

- potrivit cadrului normativ existent numirea, revocarea şi sancţionarea directorului general al DGASPC Teleorman se făcea de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman".

Aceste puncte de vedere, presupuneri şi deducţii personale ale martorei TTTT. nu pot fi reţinute ca "probă" pentru dovedirea acuzaţiilor aduse inculpatului K., întrucât dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează obiectul şi limitele declaraţiei martorului.

Audierea martorului nu are ca obiect ascultarea opiniilor, părerilor ori deducţiilor acestuia cu privire la persoana acuzatului ori cu privire la modul în care martorul apreciază temeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului.

În final, aceeaşi martoră precizează că "nici direct inculpatul K. şi nici vreo persoană în numele acestuia nu mi-a cerut să fac declaraţii care să îl favorizeze, în sensul că să nu îl implice pe K. Eu niciodată nu am vorbit cu K.".

Şi în cazul acestei martore, s-a constatat că aspectele referitoare la pretinsa influenţă şi protecţie exercitată de inculpatul K. nu erau dintre cele care ar fi justificat trecerea lor sub tăcere în prima declaraţie dată, ca exercitare a dreptului martorului de a nu se autoincrimina, iar explicaţiile date de martoră în faţa instanţei pentru completarea declaraţiei iniţiale, după 3 ani de la prima declaraţie, nu sunt convingătoare, mai ales că aceasta exprimă puncte de vedere, presupuneri şi deducţii personale.

- martorul MMMM. care, potrivit inculpatei A. ar fi fost prezent la una din discuţiile cu inculpatul K. şi care ar fi fost informat cu privire la situaţia celor două angajate, a infirmat cele declarate de aceasta, menţionând că nu îşi aminteşte ca A. să-l fi informat în vreun fel în legătură cu situaţia acestora, aflând despre aceste aspecte abia după declanşarea cercetărilor.

În faţa Înaltei Curţi, martorul a menţionat "Eu nu am cunoştinţă despre condiţiile în care cele două persoane au fost angajate şi nici dacă acestea erau protejate de cineva (...). Nu am avut niciodată discuţii cu K. legat de activitatea celor două persoane ce interesează prezenta cauză. Cu A. am avut discuţii legate de funcţionarea DGASPC Teleorman, niciodată cu privire la cele două angajate ce interesează prezenta cauză".

* * *

- cu referire la menţiunea din rechizitoriu (pag. 36) în sensul că "inculpatul K., în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, în subordinea directă a căruia se afla DGASPC Teleorman, ar fi avut atât obligaţia, cât şi posibilitatea reală de sancţionare a inculpatelor J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, şi nu în cadrul DGASPC Teleorman", s-a constatat că aceasta nu a mai fost menţionată la secţiunea rechizitoriului "încadrarea juridică a faptelor" (pag. 145 - 146 rechizitoriu) şi nici în ordonanţele din 03.06.2016, 06.06.2016 şi, respectiv, în procesul-verbal din 13.06.2016 de aducere la cunoştinţă a inculpării (acuzaţiilor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală).

* * *

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. se impunea achitarea inculpatului K. pentru instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen.

* * *

VI. Motivarea opiniei separate cu privire la latura civilă şi cheltuielile judiciare:

Consecinţa soluţiei de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. este lăsarea nesoluţionată a laturii civile în conformitate cu disp. art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

De asemenea, consecinţa soluţiei achitării inculpatului K. pentru instigare la abuz în serviciu, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este neincluderea acestuia în dispoziţia de obligare, în solidar, a celorlalţi inculpaţi la plata sumei cu care DGASPC Teleorman s-a constituit parte civilă.

Având în vedere disp. art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., în caz de achitare, şi în situaţiile în care nu există una din ipotezele prev. de art. 275 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 25 iunie 2018 dată în prezenta cauză, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din C. proc. pen., a îndreptat eroarea materială din cuprinsul minutei Sentinţei penale nr. 377 din data de 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2016, în sensul că se vor trece corect datele de identitate, respectiv: data naşterii inculpatei D. - x, CNP-ul inculpatei G. - x, data naşterii inculpatului B. - x, precum şi pentru inculpata A. deduce din pedeapsa principală de 3 ani, 7 luni şi 20 zile.

Prezenta încheiere face parte integrantă din minuta sentinţei a cărei îndreptare de eroare s-a dispus.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, apelanţii intimaţi inculpaţi K., C., C.) şi D. şi apelanţii inculpaţi A., H., F., B., J., E.

I. Evidenţierea motivelor de apel de către apelanţii mai sus menţionaţi:

I.a). În apelul declarat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, aflat în filele x a criticat sentinţa pronunţată sub două motive şi anume greşita achitare, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a inculpatului K. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prev. de art. 25 rap. la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum şi greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor K., C. şi D.

În ceea ce priveşte prima critică, procurorul a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat întemeiat că, "în cauză, din coroborarea probelor administrate a rezultat faptul că inculpatul K. a fost cel care, cu intenţie, folosindu-se de influenţa, autoritatea şi puterea conferită de funcţiile deţinute - preşedinte, atât al Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, cât şi al Consiliului Judeţean Teleorman - a determinat-o pe inculpata A. să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu, constând în menţinerea în funcţie, în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, a celor două angajate", inculpatele J. şi I., deşi cunoştea că, în fapt, acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, activitate care se subsumează elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării.

Procurorul a considerat, însă, că această activitate de determinare săvârşită de inculpatul K. asupra inculpatei A. care a vizat menţinerea în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, a celor două angajate, J. şi I., deşi cunoştea că, în fapt, acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, este o activitate care se subsumează, atât elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării, cât şi elementului material al infracţiunii de fals intelectual sub forma de participaţie a instigării.

Astfel, menţinerea în funcţie, în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman a celor două angajate, inculpatele J. şi I., a presupus:

- 1) atât încălcarea, cu ştiinţă, de către inculpata A. a atribuţiilor de serviciu reglementate de legislaţia primară şi secundară prin nesancţionarea disciplinară a celor două angajate (inculpatele I. şi J.), fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare (activitate care se subsumează elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării).

- 2) cât şi întocmirea/aprobarea în fals de către inculpata A. a tuturor înscrisurilor necesare menţinerii în funcţie, şi fără de care aceasta nu ar fi fost posibilă (activitate care se subsumează elementului material al infracţiunii de fals intelectual sub forma instigării), respectiv:

- semnarea şi aprobarea fişei de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2006, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele şi semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o nu sunt completate;

- aprobarea fişei de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei I. pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată în mod abuziv de către inculpata F., coordonator centru), în care se atesta în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă;

- emiterea şi semnarea Dispoziţiei nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea inculpatei I. din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar (de la suma de 476 RON lunar), la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri;

- semnarea şi aprobarea fişei de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2007, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o, şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate;

- semnarea fişei de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună;

- emiterea şi semnarea Dispoziţiei nr. x din 09.07.2009, prin care a dispus schimbarea locului de muncă al inculpatei J., din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat. aprobând totodată şi fişa cu atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv;

- emiterea şi semnarea Dispoziţiei nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea inculpatei J. din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat, cu consecinţa măririi salariului, de la suma de 673 RON lunar, la suma de 730 RON lunar;

- emiterea Dispoziţiei nr. x din 01.11.2010. prin care a dispus în mod nelegal promovarea inculpatei J. în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariale, de la 730 RON lunar, la suma de 1.270 RON lunar la care se adaugă sumele de 254 RON. reprezentând diferenţe compensatorii şi sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar;

- emiterea Dispoziţiei nr. x din 27.12.2010. prin care a dispus în mod nelegal mutarea inculpatei J., din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, cu consecinţa modificării drepturilor salariale;

- aprobarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit în mod abuziv de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- semnarea la data de 01.09.2011 a actului adiţional nr. x, la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care a dispus mutarea inculpatei J. în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

- aprobarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit de către inculpatul B., şef serviciu Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

- emiterea la data de 31.05.2012 a Dispoziţiei nr. x prin care a dispus schimbarea locului de muncă al inculpatei J., din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri;

- aprobarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), în condiţiile în care avea cunoştinţă că acesta conţine menţiuni neadevărate privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei.

Aşadar, menţinerea în funcţie a celor două angajate, inculpatele I. şi J., se putea realiza de către inculpata A. doar prin întrunirea cumulativă a celor două condiţii sus-menţionate, respectiv nesancţionarea disciplinară a acestora (desfacerea contractului de muncă) şi întocmirea în fals a tuturor înscrisurilor necesare fără de care nu ar fi fost posibilă menţinerea în funcţie (fişe de evaluare a performanţelor profesionale, emitere dispoziţii promovare, schimbarea locului de muncă), activităţi care se subsumează, atât elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, cât şi elementului material al infracţiunii de fals intelectual sub forma de participaţie a instigării.

În cauză, activitatea de determinare săvârşită de inculpatul K. a vizat menţinerea în funcţie a celor două angajate, fapt care nu s-ar fi putut realiza şi fără falsificarea înscrisurilor care să justifice prezenta acestora la locul de muncă.

Materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi în continuare, probele obţinute în faza de cercetare judecătorească au atestat, fără echivoc, faptul că inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, privind menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

După cum a rezultat din probele administrate în cauză, motivul pentru care inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să le menţină în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, pe inculpatele J. şi I., deşi cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, a fost acela ca acestora să li se plătească drepturi salariale de către D.G.A.S.P.C. Teleorman, în condiţiile în care organizaţia judeţeană HHHH. Teleorman nu avea această posibilitate, (aşa cum rezultă din declaraţiile inculpatelor I. şi A.).

Procurorul a făcut referire la conţinutul declaraţiilor date în cursul urmăririi penale în calitate de suspectă de către I. şi de inculpata A.

Menţinerea de către inculpata A., a inculpatelor J. şi I. ca şi angajate ale DGASPC Teleorman, în condiţiile sus-expuse, aceasta la instigarea inculpatului K., a implicat/presupus şi falsificarea unor înscrisuri.

Faptul că inculpatul K. nu i-a indicat în mod concret, inculpatei A. cum să procedeze pentru menţinerea în funcţie a celor două inculpate, ca şi angajate ale DGASPC Teleorman, deşi acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman şi nu i-a indicat/explicat acesteia că trebuie şi să semneze/aprobe mai multe acte falsificate (în cazul de faţă fişele de evaluare/rapoartele de evaluarea a performanţelor profesionale mai sus-indicate), nu înseamnă că nu sunt probe că inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să comită infracţiunea de fals intelectual, în discuţie, atâta timp cât activitatea de determinare a inculpatei A. de a le menţine în funcţie pe cele două angajate a fost dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Or, tocmai probele ce confirmă săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, confirmă şi dovedesc în acelaşi timp săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual.

Din această perspectivă, s-a apreciat, ca fiind eronată concluzia instanţei, în sensul, că ar trebui să existe un probatoriu distinct pentru dovedirea infracţiunii de instigare la fals intelectual.

În concluzie, s-a apreciat, de către procuror, că menţinerea de către inculpata A. ca şi angajate ale DGASPC Teleorman a inculpatelor I. şi J., în condiţiile şi scopul arătat, aceasta la instigarea inculpatului K. a presupus/implicat şi ca inculpata A. să semneze/aprobe mai multe acte falsificate, în cazul de faţă fişele de evaluare/rapoartele de evaluarea a performanţelor profesionale mai sus-indicate, aferente celor două "angajate".

De altfel, fără activitatea de instigare a inculpatului K., inculpata A. nu ar fi avut niciun motiv pentru care să încalce legea cu ocazia semnării/aprobării înscrisurilor falsificate, în discuţie, în condiţiile în care, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, "anterior, nu avusese nicio tangenţă cu cele două inculpate, J. şi I. şi niciun interes să le menţină în funcţiile deţinute în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman."

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, procurorul a criticat sentinţa atacată pentru greşita individualizare judiciară, sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor K., C. şi D.

În operaţiunea juridică a individualizării pedepselor, de a cărei acurateţe a apreciat, în mod întemeiat instanţa că depinde "în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a condamnatului" s-au stabilit pedepsele inculpaţilor pornind de la necesitatea "atingerii unor scopuri bine definite: pe de-o parte, în scopul prevenirii săvârşirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora şi din partea altor persoane prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice".

Au fost avute în vedere criteriile prev. de art. 72 din C. pen. 1969, în baza cărora au fost individualizate pedepsele aplicate inculpaţilor, aceştia fiind condamnaţi după cum urmează:

Inculpatul K. - la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, prev. de art. 25 din C. pen. 1969 rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. S-a apreciat că se impune ca executarea pedepsei să se facă în regim privativ de libertate, "astfel încât pedeapsa să-şi atingă scopul represiv şi cel de prevenţie generală şi specială".

Instanţa a avut în vedere că inculpatul "a dat declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti, nu a recunoscut săvârşirea faptelor, este cunoscut cu antecedente penale, are studii superioare."

Inculpatele C. şi D. au fost condamnate la câte o pedeapsă principală în cuantum de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. În cazul inculpatei D. a fost aplicată pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Instanţa a avut în vedere că inculpatele nu au recunoscut săvârşirea faptelor, că nu sunt cunoscute cu antecedentele penale, că nu au făcut eforturi pentru recuperarea prejudiciului, că au familii organizate.

Ca modalitate de executare a fost stabilită cea a suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate, apreciindu-se că nu este necesară privarea de libertate a acestora, fiind suficient avertismentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru ca acestea să manifeste o diligentă sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale.

Instanţa a apreciat că pedepsele aplicate, în cuantumul stabilit dar şi modalităţile de executare alese "sunt de natură să asigure atingerea scopului preventiv sancţionator al pedepsei şi să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpaţilor şi aşteptările sociale faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate."

În consens cu toată argumentaţia instanţei care a analizat gradul de pericol social al faptelor pentru care inculpaţii sunt cercetaţi în cauză, fapte care s-au concretizat în încălcarea tuturor principiilor care guvernează activitatea unui funcţionar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii publice, respectiv "integritatea, demnitatea, legalitatea, responsabilitatea, bună-credinţă, onestitatea, transparenţa, corectitudinea, credibilitatea, exercitarea onorabilă, corectă şi corespunzătoare a funcţiilor publice" s-a apreciat de către procuror, că rezultatul nerespectării imputabile a acestor principii constă în afectarea bunului mers al instituţiilor cu consecinţe asupra societăţii în întregul său.

Modul în care funcţionarii cu funcţii de conducere din cadrul DGASPC Teleorman "acceptă să săvârşească fapte de natură penală sub diferite pretexte, lăsându-se influenţaţi şi intimidaţi de modul în care un preşedinte de Consiliu Judeţean înţelege să-şi exercite autoritatea, puterea şi influenţa în scopuri nelegale", cum bine reţine instanţa sunt elemente care conferă faptelor un grad de pericol social deosebit de ridicat.

Întemeiat instanţa a reţinut că inculpatul K., prin activitatea infracţională imputată "nu a făcut decât să adopte o conduită nelegală, antisocială şi imorală, în dezacord cu rangul demnităţii publice deţinute".

De asemenea, întemeiat notează instanţa că în contra dispoziţiilor legale, ce reglementau, în mod clar, atribuţiile preşedintelui Consiliului Judeţean, în raport, cu instituţiile publice, aflate în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, "inculpatul K., în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, la data de 21.03.2018, îşi minimalizează competenţele în raportul său instituţional cu Direcţia şi directorul executiv/general al acesteia.

Susţinerile inculpatului K. în sensul că, potrivit dispoziţiilor legale, conducerea Direcţiei Generale se asigura de directorul executiv şi de Colegiul Director, iar preşedintele Colegiului director era secretarul judeţului, sunt reale, însă, în mod intenţionat, acesta a omis să precizeze că, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, preşedintele Consiliului Judeţean avea atribuţii privind controlul, coordonarea activităţii Direcţiei, cât şi de a propune numirea, revocarea şi sancţionarea disciplinară a directorului executiv al Direcţiei. Or, tocmai existenţa acestor prerogative au fost cele care au garantat succesul activităţii sale în a o determina pe inculpata A. să le menţină în funcţie pe cele două angajate, J. şi I."

Totodată, întemeiat instanţa a reţinut că inculpatele C. (director executiv şi ulterior director executiv adjunct) şi D. (în calitate de director executiv adjunct), funcţii de conducere deosebit de importante în cadrul DGASPC Teleorman, prin activitatea infracţională imputată (neluarea măsurilor în vederea sancţionării disciplinare a celor două angajate, inculpatele I. şi J., îndeplinirea unor acte cu încălcarea legii prin care s-a creat aparenţa că cele două s-au prezentat la locul de muncă, fapte de natură a le aduce acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă), exercitându-şi atribuţiile de serviciu în mod discreţionar au lezat grav bunul mers al instituţiei publice şi prezintă din această perspectivă un grad ridicat de pericol social.

Procurorul a făcut referire la conţinutul declaraţiilor inculpatului B., în cursul urmăririi penale, precum şi cea dată de acelaşi inculpat, în faza de cercetare judecătorească cu privire la implicarea inculpatei C., A. (declaraţie instanţă), inculpatei F.

Şi în cazul inculpatei D., instanţa a reţinut, caracterul neverosimil al apărărilor formulate de inculpată, în sensul, că nu ar fi cunoscut situaţia celor două inculpate I. şi J., în condiţiile în care la nivelul DGASPC era de notorietate că cele două, deşi angajate la Direcţie îşi desfăşurau activitatea la organizaţia HHHH.-TR. Or, corect reţine instanţa, "în condiţiile în care angajaţii Direcţiei cunoşteau acest fapt, nu se poate ca persoana care le avea în subordine să nu ştie de acest lucru, cu atât mai mult cu cât persoanele audiate au învederat că inculpata avea cunoştinţă de situaţia celor două angajate"

Este de remarcat faptul că potrivit organigramei şi statului de funcţii ale DGASPC Teleorman, aprobate prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 76/18.05.2012, Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, avea un singur angajat, respectiv pe inculpata J., angajat care nu s-a prezentat niciodată la locul de muncă.

Procurorul a apreciat că toate împrejurările rezultate din probaţiunea administrată în cauză, relevă un grad sporit de pericol social faptelor săvârşite, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în mod întemeiat şi o exercitare discreţionară a atribuţiilor de serviciu de către inculpaţi, cu consecinţa afectării deosebit de grave a valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Prin lipsa de probitate de care au dat dovadă inculpaţii, aceştia au lezat grav funcţiile publice deţinute, dar şi instituţiile unde îşi desfăşurau activitatea.

Nivelul superior de instruire al inculpaţilor şi funcţiile importante deţinute nu au reprezentat pentru aceştia elemente inhibitorii ale conduitei infracţionale.

Inculpaţii şi-au încălcat obligaţiile de a-şi îndeplini atribuţiile cele aveau în exercitarea funcţiilor, cu respectarea strictă a legii şi a normelor de conduită profesională, dovedind că nu au înţeles gravitatea faptelor şi a consecinţelor produse, încercând să-şi minimalizeze atribuţiile şi competenţele profesionale, fapt care justifică orientarea cuantumului pedepselor aplicate către limita medie şi nu către minimul pedepsei prevăzute de lege, pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv instigare la această infracţiune prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen. 1969, respectiv art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa cum a stabilit instanţa de fond.

Doar aşa s-a apreciat că aplicarea pedepsei are ca efect formarea unei atitudini adecvate a inculpaţilor faţă de ordinea de drept, de regulile de convieţuire socială, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, descurajarea altor persoane de a comite acte similare, sancţiunea penală, fiind astfel, în măsură să contribuie la reducerea ilicitului penal şi respectarea legii.

Pentru aceste motive, în baza dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 377 din data de 21.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016 şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună în sensul celor anterior solicitate, respectiv:

- condamnarea inculpatului K. pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 rap. la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- majorarea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor K., C. şi D.

I.b) În apelul declarat, dosarul instanţei de apel, apelantul inculpat H., prin apărător a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prima critică de nelegalitate şi netemeinicie se referă la acuzaţia de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen.

Potrivit fişei postului, inculpatul H. asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii DGASPC Teleorman sancţiuni disciplinarea pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile; raportează, directorului general adjunct, toate evenimentele deosebite care apar în centru şi face propuneri pentru remedierea problemelor apărute. Acesta a sesizat în mai multe rânduri conducerea DGASPC Teleorman cu privire la inculpata J., dar nu s-a dispus nicio măsură, directoarea A. fiind singura care avea puterea de decizie, conferită de lege, cu privire la sancţiunea inculpatei J.

Apelantul a făcut referiri la declaraţiile inculpatei A., inculpatei J., inculpatului B., martorilor AAA., OOOO., IIII., F.

Apelantul a menţionată că nu putea să o sancţioneze pe inculpata J., cel mult putea să aducă la cunoştinţa conducerii DGASPC aceste aspect, ceea ce a şi făcut. De asemenea nu putea să propună conducerii DGASPC sancţiuni disciplinare şi să raporteze, directorului general şi nici nu putea aplica o sancţiune directă, în acest sens fiind relevantă declaraţia martorului FFF.

Cu privire la acuzaţia prin care a încălcat prevederile art. 40 alin. (1), lit. d) şi e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, apelantul a menţionată că din fişa postului inculpatei A. şi din Regulamentul de funcţionare al DGASPC Teleorman, aceasta în calitate de director general era singura care putea lua măsurile de sancţionare a inculpatei J., având în condiţiile legii ca atribuţii principale: aprobarea statului de personal al Direcţiei generale; numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din cadrul Direcţiei generale; elaborează şi propune spre aprobare consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului, Municipiului Bucureşti, statul de funcţii al Direcţiei generale, având avizul colegiului director; controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplică sancţiuni disciplinare acestui personal.

Cu privire la acuzaţie prin care a încălcat prevederile art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, aşa cum rezulta din fişa postului inculpatei A. şi din Regulamentul de funcţionare al DGASPC Teleorman, aceasta în calitate de director general era singura care putea lua măsurile de sancţionare a inculpatei J., în condiţiile legii.

Cu privire la acuzaţia că a încălcat prevederile art. 109 - 111 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rezultă din probatoriul administrat, respectiv că de foile colective de prezenţă şi de pontaje s-a ocupat AAA.

Cu privire la acuzaţia că a încălcat prevederile art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, aşa cum rezultă din fişa postului a inculpatei A. şi din Regulamentul de funcţionare al DGASPC Teleorman, aceasta în calitate de director general era singura care putea lua măsurile de sancţionare a inculpatei J., având în vedere, condiţiile legii şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman (cap. IV, art. 18 din regulament).

Organigrama DGASPC Teleorman arată modul în care au fost grupate compartimentele, subordonarea acestora, precum şi raporturile ierarhice şi funcţionale, care sunt stabilite între părţile componente ale structurii organizatorice.

Conform organigramei DGASPC Teleorman (art. 7, cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman), inculpatul H. se afla în subordinea Directorului General A. şi d-nei Director General Adjunct D., singurele cu putere de decizie în sancţionarea disciplinarea a inculpatei J. (cap. IV, art. 18 şi art. 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman).

Din declaraţiile de martori şi inculpaţi aflate la dosarul cauzei rezultă că inculpatul H. a mers la doamna Director A. şi la Directorul Adjunct D. şi le-a adus la cunoştinţă că J. nu vine la serviciu şi a făcut şi un referat în acest sens.

Referitor la calitatea de funcţionar public a inculpatului H., acesta a menţionat că a fost angajat la DGASPC Teleorman cu contract de muncă şi nu i s-a adus niciodată la cunoştinţă faptul că ar avea calitatea de funcţionar public, în contextul în care nu a fost numit în condiţiile impuse de Legea nr. 188/1999.

Cu privire la acuzaţia parchetului că inculpatul H. ar fi încălcat art. 43 din Legea nr. 188/1999 nu este suficientă. Dacă s-ar fi lecturat în întregime legea menţionată s-ar fi observat că încălcarea acestui articol de lege este privit şi sancţionat, cel mult, ca o abatere disciplinară, fără a avea şi alte consecinţe juridice (art. 77 alin. (1) şi alin. (2) din lege).

Astfel, în raport, cu cele arătate, apelantul inculpat consideră că acuzaţia de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa, în raport cu situaţia sa concretă şi probele administrate, nu se susţine, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, apelantul inculpat H. consideră că soluţia instanţei este netemeinică cu privire la acuzaţia de fals intelectual prevăzută de art. 289 din vechiul C. pen., întrucât toate declaraţiile din dosar certifică faptul că persoanele care au decis să o menţină angajată pe inculpata J., folosindu-se de ameninţări şi presiuni şi care au creat o stare de temere generală în cadrul instituţiei au fost cele care conduceau efectiv DGASPC şi anume directoarea A., D. şi C., aspecte ce rezultă din declaraţiile date de martorele AAA., OOOO., F. şi inculpatul B.

Toate aceste presiuni, ameninţări însoţite de teama de a nu-şi pierde locul de muncă, pot fi privite ca o constrângere psihică/morală care a dus la întocmirea forţată a tuturor documentelor solicitate de conducerea DGASPC (dir. A.), pentru a justifica prezenţa celor două angajate la serviciu, persoane protejate de întreaga conducere a DGASPC.

Pericolul de a pierde locul de muncă, cu care au fost ameninţaţi toţi angajaţii DGASPC, este unul grav analizat cu valoarea socială ameninţată de pericol - într-un oraş în care este de notorietate că serviciul este singura sursă de existenţă, că sectorul privat nu oferă nicio alternativă,etc. În cazul inculpatului H., această frică de a nu pierde locul de muncă (fiind singurul întreţinător de familie: soţie, un copil minor, rate la bancă, etc.) a fost singurul motiv care a condus la întocmirea documentelor solicitate de către dir. A.

Condiţia legală privind comiterea faptei prevăzute de legea penală din cauza constrângerii morale impune cerinţa ca fapta să fi fost cerută explicit sau implicit de către cel care exercită constrângerea.

În speţa de faţă a existat o ameninţare permanentă din partea DGASPC asupra angajaţilor din subordine, aceştia fiind nevoiţi să sufere răul cu care erau ameninţaţi (pierderea definitivă a locului de muncă, însoţită de efecte sociale ireparabile) sau să facă întocmai, ceea ce le solicita conducerea, deşi avea reprezentarea că aceste fapte nu sunt legale.

În cazul de faţă, sub imperiul presiunii psihice la care erau supuşi de conducerea DGASPC, angajaţii acestei instituţii (inclusiv H.) au avut atitudinea psihică a făptuitorului care nu a prevăzut rezultatul acţiunii lor şi nu l-a acceptat.

Este important a fi stabilită forma vinovăţiei, iar în cazul de faţă s-a considerat că nu poate fi antrenată răspunderea penală, atât timp cât a existat, tot timpul, o constrângere morală, singura răspundere pentru nesocotirea normei de drept revenind conducerii DGASPC, care prin ameninţări şi presiuni a încercat să acopere abuzurile care le-au făcut pe parcursul a opt ani.

Toate acţiunile de întocmire retroactivă a documentelor care să ateste prezenţa la serviciu a inculpatei J. a avut loc după declanşarea cercetărilor de către DNA. În cei opt ani conducerea DGASPC a fost singura răspunzătoare de menţinerea în funcţie a celor două angajate (în mod fictiv), iar în cazul inculpatului nu se poate reţine nicio acţiune în sensul menţinerii în funcţie a inculpatei J., acesta întocmind actele solicitate de conducerea DGASPC după momentul declanşării cercetărilor şi nu înainte de acest moment.

Aceste înscrisuri întocmite de H. la cererea inculpatei A. nu au avut ca efect menţinerea fictivă pe statul de salariu a inculpatei J. în cei opt ani de presupusă activitate, ele fiind folosite de conducerea DGASPC doar la motivarea prezenţei acestora la serviciu în faţa organelor de cercetare penală.

Prin dispoziţiile directorului DGASPC şi fără ca aceştia să ia nicio măsură legală (deşi erau singurii care aveau aceste atribuţii), inculpata J. a reuşit să figureze ca angajată la DGASPC şi să încaseze un salariu şi nu din dispoziţiile inculpatului H. şi nici din înscrisurile întocmite de acesta la cererea conducerii, înscrisuri întocmite după începerea cercetării penale.

H. a întocmit acel raport de evaluare la presiunea dir. A., fiind în relaţii de subordonare directă faţă de aceasta.

Apelantul inculpat a învederat că inculpata A. a recunoscut că a determinat pe inculpatul H. să semneze rapoartele de evaluare a inculpatei J.

Se solicită a se avea în vedere faptul că toţi angajaţii DGASPC s-au supus ordinelor conducerii (pe fondul presiunilor constante şi a unei stări de temere permanente) şi au întocmit documentele solicitate şi doar unii (selectiv) au fost trimişi în judecată fără o justificare raţională.

În concluzie, apelantul inculpat H. a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit probatoriul din prezenta cauză şi având în vedere cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 din C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond în tot şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

I.c) În apelul declarat, aflat în vol. I, dosarul instanţei de apel, apelanta intimată inculpată D., prin apărător, a solicitat în baza art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei apelate şi în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) combinat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. să se dispună achitarea apelantei-intimate pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) combinat cu art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., să se dispună achitarea apelantei-intimate pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, cu aplicare art. 5 din C. pen., iar în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. să se lase nesoluţionată latura civilă.

Apelanta intimată inculpată, prin apărător a apreciat că sentinţa apelată este, atât nelegală, cât şi netemeinică pentru următoarele motive:

- S-au depăşit limitele puterii judecătoreşti şi a refuzat să aplice efectele obligatorii ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017 a Curţii Constituţionale, dată chiar în acest dosar;

- S-a dispus condamnarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu cu încălcarea limitelor sesizării instanţei;

- Nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât în cauză omisiunea demarării demersurilor de sancţionare nu constituie o încălcare a unor obligaţii şi atribuţii de serviciu prevăzute într-o lege sau ordonanţă a Guvernului;

- Condamnarea pentru infracţiunea de fals intelectual s-a dispus pentru o faptă pentru care inculpata D. nu a fost trimisă în judecată;

- Soluţia de condamnare este întemeiată pe o greşită apreciere a probelor administrate în dosar, încălcându-se astfel prezumţia de nevinovăţie şi obligaţia pronunţării condamnării doar dacă din probe rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatei.

În dezvoltarea motivelor enunţate, apelanta intimată inculpată, prin apărător a arătat:

A) Depăşirea limitelor puterii judecătoreşti

S-a menţionat la instanţa de fond că infracţiunea de abuz în serviciu nu mai întruneşte în prezent cerinţele de legalitate a incriminării prevăzute de art. 1 alin. (1) din C. pen., sub aspectul clarităţii şi certitudinii incriminării.

Omisiunea legiuitorului României de a pune de acord prevederile art. 297 C. pen., în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, cu deciziile Curţii Constituţionale de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate care privesc acest articol de lege, are ca efect direct şi de neînlăturat lipsa de certitudine cu privire la existenţa normei de incriminare, respectiv incertitudinea legii penale.

Lipsa de certitudine a incriminării împiedică în mod irefragabil instanţa de judecată să încadreze fapta concretă reţinută în prevederile unui text de lege, în speţă art. 297 C. pen., care este nesigur, incert, îndoielnic.

Or, în mod concret, s-a considerat că, pe de o parte, Curtea Constituţională prin decizii cu efect obligatoriu erga omnes a decis deja că norma de incriminare de la art. 297 C. pen. este incertă în forma actuală şi nu satisface cerinţele de legalitate a incriminării arătate la art. 1 alin. (1) din C. pen. (1), şi, pe de altă parte, că prin efectul obligatoriu al deciziilor interpretative emise de Curtea Constituţională aplicarea dispoziţiilor art. 297 din C. pen. nu mai este posibilă în activitatea judiciară până la intervenţia legiuitorului în sensul art. 147 alin. (1) din Constituţie (2).

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 Curtea Constituţională a decis, prin dispozitiv, că

"Dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Totodată, în considerente, Curtea Constituţională a constatat că neprevederea în cuprinsul art. 297 alin. (1) din C. pen. a unui prag valoric al pagubei ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, respectiv a intensităţii vătămării produse prin comiterea faptei, conduce la incertitudinea existenţei sau inexistenţei incriminării. (pct. 69 din decizie).

Prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 Curtea Constituţională a revenit asupra celor decise anterior şi a stabilit, în evaluarea caracterului obligatoriu al considerentelor şi dispozitivului deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, că prin decizia anterioară a stabilit obligaţia legiuitorului de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, "pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii".

În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de abuz în serviciu, Curtea constată că lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării.

Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii.

O asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauza de faţă [a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, parag. 41, prin care Curtea a statuat că "omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat"] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzaţie penală.

În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia [a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012],consideră necesară instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale.

În sfârşit, prin Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13² din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale, instanţa de jurisdicţie constituţională a stabilit că "această modalitate de reglementare, care permite autorităţilor să aplice legea penală într-o manieră subiectivă, lăsând acestora posibilitatea alegerii normei legale pentru aplicarea sa la un caz concret, contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (1), sub aspectul respectării principiului legalităţii." (parag. 51).

A mai constatat următoarele:

52. Cu privire la condiţiile de calitate a actului normativ, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în M. Of. nr. 495/6.07.2015, a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În concluzie, prin jurisprudenţa obligatorie arătată, Curtea Constituţională a constatat că în forma actuală, ulterior trecerii celor 45 de zile pentru punerea de acord cu Decizia nr. 405/2016, textul art. 297 alin. (1) C. pen. nu satisface cerinţele de claritate şi predictibilitate care dau conţinut principiului legalităţii incriminării.

Or, în mod greşit instanţa de fond, înlăturând aceasta apărare, a reţinut că Deciziile nr. 405/2016 şi 392/2017 nu au aplicare.

Astfel, instanţa reţine următoarele

"Aşa cum s-a arătat, aceste decizii ale Curţii Constituţionale a României nu sunt unele care declară neconstituţionalitatea a unui text de lege, ci sunt decizii interpretative care nu intră sub incidenţa art. 147 din Constituţia României." (pag. 213).

De asemenea, arată că "nici în opinia majoritară, dar nici în opinia separată, referitor la soluţia privind această infracţiune, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul K., nu s-a reţinut incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016 şi 392/06.06.2017" (pag. 277)

S-a apreciat, că instanţa nu putea refuza aplicarea Deciziilor nr. 405/2016 şi 392/2017 în ceea ce priveşte constatarea neîntrunirii cerinţei legalităţii incriminării, sub aspectul certitudinii.

Astfel, ambele decizii ale Curţii Constituţionale sunt decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate şi astfel sunt obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Împrejurarea că sunt "decizii interpretative", deşi această categorie nu mai este prevăzută la nivel legislativ, nu înlătură caracterul obligatoriu atât al dispozitivului cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină.

Prin Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, a statuat că "în măsura în care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea.

Dacă în cel de-al doilea caz, "pentru a da o forţă sporită deciziei şi fără a marca o reconsiderare a jurisprudenţei sale", Curtea este competentă să se pronunţe chiar în sensul admiterii excepţiei formulate şi constatării neconstituţionalităţii textului contestat în interpretarea contrară deciziei anterioare (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482/7.07.201160), în primul caz devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Raţiunea aplicării acestor dispoziţii legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile.

Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în M. Of. nr. 482/7.07.2011), Curtea a stabilit că,

"indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare".

Mai mult, prin Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, Curtea a statuat că "în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.

(...) Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie.

În cauză este deci neîndoielnic că nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. cu Deciziile nr. 405/2016 şi nr. 392/2017, în termen de 45 de zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial, în sensul reglementării unui prag valoric, respectiv a intensităţii vătămării, trebuie să determine constatarea definirii incomplete a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Astfel, dacă în ce priveşte sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" în activitatea concretă de înfăptuire a justiţiei instanţele pot aplica în continuare textul legal în măsura în care prin aceasta se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", în ce priveşte pragul valoric al pagubei pe care trebuie să-l atingă fapta, respectiv intensitatea vătămării produsă prin faptă, instanţele nu pot suplini tăcerea legii şi să le stabilească pe cale judiciară.

Este dincolo de orice îndoială că nu orice faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen., ci doar acea faptă care a produs o pagubă de o anumită valoare, respectiv o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice de o anumită intensitate.

Instanţele pot stabili judiciar aceste două valori doar prin depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, fiind de principiu că judecătorul aplică legea şi nu poate "spune" legea.

Stabilirea unui prag de valoare a pagubei pe cale de interpretare în activitatea judiciară este o înfrângere a principiului legalităţii, fiind de esenţa acestuia că judecătorul poate dispune condamnări doar în baza unei legi clară şi certă.

B) Încălcarea limitelor sesizării instanţei în cazul condamnării pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Potrivit art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Inculpata D. fost trimisă în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie.

Rechizitoriul a fost emis ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 405/2016 (8 iulie 2016), astfel încât, în raport, cu această decizie a Curţii Constituţionale şi cu natura infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, în rechizitoriu au fost menţionate textele legislaţiei primare referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu.

Textele legislaţiei primare au fost menţionate în rechizitoriu, atât la examinarea faptelor săvârşite de fiecare inculpat (rechizitoriu, pct. I.1 - I.2.11), cât şi în secţiunea "în drept" a rechizitoriului (rechizitoriu, pag. 16 - 170).

Pentru toţi inculpaţii trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu, inclusiv pentru inculpata D., s-a menţionat că legislaţia primară încălcată este Codul muncii (Legea nr. 53/2003), respectiv dispoziţiile art. 16, art. 40, ort. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2013 (rechizitoriu, pag. 163 - 166).

În procedura de cameră preliminară nu s-au făcut alte precizări ori completări cu privire la legislaţia primară pretins a fi fost încălcată de inculpaţii trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu.

Prin încheierea din data de 04.10.2016, s-a dispus începerea judecării cauzei în primă instanţă, încheiere care a rămas definitivă prin respingerea contestaţiilor de către completul competent de la Înalta Curte (Încheierea nr. 186 din 08.12.2016 a completului de 2 judecători).

Acuzaţiile aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată în procedura de cameră preliminară, inclusiv în calea contestaţiei, au dobândit caracter de autoritate de lucru judecat conform încheierii din 04.10.2016, definitivă prin încheierea din 08.12.2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La data de 14.02.2017, în conformitate cu disp. art. 374 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dat citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, la acelaşi termen de judecată, potrivit art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., fiind explicate inculpaţilor învinuirea adusă prin rechizitoriu, totodată, fiind aduse la cunoştinţa inculpaţilor dreptul la tăcere şi celelalte drepturi procesuale.

La termenul de judecată din data 28.03.2017, în raport, cu infracţiunea care face obiectul judecăţii (abuz în serviciu), Înalta Curte a pus în discuţie incidenţa Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, la acest termen reprezentantul Ministerului Public menţionând că procurorul care a întocmit rechizitoriul s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale a României ţinând seama, în primul rând, atunci când a stabilit cadrul normativ încălcat de către inculpaţi, de legislaţia primară pe care aceştia au nesocotit-o.

Ulterior, la data de 12.04.2017 şi 24.04.2017, Ministerul Public a transmis Înaltei Curţi precizări cu privire la legislaţia primară şi legislaţia secundară apreciată ca fiind încălcată cu privire la faptele de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

Instanţa de fond a depăşit limitele sesizării instanţei,astfel cum au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin încheierea de finalizarea a camerei preliminare, atunci când a stabilit că inculpata D. a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu prin încălcarea atribuţiilor de serviciu prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public (pag. 211), act normativ faţa de care nu s-a dispus trimiterea în judecată.

C) Nu este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu

Omisiunea de a demara procedura de sancţionare nu a fost comisă prin încălcarea unor obligaţii şi atribuţii de serviciu prevăzute în legislaţia primară.

Potrivit art. 17 lit. a) din C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune când există o obligaţie legală de a acţiona.

Niciuna din reglementările din legislaţia primară reţinute de instanţa de fond, nu instituie o obligaţie pentru D., în calitatea ei de director adjunct, să ia măsuri în vederea sancţionării unor persoane care nu vin la serviciu.

Apelanta intimată inculpată prin apărător a făcut referiri la considerentele primei instanţe, opinie majoritară, pag. 211, la dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109, art. 110, art. 263, art. 264 din C. muncii.

Cu privire la aceste texte de lege au fost făcute următoarele precizări:

1. Toate privesc drepturi sau obligaţii ale angajatorului nu ale inculpatei.

În dispoziţiile art. 14 alin. (1) din C. muncii se dă definiţia legală a anagajatorului, care în cauză în mod cert nu putea fi inculpata:

"în sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizica sau juridica ce poate, potrivit legii, sa angajeze forţa de muncă pe bază de contract individual de muncă."

2. În legătură cu constatarea abaterilor disciplinare săvârşite de angajaţi, printre care s-ar număra şi absenţele nejustificate de la serviciu textele fac referire la drepturi ale angajatorului, nicidecum la obligaţii ale acestuia.

3. Niciuna din aceste norme nu instituie vreo obligaţie, pentru inculpata D., în calităţile pe care aceasta le avea, de a demara procedura de sancţionare, nu obligă la vreo acţiune determinată, a cărei încălcare să constituie nerespectarea unei atribuţii de serviciu.

Or, când vorbim de infracţiuni săvârşite prin omisiune acestea nu pot consta decât în încălcarea unei obligaţii, iar nicidecum a unui drept, care presupune întotdeauna dreptul de opţiune, respective de a acţiona sau nu.

D) S-a dispus condamnarea pentru o faptă pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată

Prin Rechizitoriul Parchetului nr. x din 15 iulie 2016 inculpata D. a fost trimisă în judecată pentru următoarele fapte (pag. 62, pct. III. 5):

În perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J. (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive;

- aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu a fost întocmite de către inculpata J.;

- nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Fapta a fost încadrată atât ca infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen., cât şi de de fals intelectual, prevăzută, de art. 289 din vechiul C. pen., aflate în concurs real.

Faţă de aceste fapte s-a constatat în camera preliminară legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus prin încheierea din 04.10.2016 începerea judecăţii.

A rezultat că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv începerea judecăţii au avut loc în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013.

Însă acţiunile care constituie elementul material al infracţiunii de fals intelectual reprezintă fapte care au fost săvârşite ulterior perioadei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, astfel cum a rezultat din cercetarea judecătorească şi cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond. Infracţiunea de fals intelectual se consumă la momentul la care este realizată acţiunea care formează latura obiectivă.

Or, este evident că trimiterea în judecată s-a făcut pentru o infracţiune de fals intelectual săvârşită şi consumată în perioada 1.06.2012 - 31.12.2013, ceea ce constituie limitele judecăţii, astfel încât instanţa nu putea dispune condamnarea pentru o infracţiune săvârşită în perioada martie - aprilie 2014.

Pentru aceste motive, apelanta intimată inculpat a solicitat admiterea apelului, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei apelate şi în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) combinat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., să se dispună achitarea apelantei - intimate D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) combinat cu art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., să se dispună achitarea apelantei intimate D. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. să se lase nesoluţionată latura civilă.

Aceeaşi apelantă intimată inculpată D., prin apărător a formulat o completare a motivelor de apel, aflate în vol. IV, dosarul instanţei de apel.

În dezvoltarea acestei completări s-a invocat nulitatea absolută de ordine publică prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., referitoare la nelegala compunere a completului de judecată care a judecat cauza în primă instanţă, solicitând a se dispune, în baza art. 421 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, şi rejudecarea cauzei de către un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie.

S-a apreciat, că sentinţa penală indicată a fost pronunţată de un complet nelegal compus, întrucât completul nu a respectat condiţia specializării prevăzută în art. 29 din Legea nr. 78/2000.

a) Nelegala compunere a completului de judecată sub aspectul lipsei specializării.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

"Pentru judecarea în prima instanţa a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate."

În cauză, inculpaţii au fost fost trimişi în judecată şi judecaţi în prima instanţă, printre altele, şi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, infracţiune prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000.

Fiind vorba de o normă de organizare judecătorească obligatorie, iar nu supletivă, judecarea cauzei în prima instanţă trebuia să aibă loc în faţa unui complet specializat pentru cauzele de corupţie.

Or, deşi la toate celelalte instanţe judecătoreşti competente, respectiv curţi de apel şi tribunale, se înfiinţează şi funcţionează complete specializate potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, la instanţa supremă, astfel de complete nu au fost înfiinţate de către colegiul de conducere.

Prin Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 807/6.09.2005, prin care s-a respins chiar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, Curtea Constituţională a statuat că:

"în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", legiuitorului îi revine obligaţia constituţională de a reglementa procedura de judecată şi, în acest cadru, compunerea completelor ce judecă diferitele categorii de infracţiuni. În exercitarea acestei competenţe exclusive conferite de Legea fundamentală, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cum este şi cazul normelor criticate, prin care s-a stabilit ca pentru judecarea în primă instanţă a unei anumite categorii de infracţiuni - infracţiunile de corupţie - să se instituie complete specializate, scopul vădit al acestor dispoziţii legale fiind perfecţionarea actului de justiţie."

Prin Recursul în interesul legii nr. 17/2018, publicat în M. Of. nr. 872/16.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, inclusiv în interpretarea art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, că necompetenţa materială procesuală a completului specializat este de ordine publică.

Argumentele juridice aduse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi situaţiei nerespectării specializării în materie penală.

Competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.

Prin "compunerea instanţei" se înţelege, în sens restrâns (aspectul cantitativ), alcătuirea instanţei cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar în sens larg, alcătuirea instanţei cu judecătorii care pot face parte din complet.

Prin urmare, compunerea instanţei/completului nu se limitează la aspectul cantitativ. Este unanim acceptat că există situaţii în care este vizat aspectul calitativ al compunerii, una dintre acestea fiind şi cazul când, în condiţiile legii, anumite categorii de litigii trebuie să fie soluţionate de completurile/secţiile specializate, după obiectul sau natura litigiului.

După cum s-a arătat, de lege lata, specializarea judecătorilor şi secţiilor instanţelor nu este reglementată în C. proc. civ., ci în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având caracter de ordine publică. În această materie, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţa nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanţei din perspectiva specializării judecătorilor.

Normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor.

Posibilitatea înfiinţării de complete specializate pentru situaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este expres prevăzută de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

"La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora."

b) Consecinţe juridice în ce priveşte nelegala compunere a completului de judecată

Au fost invocate şi arătat, conţinutul art. 3 alin. (7), art. 354 alin. (1) din C. proc. pen., art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin "compunerea instanţe" se înţelege atât alcătuirea instanţei cu numărul de judecători prevăzut de lege, cât şi alcătuirea instanţei cu judecători care au calitatea cerută de lege.

Instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr. 304/2004, îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică.

Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională.

Astfel, legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti, atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că folosirea noţiunii de tribunal stabilit prin lege, o altă condiţie ce se subsumează dreptului la un proces echitabil, pe lângă caracterul independent şi imparţial al acesteia, este de natură a asigura că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de bunul plac al autorităţilor administrative, în cazul de faţă Preşedintele secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci că ea este reglementată printr-o lege adoptată de Parlament, care trebuie aplicată şi respectată.

Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. determină întotdeauna nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei, nulitatea putând fi invocată în orice stare a procesului, iar potrivit art. 421 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută şi admite apelul instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

Pentru aceste motive, având în vedere că judecata cauzei în prima instanţă nu a avut loc în faţa unui complet de judecată specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, ceea ce echivalează cu încălcarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei, se solicită admiterea apelului şi să se dispună, în baza art. 421 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., desfiinţarea Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, şi rejudecarea cauzei de către un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie.

Completării motivelor de apel, le-au fost anexate fotocopii de extrase şi hotărâri de colegii ale unor curţi de apel, respectiv: extrasul din Hotărârea nr. 22 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Suceava din 13 noiembrie 2015; Hotărârea nr. 55/2018 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj; Hotărârea nr. 29/2013 din 11 iunie 2013 a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj; Hotărârea nr. 42 din 20.12.2018 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Olt; Hotărârea nr. 257 din 30 septembrie 2014 a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti, aflate în vol. IV, dosarul instanţei de apel.

I.d) În apelul declarat, aflat la dosarul instanţei de apel, apelantul inculpat B., prin apărător, a criticat soluţia pronunţată de prima instanţă, solicitând admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pronunţarea unei soluţii prin care sa dispună achitarea pentru faptele pentru care am fost trimis în judecata, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportate la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) şi lit. d) din vechiul C. proc. pen./dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din noul C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul inculpat a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie întocmit în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus trimiterea sa în judecată faţă de săvârşirea următoarelor fapte:

În perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, în calitate de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, deşi cunoştea faptul că J. nu s-a prezentat la serviciu: a întocmit şi semnat fişa postului pentru aceasta; a întocmit şi semnat raportul de evaluarea performanţelor profesionale ale acesteia; nu a întreprins niciun demers de sancţionare a acesteia, având în vedere ca nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 16.314 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii corespunzătoare.

În opinia acuzării, faptele săvârşite de inculpat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportate la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prevăzut de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

Instanţa de fond a dispus cu unanimitate condamnarea sa la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 289 din C. pen. 1969 şi, cu majoritate, condamnarea sa la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportate la art. 248 din C. pen. 1969.

În susţinerea criticilor formulate cu privire la soluţia de condamnare dispusă de către instanţa de fond pentru infracţiunea de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. şi a cererii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportate la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b) din vechiul C. proc. pen./dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noul C. proc. pen., a învederat Înaltei Curţi următoarele:

Fapta de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului este descrisă prin raportare la încălcarea dispoziţiilor legale privind "asigurarea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, a respectării normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi a întocmirii propunerilor către directorul general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare.

La data finalizării urmăririi penale şi emiterii rechizitoriului, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016 fusese publicată în Monitorul Oficial nr. 517/08.07.2016.

Acuzaţia formulată împotriva sa cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din vechiul C. pen. a fost descrisă prin raportare la textele legislaţiei primare încălcate, respectiv Codul muncii şi Legea nr. 53/2013.

În cursul procedurii desfăşurate în Camera preliminară, Ministerul Public nu a făcut alte precizări ori completări cu privire la legislaţia primară pretins a fi fost încălcată, de către inculpat, în calitate de autor al infracţiunii de abuz în serviciu.

Ulterior citirii actului de sesizare şi începerii cercetării judecătoreşti, la data de 12.04.2017 şi 24.04.2017, Ministerul Public a formulat precizări cu privire la legislaţia primară şi la legislaţia secundară pretins a fi fost încălcată, de către inculpat.

Apelantul inculpat, prin apărător a considerat că, procedând în acest mod, acuzarea a modificat acuzaţiile iniţiale aduse lui prin rechizitoriu, fapt nepermis de norma procesual penală, motiv pentru care judecata trebuia să se limiteze la faptele, astfel cum fuseseră acestea descrise la momentul începerii judecăţii.

Prin raportare la acuzaţia formulată împotriva sa, instanţa de fond a dispus condamnarea sa pentru că nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J., deşi cunoştea faptul că aceasta nu se prezintă la serviciu.

Această condamnare este nelegală, întrucât potrivit Codului muncii el nu a deţinut o funcţie de conducere, care să-i confere prerogativele angajatorului, inclusiv aceea disciplinară, de sancţionare a angajaţilor.

Practic, atunci când a dispus condamnarea sa, instanţa de fond a procedat la o extindere a normei de legislaţie primară, menţionată în rechizitoriu că a fost încălcată şi, deşi el nu avea atribuţiile cu privire la care a fost acuzat că le-ar fi încălcat, aceste atribuţii au dat naştere unei pretinse fapte de abuz în serviciu.

Or, norma penală sancţionatorie nu poate fi interpretată în sens extinctiv, ea putând conduce la o soluţie de condamnare numai prin raportare la conţinutul constitutiv al faptei, astfel cum a fost aceasta descrisă, de către legiuitor.

Mai mult, fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat de către instanţa de fond, ar fi fost săvârşită de către acesta printr-o inacţiune "nu am întreprins niciun demers de sancţionare".

Apelantul a considerat, că faptele săvârşite de acesta, respectiv de a nu formula o sesizare scrisă către angajator cu privire la împrejurarea că J. nu se prezenta la serviciu puteau sa atragă răspunderea sa disciplinara şi, în niciun caz, o răspundere penală.

Mai mult, aşa cum declarat, atât în faţa instanţei, cât şi în faza de urmărire penală, el a înştiinţat verbal şefii ierarhici superiori cu privire la absenţa de la serviciu a numitei J., încercând chiar, într-o lună, să nu o trec în pontaj, însă, cei în drept să dispună sancţionarea acesteia nu au întreprins nimic sau mi-au spus chiar "sa-mi văd de treabă".

A apreciat ca nelegală condamnarea sa pentru fapta de a nu întreprinde nimic în vederea sancţionării numitei J. pentru că nu se prezenta la serviciu, atât timp cât această faptă în legătura cu munca nu este incriminată de legea penală şi, cu atât mai mult, nu poate reprezenta conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu.

Condamnarea sa este nelegală şi prin raportare la caracterul de infracţiune de rezultat al abuzului în serviciu.

Prejudiciul cauzat părţii civile D.G.A.S.P.C. Teleorman prin încasarea de către J. a unui salariu, deşi aceasta nu se prezenta la serviciu, nu-i este imputabil, întrucât continuarea raporturilor de muncă cu angajatorul - singurul temei al încasării salariului de către angajat - s-a realizat datorita nesancţionării acesteia, de către reprezentanţii angajatorului care erau îndreptăţiţi să dispună sancţionarea şi nu datorită inacţiunii sale de a sesiza aceşti conducători ai unităţii angajatoare.

Astfel, a solicitat Înaltei Curţi să constate, prin raportare la funcţia ocupată, de către inculpat, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, respectiv aceea de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, că atribuţiile sale erau inexistente cu privire la faptele de care a fost acuzat, iar normele încălcate de către acesta au fost doar cele prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010.

Cu privire la cererea apelantului inculpat de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din vechiul C. proc. pen. raportate la dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) din vechiul C. proc. pen./dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din noul C. proc. pen., a învederat Înaltei Curţi următoarele:

Fapta de fals intelectual prevăzută de art. 289 din vechiul C. pen. pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea sa este descrisă prin raportare la întocmirea şi semnarea fişei postului pentru numita J., respectiv întocmirea şi semnarea raportului de evaluare a performanţelor profesionale ale acesteia.

Apelantul inculpat, prin apărător a solicitat Înaltei Curţi să constate cu privire la aceste fapte ale sale, lipsa intenţiei în forma sa directă prevăzută de dispoziţiile art. 19 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. pen.

Cele doua documente au fost întocmite exclusiv la solicitarea expresă a Serviciului Resurse Umane şi a conducerii D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar numita J. nu le-a semnat în prezenţa sa, activitatea inculpatului, rezumându-se doar la redactarea lor.

Simpla dactilografiere a acestor documente al căror conţinut nu corespunde adevărului nu dă forţă juridică acestora şi nu creează niciun fel de efecte juridice.

Atât fişa postului, cât şi raportul de evaluare a performanţelor profesionale ale numitei J. au devenit acte oficiale - care atestau împrejurări nereale - în momentul în care J., pe de-o parte şi reprezentantul legal al angajatorului - D.G.A.S.P.C. Teleorman, au procedat la semnarea deopotrivă înscrisurile anterior redactate de inculpat la solicitarea expresă a şefilor ierarhici superiori.

I.e) În apelul declarat, aflat la dosarul instanţei de apel, apelanta inculpată A., prin apărător a solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare să se pronunţe o noua hotărâre prin care:

- să se facă aplicarea disp. art. 386 din C. proc. pen. şi să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei din actul de sesizare din cele doua infracţiuni de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen. şi fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen. în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale;

- achitarea inculpatei A. în temeiul disp. art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplic art. 5 din C. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

Apelul vizează ambele laturi ale procesului penal. Motivele principale al apelului sunt: A. Greşita stabilire a situaţiei de fapt; B.Greşita stabilire a încadrării juridice a faptelor şi C. Greşita condamnare a apelantei printr-o interpretare greşita a normelor de drept aplicabile la situaţia de fapt.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta inculpată prin apărător a arătat că:

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este identică cu cea din rechizitoriul din 15 iulie 2016 dat în Dosarul nr. x/2014 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. şi fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., ambele cu aplic, art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. la care însă, au fost adăugate acuzaţii noi prin precizările depuse de parchet după citirea actului de sesizare.

În fapt, s-a reţinut că fapta inculpatei constând în aceea că, în perioada 7 iulie 2006 - 31 decembrie 2013, în calitate de director executiv al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

I. Deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, referent III, respectiv II în cadrul Serviciului Secretariat, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010:

1. a semnat şi aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2006, în condiţiile în care rubricile privitoare la data, funcţia, numele, prenumele şi semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o nu sunt completate;

2. a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată de F.) în care se atestă în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă;

3. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar, la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri;

4. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariate în cuantum de 32.305 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

II. Deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, referent III, respectiv II în cadrul Serviciului Secretariat, inspector de specialitate II în cadrul Serviciului secretariat, inspectorul de specialitate II în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare şi educator în cadrul Complexului de servicii destinate copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului în perioada 07.07.2006 - 31.12.2013:

1. a semnat şi a aprobat lisa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2007 în condiţiile în care rubricile referitoare privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate;

2. a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună;

3. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 09.07.2009 prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat, aprobând, totodată şi fişa cu atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv;

4. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care s-a dispus în mod nelegal promovarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariate de la 730 RON lunar la 1.270 RON lunar la care se adaugă sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar;

5. a emis Dispoziţia nr. x din 27.12.2010, prin care a dispus în mod nelegal mutarea acesteia din cadrul Serviciului secretariat în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare, cu consecinţa modificării drepturilor salariate;

6. a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit de B.), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

7. a semnat Actul adiţional nr. x din 01.09.2011 la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care a dispus mutarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare;

8. a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit de B.), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

9. a emis Dispoziţia nr. x/31.05.2012 prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariate a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri;

10. a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013 (întocmit de H.), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei;

11. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariate în cuantum de 702.517 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

III. A determinat pe inculpaţii J., I., AAA. şi H. să semneze condicile de prezenţă, rapoartele de evaluare şi înscrisurile privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul DGASPC de către inculpatele J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au lucrat efectiv în perioadele menţionate.

Plecând de la aceasta situaţie de fapt la care a adăugat şi precizările parchetului ulterioare momentului începerii judecăţii şi de la apărările formulate, prima instanţa a considerat ca în cauza sunt întrunite toate condiţiile pentru condamnarea inculpatei pentru ambele fapte pentru care a fost trimisă în judecată.

Cu titlu prealabil apărarea va relua pe scurt considerentele care au stat în esenţa la darea soluţiei de condamnare:

Completul de 3 judecători al Înaltei Curţi a făcut o greşita interpretare a textelor incidente în cauză ajungând, astfel în mod eronat la concluzia că faptele inculpatei constituie infracţiunile pentru care a fost condamnată, iar cea de abuz în serviciu este prevăzută de legea penală.

Astfel în privinţa incidenţei Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale la speţa de faţă în considerentele hotărârii de la dosar se găsesc analizate textele incidente şi concluziile completului de opinie majoritară în privinţa acestei chestiuni.

În considerente la fila x se arată că în actul de sesizare se regăsesc indicate încălcări ale obligaţiilor din legislaţia primară (Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii) cât şi a celor cuprinse în legislaţia secundară (regulamente, fişa postului).

Pentru inculpata A., ca şi pentru alte doua inculpate a menţionat că după citirea actului de sesizare, parchetul a revenit cu precizarea dispoziţiilor pretins inculcate, adăugând la primele pe cele din Legea nr. 188/1999 şi din Legea nr. 7/2004.

Opinia majoritară, consideră că aceste din urmă precizări pot fi ţinute în seamă neputând fi calificate ca o nouă acuzaţie sau o extindere a acuzaţiei iniţiale.

Apoi, opinia majoritară este în sensul că legislaţia secundară indicată a fi încălcată de inculpată nu este de natură a justifica concluzia neincidenţei (mai degrabă a incidenţei s.n A.G.) Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, cu consecinţa achitării în temeiul art. 16 lit. b) teza întâi din C. proc. pen.

Potrivit acestui complet de doi judecători este firesc ca detalierea obligaţiilor de serviciu principale prevăzute în legislaţia primară să se realizeze ulterior în corelaţie şi în conformitate cu legi primare prin legislaţie secundară.

Tot în opinia aceluiaşi complet din multitudinea şi complexitatea aspectelor juridice impuse autorităţilor derivă necesitatea ca pe lângă actele normative specifice legislaţiei primare să fie necesară şi trimiterea la actele normative, aparţinând legislaţiei secundare aceasta din urma având menirea de a clarifica norma din legislaţia primară.

În ceea ce priveşte situaţia concretă a inculpatei A. şi apărările sale, completul cu opinia majoritară a considerat că apărările acesteia în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu sunt corecte prin prisma elementului material al infracţiuni, astfel cum este invocat de apărare şi regăsit în actul de sesizare, respectiv aducerea în domeniul ilicitului penal a infracţiunii de abuz în serviciu a unei fapte a funcţionarului care îşi încalcă un drept prevăzut într-o normă cu caracter primar.

Explicaţia opiniei majoritare în privinţa acestei statuări are două componente:

- Prima este aceea că unui drept al funcţionarului de a sancţiona corespunde o obligaţie a salariatului de a veni la serviciu;

- A doua ca în legislaţia secundară - regulamentul direcţiei - este stipulată o obligaţie a directorului general de sancţionare a salariaţilor.

În privinţa cererii apărării de schimbare a încadrării juridice din cele doua infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, într-o singură infracţiune, respectiv cea de abuz în serviciu, instanţa de fond a considerat că semnarea înscrisurilor întocmite de alte persoane nu constituie acte de rezolvare fiind ulterioare întocmirii acestora şi nu prealabile, aşa cum se spune în doctrina invocată.

A. Greşita stabilire a situaţiei de fapt din perspectiva reţinerii precizărilor parchetului ulterioare începerii judecăţii, precum şi din perspectiva momentului de la care apelanta inculpată a aflat despre situaţia celor doua coinculpate J. şi I.

1. Momentul de la care inculpata a aflat despre lipsa de la serviciu a coinculpatelor I. şi J.

Potrivit acuzaţiei parchetului, întocmai reţinută şi de către instanţa de fond, fapta încadrată juridic ca abuz în serviciu are ca moment de început fiecare moment la care a fost angajată fiecare dintre cele două, respectiv anul 2005, 2006.

În realitate, momentul de la care ar trebui începută analiza faptei apelantei inculpate ar trebui sa fie momentul la care aceasta a aflat despre situaţia celor două, respectiv anul 2008.

Despre acest fapt, au relatat, atât apelanta inculpată, însăşi în declaraţiile sale în mod constant, dar şi coinculpatele I. şi J., declaraţii întărite de cea a martorei AAA.

Ca urmare, nu se poate imputa apelantei inculpate neexercitarea prerogativei de sancţionare din momentul numirii sale în funcţie, în condiţiile în care aceasta nu a cunoscut comportamentul celor două angajate decât în anul 2008.

Aşa fiind, în principal pentru acurateţea situaţiei de fapt, dar şi cu efecte majore asupra presupusului prejudiciu derivând din fapta de abuz în serviciu, a solicitat corectarea situaţiei de fapt în acest sens.

2. Greşita reţinere de către instanţa de fond, în opinie majoritară a normelor de legislaţie primară indicate de parchet prin precizările depuse ulterior momentului începerii judecăţii.

În acord cu opinia minoritară de la punctul 1.9 al acesteia;, la analiza incidenţei Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale nu pot fi luate în calcul precizările parchetului formulate în cauză după momentul citirii actului de sesizare. Considerentele opiniei minoritare sunt perfect argumentate şi apărarea nu are de adăugat la acestea decât faptul că dacă s-ar accepta, ab initio, ca după începerea judecăţii parchetul poate face precizări cu privire la acuzaţie, prin care în realitate, acoperă lipsuri evidente ale acuzaţiei, ar însemna ca, oricând pe parcursul judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii, inculpatului îi mai pot fi lămurite de către parchet aspectele deficitare ale acuzaţiei, ceea ce reprezintă în mod evident o încălcare flagrantă a dreptului acestuia la apărare printr-o astfel de modalitate de notificare a acuzaţiei.

Ca atare la analiza respectivă au fost luate în mod greşit în calcul şi aceste norme, cu consecinţa nelegalităţii hotărârii în condiţiile în care ar fi trebuit a se lua în calcul doar normele de reglementare indicate în actul de sesizare, potrivit cu care fapta de abuz în serviciu a fost săvârşită, atât prin neîndeplinirea unui act cu încălcarea Legii nr. 53/2003 (forma omisivă), cât şi prin îndeplinirea unor acte cu încălcarea aceleiaşi legi (forma comisivă) indicate mai sus.

B. Greşita stabilire a încadrării juridice a faptei de fals intelectual.

Prima instanţa, la solicitarea apărării de reconsiderare a încadrării juridice dată faptelor, în sensul de a observa că în realitate, în cauză a fost invocată săvârşirea unei singure infracţiuni, de către inculpata şi nu două, aşa cum a sugerat parchetul, a considerat ca cererea nu este întemeiată.

Argumentul dat în sprijinul soluţiei a constat în aceea că actele reţinute în sarcina inculpatei sunt ulterioare momentului întocmirii documentelor considerate a fi falsificate şi nu anterior acestora, aşa cum se arată în doctrina indicată.

În dezacord, cu opinia instanţei de fond ca numai actele de rezolvare ale funcţionarului efectuate anterior momentului întocmirii pot fi considerate elemente materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu, apărarea consideră că orice act de rezolvare al unui funcţionar indiferent de momentul îndeplinirii sale, dar care are acest caracter reprezintă, în cazul în care este nelegal un act de abuz în serviciu şi nu unul de fals intelectual.

Astfel, încadrarea juridică corectă a faptelor cu care a fost sesizată instanţa este aceea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplic, art. 5 din C. pen. şi nu cea indicată în actul de sesizare.

Potrivit actului de sesizare, fapta de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit a fost săvârşită:

- Atât, prin neîndeplinirea unui act cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi anume nu s-a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatelor J. şi I. având în vedere că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul de muncă şi fişa postului;

- Cât şi prin îndeplinirea unor acte cu încălcarea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi anume emiterea unor decizii de promovare, întocmirea rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă (acte care întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual), fapte care au fost de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii corespunzătoare.

Făcând o analiză a celor indicate mai sus a constatat următoarele:

- că în privinţa inculpatei, fapta pentru care este judecată are în compunere inacţiuni şi acţiuni, deci este realizată în două forme, respectiv omisive şi comisive;

- că acestea, (atât, inacţiunile, cât şi acţiunile) formează elementul material al infracţiunii naturale de abuz în serviciu şi

- doar forma comisivă a faptei descrise mai sus în opinia parchetului ar întruni elementele constitutive a doua infracţiuni, respectiv tot cea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale, dar şi cea de fals intelectual săvârşite în concurs ideal de infracţiuni, respectiv acţiunile (nu şi inacţiunea) ce constituie element material al infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă şi element material al infracţiunii de fals intelectual.

Astfel, următoarele acţiuni descrise de parchet în încadrarea în drept dată faptei inculpatei sunt componente ale celor două infracţiuni: cele indicate în prezentele concluzii la punctele LI, 1.2,1.3, II. l-l1 din preambul.

Aceasta fiind descrierea faptei de fals intelectual urmează ca apărarea să verifice dacă acţiunile descrise ca fiind element material al celor două infracţiuni pot reprezenta element material al infracţiunii de fals intelectual, această infracţiune fiind, aşa cum s-a statuat în doctrină o specie a infracţiunii de abuz în serviciu.

Potrivit art. 289 din vechiul C. pen., infracţiunea de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Din cele de mai sus rezultă că de esenţa acestei infracţiuni este ca acţiunea de atestare ca element material al infracţiunii să se realizeze, de către un funcţionar la un anumit moment şi anume la momentul întocmirii actului ce reprezintă obiectul material al infracţiunii.

Aceasta reprezintă, de altfel şi diferenţa între situaţiile premisă a acestei infracţiuni şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, unde activitatea de ştergere, adăugire etc. se produce ulterior momentului întocmirii actului oficial.

Ca urmare, din chiar descrierea actelor reţinute în sarcina inculpatei ca fiind, atât acte de abuz în serviciu, cât şi de fals intelectual s-a observat că nu inculpata a fost cea care a realizat acţiunea de întocmire a respectivelor acte, ci o altă persoană după cum urmează:

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a lui I. pentru anul 2006 a întocmit-o şeful ierarhic al angajatei;

- fişa de evaluare a performanţelor profesionale a aceleiaşi inculpate pentru anul 2008 fişă întocmită şi semnată de F. în care se atestă în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată;

- fişele de evaluare a performanţelor profesionale a lui J. pentru anul 2007/2008, întocmite de şeful ierarhic superior;

- rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, respectiv 01.01.2011 - 31.12.2011 întocmite de B.;

- raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013 întocmit de H.

Aceste acte după cum rezultă din chiar actul de sesizare nu au fost întocmite de inculpata A., ci de alte persoane indicate mai sus, care au şi atestat la momentul întocmirii acele împrejurări considerate a fi neadevărate de către procuror.

Acţiunile puse în sarcina inculpatei în legătură cu aceste înscrisuri sunt ulterioare momentului întocmirii lor şi reprezintă eventual acte de conducere care ar putea realiza într-adevăr elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

Diferenţa între actul de întocmire a unui document şi cel de rezolvare este evident în condiţiile în care actul de aprobare, de exemplu, reprezintă în mod cert un act de rezolvare a unei situaţii atestat de un alt funcţionar cu care funcţionarul de aprobare este de acord şi îl aprobă.

În privinţa semnării unor dispoziţii întocmite de serviciul resurse umane prin care s-au dispus promovări sau schimbări ale locului de muncă al inculpatelor se află în aceeaşi ipoteză de întocmire anterioară a acelor înscrisuri şi de realizare a unor acte de conducere de către inculpată prin semnarea lor.

Aceste înscrisuri sunt întocmite de către Serviciul Resurse Umane din cadrul DGASPC, respectiv martora (fosta inculpată) AAA., faţa de care parchetul a dispus soluţia clasării, considerând ca în legătură cu aceasta nu există probe că ar fi săvârşit faptele imputate.

Contradictoriu din aceasta perspectivă actul de sesizare, prilej pentru apărare de a trece în revistă la acest capitol şi învinuirea de la punctul III, respectiv că inculpata a determinat pe inculpaţii J., I., AAA. şi H. să semneze condicile de prezenţă, rapoartele de evaluare şi înscrisurile privitoare la activităţile desfăşurate în cadrul DGASPC, de către inculpatele J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au lucrat efectiv în perioadele menţionate.

Această învinuire nu se regăseşte în analiza în drept făcută de procuror la fila x, dar ea nu poate îmbrăca decât forma unei instigări la fals intelectual săvârşită de cei indicaţi de procuror mai sus.

Cu toate acestea, apărarea constată că inculpatele J. şi I. nu au fost trimise în judecată ca autoare ale infracţiunilor de fals intelectual, ci şi ele sunt complice la faptele autorilor din dispozitivul rechizitoriului; că AAA. nu a fost trimisă în judecată, iar cu privire la H. inculpata nu este trimisă în judecată cu instigare la fapta acestuia.

Pe de altă parte, încadrarea în drept regăsită în actul de sesizare nu indica o astfel de infracţiune în sarcina inculpatei, astfel că acest punct III din învinuirea inculpatei nu are acoperire în drept în economia acuzaţiei sale.

Ca atare, respectivele acţiuni considerate de instanţa de fond, în acord cu acuzarea a fi elemente materiale a două infracţiuni nu pot fi reţinute decât ca element material al unei singure infracţiuni şi anume, în raport, cu cele menţionate de apărare mai sus cea de abuz în serviciu şi analizate în consecinţă.

Aşa cum s-a statuat în mod constant şi în doctrina de drept substanţial penal, respectiv că trebuie deosebite modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatării înscrisurilor, în această din urmă modalitate (a soluţionării unei situaţii privind starea de fapt) trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie dată) care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului; falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului nu şi rezolvarea care îi precede sau îi premerge. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci va exista infracţiunea de abuz în serviciu.

Aşa cum se constată din descrierea faptelor inculpatei A., aceasta în calitatea sa de director executiv al DGASPC Teleorman i se impută nu acte de întocmire, ci de rezolvare, respectiv a aprobat acte întocmite de alţi funcţionari, a emis dispoziţii prin care a soluţionat situaţii de fapt (dispoziţiile de mutare).

Ca atare, în mod evident faptele descrise în actul de sesizare ca fiind săvârşite de inculpată se circumscriu în mod exclusiv infracţiunii de abuz în serviciu şi nu a două infracţiuni, cea de abuz în serviciu şi cea de fals intelectual.

Aşa fiind, se solicită aplicarea disp. art. 386 din C. proc. pen. şi să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei din actul de sesizare din cele două infracţiuni în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale.

C. Greşita condamnare a inculpatei pentru infracţiunea prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen., în condiţiile în care fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prealabil dezvoltării acestui motiv de apel apărarea indică în ce constă în opinia sa, argumentul, potrivit cu care fapta de abuz descrisă de parchet şi reţinută de instanţa de fond în sarcina inculpatei nu este prevăzută de legea penală.

În primul rând, apărarea consideră, că după publicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale infracţiunea de abuz în serviciu a fost reconfigurată prin aceea ca, pentru ca o conduită a funcţionarului să fie considerată a fi ilicit penal este nevoie, înainte de toate, ca acea conduită să fie contrară unei obligaţii a acestuia, ce derivă dintr-o lege, aşa cum a fost aceasta definită de acea decizie.

Cu alte cuvinte, o faptă neconformă a unui funcţionar poate fi infracţiune doar dacă prin acel act al sau funcţionarul a nesocotit, pe de-o parte o obligaţie a sa, iar pe de alta parte, acea obligaţie să fie stipulată într-o lege, respectiv lege, ordonanţă de urgenţă sau ordonanţă simplă.

Plecând de la aceste două condiţii derivând din considerentele deciziei amintite mai sus apărarea, în raport, cu sentinţa care a dispus condamnarea inculpatei constată următoarele:

- prima instanţa în opinia majoritară a încălcat în mod flagrant considerentele Deciziei nr. 405/2016 cu referire la folosirea de către magistrat a standardului obiectiv în analiza normei aplicabile;

Astfel, premisa de la care aceasta pleacă în analiza faptei de abuz în serviciu este aceea potrivit cu care, este de ajuns ca, în legătură cu un funcţionar, să existe o normă cu caracter primar, de genul celor enumerate în decizie, a unor reglementari cu caracter general, care sa nu conţină neapărat obligaţia indicată în actul de acuzare ca fiind încălcată, în condiţiile în care acea obligaţie este regăsită într-o normă cu caracter secundar, care în această opinie completează norma primară.

Cu alte cuvinte, în opinia majoritară, orice încălcare de către un funcţionar public (definit în sens penal) a unei obligaţii prevăzute într-o normă de lege cu caracter secundar poate fi considerată, ca fiind infracţiune de abuz în serviciu, în condiţiile în care cu privire la acel funcţionar există o normă generală care conţine referiri de orice fel, cu excepţia unor obligaţii exprese, în acea reglementare.

Această interpretare dată normelor de reglementare şi ierarhiei legilor este evident eronată şi este cu, atât mai grav cu cât aceasta se regăseşte într-o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dacă prima instanţa ar fi observat şi interpretat corect considerentele Deciziei nr. 405/2016 care motivează modul în care trebuie să fie caracterizată norma care reprezintă în opinia oricărui acuzator al unui funcţionar, ar fi observat că în opinia Curţii Constituţionale, pentru a fi reţinută ca izvor al obligaţiei încălcate pentru o infracţiune, magistratul trebuie sa folosească standardul obiectiv.

Prin această decizie se relevă principiul prevalenţei standardului obiectiv înaintea celui subiectiv în interpretarea unei norme care reglementează atribuţii ale unui subiect activ al unei infracţiuni de abuz în serviciu.

Potrivit parag. 51 din decizie,"Curtea reţine că, deşi cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalităţii de executare a unei atribuţii de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Totodată, Curtea reţine că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ.

Mai mult, Curtea reţine că, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale."

"Astfel, Curtea apreciază că, în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă." (parag. 52)

Conform acestor considerente (obligatorii erga omnes, ca şi dispozitivul), organele judiciare au obligaţia de a aplica standardul obiectiv, aşa cum a fost el stabilit prin prescripţia normativă. Astfel, atribuţia imputată ca fiind încălcată trebuie să fie expres prevăzută de lege, ea neputând rezulta din raţionamente, cutume, interpretări etc.

Potrivit parag. 56 din aceeaşi decizie, raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune constituie infracţiune numai în măsura în care reprezintă încălcarea unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată.

Cu privire la acest din urmă comportament, şi el, de asemenea, trebuie să fie impus prin lege, neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice, (parag. 61).

Aşa fiind, se constată că din această motivare, completarea normei primare generale cu o obligaţie conţinută într-o normă secundară este contrară criteriului obiectiv dezvoltat în cele ce precedă.

În raport, cu cea de-a doua condiţie indicată de apărare în preambulul prezentului subcapitol, respectiv cea potrivit cu care acuzaţia sa reprezinte încălcarea unei obligaţii, prima instanţa în opinie unanimă a apreciat că acuzaţia cu care a fost învestită de parchet, respectiv aceea, derivând din C. muncii şi care consacră în realitate indicarea încălcării unui drept al funcţionarului, poate fi circumscrisă unei fapte prevăzute de legea penală.

Astfel, instanţa de fond în acord cu acuzarea consideră că fapta inculpatei constă în neîntreprinderea niciunui demers pentru sancţionarea inculpatelor J. şi I., având în vedere că nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului.

În cauza de faţă, în mod paradoxal ceea ce a considerat acuzarea că era conduita la care era obligată inculpata funcţionară este reprezentat de faptul că, deşi angajatorul (funcţionarul care îl reprezenta) avea un drept, respectiv dreptul de sancţionare prevăzut în art. 40 din Legea nr. 53/2003 acesta (angajatorul) nu l-a exercitat, în raport, cu cele două angajate care şi-au încălcat obligaţiile contractului individual de muncă.

La fel de paradoxal este faptul că prima instanţa a fost de aceeaşi opinie cu parchetul în sensul că fapta de abuz în serviciu este infracţiune nu numai atunci când funcţionarul încalcă o obligaţie, ci şi atunci când încalcă un drept al său.

Motivarea acestei construcţii juridice constă în aceea că unui drept de sancţionare al unei persoane îi corespunde o obligaţie corelativă a unei alte persoane de a avea o anumită conduită.

După cum se observă din sublinierile de mai sus, chiar şi în condiţiile acestei relaţionări logice, condiţionări, cum o numeşte prima instanţă, nu se poate face abstracţie de faptul că apelanta inculpată, prezumtiva autoare a faptei de abuz avea un drept, iar obligaţie, dar nu cea imputată inculpatei, avea prezumtivă complice a funcţionarei.

Printr-o simplă operaţie logică s-a constatat că inculpatei i se imputa un drept, deci nu o obligaţie, iar pentru a fi infracţiune fapta trebuie să constea în încălcarea unei obligaţii şi nu a unui drept, iar ea este descrisă ca fiind încălcarea unui drept.

Pe cale de consecinţă, fără a mai face nicio analiză a infracţiunii de abuz în serviciu, apărarea constată, că fapta inculpatei de a încălca un drept, chiar şi un drept prevăzut de o lege, nu poate fi infracţiunea de abuz în serviciu, care potrivit tipicităţii sale, atât dinainte, cât şi de după Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, înseamnă încălcarea unei obligaţii şi nicidecum a unui drept.

În textele enumerate de acuzare din C. muncii se regăsesc drepturile angajatorului şi în special cel de sancţionare şi aceste texte nu conţin reglementari care să indice o anumită conduită pentru acesta, care omisă fiind să ducă la tragerea acestuia la răspundere chiar şi prin prisma unei sancţiuni penale, precum şi obligaţiile angajatului.

Nici reţinerea construcţiei juridice a primei instanţe potrivit cu care legislaţia primară indicată în cauză s-ar completa cu legislaţia secundară nu poate fi primită.

De fapt, prima instanţa într-o argumentare cu caracter prealabil şi general invocă faptul că normele cu caracter secundar indicate de către parchet - regulament, fişa postului - pot fi suport al acuzaţiei penale în cauză, întrucât aceasta din urmă legislaţie detaliază atribuţii. Astfel, pentru inculpată se invocă art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman, potrivit cu care directorul general are ca atribuţie principală să controleze activitatea personalului şi să aplice sancţiuni disciplinare.

Fără a intra în analize de tip ierarhia legilor, apărarea observă că în indicata legislaţie secundară este invocată cu titlu de atribuţie sancţionarea personalului din subordine.

Potrivit oricărui dicţionar explicativ atribuţia presupune obligaţie, ceea ce înseamnă că în completarea legislaţiei primare care reglementează un drept, se invocă o atribuţie - obligaţie, ceea ce presupune că nu există o suprapunere perfectă a celor două reglementări.

Există cel puţin o contradicţie între cele două norme, în sensul că legea cu caracter de normă generală, chestiunea sancţionării în prerogativă, dreptul angajatorului, în timp ce în legislaţia secundară, care are însă un caracter de normă specială, în raport, cu norma generală, aceeaşi chestiune a sancţionării este definită ca o obligaţie.

Ca atare, având mai degrabă în vedere faptul că între cele două reglementări există diferenţa de definire a activităţii funcţionarului (drept, obligaţie), precum şi ca normă cu caracter secundar este şi o normă specială - regulamentul direcţiei - în raport, cu norma generală - Codul muncii - este evident că această activitate cu caracter de obligaţie este prevăzută doar în norma secundară şi nu şi în norma primară.

Ca atare, în raport, cu aceste dezvoltări, s-a constatat că prima instanţă a procedat la stabilirea unui caracter de faptă penală unei încălcări de obligaţii dintr-o normă secundară.

Această modalitate de stabilire a caracterului penal al unei fapte de abuz în serviciu este contrară Deciziei nr. 405/2016 care a statuat că doar încălcarea unei obligaţii dintr-o norma primară constituie infracţiune şi nu şi una dintr-o normă secundară.

Potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu este necesar ca încălcarea atribuţiilor de serviciu, ca element material al infracţiunii, să se refere la atribuţiuni ce sunt prevăzute în mod expres în norme legale cu caracter primar, respectiv să fie prevăzute prin lege, ordonanţă a guvernului sau ordonanţă de urgenţă şi descrise de acestea într-o manieră neechivocă.

Având în vedere cele mai sus stabilite, apărarea a analizat faptele imputate inculpatului, aşa cum sunt ele reţinute prin actul de sesizare, prin raportare la considerentele evocate în precedent.

Dispoziţiile legal încălcate prin nesancţionarea disciplinară a inculpatelor, indicate de către parchet, sunt art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111, art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu art. 21 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004 (preluat în art. 18 din acelaşi Regulament) şi art. 8 din Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a DGASPC prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004.

Aceste dispoziţii din Legea nr. 53/2003, precum şi din legislaţia secundară, indicate în rechizitoriu ca fiind încălcate, sunt ulterior precizate prin adresa din 12 aprilie 2017 emisă de parchet, către Înalta Curte la solicitarea acesteia din urmă şi suplimentar mai sunt indicate reglementări extrase din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, respectiv art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1), precum şi dispoziţii din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici art. 3 lit. d) şi h) şi art. 18 alin. (1) şi (3).

Prealabil analizei încălcărilor indicate de acuzare, a precizat că, întrucât cele două funcţionare J. şi I. au avut statut de angajat contractual este evident ca dispoziţiile din materia funcţionarilor publici nu pot fi avute în vedere la darea unei soluţii, aşa încât apărarea nu le va mai analiza.

Tot în precizările parchetului, se arată că, în ceea ce o priveşte pe inculpată, precum şi pe ceilalţi inculpaţi care aveau în atribuţiile de serviciu aplicarea de sancţiuni disciplinare, dispoziţiile legale în care se află aceste atribuţiuni au caracter de legislaţie secundară, respectiv Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman, iar legislaţia primară indicată detaliază (completează - nota redactorului) modalitatea în care sunt aplicate sancţiunile disciplinare.

Din cele de mai sus rezultă, că parchetul indică împrejurarea că normele care conţineau în mod expres atribuţiile de serviciu ale inculpatei, în legătură cu acuzaţia concretă care i se aduce (de nesancţionare) sunt inserate în legislaţia secundară, respectiv Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004 (preluat în art. 18 din acelaşi Regulament) şi art. 8 din Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a DGASPC prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004 şi că normele din legislaţia primară indicată în acelaşi sens de către procuror au caracter subsidiar şi că ele nu fac altceva, în opinia procurorului, decât să completeze norma din legislaţia secundară.

Este evident că o astfel de interpretare a legii nu poate fi primită şi că, în realitate, ceea ce i se impută inculpatei este încălcarea atribuţiilor de serviciu stabilite prin Regulament.

În discuţie este şi faptul că fiind vorba de dreptul funcţionarului de sancţionare, exercitarea sa este o măsură de oportunitate.

Plecând de la descrierea infracţiunii comisive prin omisiune, respectiv neexercitarea de către funcţionarul reprezentant al angajatorului a dreptului de constatare şi sancţionare a abaterilor săvârşite de un angajat şi văzând considerentele deciziei precitate nu se poate trage decât o singură concluzie şi anume, că această faptă nu se poate circumscrie unui ilicit de natură penală, ci mai degrabă unui ilicit de natura disciplinară, derivat din încălcarea, de către angajat a obligaţiei de prestare a muncii şi de o eventuală înlesnire a acestui comportament, de către angajatorul care nu l-a cercetat şi sancţionat pe acesta, dar i-a plătit în continuare salariul.

Cum complicitatea la o abatere disciplinară nu poate fi pedepsită penal atunci fapta inculpatei nu poate fi circumscrisă infracţiunii de abuz în serviciu.

Aşa fiind, în privinţa acestei acuzaţii, este evident că în aplicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, fapta, fie omisivă, fie comisivă, nu poate fi considerată ca infracţiune de abuz în serviciu.

Cu privire la modalitatea de săvârşire a infracţiunii, în formă comisivă, I.l-3, II.l, 2, 7, 9, 11, astfel cum rezultă din actul de sesizare, în opinia procurorului, şi acestea au fost săvârşite cu încălcarea Codului muncii, fără însă a preciza textele încălcate, altele decât cele enumerate deja la abuzul în serviciu săvârşit prin nesancţionare.

Aşa fiind, analiza pe care o face apărarea în legătură cu această modalitate de săvârşire a infracţiunii este aceeaşi, pe de-o parte, văzând, că atribuţiile de serviciu pretins încălcate se regăsesc în acelaşi Regulament de organizare şi funcţionare, iar normele din C. muncii indicate cu privire la infracţiunea comisivă prin omisiune, nu au legătură cu aceste atribuţii de serviciu şi nu au nici măcar caracter subsidiar, cum a precizat în legătură cu prima modalitate.

Ultima dintre chestiunile pe care apărarea a pus-o în discuţie la fond a fost aceea de lipsa a unei legături de cauzalitate între inacţiunile/acţiunile inculpatei şi prejudiciul invocat în cauză, ca rezultat socialmente periculos al infracţiunii de abuz în serviciu.

Prima instanţa, a concluzionat, în mod axiomatic, ca această legătură de cauzalitate există, însă, ca la orice axiomă, aceasta a considerat că nu este nevoie de nicio demonstraţie.

Este evident că, deşi nu a indicat în mod expres în analiza în drept a infracţiunii de abuz în serviciu, unde s-a mărginit să arate doar, că prin faptă s-au creat avantaje patrimoniale celor doua angajate, însumând valoarea salariilor încasate în perioada în care au fost angajate, acuzarea a considerat că prejudiciul, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu din cauză este reprezentat de salariile încasate de cele doua angajate care nu veneau la serviciu.

Aşa cum rezultă, din chiar legislaţia muncii indicată de acuzare, angajatele prin contractul de muncă primesc salariul dacă muncesc, or, în cauză cele două angajate au luat salariul fără să muncească.

Ca atare, ele şi-au încălcat contractul de muncă şi au săvârşit abateri disciplinare care au prejudiciat angajatorul. În aceste condiţii este evident, că prejudiciul produs în cauză este rezultatul direct al comportamentului celor două angajate.

Nesancţionarea lor de către inculpată în calitate de angajator, poate fi considerată o circumstanţă, care a înlesnit acest comportament dar nu o acţiune care sa conducă în mod direct la prejudiciul reţinut.

Dacă este aşa atunci este cert că paguba produsă este rezultatul direct al neprezentării la serviciu a inculpatelor respective şi nicidecum al nesancţionării lor, de către inculpată/inculpaţi.

Cum pentru infracţiunea dedusă judecăţii, unul dintre elemente constitutive este reprezentat de prejudiciul produs, iar pentru a reţine existenţa acestuia în sarcina inculpatei trebuie să se demonstreze că între cele două există legătură de cauzalitate, lucru nedemonstrat (inexistenţa derivată din logica faptelor) un element constitutiv al infracţiunii prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000, lipseşte, astfel ca şi din această perspectivă fapta inculpatei nu este prevăzută de legea penală.

În atare condiţii, este evident că fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei A. nu este prevăzută de legea penală, întrucât încălcările atribuţiilor de serviciu descrise de către procuror îşi au izvorul în Regulamentul de organizare şi funcţionare al DGASPC Teleorman (legislaţie secundară) sunt decizii de oportunitate şi nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatei şi rezultatul socialmente periculos.

Aşa fiind, se solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare să se pronunţe o nouă hotărâre prin care:

- să se facă aplicarea disp. art. 386 din C. proc. pen. şi să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei din actul de sesizare din cele două infracţiuni de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplic art. 5 din C. pen. şi fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen. în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul avantaje patrimoniale; achitarea inculpatei A. în temeiul disp. art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplic art. 5 din C. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

Apelanta inculpată A., prin apărător a depus la dosarul cauzei, prin poştă electronică la 15 aprilie 2019 o suplimentare a motivelor de apel, cu două motive, aflată în dosarul instanţei de apel şi anume:

- nelegala compunere a completului de la judecată cauzei în fond;

- greşita condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, constând în aceea că la configurarea acuzaţiei pentru fapta de abuz în serviciu, dar şi pentru ceea de fals intelectual, a apelantei, atât acuzarea, cât şi prima instanţă au plecat de la o premisă greşită şi anume de la validitatea contractelor de muncă încheiate de DGASPC Teleorman cu cele două inculpata J. şi I.

În ceea ce priveşte primul motiv de apel suplimentar se critică sentinţa pronunţată, deoarece prima instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 care obligau instanţa să constituie completuri specializate în materie de corupţie, achiesând la argumentele înfăţişate deja de apărarea apelantului inculpat K. în sprijinul acestui motiv de apel şi consideră că este legală pronunţarea unei soluţii pe fond după darea de către Curtea Constituţională a dezlegării conflictului constituţionale dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În privinţa celui de-al doilea motiv de apel suplimentar se are în vedere că la baza acuzaţiei apelantei inculpate stă situaţia legalităţii/nelegalităţii contractelor individuale de muncă ale inculpatelor J. şi I.

Se menţionează că acuzarea nu face nicio analiză a circumstanţelor de încheiere a celor două contracte, dar din modul în care construieşte acuzaţiile a rezultat că are în vedere că acele contracte sunt încheiate valid, respectiv cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la încheierea unui act juridic de acest tip.

De la aceeaşi premisă pleacă şi judecătorii instanţei de fond, chiar în mod expres, judecătorul cu opinie minoritară, fila x a sentinţei (opinia separată) unde arată că acuzarea nu contestă legalitatea procedurii de ocupare prin concurs şi a procedurii de încheiere a celor două contracte de muncă.

Situaţia premisă a dosarului este, însă infirmată de probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească.

Astfel, din probele administrate a rezultat că cele două contracte de muncă au avut la baza încheierii lor o cauză ilicită şi anume aceea ca, în condiţiile unui consens al celor două părţi s-a agreat ca una dintre părţi, respectiv angajatul să nu îşi respecte dintru început obligaţia contractuală pentru care era plătit. Altfel spus, cele două părţi cunoşteau de la chiar momentul încheierii contractului că acesta este un contract nereal, în sensul, că actul constituia doar un temei pentru ca cele două angajate să fie plătite, fără, însă să onoreze obligaţia din contract.

Aşa fiind, se consideră că se află în ipoteza unui contract de muncă nul, care nu poate genera din partea angajatorului posibilitatea de angajare a răspunderii disciplinare pentru simplul motiv că aceste prin persoanele care l-au reprezentat la încheierea contractului au ştiut dintr-un început că acel contract nu poate produce, astfel de efecte.

Singura modalitate prin care se putea reveni la legalitate în cauza de faţă era aceea a constatării nulităţii absolute a acelui contract şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Aşa fiind, acuzaţia apelantei cum că nu şi-a exercitat atributul de sancţionare a celor două angajate în condiţiile în care acestea nu au avut niciodată obligaţia validă de a veni la serviciu este bazată pe o situaţie premisă greşită şi anume pe un contract de muncă invalid, nul absolut.

Ca atare fapta inculpatei de a nu-şi fi exercitat atributul sancţionării cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, care este nul absolut, nu poate reprezenta o faptă prevăzută de legea penală, pentru simplul motiv că în situaţia inexistenţei juridice a contractului nu mai există nici prerogativa de sancţionare cu desfacerea disciplinară a contractului.

În raport, cu aceste dezvoltări se solicită să se constate că fapta apelantei inculpate nu este prevăzută de legea penală.

Aceeaşi situaţie premisă greşită generează lipsa caracterului penal şi al faptei de fals intelectual al apelantei inculpate, întrucât doar contractul valid ar fi putut constitui baza juridică pentru întocmirea unor înscrisuri care să aibă efecte juridice în privinţa carierei sau activităţii curente a celor două inculpate.

În raport, cu cele două noi motive de apel, apelanta inculpată A., prin apărător a solicitat ca în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) (primul motiv) din C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la rejudecare primei instanţe, or, în temeiul art. 431 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., în rejudecare să se pronunţe o nouă hotărâre prin care să se dispună achitarea inculpatei A., în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni pentru care aceasta a fost trimisă în judecată şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

I.f) În apelul declarat, aflat la dosarul instanţei de apel, apelanta inculpată F., prin apărător, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului şi în rejudecare a se dispune achitarea, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu privire la fapta de abuz în serviciu.

S-a apreciat, că soluţia legală şi temeinică este aceea de achitare, conform argumentelor expuse în opinia separată a judecătorului primei instanţe, fiind făcute ample referiri la conţinutul acesteia şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

I.g) În apelul declarat, aflat la dosar, apelantul intimat inculpat K., prin apărător, a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă sub mai multe motive.

Astfel, un prim motiv îl constituie greşita condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

Potrivit rechizitoriului, "fapta inculpatului K. (prezentată în situaţia de fapt, la pct. 1.2.3 al rechizitoriului) constând în aceea că, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

- a determinat-o pe inculpata A., director executiv al DGASPC Teleorman, să îşi încalce atribuţiile de serviciu, constând în menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la DGASPC Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare; întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen." (pag. 141).

O primă chestiune asupra căreia se apleacă apărarea este cea care vizează precizările făcute de acuzare după parcurgerea procedurii camerei preliminare.

În acest sens, apărarea face referiri la pag. 161 din sentinţă, precum şi la opinia majoritară cu privire la completare acuzaţiilor şi aşa cum a susţinut şi în dezbaterile de la fond, a apreciat că instanţa de judecată nu le putea analiza, întrucât completarea rechizitoriului s-a făcut după parcurgerea procedurii în camera preliminară.

De altfel, aceste considerente s-au reţinut şi în opinia separată, unde se arată că "în procedura de cameră preliminară nu s-au făcut alte precizări ori completări cu privire la legislaţia primară pretins a fi fost încălcată de inculpaţii trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu.

Astfel, se constată că acuzaţiile aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată în procedura de cameră preliminară, inclusiv în calea contestaţiei, au dobândit caracter de autoritate de lucru judecat conform încheierii din 04.10.2016, definitivă prin încheierea din 08.12.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie" (pag. 372).

Apărarea a apreciat că este evident, că prin aceste precizări s-a extins sfera acuzaţiilor aduse prin rechizitoriu inculpaţilor în discuţie, câtă vreme se face trimitere expresă la legislaţia primară pretins a fi încălcată, ce excede rechizitoriului şi care nu a făcut obiectul cercetării penale.

Important de reţinut că în momentul sesizării instanţei (15.07.2016), Decizia CCR nr. 405/2016 fusese publicată în Monitorul Oficial (8.07.2016), aşa încât acuzarea cunoştea conţinutul acesteia şi avea calea procedurală de a preciza clar şi expres în actul de inculpare legislaţia primară apreciată a fi fost încălcată, fără a veni ulterior cu precizări după consumarea procedurii în camera preliminară.

Din această perspectivă, se susţine că instanţa de fond, în opinia majoritară, prin luarea în considerare a acestor precizări făcute în completarea rechizitoriului, a depăşit limitele sesizării, încălcând dispoziţiile imperative ale art. 371 din C. proc. pen. şi ale art. 6 din acelaşi cod, precum şi ale Directivei nr. 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care prevede că "statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informaţiile respective se furnizează cu promptitudine şi cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă, se oferă informaţii detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, precum şi forma de participare a persoanei acuzate.

Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informaţiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor."

În acelaşi sens, în Sentinţa nr. 290 din 10.05.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a reţinut că "dincolo de caracterul de maximă generalitate al normei legate indicate, care face trimitere tot la atribuţiile de serviciu şi competenţele directorului stabilite prin legislaţia secundară, Înalta Curte reiterează argumentele expuse anterior, la punctul HI. l.3.b) din motivare, cu privire la faptul ca precizarea făcută de procuror aproape de finalizarea cercetării judecătoreşti, după epuizarea materialului probator administrat în legătură cu această învinuire, nu poate forma obiectul verificărilor jurisdicţionale, întrucât echivalează cu o modificare/completare a acuzaţiilor aduse inculpatului prin rechizitoriu, procedeu ce contravine dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen., care limitează judecata exclusiv la faptele arătate în actul de sesizare, nefiind permisă reconfigurarea circumstanţelor în care s-a reţinut că s-ar fi comis activitatea infracţională după ce judecătorul a statuat definitiv asupra obiectului camerei preliminare (subl. n.).

Printr-o interpretare contrară, s-ar aduce atingere principiului separării funcţiilor judiciare, dar şi dreptului la apărare, în componenţa referitoare la informarea detaliată, încă de la momentul formulării acuzaţiei, asupra cauzei şi naturii acesteia, având în vedere că persoana deferită instanţei ar lua cunoştinţă de noile elemente ce conturează, în opinia procurorului, fapta penală pentru care a fost trimisă în judecată abia la finalul cercetării judecătoreşti, fiind, astfel, în imposibilitate să-şi mai structureze o strategie de apărare adecvată şi să producă probe pentru a le combate, în scopul dovedirii netemeiniciei acestora" (pag. 106).

O a doua chestiune, care şi-a găsit răspunsul în sentinţă, se referă la obiectul acuzaţiei. Astfel, împărtăşind punctul de vedere al apărării (pag. 6 din concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterii), la pag. 303 din sentinţă se menţionează:

"Referitor la acuzaţiile din rechizitoriu aduse inculpatului K. potrivit cărora, în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie, a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar, în fapt, să-şi desfăşoare activitatea în continuare la sediul organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman, nu i se pot reţine, deoarece, aşa cum rezultă din actele de urmărire penală, nu a fost cercetat şi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei I. Fapta inculpatului K., aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu, are corespondent în reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei A. Or, raportat la faptul că inculpata I. era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman încă din data de 12.05.2006, anterior venirii la conducerea D.G.A.S.P.C. Teleorman, în calitate de director executiv, a inculpatei A. (07.07.2006), nu avea cum să realizeze elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub forma de participaţie a instigării inculpatei A. cu privire la angajarea inculpatei I."

Analizând sentinţa, apărarea constată că aceasta este consecinţa unei grave erori în interpretarea şi aprecierea mijloacelor de probă.

Înainte de a răspunde la considerentele avute în vedere de instanţa de fond, în opinia majoritară, la condamnarea inculpatului K., s-a făcut referire la observaţia potrivit căreia "nici chiar inculpatul K., prin concluziile formulate de apărătorul său ales, nu a invocat ca temei de achitare dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (cu trimitere la cele două decizii ale Curţii Constituţionale), ci art. 16 alin. (d) lit. c) din C. proc. pen.

Or, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, sunt unanime asupra faptului că temeiurile de achitare instituite de legiuitor prin dispoziţiile art. 16 din C. proc. pen. sunt reglementate într-o anumită ordine, verificându-se, iniţial, dacă fapta există, după care se verifică dacă aceasta este prevăzută de legea penală, iar apoi dacă sunt probe că cel trimis în judecată a comis respectiva faptă ca autor sau într-una din formele participaţie! penale" (pag. 303 din sentinţă).

Într-adevăr, apărarea nu a făcut o astfel de susţinere, întrucât, înainte de a analiza existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de bază - abuzul în serviciu calificat prin scop -, era obligatoriu de stabilit participaţia penală sub forma instigării. Aşadar, în mod logic, abia după o astfel de analiză urma să fie abordată şi chestiunea existenţei sau nu a infracţiunii de abuz în serviciu calificat prin scop. Or, apărarea a susţinut şi susţine în continuare că probele de la dosar sunt insuficiente pentru a dovedi dincolo de orice îndoială că inculpatul K. ar fi determinat-o pe coinculpata A. să săvârşească vreo infracţiune. Prin urmare, în lipsa instigării nu mai era necesară analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, inclusiv prin prisma celor două decizii ale Curţii Constituţionale invocate în opinia majoritară.

Ca o prima remarcă, apărarea a constatat că, pentru a-l condamna pe inculpatul K., instanţa a avut în vedere nu probe certe, ci aprecieri de ordin sociologic sau părerea subiectivă a unei martore, ori speculaţii pur şi simplu.

Or, aşa cum se arată şi în opinia separată, "deoarece în favoarea inculpatului este stabilită prezumţia de nevinovăţie, atât prin legea naţională (art. 4 din C. proc. pen..), cât şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (dar şi prin art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), legiuitorul naţional a prevăzut în mai multe articole dispoziţii de natură a garanta această prezumţie, standardul de condamnare fiind cei mai înalt standard de probaţiune prevăzut de C. proc. pen. pentru dispunerea măsurilor/soluţiilor procesuale de către judecător.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Conform art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

De asemenea, conform art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Astfel, în Decizia nr. 47/2016, Curtea Constituţională menţionează următoarele:

72. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că au fost formulate critici de neconstituţionalitate similare cu privire la dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din C. proc. pen., referitor la care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 111/12.02.2016, prin care a definit (parag. 31 - 33) convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din C. proc. pen. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2) - (4) din C. proc. pen. Chiar dacă judecătorul, asemeni multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. În plus, Curtea a constatat, prin decizia anterior menţionată (parag. 36 - 38), că dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Aşa fiind, având în vedere cele mai sus arătate,Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu afectează prevederile constituţionale ale art. 124.

13. În ce priveşte critica raportată la statul de drept, la principiul supremaţiei legii şi ia dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că tocmai dispoziţiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Ai-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (parag. 131, 134 şi 147), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.

Astfel, la pag. 304 şi 307 se regăsesc, în esenţă considerentele pentru care, în opinia majoritară, s-a apreciat că se află în prezenţa unei instigări. în acest sens, fiind făcute referiri la pag. 305 din sentinţă.

Pentru a ajunge la concluzia arătată, instanţa de fond a făcut trimitere ia studii sociologice, sens în care a reţinut că "puterea este capacitatea unui individ de a influenţa, modifica comportamentul altui individ, de a-l supune voinţei proprii. Conducerea şi puterea sunt esenţial sinonime (F.E. Fiedier).

Este de notorietate faptul că o persoană ce ocupă atât o funcţie politică de conducere, cât şi una de demnitate publică din cadrul organelor autorităţii publice locale are capacitatea de a influenţa opinii, de a determina anumite atitudini, comportamente ale unor persoane sau ale unor grupuri. Poziţia şi procesul de conducere reprezintă influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop determinat (E.Tannenbaum, 1961).

Influenţa este dată atât de puterea poziţiei în sine (în speţă, conferită de funcţia în cadrul organizaţiei politice, cea de preşedinte al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman), în organisme de stat (Consiliul Judeţean Teleorman - preşedinte), cât şi de puterea personală, decurgând din cea a poziţiei (contacte interpersonale pe care le-a cultivat de-a lungul timpului şi care i-au permis la un anumit moment dat să exercite influenţă asupra celorlalţi).

Or, este cunoscut faptul că o persoană cu cât deţine mai multă putere, cu atât este mai larg teritoriul de manevră ai acesteia şi cu atât mai sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicate (n.a. nu se indică autorul citatului).

După cum lesne se poate constata, în opinia majoritară se încearcă a se acredita ideea că tot acest cadru instituţional îi conferea inculpatului K. "contextul favorabil iniţierii şi desfăşurării activităţii infracţionale." Or, obligaţia instanţei era aceea de a dovedi dincolo de orice îndoială că inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să săvârşească infracţiuni, iar nu că ar fi posibilă o astfel de ipoteză doar prin prisma "contextului favorabil."

Un al doilea argument constă în afirmaţia martorei TTTT.:

K. era un fel de Dumnezeu, în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere.

Faptul că această afirmaţie este fondată şi nu este făcută în mod tendenţios este demonstrat de modul în care inculpata A., în acţiunile întreprinse, se raportează la poziţia oficială a inculpatului, respectiv îl informează despre cum va acţiona în anumite decizii personale. Astfel, în momentul în care a aflat că este vacantă funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, inculpata A. a menţionat în declaraţia sa că am aplicat pentru această funcţie, dar l-am informat şi pe domnul K. de intenţia de a candida pentru funcţia respectivă" (pag. 306).

Cu privire la această precizare, în opinia separată se arată:

"Cu atât mai puţin, nu se pot reţine ca probe temeinice în acuzare afirmaţii sau opinii personale ale unui martor (K. era un fel "de Dumnezeu" în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere - martora TTTT.), având în vedere că martorul, conform art. 114 alin. (1) din C. proc. pen., este audiat cu privire la fapte sau împrejurări de fapt, iar nu cu privire la opinii sau păreri personale despre persoana inculpatului.

Apărarea face referiri la sentinţă, la opinia majoritară cu privire la afirmaţia martorei TTTT., la modalitatea de punere în practică de către A., la declaraţia martorei AAA.

Apărarea menţionează că, plecând de la această premisă, un fel de prezumţie irefragabilă a conducătorului de instituţie vinovat pentru toate faptele subordonaţilor, la pag. 307 - 308 din sentinţă sunt menţionate dispoziţiile legale din care rezultă că DGASPC Teleorman se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman.

De asemenea, în loc să stabilească dacă inculpatul K. a instigat-o sau nu pe coinculpata A., instanţa de fond, în opinia majoritară, se preocupă de influenţa instituţională a acestuia, ca preşedinte al Consiliului Judeţean, asupra angajaţilor DGASPC, concluzionând că "exista cadrul normativ care-i permitea inculpatului să interfereze în activitatea Direcţiei. Astfel, art. 14 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Judeţean Teleorman, aprobat prin hotărârea Consiliului Judeţean nr. 28/27.05.2002, prevede că preşedintele Consiliului Judeţean este cel care coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea Consiliului Judeţean, propune Consiliului Judeţean numirea şi eliberarea din funcţie în condiţiile legii a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia, coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia publică. Corelativ dispoziţiilor ce reglementau atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean, existau şi prevederi care permiteau directorului executiv să interfereze, personal, cu acesta: directorul general informează pe preşedintele Consiliului Judeţean despre orice problemă în care e necesar sprijinul şi ajutorul acestor autorităţi (art. 4 lit. n) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale), fapt de natură să demonstreze legătura de subordonare care exista între directorul general/executiv al Direcţiei şi preşedintele Consiliului Judeţean.

Deşi inculpatul a susţinut că nu ar fi intervenit în activitatea Direcţiei, chiar dacă cadrul legal i-ar fi permis acest lucru, un episod relatat de inculpata F. contrazice susţinerile acestuia, depoziţia fiind edificatoare în a demonstra faptul că, în realitate, inculpatul K. controla activitatea Direcţiei, era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în cadrul instituţiei, se implica activ în rezolvarea problemelor ivite, dădea dispoziţii într-un mod autoritar, fără să lase loc altor discuţii, îşi impunea punctul de vedere. Totodată, cele învederate de către inculpata F. conferă credibilitate susţinerilor inculpatelor A. şi I., privind activitatea infracţională a inculpatului K." (pag. 311).

Din cele prezentate mai sus rezultă că motivarea soluţiei de condamnare este rezultatul nu aprecierii probelor, ci al unor raţionamente care exced normelor de procedură în materie.

În mod concret, în sentinţă se precizează că potrivit prevederilor art. 25 din C. pen. 1969, instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină prin orice mijloace pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Dispoziţiile au fost preluate fără modificări în art. 47 din C. pen. în vigoare.

Dar, deşi menţiunile instanţei de fond, în opinia majoritară, corespund doctrinei, aplicarea acestor considerente la situaţia factuală din dosar s-a făcut în dispreţul probelor administrate.

După cum se poate lesne observa, instanţa de fond, în opinia majoritară, se străduieşte să dovedească, prin elemente care exced teoriei probelor, influenţa pe care o avea inculpatul K. ca preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman şi ca preşedinte al filialei Teleorman a HHHH.

Or, instigarea are în vedere determinarea unei persoane să săvârşească o infracţiune, influenţa intrând în conţinutul altor fapte penale. Aşa cum o prezintă şi o analizează instanţa de fond, în opinia majoritară, presupusa influenţă ar intra în latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Astfel, în acest text, subiectul activ se foloseşte "de influenţa ori autoritatea sa în scopul", condiţie pe care însă art. 25 vechiul C. pen. nu o are în vedere.

De asemenea, deşi la pag. 314 a sentinţei se reţine că "instigarea are un caracter complex care presupune, în primul rând, o activitate psihică, internă, constând în conceperea faptei, decizia ca fapta respectivă să fie săvârşită de o altă persoană, şi în al doilea rând, acestei activităţi interne îi urmează o activitate fizică externă, constând în căutarea celui care urmează să comită fapta, obţinerea asentimentului acestuia şi determinarea lui, efectivă, să aducă la îndeplinire hotărârea infracţională luată de instigator", instanţa de fond, în opinia majoritară, nu a ţinut seama de aceste considerente doctrinare în aprecierea probelor.

Din această perspectivă, la pag. 306, se reţine că declaraţia "cea mai sugestivă şi relevantă" referitoare la persoana inculpatului K. aparţine martorei TTTT., care a precizat că "K. era un fel de Dumnezeu, în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere."

Construindu-şi întreaga motivare pe această afirmaţie, instanţa de fond, în opinia majoritară, omite să facă referire la declaraţia aceleiaşi martore din faza de urmărire penală, când, la 21.09.2014, a precizat că "la nivelul DGASPC Teleorman, este cunoscut de către toate persoanele care lucrează, faptul că persoanele care figurează angajate şi nu vin la serviciu se bucura de protecţia directorului general al DGASPC A., respectiv YY. fiind nepoata acesteia, iar I. şi J. fiind persoane care lucrează în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, bucurându-se de protecţia directorului ca urmare a acestui fapt".

Este evident că instanţa de fond, în opinia majoritară, face din afirmaţia respectivă un fel de regina probelor, în condiţiile în care martora a precizat că "eu niciodată nu am vorbit cu K." (declaraţia dată în faţa instanţei de judecată).

Mai mult, o astfel de părere subiectivă, căreia i s-a dat o forţă probantă surprinzătoare şi nefirească, este contrazisă de alţi martori.

De pildă, martora VVVV. a declarat în faţa instanţei de fond că "în perioada în care domnul K. a îndeplinit funcţia de preşedinte a consiliului judeţean Teleorman acesta nu a avut o atitudine care să-i insufle teamă angajaţilor.

Eu personal nu am simţit ceva în sensul întrebării apărătorului inculpatului, adică nu pot afirma că avea o atitudine dictatorială."

De asemenea, martora XX. a declarat în faţa instanţei de fond că "K. nu avea un comportament dictatorial însă era foarte exigent, în sensul că dorea ca toate documentele şi lucrările să fie efectuate în conformitate cu legea." Dintr-o altă perspectivă, în susţinerea vinovăţiei inculpatului K., instanţa de fond, în opinia majoritară, deşi era obligată să înlăture toate dubiile ce-i profitau acestuia, le adânceşte şi mai mult.

Astfel, la pag. 323 din sentinţa este reţinută expresia inculpatei F., aceasta precizând în faţa instanţei de fond că "nu sunt eu cea care face cărţile", referindu-se la o discuţie purtată cu inculpata C. În lipsa oricărei probe, în sentinţă se reţine că "prin folosirea expresiei care face cărţile, este evident că trimiterea era făcută la o persoană cu influenţă, iar în ansamblul probator al cauzei, această persoană care avea influenţă şi autoritate, era inculpatul K."

Raţionamentul folosit în opinia majoritară este specific pentru întreaga motivare cu privire la existenţa vinovăţiei inculpatului K. Deşi se arată că "este evident că trimiterea se referă la inculpatul K.", această evidenţă nu este probată în niciun fel. Inculpata, atunci când a declarat că nu e persoana care "face cărţile", nu s-a referit nici măcar aluziv la inculpatul K.. Evident este doar faptul că în aceeaşi declaraţie inculpata F. a precizat că "în urma discuţiei cu d-na C. mi-am dat seama că cele două, J. şi I., sunt protejate de dna C."

În acelaşi sens, la pag. 324 se reţine că "relevantă este şi atitudinea inculpatei A., pasivă, de resemnare şi neputinţă, atunci când angajaţii din subordine o abordează cu subiectul prezenţei celor două angajate în cadrul Direcţiei Generale, preferând să-şi îndemne subordonaţii la «tăcere» - «tăcerea e de aur» (declaraţie martor KKKK.), «să-şi vadă de treabă» (declaraţie inculpat H.), ceea ce demonstrează că hotărârea de a le menţine în funcţie, în cadrul Direcţiei, a celor două angajate nu a fost luată din iniţiativa inculpatei, ci ca urmare a determinării sale de către inculpatul K. în acest sens, fiind în imposibilitatea de a le sancţiona, întrucât risca, la rândul său, să fie sancţionată disciplinar.

De altfel, AAA. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, a expus raportul dintre inculpata A. şi inculpatul K., faptul că aceasta se subordona şi respecta dispoziţiile preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, chiar şi pe cele verbale: Menţionez că în perioada în care am avut-o director pe A., am realizat că situaţia privitoare la cele două angajate o depăşea chiar şi pe aceasta, deoarece aceasta se subordona întru totul oricărei dispoziţii verbale dată de Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman şi al Organizaţiei HHHH. Teleorman."

Ca şi în cazul precedent, în opinia majoritară sunt invocate două expresii neutre ale martorei KKKK. şi ale inculpatului H., fără nicio legătură cu inculpatul K.

În realitate, martora KKKK. a declarat că nu a avut "niciodată acces la informaţii, în sensul cine le-a angajat şi cine le sprijinea pe cele doua, ci numai ca le tolera, în sensul ca directorul general era cel care tolera aceasta situaţie".

De asemenea, inculpatul H. a precizat:

"Mi-a fost frică să nu fiu dat afară de dna A. (...) Nu cunosc dacă dna J. era susţinută de cineva."

Prin urmare, din cele două declaraţii nu rezultă nicidecum că inculpatul K. a determinat-o pe inculpata A. să le menţină în funcţie pe cele două angajate.

Cât priveşte depoziţia martorei AAA., este evident că ne aflăm în prezenţa unei păreri personale, care nu are nicio bază reală, ci doar o interpretare a raporturilor de subordonare instituţională a celor două entităţi administrative.

Ignorând cu desăvârşire probele de nevinovăţie a inculpatului K., instanţa de fond, în opinia majoritară, menţionează la pag. 326 că "susţinerile inculpatei A. că ar fi avut discuţii doar cu K., fără a fi prezente şi alte persoane, par credibile şi în contextul celor afirmate de martorul NNNN. care a arătat: pe doamna A. care era directoarea D.G.A.S.P.C am văzut-o când se ducea să rezolve probleme, atât la secretarul judeţului, cât şi la preşedintele Consiliului Judeţean, neprecizând că i-ar fi văzut împreună la aceste discuţii."

Surprinde folosirea expresiei "par credibile", ceea ce sugerează inexistenţa certitudinii chiar şi pentru autorii opiniei majoritare. Căci o soluţie judecătorească trebuie să se bazeze nu pe aparenţe, ci pe situaţii factuale probate dincolo de orice incertitudine.

Şi aici opinia majoritară ignoră precizările făcute de martorul NNNN., declaraţiile acestuia contrazicând fundamental susţinerile inculpatei A. Or, în opinia majoritară nici măcar nu se mai face o analiză a declaraţiilor martorului, acestea fiind ignorate cu desăvârşire. Omisiunea nu e deloc întâmplătoare, fiindcă dacă le-ar fi analizat, întreaga motivare, bazată pe interpretări trunchiate şi pe raţionamente false, s-ar fi fisurat.

Şi ca o încununare a acestor raţionamente, în cuprinsul sentinţei, în opinia majoritară, se regăseşte de două ori o întrebare retorică în măsură să dovedească tocmai nevinovăţia inculpatului K.

În acest sens, la pag. 326 se menţionează:

"Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul K. care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar În prezenţa martorei FFFF. şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei A. că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu K.?"

De asemenea, o pagină mai departe, întâlnim aceeaşi întrebare:

"Or, dacă cu inculpata I. a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă şi susţinerea inculpatei A. potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, J. şi I.?"

Prin urmare, invocând probabilitatea unor fapte, iar nu certitudinea lor, instanţa de fond, în opinia majoritară, ajunge să înfrângă o prezumţie de nevinovăţie prin ignorarea mijloacelor de probă.

Raţionamentele pe baza cărora s-a ajuns la condamnarea inculpatului K. nu au nicio legătură cu instituţia aprecierii probelor, fiind o nepermisă abdicare de la principiul in dubio pro reo. Plasându-se mereu în sfera probabilităţilor, motivarea soluţiei de condamnare a inculpatului K. este cea mai elocventă expresie a principiului enunţat de Mencius:

"Acolo unde există voinţa de a condamna, există şi probe." Pentru că, dacă s-au invocat astfel de speculaţii în opinia majoritară, de ce n-ar fi credibil să bănuim rezonabil că s-a urmărit cu orice preţ condamnarea inculpatului K.?

La aceeaşi pagină 326 se precizează că declaraţia martorei XX. este nerelevantă doar pe considerentul că inculpata A. "nu a menţionat-o (n.a. pe martoră) că ar fi fost prezentă" Aşa cum se va arăta mai departe, martora răspundea de DGASPC, în calitatea sa de secretar al judeţului Teleorman. Or, dacă această martoră avea în subordine directă DGASPC, de ce n-ar fi credibilă prezenţa sa la discuţiile referitoare la activitatea instituţiei respective?

Ceea ce ignoră instanţa de fond, în opinia majoritară, este faptul că, raportat la acuzaţiile aduse prin rechizitoriu, inculpatul K. a fost pus în situaţia de a face dovada unor fapte negative - că nu s-a întâlnit niciodată cu inculpata A. pentru a discuta menţinerea în funcţie a celor două angajate. Aceasta în condiţiile în care inculpata A. a prezentat mereu o altă versiune cu privire la aceste presupuse întâlniri, atât ca loc, ca timp şi ca prezenţă a unor persoane participante la discuţii. în apel, situaţia nu s-a schimbat, dimpotrivă, inculpatul K., ca o consecinţă a considerentelor din opinia majoritară, fiind nevoit să dovedească o altă împrejurare negativă, şi anume că nu era (...) "un fel de Dumnezeu"

La paginile 326 - 327, opinia majoritară abundă de expresiile "plauzibilă", "par credibile" şi de raţionamente per a contrario, în încercarea de a motiva ceea ce poate fi motivat - existenţa instigării presupus exercitată de către inculpatul K. asupra coinculpatei A. Or, în Sentinţa penală nr. 460 din 15.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 81/22.06.2015 (publicată, www.x.ro) a Completului de 5 judecători, care a menţinut-o, achitarea a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., tocmai pe motiv că "se solicită condamnarea inculpaţilor pe coroborarea unor probe indirecte, care au caracterul unor indicii, în opinia instanţei, insuficiente să conducă, în mod cert, la stabilirea vinovăţiei acestora. Or, spre deosebire de probele directe - care sunt apte prin ele însele, dată fiind legătura directă a acestora cu existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului, să conducă la o soluţie certă în cauză, probaţiunea prin probe indirecte este mult mai complexă, fiind necesară strângerea unui ansamblu de probe indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la fapta ce face obiectul acuzării".

Analizând din această perspectivă, sentinţa, în opinia majoritară, orice observator obiectiv constată că, prin folosirea expresiilor la care am făcut referire mai sus - "plauzibilă", "par credibile" - şi a celor două întrebări retorice, versiunea din hotărârea judecătorească nu exclude versiunea susţinută de apărare.

Cât priveşte observaţia că mulţi inculpaţi şi martori au răspuns că "nu-şi amintesc" unele aspecte, o astfel de atitudine este uşor explicabilă, fiind vorba totuşi de împrejurări petrecute în urmă cu 6 - 12 ani.

O situaţie aparte o reprezintă declaraţiile martorului MMMM., în opinia majoritară reţinându-se că răspunsul respectiv al acestuia "creează îndoieli cu privire la obiectivitatea celor declarate" (pag. 327). Ignorând iarăşi evidenţele, instanţa de fond, în opinia majoritară trebuia să constate că martorul a susţinut constant pe întreaga durată a procesului penal că nu a discutat niciodată cu inculpata A. despre cele două angajate.

În cele din urmă, o gravă eroare s-a făcut şi atunci când s-au interpretat răspunsurile inculpaţilor K. şi A. din procesul-verbal de confruntare. Or, întrebarea adresată de către instanţă, "dacă K. şi-a folosit influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra unei persoane din conducerea DGASPC Teleorman?, a vizat-o implicit şi pe inculpata A., aceasta făcând parte din conducerea DGASPC. Este surprinzătoare motivarea opiniei majoritare, în condiţiile în care, în virtutea rolului activ recunoscut de procedura penală, judecătorii din complet puteau cere completarea, fie a întrebării, fie a răspunsului dacă nu le considerau suficient de explicite. Din această perspectivă, este lesne de observat că niciun membru al completului de judecată nu a apreciat că întrebările şi răspunsurile inculpaţilor cu ocazia confruntării ar fi insuficient de clare.

La pag. 329 din sentinţă se face referire la "interesul" urmărit de inculpatul K. prin determinarea coinculpatei A. de a le menţine în funcţie pe cele două, deşi în realitate acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman. Din nicio probă nu rezultă o astfel de susţinere, menţiunea respectivă fiind o altă supoziţie a instanţei de fond, în opinia majoritară. Pe de altă parte, întorcându-ne la rigoarea juridică, instanţa de fond, în opinia majoritară trebuia să facă dovada intenţiei directe calificate prin scop a inculpatului K., condiţie esenţială prin raportare la infracţiunea reţinută în sarcina coinculpatei A.. Lecturând opinia majoritară s-a constatat că nu se face nicio discuţie cu privire la latura subiectivă atunci când se reţine că inculpatul K. a instigat-o pe coinculpata A. pentru ca inculpatele I. şi J. să obţină un folos patrimonial.

În cele din urmă, deşi în opinia majoritară se precizează că probaţiunea ţine mai degrabă de temeinicia şi fiabilitatea probelor, în realitate, aprecierea acestora nu a ţinut seama tocmai de enunţul respectiv. Dacă ar fi examinat probele din perspectiva acestor două condiţii, instanţa de fond, în opinia majoritară, ar fi constatat netemeinicia acuzaţiei aduse inculpatului K.

Însă cea mai evidentă sincopă în logica juridică în pronunţarea unei astfel de soluţii este contradictorialitatea ireconciliabilă între condamnarea inculpatului K. pentru o infracţiune şi achitarea pentru cealaltă, ambele fiind presupus comise în forma instigării şi asupra aceluiaşi autor. În acest sens apărarea arată instanţei de apel chiar descrierea unitară a acuzaţiei, aşa cum apare în rechizitoriu.

Cu privire la instigare la infracţiunea de fals intelectual, la pag. 334 din sentinţă se precizează că "în cauză, nu s-a dovedit - şi nici rechizitoriul nu a descris - dacă inculpatul K. i-ar fi solicitat inculpatei A. să săvârşească aceste falsuri, probele administrate nedemonstrând că inculpatul a cunoscut modalitatea în care inculpata A. a dat curs instigării de a le menţine în funcţie. Hotărârea inculpatei A. de a încălca legea penală, prin realizarea falsurilor, nu îi poate fi imputată inculpatului K., atâta timp cât nu există date din care să rezulte faptul că i-ar fi solicitat expres inculpatei să procedeze într-un anumit mod.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care aflarea adevărului, consacrat în art. 103 alin. (2) C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii.

Deşi aici, în opinia majoritară, se reţine principiul in dubio pro reo, activitatea de instigare fiind exercitată, potrivit acuzării, asupra aceleiaşi persoane, inculpata A., pentru cealaltă infracţiune raţionamentul nu mai funcţionează, de parcă soluţiile ar fi fost pronunţate de două completuri de judecată diferite.

Din această perspectivă, instanţa de fond, în opinia majoritară, nu a făcut nicio analiză cu privire la existenţa aşa-zisului concurs real de infracţiuni, art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. reţinut în rechizitoriu. După cum se poate observa din conţinutul rechizitoriului, cele două infracţiuni nu sunt descrise separat, ci unitar, lăsându-se să se înţeleagă că ar fi existat o singură acţiune soldată cu două urmări diferite (a se vedea pag. 141). Prin urmare, deşi se descrie un concurs ideal de infracţiuni, acuzarea reţine însă dispoziţiile art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

Concluzionând sub acest aspect, dacă instanţa de fond, în opinia majoritară, ar fi rămas fidelă propriului raţionament, ar fi trebuit să constate aplicarea principiului in dubio pro reo şi pentru prima infracţiune, cea de instigare la abuz în serviciu.

Aşa cum am susţinut şi în concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor la fond, apărarea apreciază că în cauză nu există probe suficiente cu privire la vinovăţia inculpatului K.

În descrierea presupuselor infracţiuni, acuzarea pleacă de la două premise false, în încercarea de a convinge un observator obiectiv că determinarea inculpatei A. a avut ca temei poziţia primului în cadrul administraţiei locale.

Astfel, în primul caz, se susţine că "în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, inculpatul K. coordona şi controla activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, instituţie în cadrul căreia au fost încadrate inculpatele J. şi I. de unde au şi încasat salariul corespunzător însă fără a se prezenta la locul de muncă şi fără a desfăşura nici un fel de activitate.

Aceasta, în condiţiile în care, la aceeaşi pagină din rechizitoriu se reţine că "potrivit art. 17 din regulament, Conducerea Direcţiei Generale se asigura de Directorul Executiv şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament."

Apărarea face referiri cu privire la împrejurarea mai sus arătată cu declaraţia inculpatului K., declaraţia martorei VVVV. de la 15.02.2018, declaraţia martorei XX., de la 21.03.2018.

Se menţionează de către acuzare că susţinerile inculpatului K. se coroborează şi cu:

- dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a DGASPC, care prevăd că "Direcţia Generală este instituţia publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea Consiliului Judeţean, respectiv a Consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti (...)"

- art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "Colegiul Director îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) analizează şi controlează activitatea Direcţiei generale; propune directorului executiv măsurile necesare pentru îmbunătăţirea activităţilor Direcţiei generale;

b) avizează proiectul bugetului propriu al Direcţiei generale şi contul de 'încheiere a exerciţiului bugetar;

c) avizează proiectul strategiei şi rapoartelor elaborate de directorul executiv al Direcţiei generale, potrivit art. 8 alin. (3) lit. d) şi e); avizul este consultativ;

d) propune consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, modificarea structurii organizatorice şi a regulamentului de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale, precum şi rectificarea bugetului, în vederea îmbunătăţirii activităţii acesteia;

g) întocmeşte şi propune spre avizare, respectiv aprobare, potrivit legii, statul de funcţii, precum şi premierea şi sporurile care se acorda la salariul personalului Direcţiei generale"

- art. 6 din acelaşi act normativ care prevede că secretarul judeţului este preşedinte al Colegiului Director al DGASPC.

În consecinţă, inculpatul K. nu avea atribuţii de coordonare şi control privind activitatea DGASPC, aşa încât prima premisă de la care procurorul pleacă în descrierea presupusei infracţiuni este falsă.

În al doilea caz, se arată că "inculpatul K., în calitate de preşedinte ai Consiliului Judeţean Teleorman, în subordinea directa a căruia se afla DGASPC Teleorman, ar fi avut atât obligaţia, cât şi posibilitatea reală de sancţionare a inculpatelor J. şi I., în condiţiile în care cunoştea că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, al cărui preşedinte era, şi nu în cadrul DGASPC Teleorman" (pag. 35).

Cu privire la aceste susţineri, apărarea face referire la conţinutul declaraţiei inculpatul K.

Susţinerile inculpatului K. se coroborează şi cu:

- dispoziţiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 1434/2004, potrivit cărora "Directorul Executiv controlează activitatea personalului din cadrul Direcţiei Generale, şi aplica sancţiuni disciplinare acestuia" - deci nu Preşedintele Consiliului Judeţean, şi nici altcineva;

- dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ, care prevăd că:

"(1) Funcţiile publice de director executiv şi director executiv adjunct se ocupă prin concurs, în condiţiile legii.

(2) Candidaţii pentru ocuparea posturilor de director executiv sau, după caz, director executiv adjunct trebuie să aibă o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani şi să fie absolvenţi cu diplomă de licenţă ai învăţământului universitar de lungă durată în unul dintre următoarele domenii:

a) psihologie;

b) sociologie;

c) asistenţă socială;

d) ştiinţe umaniste;

e) ştiinţe administrative;

f) ştiinţe juridice;

g) ştiinţe economice;

h) medicină.

(3) Pentru participarea ta concursul organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere, pe lângă condiţiile prevăzute la alin. (2), candidaţii trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul administraţiei publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice sau programe de perfecţionare în administraţia publică cu durata de minimum un an.

(6) Concursul pentru ocuparea funcţiei publice de director executiv sau, după caz, director executiv adjunct se organizează de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, potrivit dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare.

(7) Prin derogare de la prevederile art. 22 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003, cu modificările ulterioare, comisia de concurs se numeşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, fiind constituită din:

a) secretarul unităţii administrativ-teritoriale;

b) un reprezentant al consiliului judeţean sau, după caz, un reprezentant al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti;

c) un reprezentant al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului sau, după caz, un reprezentant al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap;

d) 2 reprezentanţi ai Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, dintre care cel puţin unul ocupă o funcţie publică echivalentă cu funcţia pentru care s-a organizat concurs."

O astfel de concluzie este exprimată şi în opinia separată:

"Se reţine, cu privire la inculpata A., care a devenit director executiv/general la data de 07.07.2006, funcţie publică, că potrivit art. II din Hotărârea Guvernului nr. 1.896/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, care nu sunt încorporate în forma republicată a Hotărârii Guvernului nr. 1.434/2004: Art. II. - Directorii generali şi directorii generali adjuncţi care nu au statut de funcţionar public asigură conducerea Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului până la ocuparea posturilor de director executiv, respectiv director executiv adjunct, prin concurs, în condiţiile legii.

Astfel, nu există niciun indiciu temeinic pentru susţinerea afirmaţiilor inculpatei A., în sensul, că se temea de posibila sa sancţionare de către inculpatul K., care avea calitatea de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, ori pentru sugerarea ipotezelor că ar fi existat, în mod real, riscuri cu privire la finanţarea activităţii DGASPC Teleorman, respectiv, cu privire la aprobarea organigramelor ori statelor de funcţii pentru această direcţie.

Invocarea disp. art. 10 din Regulamentul DGASPC Teleorman, în sensul că numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a Directorului generai al Direcţiei generale se fac la propunerea preşedintelui Consiliului judeţean, prin hotărâre a Consiliului judeţean, este una strict formală, această dispoziţie fiind valabilă în cazul tuturor direcţiilor generale de acest tip din ţară, existând suficiente garanţii legale specifice pentru funcţionarii publici în cazul cercetării şi sancţionării disciplinare abuzive.

De altfel, câteva dispoziţii din acest Regulament sunt suficiente pentru a înlătura afirmaţiile referitoare la pretinsa teamă sugerată de inculpata A. în declaraţiile sale:

- art. 15 Conducerea Direcţiei Generale se asigura de Directorul general şi de Colegiul Director, conform prevederilor legale şi prezentului regulament.

Preşedintele Colegiului director este Secretarul judeţului.

În situaţia în care preşedintele Colegiului director nu-şi poate exercita atribuţiile, acestea sunt exercitate de către Directorul general al Direcţiei generale.

- art. 17 (1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile colegiului director se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale.

Cu toate acestea, se constată că, deşi a făcut unele referiri la astfel de temeri care au avut scopul să atenueze din responsabilitatea şi răspunderea juridică din prezenta cauză penală, ce îi revenea potrivit funcţiei de director general al DGASPC Teleorman, acest aspect încadrându-se însă în dreptul la apărare al acesteia, fiind făcute referiri la conţinutul declaraţiei inculpatei A. de la Înalta Curte, precum şi la procesul-verbal de confruntare între inculpata A. şi inculpatul K.

În final, cu privire la cele menţionate, se poate constata că, în lipsa unor probe certe, aspectele constând în invocarea funcţiei/funcţiilor îndeplinite de inculpatul K., în invocarea dispoziţiilor legale menţionate în actul de acuzare - inclusiv cele din Legea nr. 215/2001 - ori regulamentare referitoare la subordonarea DGASPC Teleorman, la finanţarea acestei direcţii din bugetul local, la dispoziţiile prevăzute de lege pentru sancţionarea disciplinară a Directorului general al Direcţiei generale la propunerea preşedintelui Consiliului judeţean, prin hotărâre a Consiliului judeţean, la relaţia de subordonare derivată din lege, etc. constituie argumente în acuzare, iar nu probe în acuzare" (pag. 419).

Din cele arătate mai sus, rezultă, că pretinsa influenţă pe care inculpatul K. ar fi avut-o în calitatea sa de preşedinte al CJ Teleorman este o simplă afirmaţie a acuzării, neînsoţită de vreo dovadă. Or, apărarea a demonstrat, pe baza unor dispoziţii legale, că inculpatul K. nu le putea menţine în funcţie pe coinculpatele J. şi I., aşa cum se susţine în rechizitoriu.

De altfel, lipsa de rigoare juridică a acuzării este evidentă, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă, cele două au fost promovate prin dispoziţii ale directorului DGASPC, după cum urmează:

a. "Prin Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 21 decembrie 2009, inculpata J. a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară - referent II.

Prin Dispoziţia nr. x din 1.11.2010 a Directorului DGASPC Teleorman, începând cu data de 01 noiembrie 2010 inculpata J. - referent II, gradaţia 5 în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5 în cadrul aceluiaşi serviciu " (pag. 19 din rechizitoriu).

b. "începând cu data de 21.12.2009, prin Dispoziţia Directorului DGASPC Teleorman nr. 1260 din 21.12.2009 inculpata I., salariata în cadrul Serviciului Secretariat, a fost promovată din funcţia de referent III la treapta superioară - referent II" (pag. 29 din rechizitoriu).

Prin urmare, nici această premisă nu este reală, aşa încât şi concluziile la care acuzarea ajunge sunt false.

Astfel, potrivit susţinerilor din rechizitoriu, participaţia inculpatului K. pentru ambele infracţiuni constă în forma instigării, prev. de art. 25 din vechiul C. pen. Or, în acord cu doctrina în materie, activitatea de instigare are un caracter complex, presupunând, atât o activitate psihică, cât şi una fizică, ea trebuind să se manifeste în mod efectiv printr-o acţiune. Activitatea de determinare trebuie, aşadar, să se efectueze cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că îl determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să accepte rezultatul acelei fapte.

Se face referire la declaraţia inculpatului K. cu privire la instigare şi se arată că în probaţiunea acestei presupuse activităţi, acuzarea invocă cu precădere declaraţiile coinculpatei A. de la instanţă, de la 23 mai 2017, ca probe directe. De asemenea se arată sub acelaşi aspect susţineri ale martorei AAA.

După cum se poate observa, în timp ce inculpata A. plasează momentul respectiv în anul 2008, martora AAA. vorbeşte despre anul 2007. De asemenea, inculpata, conform propriilor mărturisiri, nu a cunoscut la acel moment situaţia celor două angajate, inclusiv presupusa protecţie acordată de inculpatul K., împrejurare pe care ar fi aflat-o de la inculpata C. De altfel, şi în confruntarea cu inculpatul K. de la termenul de judecată din 21.03.2018, inculpata A. a precizat că "I-am adus la cunoştinţă inculpatului situaţia celor două (...) în anul 2008, când la rândul meu am fost informată de şefa personalului AAA.." Prin urmare, inculpata A. nu putea să-i spună martorei că "domnul K. ştie despre această situaţie." Mai mult, martora nu a precizat niciodată că la întâlnire ar fi participat şi inculpata C.

Audiată la termenul de judecată din 03.10.2017, inculpata C. a menţionat că "anterior anului 2014 eu nu am făcut afirmaţia ca se cunoştea ca vreuna din cele două ar fi fost protejată. (...)

Prin exprimarea ca cineva este protejat eu am înţeles să definesc situaţia în care existau unele persoane care veneau la serviciu când voiau, îşi făceau lucrările când voiau, nu respectau termenele."

În declaraţiile sale din faza de urmărire penală, inculpata I. nu a făcut vorbire despre o astfel de întâlnire. Mai mult, chemarea sa la DGASPC Teleorman, pentru a-şi desfăşura acolo activitatea, conform contractului de muncă, s-a produs în alt context decât cel relatat de inculpata A., şi anume:

"în iarna anului 2010 am primit de la DGASPC Teleorman, în scris, o solicitare de a mă prezenta ia serviciu, la DGASPC Teleorman, şi începând cu data adresei, din câte îmi amintesc 06.12.2010, m-am prezentat la serviciu la DGASPC Teleorman" (declaraţia din 08.05.2014).

În opinia separată, se reţine că "inculpata I. a dat în cursul urmăririi penale o declaraţie în calitate de martor şi o declaraţie în calitate de suspect.

Eu nu am fost niciodată protejata lui K., nu am făcut parte din cercul lui relaţional.

Arăt că niciodată nu am avut vreo discuţie cu d-na G. în legătură cu angajarea şi menţinerea pe post a subsemnatei. De altfel, nu m-am întâlnit niciodată cu dânsa.

Atât eu, cât şi J. i-am spus d-nei director să se hotărască unde mergem şi noi ne vom conforma" (pag. 438).

Mai mult, în aceeaşi opinie se mai arată că "declaraţiile inculpatei I. sunt singulare şi nu se coroborează cu alte probe certe care, pe de o parte, să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 4 din C. proc. pen., iar pe de altă parte, să realizeze standardul de probaţiune prev. de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. necesar pentru reţinerea acestei acuzaţii în cazul inculpatului K.

Declaraţiile coinculpatei I. nu numai că sunt singulare, necoroborate cu alte probe certe, dar au şi un caracter incert prin constatarea completării detaliilor după circa 12 ani de la data angajării sale, fără să existe o explicaţie rezonabilă pentru aceste completări.

De altfel, tocmai acest principiu a stat la baza adoptării Deciziei nr. 17/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320¹ din C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 320¹ din C. proc. pen. şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă).

Acest principiu, referitor la valoarea probatorie a declaraţiei dată de un coinculpat care a optat pentru recunoaşterea învinuirii, este relevat şi de o altă instituţie procesual penală (acordul de recunoaştere a vinovăţiei). Astfel, în art. 478 alin. (5) din C. proc. pen. se prevede că dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţiei a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.

În consecinţă, principiul enunţat în art. 478 alin. (5) din C. proc. pen. se aplică mutatis mutandis şi în cazul în care unul dintre coinculpaţi face declaraţii de recunoaştere a învinuirii.

De altfel, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de martor are un sens autonom, în accepţiunea europeană, atâta timp cât pe baza unei declaraţii date, fie de un martor stricto sensu, fie de un coinculpat, de un expert sau de o parte civilă se poate întemeia, într-o măsură substanţială, condamnarea celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, aceste declaraţii constituie mărturii în acuzare ce cad sub incidenţa garanţiilor prevăzute de art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din aceeaşi perspectivă, inculpata J. a declarat în faza de urmărire penală, la 05.04.2016, că "nu îmi amintesc sa fi avut vreo discuţie cu directorul DGASPC Teleorman A. prin care aceasta să îmi ceară în mod expres sa merg şi să lucrez la DGASPC şi precizez încă o dată cu siguranţă că aceasta cunoştea situaţia mea respectiv ca eu lucrez în fapt pentru HHHH., la sediul acestei organizaţii şi nu la DGASPC Teleorman."

Din cele prezentate mai sus, a rezultat că o primă susţinere a inculpatei A. nu se coroborează cu nicio altă probă din dosar.

În continuarea susţinerilor sale, inculpata A. a mai declarat:

"Deoarece cele două nu şi-au rezolvat problema, a doua zi, m-am prezentat la d-nul K. pentru a verifica dacă e adevărat ce mi-au spus cele două.

D-nul K. mi-a spus că are cunoştinţa despre situaţie şi ca va rezolva situaţia în cel mai scurt, în sensul că în cei mai scurt timp le va angaja ia organizaţia HHHH. Teleorman.

Lui AAA. i-am explicat ce am discutat cu d-nul K. şi să urmărească situaţia şi să mă informeze.

Această situaţie a celor două angajate a durat până în anul 2014.

Eu atâţia ani nu am luat nicio măsură pentru că aşteptam tot timpul ca d-nul K. să ia dânsul o măsură pentru a le angaja pe cele doua la HHHH. Teleorman."

Deşi inculpata pretinde că i-a cerut martorei AAA. "să urmărească situaţia şi să o informeze", aceasta din urmă a precizat în faţa instanţei de judecată o altă stare de fapt:

"Situaţia celor două am mai discutat-o cred că în fiecare an când se făcea organigrama, iar doamna director A. îmi spunea acelaşi lucru.

Având în vedere ca doamna director îmi spunea că nu e treaba mea nu am cerut explicaţii suplimentare. (...)

Singura interacţiune profesională în legătura cu situaţia celor două angajate a fost cu doamna director A. (subl. n.)

Atunci când erau în discuţie organigramele doamna director A. mi-a spus că va discuta situaţia celor doua angajate cu preşedintele Consiliului Judeţean.

Relaţiile dintre doamna director A. şi preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, domnul K., erau cele ce decurgeau din subordonarea ierarhică faţă de consiliul judeţean."

Cu privire la aceste susţineri, inculpatul K. a declarat că "niciodată d-na A. nu mi-a prezentat situaţia celor două persoane J. şi I., şi nici situaţia concretă a altui angajat (subl. n.).

În activitatea desfăşurată în perioada 2006 - 2012 eu am instituit două reguli, prima ca orice discuţie se purta în prezenţa d-nei FFFF. care îndeplinea funcţia de director la Direcţia de Programe în cadrul CJ Teleorman şi coordonatorul din partea CJ Teleorman a respectivei entităţi şi evident cu şeful entităţii respective.

A doua regulă a fost să nu se discute cu şefii unităţilor subordonate, aspecte care nu intrau în sfera de competenţă şi atribuţii a instituţiei noastre, respectiv CJ Teleorman.

Nici d-na A., nici altcineva nu mi-a spus că cele două angajate nu vin la DGASPC Teleorman şi nu vin să muncească. (...)

Niciodată în aceste discuţii nu au fost ridicate chestiuni legate de prezenta la serviciu a celor două persoane J. şi I. (subl. n.)".

Susţinerile inculpatului K. se coroborează cu declaraţiile:

- martorei FFFF., care a precizat, la termenul de judecată din 21.03.2018, că "în legătura cu participarea lui K. la unele şedinţe pot exemplifica că au existat deplasări ale doamnei director A. la sediul CJ A, Teleorman pentru a se discuta diferite aspecte legate de DGASPC Teleorman, cum ar fi buget şi finanţare.

La aceste întâlniri participă K., eu, care notam, directorul DGASPC, A. şi secretarul judeţului Teleorman.

Eu am aflat când a început ancheta în prezenta cauza ca J. şi I. au fost încadrate la DGASPC Teleorman, însă şi-au desfăşurat activitatea în altă parte.

Eu personal pe întreaga durată 2006 - 2012 nu am avut cunoştinţă ca cele două ar fi fost încadrate la DGASPC şi îşi desfăşurau activitatea în altă parte.

Arăt că niciodată în această perioadă nu am ştiut despre aceste angajări, nu am fost sesizată despre situaţie şi nu mi s-a plâns nimeni.

Deoarece nu aveam niciun fel de atribuţie niciodată d-na director A. nu a venit la mine pentru a-mi semnala vreo situaţie în legătura cu cele doua persoane (subl. n.)"

- martorei XX., care, în faţa instanţei de judecată, a precizat că "niciodată K. nu s-a interesat despre situaţia celor două persoane. (...)

Când eu discutam cu K. în sensul celor arătate anterior era prezenta şi d-na FFFF. care la data respectivă îndeplinea funcţia de director executiv în cadrul CJ Teleorman. (...)

Cu certitudine afirm ca în perioada 2006 - 2012 niciodată K. nici direct nici indirect nu mi-a solicitat ca cele două persoane J. şi I. să fie angajate ori menţinute în funcţie în cadrul DGASPC Teleorman. De asemenea afirm ca nicio altă persoană din cadrul Direcţiei nu mi-a comunicat vreodată sau nu mi-a transmis că ar fi existat o solicitare din partea lui K. în legătură cu cele două persoane.

Inculpata A. niciodată nu a venit la mine pentru a-mi spune ca ar fi fost obligată să angajeze ori să menţină în funcţie pe vreuna din cele două persoane J. şi I. (sub\.n.)(...)

Eu am aflat despre situaţia celor două persoane J. şi I. în 2014 aşa cum am precizat după declanşarea la cercetărilor în prezenta cauză şi l-am informat pe preşedintele CJ Teleorman de la acea vreme."

Este evidentă lipsa de sinceritate a inculpatei A. şi cu privire la aceste susţineri, care nu se coroborează cu nicio altă probă.

Pe parcursul procesului, inculpata A. a susţinut:

"Cred că de vreo 3, 4 ori am avut discuţii cu d-nul K. despre situaţia celor două angajate J. şi I.

La prima discuţie pe care am avut-o cu d-nul K. nu a fost nimeni prezent, la una dintre întâlniri a fost prezent şi d-nul MMMM. Iar la una din întâlniri aceasta a fost foarte scurtă şi m-a trimis să discut cu unul din consilierii personali ai dânsului. Pe consilierul respectiv îl cheamă d-nul SSSSS.

Una sau două întâlniri a fost la CJ Teleorman în biroul d-nul K., iar una din cele două întâlniri a fost pe holul Consiliului Judeţean.

Nu ştiu cum o cheamă pe secretara de la cabinetul d-lui K., dar de obicei aceasta mă anunţa când intram în birou (n.a. este greu de crezut că inculpata nu ştie numele secretarei).

Când d-nul MMMM. mi-a spus să o chem la serviciu pe I. nu am discutat acest aspect cu K.

Au fost cu d-nul K. mai multe discuţii despre rectificări bugetare, având în vedere ca bugetul instituţiei nu era niciodată suficient până la sfârşitul anului."

Apărarea a mai făcut referiri la conţinutul declaraţiei inculpatei A. din cursul urmăririi penale de la data de 8 ianuarie 2015 cu privire la întâlnirile avute cu inculpatul K.

Din cele prezentate mai sus, a rezultat că există diferenţe semnificative între versiunile susţinute de către inculpata A. în legătură cu cele 3 - 4 întâlniri pe care le-ar fi avut cu inculpatul K. Este, de asemenea, evidentă, cu o singură excepţie, preocuparea inculpatei A. de a evita plasarea oricărei persoane în spaţiul în care aveau loc întâlnirile, astfel încât susţinerile sale să nu poată fi verificate printr-un martor.

S-au mai făcut referiri la conţinutul declaraţiilor din cursul urmăririi penale şi la prima instanţă ale martorului MMMM. din 12 ianuarie 2015, respectiv 28 noiembrie 2017, martorului NNNN., tot din data de 12 ianuarie 2015, în cursul urmăririi penale şi 15 februarie 2018 de la prima instanţă, la presupusele întâlniri ale inculpatei A., aşa cum au fost expuse în opinia separată.

Prin urmare, nici în această privinţă susţinerile inculpatei A. nu au acoperire probatorie, ele fiind doar simple afirmaţii care nu se coroborează cu declaraţiile altor martori.

Apărarea apelantului intimat inculpat K. a mai făcut referiri ample la conţinutul declaraţiei inculpatei A. din faţa primei instanţe, a precizărilor martorului NNNN. cu privire la discutarea organigramelor, din faza de urmărire penală şi de la instanţa de judecată, la conţinutul declaraţiei martorei VVVV. din faţa primei instanţe, la declaraţia martorei XX., la confruntarea dintre apelant şi inculpata A.

Apărarea apelantului intimat inculpat consideră că din conţinutul mijloacelor de probă enunţate, a rezultat lipsa de sinceritate a inculpatei A. şi atunci când a susţinut că s-a întâlnit cu coinculpatul K. de 3 - 4 ori şi a discutat despre situaţia celor două angajate. Ceea ce frapează este inconsecvenţa inculpatei A. în prezentarea situaţiei de fapt, şi anume.

- iniţial a susţinut că inculpatul K. i-ar fi cerut să le menţină pe cele două şi schema DGASPC, dar în fapt ele să-şi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. din Alexandria;

- apoi a susţinut că a aflat de la martora AAA. (şefa de personal) că cele două nu vin la locul de muncă, ci lucrează efectiv la sediul partidului;

- a avut 3 - 4 întâlniri în biroul inculpatului K. şi pe holul din faţa încăperii respective;

- ulterior, a revenit, după ce a ascultat relatările martorilor şi inculpaţilor şi a precizat, la final, că întâlnirile s-au purtat pe holul de la intrarea în sala de şedinţă de la Consiliul Judeţean;

- despre situaţia celor două ar fi discutat şi cu alte persoane -martorii MMMM. şi NNNN. -, însă, după ce a luat cunoştinţă de poziţia acestora, la confruntarea cu inculpatul K. a menţionat că nu poate să indice o persoană care ştie despre discuţiile cu acesta;

- discuţiile cu inculpatul K. ar fi avut loc cu ocazia depunerii organigramelor, însă la confruntare nu a mai făcut referire la o astfel de situaţie, în condiţiile în care luase cunoştinţă despre susţinerile inculpatului K. şi ale martorilor NNNN. şi XX.

Cu privire la poziţia oscilantă a unui inculpat, care prezintă mai multe versiuni ale aceleiaşi împrejurări, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că declaraţiile respective nu servesc la aflarea adevărului. În acest sens, în Sentinţa penală nr. 1440 din 11.11.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I (publicată în monografia "Probele în procesul penal - Practică judiciară", de Iulia Ciolcă, pag. 148) se arată că "potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului în procesul penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Instanţa nu poate reţine ca apte a satisface exigenţele acestui text de lege declaraţiile inculpatului în care prezintă de fiecare dată altă versiune a aceleiaşi împrejurări, întrucât, pe de o parte, declaraţiile unei persoane reprezintă poziţia sa în procesul penal, care trebuie să fie unitară, iar pe de altă parte, într-o asemenea situaţie nu se mai poate aprecia că declaraţiile se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză".

În acelaşi sens, în opinia separată s-a reţinut că "declaraţiile inculpatei A. trebuie coroborate cu declaraţiile martorilor OOOO., PPPP., IIII., TTTT., KKKK. şi AAA. respectiv, cu declaraţiile coinculpaţilor I., J., H., B. (rechizitoriu, pag. 85).

În acest sens, s-a reţinut că inculpata A., în declaraţia dată la instanţă, a precizat că a avut discuţii numai cu AAA. şi cu C. În aceeaşi declaraţie, inculpata a menţionat că prezent la discuţiile avute cu inculpatul K. pe martorul MMMM.

Apărarea apelantului intimat inculpat din nou face referiri la conţinutul declaraţiei inculpatei A. de la urmărire penală şi de la instanţă, la declaraţiile date de C., declaraţia martorei AAA.

Ceilalţi inculpaţi şi martori audiaţi până în prezent nu au făcut afirmaţii care să confirme acuzaţiile aduse inculpatului K., sens în care au fost invocate declaraţiile inculpatei J., precum şi aspecte din opinia separată, declaraţia inculpatului B. de la 24 martie 2016, declaraţia inculpatei D. de la 23 mai 2017, declaraţia martorului H. de la 20 iunie 2017, aspecte din opinia separată cu privire la inculpatul B., inculpatului H., declaraţia inculpatei F. de la 20 iunie 2017, declaraţiile inculpaţilor C. de la 3 octombrie 2017 şi inculpatului E. de la 31 octombrie 2017, declaraţiilor martorului FFF. din faţa instanţei de la 8 aprilie 2016 şi 31 octombrie 2017, martorei UUUU. de la prima instanţă de la 31 octombrie 2017 şi de la urmărire penală, declaraţia martorei RRRR. de la instanţa de judecată de la 3] octombrie 2017, declaraţia martorei TTTT. de la prima instanţă de la 28 noiembrie 2017, precum şi de la urmărirea penală de la 21 septembrie 2014, apreciindu-se că acestea sunt contradictorii, aspecte din opinia separată cu privire la această martoră, declaraţia martorei KKKK., de la prima instanţă de la 16 ianuarie 2018, declaraţia martorei OOOO. de la termenul din 16 ianuarie 2018, declaraţia martorului LLLL. de la 15 februarie 2018, declaraţia martorei VVVV. de la termenul de judecată din 15 februarie 2018, declaraţia martorei SSSS., de la termenul de judecată din 15 februarie 2018, declaraţia martorei BB. de la termenul de judecată din 15 februarie 2018, declaraţia martorei PPPP., de la termenul de judecată de la 15 februarie 2018, declaraţia inculpatei I., de la termenul de judecată de la 21 martie 2018, declaraţia martorei FFFF. de la 21 martie 2018, declaraţia martorului RRRRR. de la termenul de judecată de la 21 martie 2018, declaraţia martorei XX. de la termenul de judecată de la 21 martie 2018, care se apreciază că se coroborează cu susţinerile inculpatului K.

Apărarea apelantului intimat inculpat consideră că inculpatul K. nu a cunoscut şi, în consecinţă, nu a tolerat ca cele două angajate să-şi desfăşoare activitatea în fapt la sediul HHHH. Teleorman, în condiţiile în care aveau contract de muncă încheiat cu DGASPC.

Coroborând toate mijloacele de probă administrate în cauză, a rezultat că inculpatul K. nu a desfăşurat nicio activitate de instigare asupra inculpatei A., reiterându-se din nou precizările acesteia din faţa instanţei de judecată, aspectele din confruntarea dintre cei doi inculpaţi, fiind făcute referiri la opinia separată, cu privire la mandatele de supraveghere, în sensul că nu au fost obţinute probe care să releve implicarea inculpatului K. în faptele care fac obiectul prezentei cauze penale.

De asemenea, din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală a mai rezultat utilizarea, după obţinerea autorizaţiilor emise de judecător şi a altor procedee probatorii (percheziţia domiciliară şi percheziţia informatică), printre care percheziţia la sediul DGASPC Teleorman, percheziţia la domiciliul inculpatei A., percheziţia informatica a unor cartele SIM ridicate de la inculpata A.

Din utilizarea acestor procedee probatorii nu au rezultat probe care să releve implicarea inculpatului K. în faptele care fac obiectul prezentei cauze penale" (pag. 428).

În opinia apărării, probele aflate la dosar sunt insuficiente pentru a dovedi, dincolo de orice îndoială, că inculpatul K. a instigat-o pe inculpata A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, indiciile iniţiale nefiind transformate în certitudini. Din această perspectivă, invocăm şi cauza Carabulea împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că "în evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei dincolo de orice dubiu" (a se vedea şi cauza Irlanda vs. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria x nr. x).

Având în vedere că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe probe sigure, certe şi decisive, condiţie neîndeplinită în cauză, probele în acuzare lăsând loc unei incertitudini, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia orice îndoială este în favoarea inculpatului. Regula "in dubio pro reo" constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii. Prezumţia de nevinovăţie impune stabilirea situaţiei de fapt în mod corect şi complet, cu respectarea principiilor şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, pentru a se evita erorile judiciare. Este suficient pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, chiar şi în absenţa unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanţa îl priveşte pe acuzat ca pe un vinovat. În sprijinul acestei afirmaţii sunt şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29 iunie 2006 (Panteleyenko c. Ucrainei, parag. 67) şi din 27 februarie 2007 (cauza Nestak c. Slovaciei, parag. 88).

În cauza Telfner c. Austriei, de pildă, s-a considerat că o condamnare în lipsa probelor convingătoare de vinovăţie constituie o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie.

Chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală (protejând, atât persoanele care în realitate au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cât şi pe cele nevinovate), ea ar trebui să constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului.

Scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport, cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc. Prin urmare, s-a apreciat că la dosar nu există probe care să fundamenteze o soluţie de condamnare, probele invocate de către Parchet fiind insuficiente.

Apărarea a făcut referiri şi la jurisprudenţă, respectiv Sentinţa nr. 678 din 25.05.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I, publicată în monografia "Probele în procesul penal - practică judiciară", de Iulia Ciolcă); Decizia penală nr. 3465 din 27.06.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Sentinţa penală nr. 1055 din 29.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Raţiunea prezumţiei de nevinovăţie "se bazează pe faptul că nu toate acuzările sunt adevărate, dovadă că atâtea procese se termină cu achitare sau înainte de judecată cu neurmărire sau scoatere de sub urmărire. (...) Deci cum ar putea fi considerat cineva vinovat, pe baza acuzaţiei, înainte de a se şti dacă aceasta este adevărată, dovedită? Oh, chiar acuzarea îşi propune ca să dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului, şi tot restul procesului este cercetarea şi constatarea acestor chestiuni; şi abia apoi hotărârea penală cuprinde concluzia în această privinţă. Deci cum ar putea fi considerat vinovat inculpatul atâta timp cât se cercetează vinovăţia lui, şi judecata încă nu s-a pronunţat? Şi o judecată dreaptă, imparţială, nu ar putea porni de la desfăşurarea procesului penal, cu ideea preconcepută asupra vinovăţiei inculpatului (a se vedea Traian Pop, Drept procesual penal, vol.l, Ed. Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1946 p.346 - 347).

De asemenea, în doctrină se mai arată că "orice persoană aflată în cadrul procesului penal, indiferent de faza procesuală, beneficiază de respectarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive prin care se stabileşte vinovăţia sa (quitibet praesumitur bonus, usque dum probatur contrarium), indiferent dacă această hotărâre este de condamnare, de achitare (pentru că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni) sau de încetare a procesului penal (de exemplu, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, amnistiei sau a existenţe unei cauze de nepedepsire). Rezultă, aşadar, că prezumţia de nevinovăţie nu este o prezumţie absolută, ci una relativă, care poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie" (a se vedea tratatul "Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român", de Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu, apărut la Ed. "C.H. Beck" în anul 2008, pag. 632 - 634).

Apărarea a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 103 alin. (2), art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., în acelaşi sens, în Propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (COM/2013/0821 final - 2013/0407) se subliniază, că una dintre cerinţele principiului prezumţiei de nevinovăţie constă în faptul că sarcina probei îi revine acuzării, iar orice îndoială rezonabilă privind vinovăţia trebuie să profite acuzatului. Consecinţa acestei cerinţe este aceea că hotărârea instanţei trebuie să se întemeieze pe probe, astfel cum îi sunt prezentate, iar nu pe simple supoziţii sau presupuneri. Inversarea sarcinii probei către acuzat nu poate avea loc decât în anumite situaţii specifice, situaţii care nu se regăsesc în speţa de faţă.

În conformitate cu art. 2 din Proiectul de Directivă menţionată deja, aceasta se aplică persoanei fizice suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale până la încheierea definitivă a procedurilor, iar statele membre sunt obligate să asigure beneficiul prezumţiei de nevinovăţie conform legii (art. 3). Potrivit art. 5 din Directivă, "statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei persoanelor suspectate sau acuzate revine acuzării. Această dispoziţie nu aduce atingere competenţelor de stabilire din oficiu a faptelor pe care le are instanţa de judecată.

Statele membre se asigură că orice prezumţie care transferă sarcina probei către persoanele suspectate sau acuzate este suficient de importantă pentru a justifica încălcarea principiului respectiv şi că aceasta poate fi răsturnată.

Pentru răsturnarea prezumţiei respective este îndeajuns ca apărarea să aducă suficiente probe care să trezească îndoieli rezonabile cu privire la vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate.

Statele membre se asigură că, în cazul în care, în urma evaluării vinovăţiei persoanei suspectate sau acuzate de către instanţa de judecată, rezultă o îndoială justificată cu privire la vinovăţia acesteia, persoana în cauză este achitată".

Prin urmare, se consideră că la dosar nu există probe care să fundamenteze o soluţie de condamnare, probele invocate de către către acuzare, fiind insuficiente.

Pentru aceste motive, în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea parţială a sentinţei în ceea ce-l priveşte pe inculpatul K. şi achitarea acestuia pentru infracţiunea prev. de art. 25 din vechiul C. pen., rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în baza art. 396 alin. (1) şi (5), rap. la art. 17 alin. (2) şi art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

În subsidiar, se solicită achitarea inculpatului K., în temeiul art. 16 lit. b) (teza I) din C. proc. pen. pentru motivele arătate mai jos.

Aşa cum s-a reţinut şi în sentinţă, în opinia majoritară, pretinsa activitate de instigare desfăşurată de inculpat este raportată la inculpata A., trimisă în judecată şi condamnată pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată.

Or, în speţă, infracţiunea de abuz în serviciu în forma reţinută, descrisă şi prezentată în rechizitoriu, atât la secţiunea vizând examinarea stării de fapt, cât şi la secţiunea în drept, nu mai întruneşte cerinţele de tipicitate ale textului incriminator - art. 297 alin. (1) din C. pen.

În acest sens, se invocă, în primul rând Decizia nr. 405/15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, în care se arată că "dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. pen. 1969 şi ale art. 297 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma îndeplineşte în mod defectuos, din cuprinsul acestora se înţelege îndeplineşte prin încălcarea legii."

Astfel, decizia, fiind o hotărâre de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a textului incriminator, are caracter general obligatoriu, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi, prin urmare, "atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze Deciziei Curţii Constituţionale a României şi să o aplice ca atare" (Decizia CCR nr. 536/28 aprilie 2011, publicată în MO nr. 482/7.07.2011).

Mai mult, prin Decizia nr. 854/23 iunie 2011, Curtea Constituţională a statuat că "în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţiunea depăşirii/încălcării revine în exclusivitate Curţii Constituţionale ".

În acest sens, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţia României "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituţionale."

Cum acest termen în care legiuitorul avea obligaţia de a pune în acord legea cu decizia Curţii Constituţionale a României a fost împlinit, în mod logic şi firesc norma penală substanţială de incriminare, declarată neconstituţională şi pentru care Parlamentul a rămas în pasivitate, şi-a încetat efectele juridice, consecinţa fiind dezincriminarea faptei. 0 astfel de interpretare o regăsim şi în decizia pronunţată la 25 octombrie 2018 de către Curtea Constituţională, care a statuat că "soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu o lege penală de dezincriminare, este neconstituţională."

Or, raportat la cele expuse, este evident că în mod greşit şi total nelegal, instanţa de fond, nici în opinia majoritară, dar nici în opinia separată, referitor la soluţia privind această infracţiune, nu a reţinut incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016, deşi strict procedural avea obligaţia, din oficiu, de a constata că fapta nu mai este prevăzută de lege.

Din această perspectivă, apărarea susţine, că în speţă, pentru inculpaţii trimişi în judecată ca autori ai infracţiunii de abuz în serviciu, inclusiv pentru inculpata A., s-a menţionat în rechizitoriu că legislaţia primară încălcată este Codul muncii (Legea nr. 53/2003), respectiv dispoziţiile art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2013.

Or, niciuna dintre reglementările din legislaţia primară invocată nu instituie o obligaţie legală de a acţiona în sarcina pretinşilor autori ai infracţiunii de abuz, stabilind doar "măsuri în vederea sancţionării unor persoane care nu vin la serviciu", nu obligă la vreo acţiune determinată a cărei încălcare să constituie nerespectarea unei atribuţii de serviciu, fiind făcute referiri la Sentinţa nr. 290 din 10.05.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Mai concret, în legătură cu constatarea abaterilor disciplinare săvârşite de angajaţi, constând inclusiv în absenţele nejustificate de la serviciu, textele în discuţie fac referire la drepturile angajatorului, nicidecum la obligaţiile legale ale acestuia, aşa cum nelegal a apreciat instanţa de fond, în opinia majoritară.

Mai mult, niciuna dintre aceste norme nu instituie în sarcina inculpatei A., în calitatea pe care aceasta o avea de a demara procedura de sancţionare, o obligaţie la o acţiune determinată a cărei încălcare să constituie nerespectarea unei atribuţii legale de serviciu.

În concluzie, coinculpata A., faţă de care se raportează pretinsa activitate de instigare a inculpatului K., nu a încălcat vreo dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară, aşa cum a reţinut prima instanţă, în opinia separată, ceea ce o exonerează de răspunderea penală pentru infracţiunea imputată, temeiul achitării fiind art. 16 lit. b) (teza I) din C. proc. pen. Acelaşi temei al achitării este valabil şi pentru inculpatul K.

B. Ca o consecinţă a concluziilor de achitare a inculpatului K., s-a solicitat, desfiinţarea în parte a sentinţei şi cu privire la obligarea acestuia la despăgubiri civile, prin respingerea acţiunii civile în ceea ce-l priveşte, în situaţia achitării pe temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

În celălalt caz, al achitării în temeiul art. 16 lit. b) (teza I) din C. proc. pen., în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., se solicită instanţei de apel să lase nesoluţionată acţiunea civilă.

La dosarul cauzei a fost depusă o cerere din partea apărătorilor apelantului intimat inculpat K., aflată în dosarul instanţei de apel, având ca obiect excepţia nulităţii absolute a Sentinţei penale nr. 33 din 21 iunie 2018 pentru nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat cauza în fond cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, la termenul din apel de la data de 18 martie 2019 a calificat excepţia ca fiind motiv de apel, urmând a fi susţinut cu ocazia dezbaterilor în calea de atac promovată şi a luat act de depunerea la dosar a înscrisului cuprinzând suplimentarea criticilor aduse hotărârii apelate, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, aflată în dosarul instanţei de apel.

În motivarea cererii mai sus arătate, apărarea apelantului intimat inculpat K. a solicitat desfiinţarea Sentinţei penale nr. 377/21.06.2018 şi trimiterea spre rejudecare, fiind incident cazul prevăzut de 421 pct. 2 lit. b) teza finală din C. proc. pen.

Principalele argumente în susţinerea cererii sunt:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, pentru soluţionarea cauzelor de corupţie, în fond, se constituie complete specializate.

Specializarea judecătorilor instanţelor sau a completelor de judecată a fost prevăzută de legiuitor şi prin Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, modificată în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3).

Normele care reglementează compunerea completelor de judecată sunt norme de organizare judiciară, de ordine publică, a căror încălcare este sancţionată de lege cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Din studierea informaţiilor publice existente pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiunea destinată organizării instanţei, secţiilor şi completurilor, respectiv secţiunii hotărâri de colegiu, apărarea a constatat că nu există în cadrul secţiei penale, prin nicio hotărâre de colegiu, complete specializate pentru soluţionarea, în fond, a cauzelor de corupţie.

Acest lucru determină constatarea firească a faptului că nici completul care a soluţionat în fond prezenta cauza nu a fost unul specializat, în acord cu exigenţele art. 29 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, a rezultat în mod neechivoc faptul că prezenta cauză a fost soluţionată de un complet nelegal compus, cu consecinţa nulităţii absolute a hotărârii pronunţate, în raport, cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Specializarea completurilor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este prevăzută în art. 19 alin. (3) din Legea 304/2004 cu modificările ulterioare, privind organizarea judiciară potrivit cărora:

"la începutul fiecărui an, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acestuia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate.

În funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora." Aceste dispoziţii sunt prevăzute şi în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în M. Of. nr. 1076/30.11.2005 cu modificările şi completările ulterioare (Art. 19¹).

Faţă de dispoziţiile mai sus arătate, rezultă că în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pot fi constituite complete specializate, în raport, cu natura şi numărul cauzelor dintr-o anumită materie, însă, în materia cauzelor de corupţie, constituirea completurilor specializate este obligatorie, textul art. 29 din Legea nr. 78/2000 fiind unul imperativ.

De altfel, la nivelul celorlalte instanţe, tribunale şi curţi de apel, asemenea completuri sunt constituite cu regularitate, la soluţionarea în primă instanţă.

Noţiunea de compunere a completului de judecată, deşi nu a fost explicată de legiuitor, a fost clarificată de-a lungul timpului, atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă, iar mai apoi şi pe cale de interpretare.

Astfel, doctrina procesual penală, cu referire la compunerea completelor de judecată în materie penală, a arătat că un complet este legal compus nu doar atunci când este alcătuit cu numărul necesar de judecători ci şi atunci când aceştia au calitatea cerută de lege, cu referire la specializarea acestora în cauzele cu minori, raţiune aplicabilă mutatis mutandis, pentru toate specializările anume prevăzute de lege (a se vedea Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2013, p. 432).

Natura normelor care sancţionează compunerea completelor de judecată şi sfera de cuprindere a noţiunii de legală compunere a acestora, a fost însa tranşată, pe cale de interpretare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 17/17 septembrie 2018, respectiv un recurs în interesul legii, decizie prin care a stabilit că normele din Legea de organizare judiciară referitoare la compunerea completelor de judecată specializate sunt norme de ordine publică, care ocrotesc un interes public, anume buna administrare a justiţiei iar încălcarea acestora este sancţionată de lege cu nulitatea absolută. În decizia mai sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat în mod expres faptul că legala compunere a instanţei nu se limitează numai la aspectul cantitativ (numărul de judecători) ci are în vedere şi aspectul calitativ (soluţionarea cauzelor de judecători specializaţi), arătând că acest mod de interpretare este unul unanim acceptat.

Împrejurarea că Decizia nr. 17/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un RIL este pronunţată în materie civilă este lipsită de relevanţă în condiţiile în care interpretarea tranşată prin respectiva Decizie vizează dispoziţii de organizare judiciară, aplicabile deopotrivă, atât în materie civilă, cât şi în materie penală. Caracterul de ordine publică a normelor care reglementează compunerea completurilor de judecata rezultă, fără echivoc, şi din Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale a României în care, în parag. 177 teza ultimă, a reţinut că, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completurilor de judecată, exprimă o exigenţă de ordine publică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de aceasta.

Şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa a subliniat importanţa ce revine compunerii instanţelor de judecată, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, arătând, că revine fiecărei autorităţi naţionale rolul de a decide procedurile interne în scopul bunei administrări a justiţiei, iar repartizarea cauzelor unor judecători se înscrie în materia de apreciere, de care se bucură autorităţile naţionale, existând o serie largă de factori, precum resursele disponibile, specializarea judecătorilor etc., ce trebuie luaţi în considerare la momentul repartizării unui dosar (cauza Sutyagin c Rusiei, 3 mai 2011).

Prin urmare, încălcarea normelor privind soluţionarea cauzelor în fond de judecători care nu au fost desemnaţi în compunerea completelor specializate determină nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. şi cu Decizia nr. 17/2018 - RIL, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie care a prevăzut natura normelor de organizare judiciară ce reglementează compunerea completelor specializate.

Existenţa unei cauze de nulitate absolută a sentinţei pronunţate face inutilă verificarea de instanţa de apel a fondului cauzei, având în vedere că singura soluţie posibilă într-o atare situaţie este desfiinţarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare în raport, cu dispoziţiile 421 pct. 2 lit. b) teza finală din C. proc. pen.

Faţă de cele menţionate, s-a solicitat dezbaterii cu prioritate excepţia invocată şi ca urmare a admiterii acesteia, să se constate nulitatea hotărârii pronunţate.

I.h) În apelul declarat, aflat la dosar, apelantul inculpat E. a criticat sentinţa atacată, pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă şi în temeiul disp. art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat instanţei de apel ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi în rejudecare pe fond să se dispună:

1) În principal, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. rap. la disp. Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa.

2) În secundar, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa.

3) În subsidiar, în situaţia în care instanţa de apel va constata că este vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa, în temeiul disp. art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. se solicită, instanţei de apel ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi în rejudecare, pe fond să se reţină în favoarea inculpatului, circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. de la 1969 şi art. 74 alin. (2) din C. pen. de la 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969 şi să se dispună condamnarea inculpatului la o pedeapsă al cărei cuantum să fie de 3 luni închisoare, cu aplicarea disp art. 81 din C. pen. de la 1969 privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilind un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni conf. disp. art. 82 din C. pen. de la 1969.

În temeiul disp art. 76 alin. (3) din C. pen. de la 1969 a solicitat instanţei de apel să dispună înlăturarea pedepsei complementare privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 71 alin. (5) din C. pen. de la 1969 a solicitat instanţei de apel să dispună ca pe perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei principale aplicată apelantului inculpat să fie suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

Aşa cum a arătat pe parcursul procesului penal, apelantul inculpat consideră că fapta pentru care a fost cercetat în prezenta cauză nu este prevăzută de legea penală, iar în calitate de funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin activitatea desfăşurată nu consideră că a săvârşit o faptă de natură penală, nu a încălcat dispoziţiile unei legi sau ale unui act normativ care are putere de lege (ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă). Atribuţiile de serviciu pretins a fi încălcate sunt atribuţii prevăzute în legislaţia secundară, respectiv în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman şi nu în legislaţia primară, astfel că fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond nu este prevăzută de legea penală şi nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa.

De asemenea, apelantul inculpat consideră că sunt neîntemeiate motivele instanţei de fond invocate în considerentele sentinţei penale apelate în temeiul cărora s-a constatat că a încălcat atribuţii de serviciu prevăzute, atât în legislaţia primară, cât şi în legislaţia secundară, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa.

În baza art. 396 alin. 5 din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. rap. la disp. Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016 a solicitat instanţei de apel ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa. Secundar, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a din C. proc. pen., apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa, apreciind că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta pentru care inculpatul a fost cercetat există, constituie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit şi a fost săvârşită de acesta cu vinovăţia cerută de lege.

Aşa cum a arătat pe parcursul procesului penal şi cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, apelantul inculpat a considerat că prin activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu a săvârşit o faptă de natură penală, nu a prevăzut, nu a urmărit şi nu a acceptat producerea unui rezultat cu conotaţie penală, astfel că fapta nu a fost săvârşită, cu vinovăţia prevăzută de lege.

A considerat că, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a constatat că probatoriul administrat în cauză dovedeşte săvârşirea de către inculpat a faptei de natură penală pentru care a fost cercetat cu vinovăţia cerută de lege, relevante în acest sens fiind considerate declaraţiile inculpatei J. şi declaraţiile martorilor IIII. şi OOOO. din care rezultă ca el ar fi cunoscut că cele două angajate nu se prezintă la serviciu în cadrul DGASPC Teleorman, iar prin inacţiunea sa de a nu le sancţiona şi de a nu sesiza abaterile disciplinare săvârşite de acestea persoanelor îndreptăţite să aplice sancţiuni a avut reprezentarea exercitării atribuţiilor de serviciu prin încălcarea legii şi, totodată, a prevăzut că se va cauza o pagubă în patrimoniul DGASPC Teleorman.

Cu privire la declaraţia inculpatei J., aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, a considerat că a spus acesteia " să nu mă facă de râs " în sensul să se preocupe de noul loc de muncă şi să nu existe vreo situaţie ca aceasta să nu vină la serviciu şi acesta este sensul în care instanţa de fond trebuia să interpreteze această afirmaţie.

Referitor la depoziţia martorului IIII. care a afirmat că inculpata J. i-a fost prezentată acestuia şi colectivului de către inculpat, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, considerând că este o chestiune de uzanţă ca un şef de unitate să prezinte un nou angajat colectivului în care lucrează, fără ca prin aceasta să se înţeleagă adoptarea unei atitudini părtinitoare faţă de acesta.

Apelantul inculpat a considerat că instanţa de fond a dat o greşită interpretare acestor probe administrate în cauză, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii neîntemeiate de condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa, în opinia sa nicio probă administrată în cauză nu a făcut dovada dincolo de orice dubiu că ar fi cunoscut faptul că cele două angajate nu se prezentau la serviciu în cadrul DGASPC Teleorman şi cu intenţie nu a luat măsurile ce se impuneau pentru sancţionarea acestora, având reprezentarea producerii unui prejudiciu material în dauna intimatei părţi civile DGASPC Teleorman.

Apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel ca, analizând probatoriul administrat în cauză, să constate că fapta pentru care a fost cercetat nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, lipsind intenţia şi prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa. În subsidiar, în situaţia în care instanţa de apel, analizând materialul probator administrat în cauză, constată dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta pentru care a fost cercetat există, constituie infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. reţinută în sarcina sa şi a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, în temeiul disp. art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi în rejudecare pe fond să se reţină în favoarea sa circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. de la 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969 şi să se dispună condamnarea sa la o pedeapsă al cărei cuantum să fie de 3 luni închisoare, cu aplicarea disp. art. 81 din C. pen. de la 1969 privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilind un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, conf.disp. art. 82 din C. pen. de la 1969.

În temeiul disp. art. 76 alin. (3) din C. pen. de la 1969 a solicitat instanţei de apel să dispună înlăturarea pedepsei complementare privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel, ca la reindividualizarea pedepsei aplicate să reţină în favoarea sa ca circumstanţe atenuante, în sensul celor prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. de la 1969 următoarele împrejurări:

- durata foarte scurtă de timp în care a îndeplinit funcţia de director executiv;

- partea din prejudiciul total cauzat DGASPC Teleorman calculat proporţional cu intervalul de timp în care a exercitat funcţia de director executiv;

c) faptul că, în cazul său, acuzaţia retine doar faţă de un singur angajat;

d) timpul foarte mare care a trecut de la data faptelor până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în cauză (circa 13 ani), acest interval de timp nefiind imputabil conduitei sale procesuale, în prezenta cauză.

Aceste împrejurări au fost reţinute de judecătorul instanţei de fond în considerentele opiniei separate formulate în sensul reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) din C. pen. de la 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969.

De asemenea, a solicitat instanţei de apel să reţină în favoarea inculpatului ca circumstanţă atenuantă împrejurarea prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. de la 1969 - conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii - din materialul probator administrat în cauză, rezultând că este o persoană cu studii superioare, bine integrată social anterior săvârşirii faptei, cu o bună reputaţie profesională şi morală.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei ce va fi aplicată apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel ca, în raport ci circumstanţele personale ale sale, reţinând că este o persoană cu studii superioare, nu este cunoscut cu antecedente penale, contribuţia sa la activitatea infracţională a fost redusă, este o persoană cu vârstă înaintată, aflată la primul conflict cu legea penală, iar contactul cu mediul penitenciar ar putea lăsa asupra sa urme profund negative, să se dispună ca modalitate de executare a pedepsei ce va fi aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei prev. de art. 81 din C. pen. de la 1969, fiind suficient avertismentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru ca în viitor, să manifeste o diligenţă sporită în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 71 alin. (5) din C. pen. de la 1969 a solicitat instanţei de apel să dispună, ca pe perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei principale aplicată subsemnatului apelant inculpat, să fie suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

În ceea ce priveşte latura civilă, în cazul în care instanţa de apel prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză va dispune achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., reţinută în sarcina sa, în temeiul disp. art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., apelantul inculpat a solicitat instanţei de apel să lase nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de către intimata parte civilă DGASPC Teleorman.

I.i) În apelul declarat, aflat la dosarul instanţei de apel, apelanta intimată inculpată C., prin apărător, apelul nefiind semnat olograf de către avocat, dezvoltarea motivelor de apel regăsindu-se în motivele de apel ale apelantei intimate C. formulate personal, aflate în dosarul instanţei de apel, în care a criticat sentinţa atacată, sub aspectul legalităţii şi a probatoriului administrat, deoarece la individualizarea pedepsei nu s-a ţinut cont de circumstanţele reale ale comiterii faptelor, conduita pe care a avut-o pe tot parcursul procesului penal şi antecedentele penale.

Instanţa de fond a procedat la condamnarea sa, reţinând situaţia de fapt în ceea ce o priveşte din mărturii ale căror veridicitate sunt supuse îndoielii prin însăşi natura contradictorie ce reiese din conţinutul acestora.

Se solicită a se observa faptul că întregul cadru procesual s-a întemeiat pe simple presupuneri, declaraţii contradictorii, iar în acest fel sentinţa pronunţată nu are suport legal, iar rechizitoriul în integralitatea sa a fost conceput pe o serie de declaraţii îndoielnice.

Acuzaţiile aduse de reprezentanţii Ministerului Public ce sunt incumbate au ca temei exclusiv declaraţiile inculpaţilor A., B., F., precum şi declaraţiile martorilor AAA., FFF., OOOO.

Din analiza acestor declaraţii de inculpaţi sau martori au rezultat situaţii contradictorii susţinute de aceştia de la un moment procesual la altul, contradicţii ce se regăsesc în propriile declaraţii, ceea ce face ca informaţiile furnizate de ei să nu poată căpăta caracterul de certitudine. Or, fără o certitudine, nu poate fi răsturnat principiul in dubio pro reo.

Inculpata A. a susţinut la urmărirea penală că apelanta i-a spus că a angajat-o pe I. la cererea domnului K. şi că tot acesta i-a cerut să accepte situaţia celor două, J. şi I. care nu se vor prezenta la serviciu şi vor lucra la sediul HHHH. A arătat, în continuare, A. că a mers la Consiliul Judeţean şi că domnul K. i-a cerut să le menţină în funcţii pe cele două angajate. Această declaraţie a fost dată în anul 2015.

Ulterior, cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond, a susţinut o cu totul altă situaţie şi anume că de fapt apelanta i-a spus că nu i-a cerut domnul K. să angajeze o anume persoană sau să o menţină în funcţie şi, de asemenea, că domnul K. nu i-a impus să le menţină pe cele două angajate în funcţie, ea (A.) putând oricând să le sancţioneze disciplinar.

De asemenea, într-o primă declaraţie, dată în faţa organelor de urmărire penală, inculpata A. a susţinut că, de fapt, martora AAA. i-ar fi spus de situaţia celor două angajate.

Se poate observa, fără echivoc, contradicţii semnificative cu privire la situaţii esenţiale în aflarea adevărului despre cine anume i-a spus şi ce anume i-a spus inculpatei A. despre situaţia celor două angajate.

Totodată, se poate observa şi în declaraţiile inculpatului B. date în anul 2014 şi 2016, o inconstanţă absolută. Acesta susţine în declaraţia dată în anul 2014 că a avut discuţii şi a cerut lămuriri cu privire la cele două angajate de la inculpata A. şi de la martora AAA., iar aceasta din urmă i-a cerut să întocmească raportul de evaluare pentru inculpata J.

La doi ani distanţă, în anul 2016, declaraţia să se schimbă radical şi susţine că, de fapt a avut discuţii cu referire la J., cu apelanta şi că de fapt, apelanta i-a cerut să întocmească respectivul raport de evaluare.

De asemenea, acelaşi inculpat a declarat instanţei, cu ocazia audierii sale, că el a aflat informaţiile pe care i le-a relatat procurorului de caz cu titlu de date certe, din zvonuri, bârfe şi discuţiile pe care le purta cu colegii atunci când se aflau "la un sprit".

Situaţia se repetă şi la inculpata F., care susţine că a dedus, dintr-o discuţie avută cu apelanta, că aceasta ar proteja pe cele două angajate.

Martora AAA. a precizat într-un mod cu totul general că toţi angajaţii din instituţie ar fi ştiut de situaţia celor două angajate, fără să facă o referire anume pentru perioade anume, la ce cunoştea sau nu apelanta.

Martora AAA. este contrazisă de martora BB. - care, cu ocazia audierii la instanţă a susţinut că o perioadă bună de timp a funcţionat ca secretară şi avea însărcinarea de a ridica condica de prezenţă, iar din această postură ea nu a cunoscut faptul că cele două angajate nu vin la serviciu şi le-a aflat cu ocazia cercetărilor.

Martorul FFF. a arătat cu nu a cunoscut faptul că J. era angajată a D.G.A.S.P.C., decât în anul 2014, apoi a revenit şi a arătat că, de fapt, din anul 2009 a cunoscut-o pe aceasta ca angajată a instituţiei şi că tot de atunci ştia că nu vine la serviciu.

Convingerea reprezentantului Ministerului Public despre ce anume cunoştea apelanta nu putea fi fundamentată pe declaraţiile inculpaţilor şi martorilor din rechizitoriu atâta vreme cât acestea sunt generale, contradictorii, se bazează pe deducţii personale, nu detaliază ce anume împrejurări l-a făcut pe cel care declară să capete siguranţă că apelanta ştia de situaţia celor două angajate. Şi cu atât mai mult se pune în dubiu temeinicia rechizitorului în cauză, cu atât toate au un element comun şi anume acela că abia din anul 2016, cei audiaţi se referă în declaraţiile lor la apelantă, pentru ca în anii anteriori de anchetă, respectiv 2014 - 2015, nu au făcut referiri la aceasta.

Există aşadar, un dubiu major cu privire la acest aspect al cunoaşterii de către subsemnata a situaţiei celor două angajate, cum ca acestea nu veneau la serviciu - dubiu care îi profită.

O declaraţie a unui inculpat, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţă, fapt recunoscut şi de doctrină, trebuie să aibă caracter unitar.

Or, se poate observa faptul că întregul material probator administrat în cauză în ceea ce o priveşte s-a bazat pe supoziţii, presupuneri, declaraţii incerte ce au format legătura de cauzalitate şi au condus la o soluţie a instanţei de fond netemeinică şi nelegală.

Însăşi instanţa de fond a reţinut faptul că, "probaţiunea în procesul penal este, mai degrabă, una ce ţine de temeinicia şi fiabilitatea probelor necesare condamnării inculpatului, iar nu una care ţine de cantitatea ori numărul probelor în acuzare. Apelanta intimată inculpată a considerat necesar de punctat faptul că, scopul probaţiunii în procesul penal, derivă din cel al procesului penal în sine şi anume acela fiind de aflare a adevărului şi nu de condamnare a inculpatului, inculpat care se bucură de prezumţia de nevinovăţie până la condamnarea sa definitivă.

Din aceste afirmaţii, se poate trage concluzia, că poziţia instanţei de fond în ceea ce priveşte desfăşurarea acestui proces penal este orientată mai mult spre condamnarea inculpatului şi nu spre aflarea adevărului.

S-a reţinut de către instanţa de fond, că apelanta a deţinut funcţia de director executiv al DGASPC Teleorman în perioada 29.05.2005 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006, iar în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012 funcţia de director executiv adjunct economic.

În ceea ce priveşte momentul angajării doamnei I., având în vedere că participase la un concurs pentru care susţinuse un examen, apelanta inculpată era obligată să semneze contractul de muncă şi nimeni la acea dată nu prezumă că doamna I. nu va veni la serviciu. Chiar şi o prezumţie de această natură nu ar fi constituit un element ce ar fi putut conduce neangajarea acesteia.

Prezumţia relativă desprinsă dintr-o serie de declaraţii contradictorii pe care au fost întemeiate acuzaţiile în ceea ce mă priveşte, potrivit cu care K. a cerut angajarea acesteia nu a putut fi dovedită decât printr-o serie de declaraţii date sub condiţia dubiului.

Conform fişei postului, a dispoziţiilor Codului muncii, a Regulamentului de ordine interioară, apelanta nu avea în atribuţii să verifice punctual dacă fiecare angajat era prezent la locul lui de muncă. Având în vedere că instituţia avea un număr de 800 de angajaţi care îşi desfăşurau activităţile în întreg judeţul Teleorman, prin punctele de lucru din subordinea DGASPC Teleorman.

În cazul doamnei J. obligativitatea verificării prezenţei revenea următoarelor persoane cu atribuţii în acest sens:

a) şefului direct al acesteia care întocmea şi foile colective de pontaj;

b) Serviciului Resurse Umane care avea în atribuţii expres acest lucru.

c) sau oricare altă persoană desemnată conform fişei postului să întocmească fişele de pontaj.

Şi în cazul doamnei I. se înţelege acelaşi lucru.

Se solicită instanţei să reţină că oricare din cei menţionaţi aveau obligaţia conform atribuţiilor ce le reveneau din fişele posturilor;

a) de a nota absenţa acestora;

b) de a anunţa în scris şefii ierarhici superiori în vederea demarării cercetărilor disciplinare efectuate de către o comisie de cercetare administrativă a funcţionarilor contractuali dispusă de către Directorul General, iar în urma acestei cercetări prealabile se vor face expres propunerile de sancţionare disciplinară, rămânând la dispoziţia acestuia decizia;

c) de a face menţiuni (A) = ABSENT), pe documentele colective de prezenţă.

Apelanta intimată inculpată, pe perioadă cât a deţinut funcţia de Director Executiv cu delegaţie, ar fi putut să sancţioneze pe oricare angajat pentru abateri disciplinare grave în urma cercetărilor efectuate, pentru funcţionarii publici, de către Comisia de disciplină şi a cercetărilor comisiei de cercetare administrativă pentru funcţionarii contractuali, cum este cazul doamnei J. şi I., însă, fără dovadă în acest sens (ex. Sesizare) nu s-a fi putut impune sancţionarea celor două.

Într-adevăr, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, însă legea impune o limitare în ceea ce priveşte anumite sancţiuni disciplinare aplicate, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Legea nr. 53/2003 prevede că pentru aplicarea unei sancţiuni pentru o faptă ce constituie abatere disciplinară gravă este necesară o cercetare disciplinară prealabilă, desfacerea unui contract individual de muncă (sancţiunea cea mai aspră prevăzută de Codul muncii) fără oferirea posibilităţii unei apărări fiind de natură a constitui un abuz. Însăşi instanţa de fond reţine dispoziţiile art. 252 din Legea nr. 53/2003 potrivit căruia:

"Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei."

O astfel de decizie nu poate fi fundamentată pe declaraţii contradictorii, declaraţii bazate pe zvonuri, pe discuţii purtate între colegi, caz contrar efectele acesteia fiind de natură a aduce un prejudiciu salariatului sancţionat fără cercetare prealabilă.

Totodată, pentru a desfăşura o, astfel de cercetare disciplinară prealabilă este necesară înştiinţarea angajatorului asupra unor fapte ce ar putea face obiectul unei, astfel de cercetări, or, în fapt, nu a fost înregistrată nicio sesizare cu privire la cele două angajate, în sensul, că acestea nu s-au prezentat la locul de muncă şi nu desfăşoară activitate. Demersuri pentru sancţionarea disciplinară a celor două angajate se puteau întreprinde doar după o cercetare disciplinară prealabilă ce ar conferit, atât celor două dreptul la apărare, cât şi angajatorului, certitudinea unei corecte sancţionări.

De menţionat, că persoanele care au dat declaraţii de martor, suspect sau inculpat şi care aveau în atribuţii verificarea efectivă a prezenţii acestora la serviciu, respectiv AAA., B., OOOO., F., nu au făcut nimic în sensul de a informa ierarhic pentru ca acestea să poată fi cercetate, de către Comisia de Cercetare Administrativă şi ulterior să poată fi sancţionate.

Apelanta intimată inculpată a solicitat să se observe faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, decizie cu incidenţă în această cauză datorită infracţiunii de care sunt acuzată, "abuz în serviciu".

Astfel, chiar în considerentele deciziei se precizează că:

"Curtea apreciază că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament, într-o anumită situaţie determinată."

Or, potrivit acestui text, apelanta ar fi putut fi acuzată de faptele ce i se impută prin rechizitoriu în situaţia în care ar fi cunoscut că cele două angajate nu se prezintă la locul de muncă şi nu ar fi întreprins nicio măsură asupra acestora, însă aşa cum a precizat şi mai sus fără o înştiinţare nu avea de unde să cunosc conduita celor două angajate.

De asemenea, "Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi, şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Curtea reţine că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de legiuitor chiar prin lege neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice."

Se poate observa că instanţa de fond a emis o hotărâre prin care a înţeles să condamne o persoană ce se bucură de prezumţia de nevinovăţie, având ca temei dubiul creat de declaraţiile contradictorii administrate în cauză, precum şi o normă penală susceptibilă de interpretare, normă ce "a determinat Curtea să formuleze rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului", normă ce a determinat Curtea Constituţională să se refere la ea ca, fiind o normă incompletă, de trimitere".

Este important de reţinut, faptul că unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat de art. 4 punctul 1) din C. proc. pen., cât şi prin dispoziţiile art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este cel al prezumţiei de nevinovăţie, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În cuprinsul aceluiaşi text de lege, art. 4 pct. 2 din C. proc. pen. se stipulează că "după administrarea probatoriului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Pentru a da eficienţă acestui principiu instanţa nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că cel trimis în judecată a comis actul incriminat, sarcina probei revenind acuzării, iar de situaţia îndoielnică beneficiază cel acuzat.

Este evident ca prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie relativă ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăţie.

În situaţia în care, după administrarea probatoriului în cauză, există dubii în legătură cu vinovăţia inculpatului, aceste dubii vor fi interpretate în favoarea inculpatului, întrucât, în cazul pronunţării unei hotărâri de condamnare, instanţa va trebui sa dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, lucru imposibil de realizat în cazul constatării unor dubii şi nerealizat de instanţa de fond.

Pentru toate aceste considerente şi argumente aduse, apelanta intimată inculpată a solicitat să se constatate că nu există nicio dovadă certă a vinovăţiei pentru infracţiunea de care este acuzată, drept pentru care a solicit achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

I.j) În apelul declarat, aflat la dosarul instanţei de apel, apelanta inculpată J., prin apărător a criticat sentinţa pronunţată ca fiind nelegală şi netemeinică, în ceea ce priveşte latura penală, solicitând redozarea pedepsei şi aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare a pedepsei solicitam aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la aplicarea pedepsei, criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din vechiul C. pen. şi circumstanţele personale ale inculpatei prevăzute de art. 74 din vechiul C. pen.

Nu s-a avut în vedere faptul că inculpata a recunoscut săvârşirea faptei (încă din faza faza de urmărire penală), aceasta fiind considerată în accepţiunea legii o circumstanţa atenuantă, precum şi faptul că inculpata este o persoana integrată social.

În susţinerea acestei motivări, a solicitat să aibă în vedere faptul că inculpata pe lângă faptul că a recunoscut săvârşirea faptei, este o persoana integrată social, fiind angajată.

Nu s-a sustras niciodată de la judecată, nu s-a sustras niciodată de la a-şi asuma răspunderea cu privire la săvârşirea faptei.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond referitoare la faptul ca s-a prevalat de dreptul la tăcere, a menţionat faptul că a recunoscut săvârşirea faptei în faza de urmărire penală (încă de la prima declaraţie), iar în faţa instanţei de judecată a dat o declaraţie amănunţită prin care a recunoscut săvârşirea faptei aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare, aşa încât nu se poate reţine faptul că nu a dat declaraţie sau ca nu a colaborat cu organele de urmărire penală, din moment ce a dat declaraţii de fiecare dată când a fost chemată.

Motivul pentru care nu a reuşit să se prezinte la fiecare termen de judecată şi să nu dea o declaraţie ca martor în prezenta cauză a fost legată de faptul că este suferindă de o boala incurabilă, respectiv cancer - tumoră mamară.

Tot de aceasta boală suferă şi mama mea, aşa încât stresul provocat de prezenţa la fiecare termen de judecată şi de obligaţia de a da o noua declaraţie în calitate de martor, nu putea decât să îi provoace şi mai multă durere şi agravare a suferinţelor sale.

Apelanta inculpată, prin apărător a solicitat, ca instanţa să aibă în vedere dispoziţiile art. 72 din C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, natura infracţiunii a cărei urmare socialmente periculoasă nu este ireversibilă; modul şi împrejurările concrete ale comiterii acestora; precum şi persoana inculpatului.

În acest sens trebuie avute în vedere circumstanţele personale ale inculpatei, din care rezultă că inculpata se bucură de o buna reputaţie în societate, că este o persoana liniştită, care nu a creat niciodată probleme, în acest sens şi lipsa antecedentelor penale.

Astfel că, având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute la art. 72 din C. pen., respectiv fapta comisă de aceasta, mijloacele şi modul de comitere al faptei, pericolul social ce rezultă din împrejurările concrete ale comiterii faptei, precum şi persoana inculpatei.

Având în vedere, atât situaţia de fapt, care nu este una care să prezinte un pericol ridicat pentru ordinea publică, cât şi reţinerea criteriilor de individualizare, a apreciat, că instanţa poate aplica o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege.

În raport, cu criteriile expuse, o pedeapsă mai mică aplicată inculpatei, cu art. 81 din vechiul C. pen., este suficientă pentru a da eficienţă nevoilor reeducării şi prevenţiei generale şi răspunde în mod adecvat principiului proporţionalităţii. Trebuia avut în vedere că, în raport, cu gravitatea concretă a infracţiunii comise şi persoana inculpatei, aplicarea unei pedepse mai mici constituie un avertisment suficient de puternic pentru inculpată în vederea îndreptării acesteia.

Tot la individualizarea pedepsei trebuie avut în vedere scopul pe care îl îndeplinesc pedepsele şi dispoziţiile art. 74 din C. pen., care prevăd că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face, în raport, cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurarea şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol social creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Având în vedere, atât situaţia de fapt, care nu este una care să prezinte un pericol ridicat pentru ordinea publică, cât şi reţinerea circumstanţelor personale şi criteriilor de individualizare, a apreciat că instanţa poate aplica o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prevăzută de art. 81 din vechiul C. pen.

De asemenea, să se aibă în vedere că inculpata este căsătorită, este o persoană integrată social, are un loc de muncă.

Faţă de cele arătate, apelanta inculpată a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi să se dispună condamnarea inculpatei J. la o pedeapsă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 din C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Motivelor de apel formulate de apelanta inculpată J. i-au fost anexate, în susţinerea celor afirmate, fotocopii ale unor acte medicale în circumstanţierea persoanei sale, precum şi ale unor acte medicale ale mamei sale, din care rezultă că inculpată suferă de tumoare mamară, iar mama sa de carcinom bronhopulmonar, aflate în dosarul instanţei de apel.

II. La dosarul instanţei de apel au fost depuse cereri de administrare de probe în apel de către apelanţi, astfel:

a) cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie privind administrarea probelor în apel, aflată în dosarul instanţei de apel:

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (3) şi (5) din C. proc. pen. coroborat cu art. 421 pct. 2 lit. a) (teza readministrării declaraţiilor) din C. proc. pen., respectiv art. 363 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., a solicitat constatarea legalei constituiri a completului de judecată; respingerea ca rămasă fără obiect a cererilor incidentale pe această chestiune;

În considerarea principiului continuităţii completului de judecată şi implicit a nemijlocirii în administrarea probelor şi în susţinerea motivelor de apel, respectiv:

- greşita achitare, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a inculpatului K. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prev. de art. 25 rap. la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor K., C., C.) şi D.

Să se dispună admiterea cererii, prin care a solicitat:

- audierea inculpatului K. şi a inculpatelor A. şi I. sub beneficiul acordului acestora;

- audierea martorei AAA.

Teza probatorie

- consumarea acţiunii de instigarea la fals intelectual săvârşită de către inculpatul K.;

- caracterul nemijlocit şi explicit al îndemnului făcut de inculpat asupra inculpatei A. prin prisma rezultatului ilicit penal urmărit;

- dovedirea faptului că inculpatul K. a cunoscut în mod nemijlocit modalitatea în care inculpata A. a dat curs instigării de a le menţine în funcţie pe cele două protejate;

- dovedirea faptului că esenţa îndemnului era ca cele două protejate să fie remunerate fără a-şi îndeplini obligaţiile ce decurgeau din contractele de muncă (prezenţa obligatorie, efectuarea activităţilor specifice fişei postului, respectiv întocmirea formelor obligatorii care să justifice remunerarea lor).

b) cererea formulată de apelanta intimată inculpată D., prin apărător, de formulare de probe, în temeiul art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 100 din C. proc. pen., aflată în dosarul instanţei de apel:

1. În condiţiile art. 374 alin. (7) din C. proc. pen. a arătat că în faza de cercetare judecătorească a contestat toate probele administrate în cursul urmăririi penale, astfel încât în principiu a solicitat şi în apel readministrarea acestora în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate.

2. Apelanta, prin apărător a solicitat, în special, readministrarea probei cu următorii martori audiaţi în timpul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti la prima instanţă, cu domiciliile cunoscute şi aflate la dosar: OOOO., IIII., AAA., KKKK., RRRR., PPPP.

Teză probatorie:

O apărare a inculpatei D. cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu a fost aceea că nu a cunoscut, ca situaţie de fapt, situaţia inculpatelor J. şi I., respectiv că acestea, deşi angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, nu şi-au îndeplinit obligaţiile de se prezenta la muncă, ci dimpotrivă îşi desfăşurau activitatea la organizaţia HHHH. Teleorman.

Cu privire la această apărare instanţa de fond a reţinut următoarele (pag. 207):

"Raportat la probatoriul existent, este neverosimilă apărarea inculpatei potrivit căreia nu ar fi cunoscut situaţia celor două inculpate J. şi I., în condiţiile în care la nivelul Direcţiei Generale era de notorietate că cele două, deşi angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, îşi desfăşurau activitatea la organizaţia HHHH. Teleorman. Or, în condiţiile în care angajaţii Direcţiei cunoşteau acest fapt, nu se poate ca persoana care le avea în subordine să nu ştie de acest lucru, cu atât mai mult cu cât persoanele audiate au învederat că inculpata avea cunoştinţă de situaţia celor două angajate."

Faţă de aceste împrejurări, s-a apreciat că martorii ale căror declaraţii au fost reţinute şi interpretate de către instanţa de fond în sensul cunoaşterii de către inculpata D. a situaţiei inculpatelor J. şi I. trebuie audiaţi şi în faţa instanţei de apel pentru lămurirea exactă a situaţiei de fapt expuse.

3. În baza art. 420 alin. (4) din C. proc. pen. a solicitat ascultarea în apel a inculpatei D., solicitând audierea acesteia după administrarea probei cu martori.

c) cererea formulată de apelantul intimat inculpat K., prin apărători de formulare de probe, în temeiul art. 420 alin. (5) raportat la art. 100 din C. proc. pen., aflată în dosarul instanţei de apel:

- de readministrare a probei testimoniale constând în audierea martorilor:

- MMMM., cu domiciliul indicat, audiat la termenul de judecată din 28.11.2017;

- NNNN., cu domiciliul indicat, audiat la termenul de judecată din 15.02.2018;

- VVVV., cu domiciliul indicat, audiată la termenul de judecată din data de 15.02.2018;

- XX., cu domiciliul indicat, audiată la termenul de judecată din 21.03.2018;

- FFFF., cu domiciliul indicat, audiată la termenul de judecată din 21.03.2018.

Reaudierea acestor martori este relevantă, în opinia apărării, pentru a se stabili dacă inculpatul K. i-a cerut inculpatei A. să le menţină în funcţie la DGASPC Teleorman pe coinculpatele J. şi I., deşi acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman.

Se apreciază, că prin reascultarea celor cinci martori se vor clarifica şi împrejurările cărora instanţa de fond le-a găsit o rezolvare inedită, prin întrebările de la pag. 326 şi 327 din sentinţă şi care reprezintă, de fapt, cheia motivării soluţiei de condamnare a inculpatului K.

- "Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul K. care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar în prezenţa martorei FFFF. şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei A. că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu K.?"

- "Or, dacă cu inculpata I. a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă şi susţinerea inculpatei A. potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, J. şi I.?"

Or, cei cinci martori au declarat, contrar susţinerilor inculpatei A., că nu au discutat cu aceasta despre o pretinsă determinare din partea inculpatului K. la comiterea unei fapte penale.

Mai mult, readministrarea probei testimoniale la care am făcut referire este utilă şi pentru a combate o altă susţinere a instanţei de fond, potrivit căreia "declaraţia cea mai sugestivă şi relevantă" referitoare la persoana inculpatului K. aparţine martorei TTTT., care a precizat că "K. era un fel de Dumnezeu, în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere."

Totodată, pentru aceeaşi teză probatorie, s-a solicitat:

- reaudierea inculpaţilor A., D., C. şi I., sub rezerva acestora de a se prevala de dreptul la tăcere.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în procesele penale, problematica administrării probelor trebuie analizată din perspectiva paragrafelor 2 şi 3 ale art. 6, respectiv dreptul la un proces echitabil, din Convenţia Europeană.

Doctrina a subliniat că, însăşi preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără accesul la o justiţie independentă şi imparţială, ceea ce presupune garantarea dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţia Europeana implică respectarea unui anumit număr de garanţii, unele generale, care privesc toţi justiţiabilii şi unele speciale, rezervate a priori persoanelor acuzate în sensul european al termenului, Curtea Europeană reaminteşte că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia probele pe care le-au obţinut şi relevanţa celor pe care acuzaţii doresc să le prezinte (pct. 65 - 69 din cauza Previti împotriva Italiei din 12 februarie 2013 - Cererea nr. x/08, introdusă la 21 decembrie 2007, şi pct. 68 din cauza Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988 - Cererea nr. x/83).

A mai reţinut Curtea Europeană că dispoziţiile art. 63 lit. d) le lasă instanţelor interne sarcina de a hotărî cu privire la utilitatea unei propuneri de probă cu martori (pct. 26 din cauza Asch împotriva Austriei din data de 26 aprilie 1991 - Cererea nr. x/86).

Prin reaudierea martorilor şi inculpaţilor menţionaţi mai sus, apărarea doreşte să dovedească două împrejurări esenţiale, şi anume:

- că inculpatul K. nu a determinat-o pe inculpata A. să-şi încalce atribuţiile de serviciu, în legătură cu menţinerea celor două coinculpate în funcţie şi că inculpatul K. nu era "un fel Dumnezeu", aşa încât solicităm admiterea cererii astfel cum am formulat-o.

Apelantul intimat inculpat K., prin apărători a mai depus o cerere de probe, la termenul de judecată de la 20 mai 2019, aflată în dosarul instanţei de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., constând în:

- emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie prin care să se solicite stadiul dosarului format prin disjungerea dispusă prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15.07.2016 al aceleiaşi secţii, pct. III, parag. ultim (pag. 209).

Prin acest punct s-a disjuns cauza faţă de A. pentru "faptele care au făcut obiectul modalităţilor de sesizare menţionate în prezentul rechizitoriu la punctele 1.1.l - l.1.5, altele decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezent - sub aspectul infracţiunii prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 C. pen."

Pentru stabilirea credibilităţii inculpatei A., apărarea inculpatului K. apreciază ca relevantă o astfel de adresă, ştiindu-se că în accepţiunea europeană, atâta timp cât pe baza unei declaraţii date fie de un martor "stricto sensu", fie de un coinculpat, de un expert sau de o parte civilă se poate întemeia, într-o măsură substanţială, condamnarea celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, aceste declaraţii constituie mărturii în acuzare ce cad sub incidenţa garanţiilor prevăzute de art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a menţionat că "utilizarea declaraţiilor făcute de martori în schimbul imunităţii sau a altor avantaje constituie un instrument important în lupta autorităţilor naţionale împotriva criminalităţii grave. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de declaraţii poate pune sub semnul întrebării caracterul echitabil al procedurii împotriva acuzatului şi este capabilă să ridice aspecte delicate deoarece, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii sunt deschise manipulării şi pot fi făcute doar pentru a obţine avantajele oferite în schimb, sau pentru răzbunare personală. Caracterul uneori ambiguu al acestor afirmaţii şi riscul ca o persoană să fie acuzată şi judecată pe baza unor afirmaţii neconfirmate, care nu sunt neapărat dezinteresate, nu trebuie, prin urmare, să fie subestimate (cauza Cornelis împotriva Ţărilor de Jos, 2004, cauza Labita împotriva Italiei, GC, nr. 26772/95)" a se vedea opinia separată a sentinţei).

Or, faţă de multitudinea faptelor despre care se face vorbire în sesizările menţionate la filele x din rechizitoriu, apărarea consideră că susţinerile inculpatei A., cu privire la presupusa instigare exercitată de inculpatul K., se explică tocmai prin interesul acesteia de a obţine o soluţie de netrimitere în judecată în dosarul disjuns.

Mai mult, nesoluţionarea dosarului disjuns creează în continuare posibilitatea manipulării declaraţiilor inculpatei de către acuzare şi obţinerea, pe această cale, de probe în acuzarea inculpatului K. Nesoluţionarea cauzei respective într-o atât de lungă perioadă alterează fiabilitatea declaraţiilor inculpatei A., asupra cărora planează presupunerea rezonabilă că au fost obţinute în schimbul avantajelor oferite de acuzare, şi anume netrimiterea în judecată pentru faptele sesizate din oficiu. Din această perspectivă, instanţa de apel, atunci când se va pronunţa asupra cauzei, va trebui să aibă la dosar şi aceste date, utile şi relevante pentru stabilirea adevărului, în condiţiile în care aceasta presupune, în principal, o apreciere a declaraţiilor date de inculpaţii A. şi K. Un astfel de demers obligă, aşadar, la un examen de credibilitate a celor doi, cererea apărării fiind făcută tocmai în acest sens.

"Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în procesele penale, problematica administrării probelor trebuie analizată din perspectiva parag. 2 şi 3 ale art. 6, respectiv dreptul la un proces echitabil, din Convenţia Europeană.

Doctrina a subliniat că însăşi preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără accesul la o justiţie independentă şi imparţială, ceea ce presupune garantarea dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţia Europeană implică respectarea unui anumit număr de garanţii, unele generale, care privesc toţi justiţiabilii, şi unele speciale, rezervate a priori persoanelor acuzate în sensul european al termenului, Curtea Europeană reaminteşte că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia probele pe care le-au obţinut şi relevanţa celor pe care acuzaţii doresc să le prezinte (pct. 65 - 69 din cauza Previti împotriva Italiei din 12 februarie 2013, - Cererea nr. x/08, introdusă la 21 decembrie 2007, şi pct. 68 din cauza Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, - Cererea nr. x/83).

A mai reţinut Curtea Europeană ca dispoziţiile art. 63 lit. d) le lasă instanţelor interne sarcina de a hotărî cu privire la utilitatea unei propuneri de probă cu martori (pct. 26 din cauza Asch împotriva Austriei din data de 26 aprilie 1991, - Cererea nr. x/86)" (a se vedea încheierea din 11.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016).

De asemenea, în situaţia emiterii unei soluţii, solicităm Parchetului să o comunice in extenso.

d) Apelanta inculpată A., prin apărător a susţinut oral, la termenul de judecată de la 18 februarie 2019, în apel, potrivit încheierii de şedinţă de la acel termen, că în motivele scrise de apel a criticat şi netemeinicia hotărârii de fond, respectiv împrejurarea că inculpata A. abia în vara anului 2008 a avut ştiinţă despre faptul că J. şi I. nu veneau la serviciu. În privinţa acestei chestiuni, apărătorul a solicitat reaudierea martorei AAA., care în perioada de referinţă era director al biroului resurse umane şi care i-a relatat inculpatei despre împrejurarea că cele două persoane indicate mai sus nu se prezentau la serviciu.

Apărătorul a apreciat că această situaţie de fapt trebuie lămurită de instanţa de apel, în condiţiile în care prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, consacră sau preia în totalitate situaţia de fapt din rechizitoriu şi preia faptul că A. este cumva autoarea săvârşirii unei infracţiuni continuate încă din perioada anului 2006. Însă, pentru perioada 2006 - 2008 nici instanţa de fond şi nici organele de urmărire penală nu au produs dovezi în sensul celor reţinute, astfel că reaudierea martorei AAA. este utilă cauzei cu privire la cele susţinute mai sus.

e) Apărătorii apelanţilor inculpaţi H., J., B., F., E. şi C., având, pe rând cuvântul la termenul de judecată de la 18 februarie 2019, în apel, au precizat că nu solicită probatorii în apel. (încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, fila x verso dosarul instanţei de apel).

III. Cereri de schimbare a încadrărilor juridice pentru care au fost trimişi în judecată o parte dintre inculpaţi, formulate în apel, astfel:

a) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat cerere de schimbare a încadrării juridice, aflată în dosarul instanţei de apel, arătând că:

I. Prin Rechizitoriul nr. x au fost trimişi în judecată 11 inculpaţi între care şi:

1. C. pentru săvârşirea infracţiunii de:

- abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen.

În fapt, s-a reţinut, că aceasta în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006, în calitate de director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, în calitate de director executiv adjunct economic al D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

- deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 29.07.2005 - 06.07.2006), respectiv inspector în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare (în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012), (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 21.931 RON (5.617 RON pentru perioada 29.07.2005 - 06.07.2006, respectiv 16.314 RON pentru perioada 27.12.2010 - 01.06.2012), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

- deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x/22.05.2006), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 460 RON (pentru perioada 22.05.2006 - 06.07.2006), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

2. D. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. şi

- fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

În fapt, s-a reţinut că inculpata D. în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- a vizat fişa cu atribuţii de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive;

3. K. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 25 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. din 1969 şi

- instigare la fals intelectual prev. de art. 25 din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul K. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

Prin Sentinţa penală nr. 377/21.06.2018:

- inculpata C. a fost condamnată la 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani. Opinia separată a fost doar, în sensul reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- inculpata D. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani pentru abuz în serviciu şi 1 an pentru fals intelectual, pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani cu suspendare sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani. Opinia separată a fost în sensul achitării în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., iar

- inculpatul K. a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru instigare la abuz în serviciu (cu majoritate) şi achitat pentru instigare la fals intelectual (cu unanimitate). A existat şi opinie separată, în sensul achitării inculpatului în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

Cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. în formă continuă săvârşită de inculpata C. în perioadele 29.07.2005 - 28.08.2005. 21.09.2005 - 06.07.2006 şi 27.12.2010 - 01.06.2012 în abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 adică în formă continuă continuată cu 3 acte materiale corespunzătoare celor 3 perioade de timp în care inculpata a fost director general şi respectiv director general adjunct economic.

Procurorul a precizat încă de la început că această nouă încadrare nu schimbă cu nimic starea de fapt reţinută în sarcina inculpatei, cunoscută de aceasta încă din faza de urmărire penală şi menţinută pe tot parcursul procesului penal.

Pentru a reţine această din urmă formă a infracţiunii a menţionat că iniţial în sarcina inculpatei prin ordonanţa din data de 15.03.2016 s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit în formă continuată vizând perioada 27.12.2010 - 01.06.2012 raportat la situaţia inculpatei J.

Prin ordonanţa din data de 01.04.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale cu privire la alte acte materiale cu privire la inculpata J., respectiv pentru perioada 29.07.2005 - 06.07.2006, precum şi cu privire la inculpata I., respectiv perioada 22.05.2006 - 06.07.2006 (pct. 1 A şi B).

Prin ordonanţa din data de 03.06.2016 s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit informă continuată, în aceeaşi infracţiuni în formă continuă.

Iar prin ordonanţa din data de 06.06.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata C. cu privire la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit în formă continuă vizând perioadele 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006 şi 27.12.2010 - 01.06.2012.

Astfel, se poate observa că acesteia i se impută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit constând în menţinerea celor două angajate a D.G.A.S.P.C. în funcţii, prin faptul că în aceste perioade nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea lor.

Infracţiunea continuă este acea infracţiune a cărei acţiune sau inacţiune se prelungeşte în timp în mod natural, după momentul consumării până la intervenţia unei noi manifestări de voinţă şi poate fi comisă prin omisiune, aşa cum s-a întâmplat în situaţia de faţă. Infracţiunea continuă poate fi de două feluri: permanentă şi succesivă.

Infracţiunea continuă permanentă presupune, prin natura sa, existenţa unei desfăşurări fără întreruperi a actului de executare, în timp ce infracţiunea continuă succesivă presupune întreruperi fireşti ale actului de executare care nu afectează însă unicitatea infracţiunii.

Din modul de desfăşurare a infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv prin faptul că în toată această perioadă inculpata nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea celor două angajate, care nu veneau la serviciu rezultă situaţia infracţiunii continue permanentă.

Infracţiunea continuată este acea infracţiune care presupune săvârşirea de către aceeaşi persoană, la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unei acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Analizând situaţia de fapt imputata inculpatei C. se poate observa că perioadele infracţionale pentru care s-a dispus inculparea şi trimiterea în judecată coincid, cum este firesc, cu perioadele în care inculpata a deţinut funcţii de conducere în cadrul D.G.A.S.P.C. şi avea atribuţiile legate de constatare a abaterilor disciplinare şi sancţionare a celor două angajate.

În primele două perioade aceasta era director executiv al Direcţiei, iar în cea de-a treia era director executiv adjunct economic.

Se mai poate observa că în perioada de întrerupere dintre primele două perioade lipsesc 21 de zile, perioadă în care funcţia de director executiv a exercitat-o inculpatul E. fiind delegat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 95 din 29 august 2005.

Prin urmare, faţă de modalitatea de comitere a faptei de abuz în serviciu în formă continuă se poate observa că întreruperea acestei continuităţi s-a datorat unor cauze exterioare voinţei inculpatei C. (respectiv perioade în care nu i s-au mai atribuit funcţii şi/sau atribuţii de şef executiv), dar rezoluţia infracţională a acesteia a fost una singură, aceea de a le menţine pe inc. J. şi I. în funcţiile pe care le aveau, în virtutea "protecţiei" de care se bucurau acestea din partea preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman.

Din probele administrate, nu rezultă că inculpata a luat de fiecare dată o nouă rezoluţie infracţională, când a ajuns iarăşi în funcţii de conducere, ci doar că şi-a păstrat atitudinea pasivă faţă de obligaţia legală de a acţiona în calitate de angajator şi a întreprinde demersurile necesare pentru sancţionarea celor două angajate.

Pentru aceste motive, procurorul a considerat că încadrarea corectă a faptei este abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit în formă continuă continuată cu 3 acte materiale corespunzătoare perioadelor în care a avut funcţii/atribuţii de conducere (29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006 şi 27.12.2010 -01.06.2012) prevăzută de art. 13² Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (3 a.m.) şi art. 5 din C. pen.

III. Cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de fals intelectual în formă continuă prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 în fals intelectual în formă continuată şi reţinerea încadrării corecte raportat la legea veche ca lege penală mai favorabilă, respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78 din 2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în ceea ce o priveşte pe inculpata D.

De asemenea, procurorul a precizat că această nouă încadrare nu schimbă cu nimic starea de fapt reţinută în sarcina inculpatei, cunoscută de aceasta încă din faza de urmărire penală şi menţinută pe tot parcursul procesului penal.

Astfel, se poate observa că acesteia i se impută săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, constând în aceea că în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de director executiv adjunct al D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului:

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

Încă de la momentul extinderii urmăririi penale cu privire la inculpata D. prin ordonanţa din data de 15.03.2016 s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată vizând perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 raportat la situaţia inculpatei J. (pct. V).

Prin ordonanţa din data de 03.06.2016 s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, în aceeaşi infracţiune în formă continuă.

Iar prin ordonanţa din data de 06.06.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata D. cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuă vizând perioada 01.06.2012 - 31.12.2013.

Potrivit art. 289 din C. pen. 1969, infracţiunea de fals intelectual constă în "falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar sau un alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări".

Potrivit art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 "falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune ".

Având în vedere modalităţile concrete de comitere a infracţiunii respectiv "atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări" aceasta nu ar putea prin natura ei să fie o infracţiune continuă.

În schimb, având în vedere că inculpata a vizat, a contrasemnat şi a avizat diverse acte în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acte care necesitau semnătura acesteia şi presupuneau în aceleaşi timp însuşirea conţinutului prin semnare, fapta s-a săvârşit în formă continuată.

Întrucât legea penală mai favorabilă a fost apreciată ca fiind legea veche în încadrarea juridică trebuia reţinut şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 având în vedere că falsul intelectual s-a comis în legătură cu o faptă de corupţie din secţiunea a 3-a a legii sus-menţionate.

Pentru aceleaşi argumente pe care le-a avut şi instanţa de fond în vedere atunci când a stabilit legea penală mai favorabilă, procurorul a apreciat că şi în situaţia reţinerii încadrării corecte tot legea veche rămâne lege penală mai favorabilă, forma calificată a falsului intelectual, majorând doar maximul pedepsei cu 2 ani.

Prin urmare, încadrarea corectă este fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

IV. Cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de instigare la fals intelectual în formă continuă prevăzută de art. 25 din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen. din 1969 în instigare la fals intelectual în formă continuată cu reţinerea încadrării corecte raportat la legea veche ca lege penală mai favorabilă respectiv art. 25 din C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul K.

Aşa cum am precizat şi la punctul I. în sarcina inculpatului s-a reţinut că în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, respectiv de preşedinte al Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman, cu intenţie:

- a determinat-o pe inculpata I. să se angajeze şi să fie remunerată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman, dar în fapt să îşi desfăşoare activitatea în continuare la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH. Teleorman;

Nici în cazul inculpatului K. nouă încadrare nu schimbă cu nimic starea de fapt reţinută în sarcina acestuia, situaţie de fapt cunoscută de acesta încă din faza de urmărire penală şi menţinută pe tot parcursul procesului penal.

Pentru a reţine această din urmă formă a infracţiunii menţionez că iniţial în sarcina inculpatului prin ordonanţa din data de 01.04.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale în persoană cu privire la săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată (pct. 3).

Prin ordonanţa din data de 03.06.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale şi cu privire la alte acte materiale ale infracţiuni de instigare la fals intelectual şi ulterior schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de instigare la fals intelectual în formă continuată, în aceeaşi infracţiuni în formă continuă.

Iar prin ordonanţa din data de 06.06.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul K. cu privire la infracţiunea ele instigare la fals intelectual în formă continuă vizând perioada 07.07.2006 - 18.12.2012.

Având în vedere aspectele teoretice menţionate mai sus cu privire la infracţiunea de fals intelectual, la forma calificată a acesteia, la legea penală mai favorabilă şi raportat la modalitatea în care autoarea A. a comis fapta de autorat la fals intelectual consider că încadrarea corectă este instigare la fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 25 din C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a solicitat schimbarea încadrării juridice cu privire la:

1. inc. C. din abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit în formă continuă în abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit în formă continuă continuată prevăzută de art. 13² Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (3 a.m.) şi art. 5 din C. pen.

2. inc. D. din fals intelectual în formă continuă prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 în fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi

3. inc. K. din instigare la fals intelectual în formă continuă prevăzută de art. 25 din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen. din 1969 în instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 25 din C. pen. rap. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) cerere de schimbare a încadrării juridice formulată de apelanta inculpată A., prin apărător, aflată în dosarul instanţei de apel în ceea ce priveşte fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, din abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. şi fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., ambele cu aplic. art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. în abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen.

Aşa cum s-a statuat prin decizie de către Curtea Constituţionala, instanţa, chiar şi cea de apel, pentru a da posibilitatea inculpatului să fie informat cu privire la încadrarea juridică a faptei pentru care este judecat, trebuie să se pronunţe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice printr-o hotărâre judecătorească interlocutorie.

Ca atare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul din 15 iulie 2016 dat în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. şi fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., ambele cu aplic. art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen.

I. deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, referent III, respectiv II în cadrul Serviciului Secretariat, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010:

1. a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008 (fişă întocmită şi semnată de F.) în care se atestă în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă;

2. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009 prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar, la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri;

3. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 32.305 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

II. deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, referent III, respectiv II în cadrul Serviciului Secretariat, inspector de specialitate II în cadrul Serviciului Secretariat, inspector de specialitate II în cadrul Serviciului administrativ, patrimoniu, tehnic şi aprovizionare şi educator în cadrul Complexului de servicii destinate copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului în perioada 07.07.2006 - 31.12.2013:

1. a semnat şi a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2007 în condiţiile în care rubricile referitoare privitoare la data, funcţia, numele, prenumele, semnătura şefului ierarhic care a întocmit-o şi semnătura angajatului pentru luare la cunoştinţă a evaluării, nu erau completate;

3. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 09.07.2009 prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat, aprobând totodată şi fişa cu atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv;

4. a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care s-a dispus în mod nelegal promovarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariale de la 730 RON lunar la 1270 RON lunar la care se adaugă sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar;

9. a emis Dispoziţia nr. x/31.05.2012 prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, patrimoniu, tehnic, aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri;

4. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 702.517 RON şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrina de drept substanţial penal trebuie deosebite modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatării înscrisurilor.

În această din urmă modalitate (a soluţionării unei situaţii privind starea de fapt) trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie data) care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului; falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului nu şi rezolvarea care îi precede. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci va exista infracţiunea de abuz în serviciu.

Ca atare, în mod evident faptele descrise în actul de sesizare ca fiind săvârşite de inculpata se circumscriu în mod exclusiv infracţiunii de abuz în serviciu şi nu a doua infracţiuni, cea de abuz în serviciu şi cea de fals intelectual.

C) cerere de schimbare a încadrării juridice formulată de apelanta intimată inculpată D. prin apărător, aflată în filele x prin care a solicitat:

1. Punerea în discuţia contradictorie a părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 din vechiul C. pen. şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 vechiul C. pen., săvârşite în concursul real prevăzut de art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. în

Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din vechiul C. pen. şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 249 din vechiul C. pen., cu reţinerea concursului real prevăzut de art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

2. Pronunţarea asupra cererii de schimbare a încadrării juridice printr-o încheiere care nu soluţionează fondul cauzei.

3. Pronunţarea asupra prezentei cereri de schimbare a încadrării juridice o dată cu pronunţarea asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie la data de 18.03.2019.

În motivarea acestei cereri apelanta intimată inculpată, prin apărător a arătat că, în fapt, inculpata D. a fost trimisă în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 152/P/2014 din 15 iulie 2016, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 din vechiul C. pen. şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 vechiul C. pen., săvârşite în concursul real prevăzut de art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei D., prin rechizitoriu şi prin încheierea de începere a judecăţii dată de judecătorul de cameră preliminară, constă în aceea că (pag. 62, pct. III. 5 Rechizitoriu):

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

- a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către inculpată;

În cauză nu s-a reţinut săvârşirea concursului ideal prevăzut de art. 33 lit. b) din vechiul C. pen., considerându-se astfel că există mai multe acţiuni sau inacţiuni care, fiecare în parte, întrunesc conţinutul constitutiv al unor infracţiuni aflate în concurs real.

Potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Prin încadrare juridică se înţelege operaţiunea efectuată de organele de urmărire penală şi instanţa de judecată prin care se stabileşte concordanţa deplină între fapta concretă săvârşită de inculpat şi norma penală specială care incriminează acea fapta, precum şi, în raport, cu dispoziţiile penale generale aplicabile faptei comise. Încadrarea juridică corectă are importanţă deosebită, deoarece se asigură desfăşurarea în limitele legii a represiunii penale şi constituie o garanţie a respectării drepturilor legitime ale persoanelor. Greşita încadrare juridică aduce atingeri grave intereselor persoanelor, justiţiei penale.

În cauză, încadrarea juridică este evident greşită, atât timp cât pentru aceleaşi acţiuni şi inacţiuni se reţine pretinsa realizare a conţinutului constitutiv a două infracţiuni distincte, săvârşite în concurs real iar nu ideal. O acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană nu poate duce la o dublă calificare juridică a faptei săvârşite, pentru că ar fi o dublă incriminare şi o tragere la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă, ceea ce este inadmisibil.

Încadrarea juridică a faptei în norma de incriminare presupune, în principal, identificarea normei penale speciale care incriminează fapta săvârşită şi o defineşte ca infracţiune.

Aspectul încadrării juridice a faptei, reţinute în rechizitoriu în sarcina inculpatului, este esenţială în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare, pentru că inculpatul trebuie să cunoască, în raport, cu ce fapte sau acte materiale, trebuie să-şi pregătească apărarea şi, chiar dacă nerespectarea acestor dispoziţii legale nu ar fi fost prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, invocarea unei vătămări legitime în termenul prevăzut de lege, conduce automat la sancţionarea activităţii de urmărire penală efectuată cu încălcarea acestor norme.

De altfel, această distincţie este analizată şi în cuprinsul Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, parag. 33 - 34, publicată în M. Of. nr. 886/5.12.2014, atunci când Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, parag. 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, parag. 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul C. proc. pen. consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 - referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 - referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi de art. 327 lit. a) - referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.

În sarcina inculpatei D. s-a reţinut săvârşirea, ca situaţie de fapt, a 4 acte materiale distincte, din care 2 constituie acte comisive iar unul un act omisiv:

1. a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

2. a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive;

3. a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către inculpata J.;

4. nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că aceasta nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 18.223 RON şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Primele 3 acte materiale, reprezentând acte de falsificare a unor înscrisuri oficiale cu prilejul întocmirii acestora prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv conţinând menţiuni fictive, este evident că nu pot întruni decât elementul constitutiv al unei infracţiuni de fals intelectual, prevăzută de art. 321 C. pen. (art. 289 vechiul C. pen.).

Aceleaşi acte materiale nu pot fi reţinute ca, reprezentând în acelaşi timp şi realizarea elementului material al conţinutului constitutiv al altei infracţiuni, respectiv a unei infracţiuni de abuz în serviciu. Infracţiunea de fals intelectual nu se absoarbe niciodată în infracţiunea de abuz în serviciu, având în vedere caracterul general al acesteia din urmă, dar în acelaşi timp nici nu se poate reţine o dublă calificare juridică a unuia şi aceluiaşi act material, respectiv ca realizând atât infracţiunea de fals intelectual cât şi pe cea de abuz în serviciu.

Ultimul act material, neîntreprinderea nici unui demers pentru sancţionarea inculpatei J., poate constitui teoretic conţinutul constitutiv al unei infracţiuni de abuz în serviciu fiind vorba, în viziunea acuzării, de neîndeplinirea unui act de către funcţionarul public prin care se creează o pagubă.

Încadrarea juridică exactă a acestei fapte este însă condiţionată de reţinerea formei de vinovăţie cu care aceasta fost săvârşită.

Potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

Or, săvârşirea unui abuz în serviciu din culpă este incriminată drept infracţiune distinctă, cu un grad de pericol social mai mic, respectiv infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Potrivit art. 298 C. pen. (art. 249 C. pen. 1969), "Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă".

În situaţia în care din analiza materialului probator rezultă încălcarea de către funcţionarul public a unei îndatoriri de serviciu cuprinsă în acte normative primare fără intenţie directă sau indirectă, ci doar din culpă, instanţa urmează să reţină neîntrunirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, care se săvârşeşte numai cu intenţie, şi să analizeze eventuala întrunire a elementelor constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Or, în cauza concretă, probele administrate până în prezent nu demonstrează dincolo de orice îndoială intenţia inculpatei D. în ceea ce priveşte întreprinderea unor demersuri pentru sancţionarea inculpatei J., neexistând nicio probă directă sau indirectă, în sensul, că aceasta avea cunoştinţă de situaţia acestei inculpate, respectiv că nu se prezenta la serviciu, deşi figura angajată la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Teleorman şi nu presta activităţile la care era obligată prin contractul de muncă.

În concluzie a solicitat punerea în discuţia contradictorie a părţilor a schimbării încadrării juridice a faptelor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 din vechiul C. pen. şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 vechiul C. pen., săvârşite în concursul real prevăzut de art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din vechiul C. pen. (ultimul act material) şi infracţiunea de fals intelectual (primele 3 acte materiale), prevăzută de art. 249 din vechiul C. pen., cu reţinerea concursului real prevăzut de art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

IV. Alte cereri formulate de apelanţii inculpaţi în apel:

a) cerere formulată de apelanta intimată inculpată D., prin apărător, aflată în dosarul instanţei de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 83 lit. d), art. 92 alin. (7), art. 351 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) şi art. 354 alin. (1) din C. proc. pen., având ca obiect excepţia privind nelegala compunere a completului de judecată prin care a solicitat a se constata nelegală compunerea completului de 5 judecători în materie penală C. pen. sub următoarele aspecte:

- compunerea nelegală a acestuia cu numărul de judecători mai mic decât cel prevăzut de lege, respectiv cu doar 4 judecători traşi la sorţi;

- desemnarea fără tragere la sorţi a unui membru al completului de 5 judecători.

Pe calea chestiunii prealabile a anulării actelor administrative s-a solicitat acţiunea în anulare acte administrative prevăzută de art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin care a solicitat:

1. anularea în parte a Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în M. Of. nr. 855/22.09.2005, respectiv în ce priveşte dispoziţiile art. 28 alin. (4) şi art. 29 alin. (1);

2. anularea în parte a Hotărârii nr. 61 din 19.10.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost rectificată prin Hotărârea nr. 44 din 27.03.2018, în ce priveşte dispoziţia că cele două Complete de 5 Judecători în materie penală) C 5- Penal 1 şi C5 - Penal 2) vor fi conduse de preşedintele instanţei supreme, vicepreşedinţii instanţei supreme sau preşedintele secţiei penal, după caz;

3. anularea în parte a Hotărârii nr. 68 din 22.11.2017 în ceea ce priveşte stabilirea conducerii Completelor de 5 Judecători în materie penală, respectiv C5- P1 - va fi condus de domnul judecător dr. GGGGGG., vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, C5-P2- va fi condus de d-na judecător HHHHHH., preşedintele secţiei penale.

4. anularea în parte a Hotărârii nr. 68 din 22.11.2017 în ceea ce priveşte aprobarea compunerii completelor de 5 Judecători în materie penală pentru anul 2018, conform rezultatelor tragerilor la sorţi din şedinţa publică de la 30 octombrie 2017, astfel cum a rezultat din procesul-verbal din această dată.

Soluţionarea prezentei excepţii depinde în integralitate de soluţia care va fi dată acţiunii în anulare acte administrative formulată ca o chestiune prealabilă în prezentul proces penal, astfel încât a solicitat soluţionarea cu prioritate pe aceasta din urmă. De asemenea, în baza art. 52 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a solicitat soluţionarea acţiunii în anulare acte administrative, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia contenciosului administrativ.

În motivarea excepţiei, apelanta intimată inculpată D., prin apărător a arătat procedura constituirii completului de 5 judecători.

În fapt, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61 din 19 octombrie 2017 s-a stabilit că în anul 2018 vor funcţiona două completuri de 5 judecători în materie penală (C 5 Penal 1 şi C 5 Penal 2), acestea urmând să fie conduse de drept, potrivit art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de vicepreşedintele instanţei supreme şi preşedintele secţiei penale.

La data de 30 octombrie 2017, orele 10:00 la sediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut loc tragerea la sorţi pentru desemnarea membrilor Completelor de 5 judecători în materie penală şi civilă, pentru anul 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 29 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit procesului-verbal întocmit cu această dată, publicat pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost traşi la sorţi doar câte 4 membri titulari pentru fiecare din cele două complete de 5 judecători în materie penală care au fost constituite.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 68 din 22 noiembrie 2017 s-a stabilit că conducerea celor două completuri de 5 judecători în materie penală pentru anul 2018 va fi asigurată de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, d-nul judecător dr. GGGGGG., respectiv de preşedintele secţiei penale, d-na judecător HHHHHH. Totodată au fost aprobate compunerile celor două completuri în următoarea structură: câte patru judecători desemnaţi prin tragere la sorţi plus preşedintele completului de judecată, desemnat fără tragere la sorţi.

S-au arătat normele de organizare judecătorească încălcate şi anume art. 3 alin. (7), art. 354 alin. (1) din C. proc. pen., art. 126 alin. (4) din Constituţia României.

Prin "compunerea instanţei" se înţelege alcătuirea instanţei cu numărul de judecători prevăzut de lege. Completurile de 5 judecători în materie penală ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt completuri specializate, cu o structură şi o compunere strict reglementate specializate, cu o structură şi o compunere strict reglementate în normele de organizare judiciară. Au fost menţionate şi arătat conţinutul dispoziţiilor art. 32 alin. (1), alin. (4) teza a II-a şi alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

A rezultat că legala compunere a completului de 5 judecători în materie penală înseamnă, potrivit normelor de ordine publică, constituirea completului la începutul anului cu un număr de cinci judecători traşi la sorţi. Constituirea acestuia cu doar patru judecători traşi la sorţi afectează legalitatea compunerii întregului complet şi nu doar participarea unui judecător care a fost desemnat, iar nu tras la sorţi.

Potrivit legii există următoarele reguli imperative de organizare judiciară cu privire la constituirea Completurilor de 5 Judecători în materie penală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

1. toţi judecătorii care fac parte din aceste completuri, câte cinci pentru fiecare complet, trebuie desemnaţi ca urmare a tragerii la sorţi (art. 32 alin. (4).

2. conducerea acestor completuri este asigurată de Preşedintele, Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau preşedintele secţiei penale doar dacă aceştia au fost traşi la sorţi pentru a face parte din vreunul din completuri, în caz contrar aceasta fiind asigurată de decanul de vârstă (art. 32 alin. (5).

Această formă a art. 32 din Legea nr. 304/2004 a rezultat ca urmare a modificării legii prin art. 72 pct. 9 din Titlul II al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprins dispoziţii procesual penale şi a fost în vigoare începând cu 1 februarie 2014 până la 23 iulie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 207/2018, cu modificări doar în ce priveşte conducerea completurilor de 5 judecători.

Prevederile art. 33 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare până la modificarea prin Legea nr. 207/2018 nu au nicio influenţă asupra modului de constituire a completelor de 5 în materie penală, fiind norme care se referă exclusiv la conducerea completelor de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prezidarea completelor este o instituţie juridică distinctă faţă de modul de constituire şi formare a completelor de judecată.

Astfel, alin. (1) al acestui articol se referă la asigurarea preşedintelui de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa acestuia de către unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a completurilor din care face parte în mod legal ("când participă la judecată"), iar alin. (2) se referă la prezidarea şedinţelor de către preşedinţii de secţie şi ceilalţi judecători.

De altfel, Hotărârile Colegiului de conducere prin care s-au constituit la sfârşitul anului 2017 completurile de judecată de 5 judecători în materie penală sunt întemeiate în mod explicit doar pe prevederile art. 32 din Legea nr. 304/2004, fiind evident că şi în viziunea emitentului lor acestea sunt singurele norma de organizare judecătorească cu privire la modul de formare şi de asigurare a preşedinţiei completurilor de 5 judecători în materie penală.

În sfârşit, cu privire la prezidarea completurilor de 5 judecători în materie penală există o normă distinctă şi specială, care, potrivit regulii specialia generalibus derogant, trebuia aplicată cu prioritate, respectiv art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004. Preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează completul de 5 judecători în materie penală doar atunci "când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4)", adică atunci când a fost desemnat prin tragere la sorţi.

Apelanta intimată inculpată D., prin apărător a evidenţiat consecinţele juridice ale nelegalei compuneri.

Astfel, se arată Completul de 5 Judecători C. pen. 1 desemnat pentru anul 2018 nu a fost legal constituit şi nu are în prezent compunerea prevăzută de lege, sub două aspecte: Nu este format din 5 judecători desemnaţi prin tragere la sorţi, ci doar din 4 judecători; are în componenţa sa un membru care nu a fost tras la sorţi ci a fost desemnat prin numire.

Întrucât modul de constituire a Completurilor de 5 Judecători este reglementat de legea de organizare judiciară, prin dispoziţii de ordine publică, nerespectarea acestora se sancţionează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. şi echivalează cu o compunere nelegală a completului de judecată. Completul de judecată nu este format din numărul de judecători desemnaţi prin tragere la sorţi prevăzut în art. 32 din Legea nr. 304/2004 şi în acelaşi timp în compunerea sa există un membru care nu este rezultatul tragerii la sorţi, ci al numirii administrative.

S-a apreciat, că neregularitatea nu poate fi remediată prin înlocuirea unui membru titular al Completului de 5 judecători, desemnat prin numire, cu un membru supleant al completului de 5, tras la sorţi, pentru următoarele motive:

- Normele juridice de ordine publică încălcate sunt cele cu privire chiar la modalitatea de constituire a completurilor de 5 judecători la începutul anului, respectiv prin desemnarea a 5 judecători prin tragere la sorţi, iar nu doar a 4 judecători.

- Completul de 5 judecători în materie penală C 1 este nelegal constituit cu doar patru membri traşi la sorţi, prin compunerea sa legală înţelegându-se constituirea exclusiv prin judecători traşi la sorţi.

- Înlocuirea membrilor completului de 5 judecători, potrivit art. 32 alin. (4) teza finală a art. 32 din Legea nr. 304/2004, cu referire la art. 29¹ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi făcută exclusiv cu privire la membri rezultaţi din tragerea la sorţi la începutul anului.

- Întregirea completului cu încă un membru nu se poate realizat la acest moment, întrucât, potrivit legii, constituirea completului se realizează la începutul anului în curs, iar completarea ar echivala cu constituirea legală a completului abia în acest moment.

- Procedura administrativă a tragerii la sorţi din data de 30 octombrie 2017 este lovită de nulitate absolută, întreg procesul de tragere la sorţi fiind contrar legii organice, astfel încât rezultatul acestei operaţiuni este viciat şi nu poate produce efecte juridice.

În concluzie se solicită admiterea excepţiei invocate şi constatarea nelegalei compuneri a completului de judecată sub cele două aspecte:

- compunerea nelegală a acestuia cu numărul de judecători mai mic decât cel prevăzut de lege, respectiv cu doar patru judecători traşi la sorţi;

- desemnarea fără tragere la sorţi a unui membru al completului de 5 judecători.

Având în vedere că procedura de constituire a completului şi de desemnare a judecătorilor ca membrii ai acestuia s-a realizat prin acte administrative ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv prin Hotărârile Colegiului de conducere nr. 61 din 19.10.2017, nr. 68 din 22.11.2017 şi nr. 44 din 27.03.2018, precum şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (4) şi art. 29 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar de constatarea legalităţii sau nelegalităţii acestor acte administrative normative şi individuale depinde în întregime soluţionarea prezentei excepţii, solicitând ca în baza art. 52 din C. proc. pen. să se soluţioneze cu prioritate chestiunea prealabilă invocată, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia contenciosului administrativ.

b) Apelanta intimată inculpată D., prin apărător a formulat note de şedinţă, aflate în dosarul instanţei de apel întemeiate pe art. 83 lit. e) din C. proc. pen. şi art. 92 alin. (7) din C. proc. pen., cu privire la incidentul creat prin sesizarea Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea sesizării Secţiilor Unite în vederea schimbării jurisprudenţei Completelor de 5 sub aspectul interpretării şi aplicării principiului continuităţii completului de judecată, subsumat regulii anualităţii ce guvernează activitatea acestor formaţiuni de judecată prin încheierea din 14.01.2019 dată în Dosarul nr. x/2018.

A) În principal, s-a apreciat că prezentul complet de judecată este legal constituit şi legal învestit cu soluţionarea prezentului dosar prin Hotărârea nr. 156 din 6 decembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar potrivit Hotărârii secţiei pentru Judecători a CSM nr. 1535 din 19.12.2018 şi potrivit principiului continuităţii se poate trece la efectuarea cercetării judecătoreşti.

B) În subsidiar, doar în situaţia în care completul de judecată a apreciat că sesizarea Secţiilor Unite şi a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un impediment în luarea oricăror măsuri în acest dosar a solicitat a se constata că problema de drept cu care sunt sesizate Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din 14.01.2019 dată în Dosarul nr. x/2018 are legătură directă cu prezentul dosar, astfel încât, în baza art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat a se dispune întreruperea judecării prezentei cauze şi a se solicita Secţiilor Unite ca judecarea sesizării să se facă şi cu citarea părţilor din prezentul dosar; să se solicite secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca în cazul luării deciziei privind sesizarea Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu schimbarea jurisprudenţei privind aplicarea principiului continuităţii la completurile de 5 judecători să întrerupă judecata şi în prezentul dosar, urmând, de asemenea, ca soluţionarea sesizării să se facă şi cu citarea părţilor din acest dosar.

A solicitat acest lucru în vedera garantării dreptului la apărare în faţa Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ar urma să se pronunţe asupra unei probleme de drept cu efect direct asupra prezentului dosar, precum şi întrucât situaţia care a determinat sesizarea Secţiilor Unite este comună pentru toate dosarele înregistrate în 2018 la Completurile de 5 judecători şi în special celor în care nu s-a trecut la efectuarea probelor, cum este situaţia de faţă.

Potrivit art. 25 lit. b) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte se constituie în Secţiile Unite pentru soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 26 din aceeaşi lege, precum şi art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

c) Apelanta intimată inculpată D. prin apărător, în temeiul art. 83 lit. e), art. 92 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 18 din C. proc. pen. a formulat note de şedinţă, aflate în dosarul instanţei de apel prin care a solicitat:

1. Să se constate împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în consecinţă, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., să se înceteze procesul penal pentru această infracţiune.

2. Să se pronunţe instanţa de apel asupra cererii după soluţionarea sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., sesizări care fac obiectul Dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu termen de soluţionare la 21.03.2019.

În motivarea cererii, s-a făcut referire la art. 154 alin. (2) din C. pen., la fapta pentru care a fost trimisă în judecată inculpata prin rechizitoriu, respectiv printre altele şi pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a făcut referire şi la fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei D., din actul de sesizare şi prin încheierea de începere a judecăţii dată de judecătorul de cameră preliminară.

Astfel, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de director executiv adjunct al DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al DGASPC Teleorman, în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

Consumarea infracţiunii de fals intelectual are loc la momentul atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori al omisiunii cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii înscrisului oficial.

În concret, fapta imputată inculpatei D. a fost săvârşită în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, când aceasta ar fi vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., ar fi contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, respectiv ar fi aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către inculpata J.

Apelanta intimată inculpată, prin apărător a invocat art. 289 din C. pen. anterior şi art. 321 din C. pen., precum şi pedepsele pentru fiecare din ele.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen. prescripţia înlătură răspunderea penală, iar potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. (corespunzător art. 122 lit. d) din C. pen. anterior termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals intelectual este de 5 ani.

Astfel fiind, termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă în decembrie 2013 şi s-a împlinit, cel mai târziu, în luna decembrie 2018.

Potrivit legii în vigoare la acest moment nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel încât termenul de prescripţie a curs continuu, fără întrerupere.

Apărarea apelantei a făcut referire la Decizia nr. 297/26.04.2018 publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018 prin care instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1) din C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie, precizând că această decizie nu este una interpretativă, ci simplă.

Într-adevăr, Curtea Constituţională nu statuează că sintagma "oricărui act de procedură", din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. este constituţională în măsura în care este vorba despre acte ce se comunică suspectului sau inculpatului, ci constată, pur şi simplu sec, că "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Mai mult, nici în considerentele sale, Curtea Constituţională nu interpretează sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură", aşa cum a făcut-o în alte cazuri, când a pronunţat decizii interpretative - ci doar face sugestii subtile legiuitorului, pe care aceasta le poate sau nu avea în vedere de lege ferenda.

Această natură a Deciziei nr. 297/2018, respectiv de decizie prin care este declarată neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., face aplicabile prevederile art. 147 din Legea fundamentală, potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial, se produce suspendarea textului constatat ca neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen ar loc ieşirea definitivă din vigoare.

Se consideră că în prezent art. 155 alin. (1) nu se mai regăseşte printre dispoziţiile C. pen. aflate în vigoare, cauza constituind-o pasivitatea legiuitorului.

Împrejurarea că motivarea deciziei menţionate cuprinde referiri la soluţii din vechea reglementare, respectiv din C. pen. anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar şi pentru faptul că, dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituţională ar fi precizat acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea conformă cu Legea fundamentală.

Prin exemplul pe care l-a dat în considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional nu a făcut altceva decât să-i ofere o sugestie legiuitorului, revenind, însă acestuia prerogativa să reglementeze cazurile de întrerupere într-o manieră clară şi previzibilă.

În susţinerea celor afirmate, apelanta intimată inculpată D., prin apărător a invocat Decizia penală nr. 1348 din 19.11.2018 a Curţii de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2015 în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018, considerând că, potrivit noului C. pen., art. 155, nu mai există cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Având în vedere aceste premise, de lege lata, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situaţie, singurul care poate schimba această situaţie este legiuitorul, care dacă va dori să purceadă la un atare demers, trebuie să caute soluţii legislative în acord cu principiul legalităţii. Aceste soluţii pot fi cele care au existat în reglementarea anterioară sau pot fi altele, în funcţie de voinţa organului legiuitor.

Se consideră că, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispoziţiilor art. 147 din Constituţie.

Apelanta intimată inculpată, prin apărător a făcut referire la două încheieri, respectiv aceea din 19.12.2018 a Curţii de Apel Cluj prin care s-a sesizat Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea următoarelor aspecte: dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin acte de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei; dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul C. pen. anterior sau a noului C. pen. până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii, precum şi aceea a Curţii de Apel Constanţa care a întrebat dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal; dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol, ambele sesizări având termen de soluţionare 21 martie 2019.

Apărarea apelantei intimate inculpate a apreciat că prezenta cerere de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penal în condiţiile art. 154 din C. pen. raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 poate fi soluţionată după lămurirea teoretică, cu efect obligatoriu, de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a problemei existenţei sau nu a instituţiei întreruperii termenului de prescripţie, precum şi a efectului actelor de întrerupere îndeplinite anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

f) Apelanta intimată inculpată D., prin apărător, a depus la dosarul instanţei de apel, la termenul din 15 aprilie 2019, o cerere de amânare a cauzei şi de constatare a încheierii cercetării judecătoreşti după pronunţarea Curţii Constituţionale asupra conflictului juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, înregistrat sub nr. x/2019, cu termen de pronunţare la 19 aprilie 2019, în baza art. 387 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 52 din C. proc. pen., aflată în dosarul instanţei de apel.

În motivarea cererii a arătat că la termenul din data de 18 martie 2019 a invocat drept motiv de apel nulitatea absolută de ordine publică prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., nelegala compunere a completului de judecată care a judecat cauza în primă instanţă, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 şi rejudecarea cauzei de către un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie. A arătat că Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a fost pronunţată de un complet nelegal compus, întrucât completul nu a respectat condiţia specializării prevăzută în art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Ulterior termenului din 18 martie 2019 şi a măsurilor dispuse şi comunicate de către instanţă la acel termen, inclusiv în ce priveşte posibilitatea terminării cercetării judecătoreşti la termenul următor, pe rolul Curţii Constituţionale a fost înregistrată cererea privind soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României nr. 642E/2019, constând, în esenţă, în refuzul explicit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000 referitor la constituirea completelor specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie în primă instanţă.

Apelanta intimată, prin apărător a apreciat că soluţionarea motivului de apel vizând nelegala compunere a completului la judecata în fond, sub aspectul lipsei specializării, nu ar trebui să fie soluţionat de către instanţa de judecată anterior pronunţării de către Curtea Constituţională asupra conflictului juridic de natură constituţională având acelaşi obiect din următoarele motive:

1. Din punct de vedere juridic conflictul juridic de natură constituţională aflat pe rolul Curţii Constituţionale constituie faţă de prezentul dosar o chestiune prealabilă aflată în competenţa de soluţionare exclusivă a unui organ din afara sistemului instanţelor judecătoreşti.

2. Soluţionarea motivului de apel vizând nelegala compunere depinde integral de soluţia ce va fi dată de Curtea Constituţională în Dosarul nr. x/2019, instanţa de jurisdicţie constituţională, în ipoteza admiterii cererii, urmând să stabilească efectele obligatorii asupra dosarelor aflate în curs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. În conflictul juridic de natură constituţională Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este parte, autorul cererii invocând crearea conflictului juridic de natură constituţională, atât prin acte administrative ale colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin hotărâri jurisdicţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv neverificarea legalităţii compunerii completelor de judecată sub aspectul specializării. Potrivit practicii judiciare constant a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată drept apărare în cadrul soluţionării conflictului juridic de natură constituţională, la instanţa supremă nu este aplicabil art. 29 din Legea nr. 78/2000, în sensul că toţi judecătorii sunt specializaţi şi toate completele sunt specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie. Or, această practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face ea însăşi obiectul verificării la Curtea Constituţională, astfel încât este firesc ca prezentul complet să aştepte soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională.

4. O eventuală admitere a conflictului juridic de natură constituţională nr. 642E/2019 după soluţionarea prezentului apel ar lipsi părţile de un remediu procesual eficient, în cauză nefiind aplicabile nici cazul de contestaţie în anulare de la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., nici cel de revizuire de la art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. În acest fel dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor ar fi afectat, în ordinea juridică, consolidându-se definitiv o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă aflată în compunere nelegală.

În concluzie pentru aceste motive, apărarea apelantei intimate inculpate a solicitat amânarea cauzei şi să se constate încheiată cercetarea judecătorească după pronunţarea Curţii Constituţionale asupra conflictului juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, înregistrat sub nr. x/2019, cu termen de pronunţare la 19 aprilie 2019.

g) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale aflate în vol. IV, dosarul instanţei de apel, cu excepţii de neconstituţionalitate după cum urmează:

1. excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 din C. pen. cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. în interpretarea dată prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019 prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Procurorul analizând condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 a solicitat a se constata că prezenta excepţie este ridicată în faţa instanţei de apel, completul de cinci judecători, învestită cu soluţionarea prezentei cauze (Dosar nr. x/2018), vizează o dispoziţie dintr-o lege (respectiv art. 174 din C. pen. şi art. 154 alin. (2) teza I din C. pen.), dispoziţie care este în vigoare, căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a dat o anumită interpretare.

Aceasta are legătură directă cu cauza având în vedere că apărarea prin raportare la ea solicită încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Chiar dacă decizia nu este publicată la data prezentei, incidenţa ei ar fi iminentă dacă se acceptă interpretarea dată de apărare, întrucât ea ar produce efecte chiar şi nepublicată, întrucât nicio instanţă de judecată nu ar pronunţa, între momentul admiterii recursului în interesul legii şi momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, o soluţia contrară minutei deciziei, iar pe de altă parte instanţa poate amâna pronunţarea, iar publicarea deciziei să se realizeze până la data pronunţării.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României permite analiza constituţionalităţii unor interpretări date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sens în care a indicat Deciziile nr. 206/2013 cu privire la R.I.L. 8/2010, Decizia nr. 418/2018 cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16/2016.

De asemenea, declararea neconstituţionalităţii unei decizii în interesul legii este prevăzută expres de art. 4741 din C. proc. pen. care reglementează încetarea efectelor unei astfel de decizii.

În motivarea excepţiei, procurorul a făcut referire la conţinutul art. 174 din C. pen. şi art. 154 alin. (2) teza I din acelaşi cod.

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019 s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 174 din C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. că, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit".

Această interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie induce o confuzie între infracţiunile simple şi infracţiunile progresive.

Astfel, în cazul unei infracţiuni simple dar cu desfăşurare în timp, în urma deciziei mai sus menţionate, s-a ajuns la a i se atribui efectele unei infracţiuni progresive.

Infracţiunea simplă este infracţiunea al cărei element material constă într-o activitate unică sau într-un fapt simplu, adică într-o acţiune sau o inacţiune instantanee care produce rezultatul prevăzut în norma de incriminare.

Infracţiunea progresivă este definită de doctrină ca fiind acea formă a unităţii legale de infracţiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave.

Infracţiunea progresivă se caracterizează prin durata în timp, în sensul că urmarea mai gravă se produce după un anumit interval de timp de la săvârşirea infracţiunii iniţiale, dar fără intervenţia ulterioară a făptuitorului. Infracţiunile progresive sunt acele infracţiuni care se produc cu praeterintenţie (intenţie depăşită). Respectiv fapta comisă constă într-o acţiune sau inacţiune intenţionată care iniţial are un rezultat urmărit sau acceptat de făptuitor şi un rezultat mai grav, care se datorează culpei acestuia (art. 16 alin. (5) din C. pen.).

Infracţiunea progresivă se deosebeşte de alte infracţiuni ce durează în timp (infracţiunea continuată, continuă, de obicei) prin aceea că dacă în cazul acestora autorul continuă să desfăşoare acţiunea prin derularea faptelor (infracţiunea continuată) sau prelungirea activităţii (infracţiune continuă), în cazul infracţiunii progresive activitatea făptuitorului ia sfârşit odată cu terminarea acţiunii iniţiale, după care autorul nu mai desfăşoară nicio activitate, însă urmarea se amplifică şi se distanţează de fapta iniţială.

Diferenţa dintre infracţiunea simplă a cărei latură obiectivă presupune o anumită desfăşurare în timp şi infracţiunea progresivă este aceea că în cazul celei dintâi făptuitorul are cunoştinţă de întreg rezultatul faptei sale (fie că îl urmăreşte, fie că îl acceptă), în timp ce în cazul infracţiunii progresive făptuitorul a urmărit un anumit rezultat, care s-a şi produs iniţial, dar din motive neimputabile lui (fie nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă, fie le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că ele nu se vor produce), acesta s-a agravat, motiv pentru care fapta iniţială devine mai gravă şi primeşte o altă încadrare juridică.

Prin urmare, în cazul infracţiunii progresive este firesc ca termenul de prescripţie să curgă de la momentul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi să se raporteze la rezultatul final, întrucât făptuitorul nu a urmărit şi nici nu a acceptat rezultatul final (ci doar pe cel iniţial) şi nici nu a contribuit la agravarea rezultatului.

În schimb, cu totul alta este situaţia în cazul infracţiunilor simple a căror rezultat se produce în timp. În această din urmă situaţie făptuitorul a prevăzut şi urmărit/acceptat întreg rezultatul care urma să se desfăşoare într-o anumită perioadă de timp. Făptuitorul a avut încă din primul moment reprezentarea întregii activităţi infracţionale şi întreg rezultatul ce urmează a se produce şi chiar dacă ulterior primei acţiuni/inacţiuni nu a mai fost necesar să întreprindă ceva, toate consecinţele faptei sale se produc ca urmare a acţiunii/inacţiunii sale iniţiale.

Acesta este motivul pentru care a considerat că nu poate fi primită interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o art. 174 din C. pen. cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen., în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul apariţiei primei pagube sau primului prejudiciu.

Având în vedere această interpretare dată prin intermediul Deciziei în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019, textul art. 174 din C. pen. devine neclar şi lipsit de previzibilitate, întrucât nu aceasta a fost voinţa legiuitorului.

Astfel, prin interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sa ajuns ca o infracţiune simplă să aibă aceleaşi efecte cu o infracţiune pregrosivă, aspect nepermis în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acest lucru în mod expres.

Pe de altă parte din această interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aceeaşi unitate legală de infracţiune - infracţiune simplă - are efecte diferite raportat la momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie, după cum este una instantanee sau una cu consecinţe ce se produc la diverse intervale de timp.

Lipsa de claritate şi de previzibilitate pe care interpretarea dată de Decizia recursul în interesul legii nr. 5/2019 afectează implicit şi dreptul la un procese echitabil, atât al inculpaţilor, cât şi al persoanelor vătămate.

2. excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 din Legea nr. 78/2000 prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Procurorul analizând condiţiile de admisibilitate din art. 29 din Legea nr. 47/1992 a solicitat să se constate că prezenta excepţie este ridicată în faţa instanţei de apel, completul de cinci judecători, învestită cu soluţionarea prezentei cauze (dosar x/2018), vizează o dispoziţie dintr-o lege (art. 29 din Legea nr. 78/2000), dispoziţie care este în vigoare.

Aceasta are legătură directă cu cauza având în vedere că apărarea prin raportare la ea solicită constatarea nulităţii absolute a compunerii completului care a judecat fondul cauzei, întrucât acesta nu a fost un complet specializat, aspect permis de art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi până la acest moment nu a fost declarat neconstituţional.

În motivarea excepţiei, procurorul a arătat conţinutul art. 29 din Legea nr. 78/2000.

S-a arătat că această prevedere are un caracter general şi ambiguu, neindicând, în mod clar şi de o manieră concretă, în ce constă specializarea completurilor care trebuie să judece faptele de corupţie prevăzute în această lege.

Având în vedere acest aspect, textul criticat este neclar, lipsit de previzibilitate şi accesibilitate, întrucât legiuitorul nu a definit noţiunea de "completuri specializate" şi nu a stabilit care sunt criteriile conform cărora un complet de judecată devine specializat.

Drept exemplu servesc exact hotărârile colegiilor de conducere ale instanţelor de judecată ataşate de apelanta inculpată D. în susţinerea motivului de apel vizând nelegala compunere a completului de judecată de la fond.

Astfel, în lipsa unor criterii clare în baza cărora judecătorii să primească o anumită specializare (corupţie în situaţia de faţă), care apoi să poată conduce la specializarea completului, se poate observa că desemnarea completurilor specializate nu reprezintă decât o chestiune strict administrativă, o formalitate pe care o îndeplinesc colegiile de conducere ale instanţelor de judecată la finalul fiecărui an.

Această formalitate a fost consfinţită prin Hotărârile CSM nr. 387/22.09.2005 şi respectiv 1375/17.12.2015 şi a vizat exclusiv completurile specializate de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel.

În ceea ce priveşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a înfiinţa completuri specializate, aşa cum rezultă, atât din art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, "La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitarea valorificării experienţei profesionale a acestora", cât şi din art. 19¹ din Regulamentul privind Organizarea şi Funcţionarea Administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

"(1) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitarea valorificării experienţei profesionale a acestora. (2) Preşedintele sau vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie propun Colegiului de conducere înfiinţarea de complete specializare, pe baza propunerilor formulate, pentru fiecare secţie, de preşedintele acesteia."

Prin utilizarea unei sintagme, atât de generale, precum aceea de "complet specializat", legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat, aspect ce afectează dreptul la un proces echitabil, atât al inculpaţilor, cât şi al persoanelor vătămate.

g) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat o cerere, aflată la dosarul instanţei de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 353 alin. (10) teza finală din C. proc. pen. prin care a solicitat preschimbarea termenului de judecată din data de 20.05.2019.

În motivarea cererii s-a arătat că la 16 aprilie 2019, Plenul Curţii Constituţionale, sesizat în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, al art. 11 alin. (1) lit. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. unt neconstituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească are nu soluţionează fondul cauzei.

La termenul din 18 martie 2019 Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat o cerere de schimbare a încadrării judiciare în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C., D. şi K., cerere care le-a fost comunicată inculpaţilor chiar în şedinţa de judecată.

La termenul din data de 15 aprilie 2019, după audierea inculpaţilor, invocarea unor cereri şi excepţii şi punerea în discuţie a cererii de amânare formulată de inculpata D., cauza a primit un nou termen de judecată la data de 20.05.2019, pentru a li se da posibilitatea inculpaţilor să-şi pregătească apărarea raportat la excepţiile de neconstituţionalitate invocate de procurorul de şedinţă.

Având în vedere decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, mai sus menţionată, precum şi faptul că unul dintre membrii completului de judecată urmează a se pensiona începând cu data de 01.06.2019, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 353 alin. (10) teza finală din C. proc. pen., motiv pentru care se impune preschimbarea termenului de judecată din data de 20.05.2019, astfel încât completul de 5 Judecători P 2 - 2018 să aibă posibilitatea să se pronunţe pe cererea de schimbare a încadrării juridice, în condiţiile stabilite de Curtea Constituţională a României.

Totodată, ţinând seama şi de faptul că amânarea cauzei s-a dispus pentru ca inculpaţii să ia cunoştinţă despre excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi depuse de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar pregătirea apărării sub acest aspect vizează doar formularea de concluzii pe admisibilitatea lor, şi nu apărări pe fondul cauzei nu justifică acordarea unui termen de judecată atât de lung.

Au fost depuse concluzii scrise faţă de această cerere de către apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi K., prin apărători, aflate în filele x şi respectiv dosarul instanţei de apel, în sensul respingerii cererii de preschimbare a termenului în principal, ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată.

Prin rezoluţia din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2019, cu majoritate: În baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de preschimbare a termenului de judecată din data de 20 mai 2019 formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/2018, având ca obiect apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii A., H., J., K., B., F., E., C., C.), D., împotriva Sentinţei penale nr. 377 din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Cu opinia separată a doamnelor judecător IIIIII. şi JJJJJJ. în sensul respingerii, ca inadmisibilă, în baza art. 353 alin. (10) cu referire la art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., a cererii de preschimbare a termenului de judecată din data de 20 mai 2019 formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/2018, aflată la dosarul instanţei de apel.

h) Apelantul intimat inculpat K., prin apărător, a formulat excepţia de nelegalitate a Hotărârii de Colegiu nr. 24 din 9 decembrie 2015 şi a Hotărârii de Colegiu nr. 30/28 iunie 2017, prin care a fost stabilită, respectiv modificată componenţa completului care a soluţionat cauza în fond, depusă la termenul din 20 mai 2019, aflată în dosarul instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen. şi ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. S-a solicitat în temeiul prevederilor art. 52 alin. (2) din C. proc. pen. să se dispună citarea emitentului actelor, respectiv a) Colegiul de Conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentată de preşedinte, judecător KKKKKK., comunicarea prezentei cereri celor două intimate pentru îndeplinirea procedurii prevăzute de lege şi formularea întâmpinării, pentru ca, în baza probelor ce se vor administra, să dispuneţi:

I. anularea, în parte, a Hotărârii de Colegiu nr. 24/9 decembrie 2015, cu privire la stabilirea componenţei completului care a soluţionat cauza în fond. Anularea se impune deoarece actul administrativ este nelegal, emis cu exces de putere;

II. anularea, în parte, a Hotărârii de Colegiu nr. 30/28 iunie 2017, cu privire la modificarea componenţei completului care a soluţionat cauza în fond, prin includerea domnului judecător LLLLLL. în mod arbitrar în compunerea completului, fără să existe vreo tragere la sorţi dintre judecătorii disponibili, fără nicio regulă care să respecte exigenţele de imparţialitate prevăzute de lege. Anularea se impune deoarece actul administrativ este nelegal, emis cu exces de putere.

III. fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că la data de 9 decembrie 2015, prin Hotărârea nr. 24, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit configurarea şi componenţa completurilor de judecată pentru anul 2016, inclusiv a completului nr. 2 căruia i-a fost repartizată spre soluţionare Cauza penală nr. 2628/1/2016 în care apelantul este judecată pentru infracţiunea de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prin raportat la art. 13², infracţiune încadrată în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi instigare la fals intelectual.

Ulterior, la data de 28 iunie 2017, prin Hotărârea de Colegiu nr. 30 a fost modificată componenţa completului de judecată în mod arbitrar, fără să existe vreo tragere la sorţi dintre judecătorii disponibili, fără nicio regulă care să respecte exigenţele de imparţialitate prevăzute de lege, domnul judecător LLLLLL., fiind, practic, desemnat prin voinţa discreţională a preşedintelui de secţie de a cărui propunere a luat act colegiul de conducere.

Aceste două hotărâri de colegiu ridică probleme reale de legalitate din două perspective:

- a folosirii autorităţii în mod discreţionar la momentul desemnării unui judecător în compunerea completului, fiind încălcate dispoziţiile legale şi regulamentare menite să concretizeze una dintre cele mai importante garanţii ale imparţialităţii instanţei, respectiv principiul desemnării în temeiul legii a judecătorilor ce compun completurile de judecată, situaţie care i-a afectat în concret dreptul la un proces echitabil, în sensul statuat de art. 8 din C. proc. pen., dar şi a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, influenţând în mod direct soluţia pronunţată în cauză.

- al nesocotirii prevederilor legale imperative privitoare la obligaţia de a constitui un "complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de corupţie"

Sub cel dintâi aspect, a arătat că, în concret, prin desemnarea arbitrară a Domnului judecător LLLLLL. într-o compunere de 3 judecători, în condiţiile în care titularii iniţiali ai Completului nr. 2 au avut opţiuni opuse asupra cazului, un membru pronunţându-se pentru achitarea sa pentru lipsa probelor de vinovăţie în cazul acuzaţiei de fals, iar celălalt pentru condamnare, a fost influenţată, cu intenţie, soluţia pronunţată în cauză.

Maniera de desemnare a membrului completului i-a conturat convingerea de nezdruncinat în sensul că acest judecător a fost anume ales în scopul obţinerii unei anume soluţii (de condamnare), aspect ce susţine suspiciunea că dosarul a fost dirijat.

O desemnare obiectivă a judecătorului, în condiţii de imparţialitate, ar fi deschis calea unei soluţii asupra căreia nu ar fi planat suspiciuni, cu atât mai mult cu cât opinia acestuia s-a dovedit decisivă în stabilirea verdictului.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor legale vizând specializarea completului, aşa cum a rezultat din argumentele ce le va prezenta, deduse din interpretarea unor prevederi legale imperative, nesocotirea acestora face nul actul administrativ emis, fără aptitudinea de a produce efecte juridice.

Completul nu a fost unul specializat în soluţionarea cauzelor având ca obiect infracţiuni de corupţie, aşa cum a rezultat din evidenţele publice ale instanţei, dar şi din recunoaşterea făcută de către conducerea instanţei supreme, cu toate că articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede imperativ că "Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate."

I. Admisibilitatea excepţiei de nelegalitate

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate."

Excepţia de nelegalitate reprezintă, aşadar, un mijloc de apărare comun, soluţia ce rezultă chiar din cuprinsul textului de lege (alin. (1), care precizează că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, ştiut fiind faptul că un proces începe cu sesizarea instanţei şi se finalizează cu soluţionarea ultimei căi de atac.

Aceasta permite, în cadrul unei proceduri simple, cercetarea legalităţii unui act administrativ invocat pe cale de excepţie în cadrul unui proces pornit pentru alte motive decât cele ce vizează anularea respectivului act.

Pentru admisibilitatea excepţiei de nelegalitate este necesar ca:

- excepţia de nelegalitate să se refere la verificarea legalităţii unui act administrativ;

- excepţia trebuie să aibă ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual;

- pentru admisibilitatea excepţiei de nelegalitate este necesară existenţa unui proces pe rolul instanţei judecătoreşti, fie civil, fie penal, fie comercial, indiferent în care fază se află acesta fond, apel sau într-o cale extraordinară de atac;

- ultima condiţie este aceea ca de actul administrativ care face obiectul excepţiei de nelegalitate să depindă soluţionarea litigiului în fond.

Apelantul intimat inculpat a solicitat instanţei de judecată să constate toate aceste condiţii că sunt îndeplinite. Astfel, a solicitat anularea a două hotărâri de colegiu prin care a fost configurată compunerea completului de judecată care a soluţionat cauza în fond, pentru motive de nelegalitate, actele administrative având caracter individual.

În mod evident, de legalitatea celor două acte administrative depinde soluţionarea fondului litigiului, analizarea şi admiterea criticilor formulate conducând, cu necesitate, la soluţionarea într-un anume fel a procesului.

Se solicită a se constata că excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare şi, prin urmare, invocarea ei este imprescriptibilă şi că nu este obligatorie parcurgerea procedurii administrativ prealabile.

II. Anularea actelor administrative

S-a menţionat că în calitate de parte în Dosarul nr. x/2018 este vătămat în mod direct de acţiunile pârâtelor prin hotărârile adoptate în domeniul compunerii completului de judecată în fond (nr. 2, potrivit Hotărârii de Colegiu nr. 24/9 decembrie 2015).

A. Nelegalitatea parţială a Hotărârii de colegiu nr. 30/28 iunie 2017

Lecturând Hotărârea de Colegiu nr. 41/6 septembrie 2017, a dedus că prin Hotărârea nr. 30/28 iunie 2017, care nu este publicată pe site-ul instanţei integral, lipsind pct. 7 la care face trimitere Hotărârea nr. 41, a fost modificată compunerea C 2 care avea pe rol soluţionarea dosarului în care el era parte (ataşează print screen cu pagina publicată pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţiunea "hotărâri colegiu 2017" din care a rezultat o singură operaţiune vizând Hotărârea nr. 30).

A subliniat că nepublicarea hotărârilor de colegiu care se referă la compunerea completurilor de judecată, (deşi această obligaţie este expres prevăzută de lege şi Regulamentul propriu), constituie o încălcare ce îi limitează posibilităţile de apărare şi de acces la instanţă, context în care îşi rezervă dreptul de a completa motivarea după ce intimatele o vor înainta la dosar.

Potrivit Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 19⁴ alin. (4), coroborat cu cele ale Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 (art. 19 alin. (2), hotărârile în materia compunerii completurilor se publică pe pagina de internet a instanţei.

Obligaţia de "publicare" a unui act administrativ reprezintă o garanţie a respectării legalităţii şi transparenţei activităţii unei instituţii.

Mai mult, în cazul său, omisiunea publicării hotărârii de colegiu privind modificarea compunerii completului, în contra dispoziţiilor explicite ale Regulamentului propriu, constituie un viciu semnificativ, de natură să pună în discuţie chiar existenţa şi validitatea hotărârii în sine.

Modificarea compunerii completului în condiţiile expuse în partea introductivă a cererii constituie un caz de dirijare a compunerii acestuia şi, în final, a soluţiei din dosar, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept.

Aşa cum rezultă din înscrisurile disponibile, desemnarea domnului judecător LLLLLL. s-a făcut în mod arbitrar, fără să existe vreo tragere la sorţi dintre judecătorii disponibili, fără nicio regulă care să respecte exigenţele de imparţialitate prevăzute de lege, fiind practic, stabilit prin voinţa discreţionară a preşedintelui de secţie.

În aceste condiţii, situaţia de fapt relevată i-a întărit convingerea că aspectele de imparţialitate şi acces la o instanţă independentă, alcătuită "conform legii", care ar trebui să guverneze activitatea instanţei supreme, sunt, în fapt, iluzorii.

Au fost făcute referiri la mai multe norme relevante din Legea nr. 304/2004 şi Regulament, respectiv art. 2 alin. (1), art. 3, art. 7 alin. (1), art. 10, art. 11 din legea mai sus menţionată şi art. 19 lit. a¹), art. 109¹.

Sintagma "în condiţiile legii" nu poate să semnifice voinţa arbitrară, discreţionară a unei persoane. Această materie concretizată una dintre cele mai importante garanţii ale imparţialităţii instanţei, respectiv principiul desemnării în temeiul legii a judecătorilor ce compune completurile de judecată. Hotărârea de colegiu trebuie să cuprindă, cu necesitate, motivele ce au determinat alegerea unui anume judecător, precum şi criteriile avute în vedere pentru o astfel de alegere în detrimentul altui judecător.

Apelantul intimat inculpat, prin apărător a considerată că prin maniera discreţionară în care s-a procedat a fost lipsit de imparţialitatea prevăzută de lege; mai mult, elementele de fapt relevante conturează o dirijare a completului de judecată şi, implicit, a soluţiei din dosar, ceea ce îndepărtează justiţia făcută în cazul său de un standard minim care să răspundă exigenţelor statului de drept şi pe cele ale unei justiţii imparţiale.

B. Nelegalitatea parţială a Hotărârii de colegiu nr. 24/9 decembrie 2013

Motivul nelegalităţii acestei hotărâri vizează nesocotirea prevederilor legale imperative privitoare la obligaţia de a constitui un "complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de corupţie".

Completul nu a fost unul specializat, aşa cum rezultă din evidenţele publice ale instanţei, dar şi din recunoaşterea făcută de către conducerea instanţei supreme, cu toate că articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede imperativ că "Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate,"

Această ultimă formă a textului a rezultat în urma modificării aduse prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Anterior acestei modificări, art. 29 alin. (1) avea următorul cuprins: "Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare."

Referitor la această modificare, este important de evidenţiat că în cuprinsul Expunerii de motive la proiectul de lege devenit Legea nr. 161/2003 se face referire printre altele, la Convenţia penală privind corupţia, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, convenţie în cuprinsul căreia, la art. 20 - Autorităţi specializate, se arată că "Fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesar pentru ca persoane sau entităţi să fie specializate în lupta împotriva corupţiei. Ele vor dispune de independenţa necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părţii, pentru a-şi putea exercita funcţiile în mod eficace şi libere de orice presiune ilicită. Părţile veghează ca personalul respectivelor entităţi să dispună de o pregătire şi de resurse financiare adaptate funcţiilor pe care le exercită."

Privit din perspectiva dinamicii modificărilor operate şi interpretând textul literal, sistematic şi istoric se impune o concluzie unică, respectiv aceea că după modificarea operată prin Legea nr. 161/2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era obligată să constituie în cadrul secţiei penale completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a cauzelor privind infracţiunile de corupţie deoarece:

- norma respectivă reglementează constituirea completurilor specializate ratione materiae, pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate acestora;

- în forma iniţială a Legii nr. 78/2000, constituirea acestor completuri specializate era o facultate ("pot fi constituite");

- în urma modificării aduse Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prin Legea nr. 161/2003 constituirea completurilor specializate a devenit obligatorie ("se constituie");

- după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 completurile specializate obligatorii se constituie numai pentru judecarea cauzelor în primă instanţă;

- totodată, aceste completuri specializate se constituie la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, deoarece alin. (1) al art. 29 nu distinge, astfel încât are în vedere toate instanţele componente să judece în această materie, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nu poate fi primită alegaţia potrivit căreia Legea nr. 304/2004 cuprinde norma facultative pentru instanţa supremă în materia completurilor specializate în soluţionarea cauzelor de corupţie.

Este adevărat că potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

Faptul că această normă cuprinsă în materia generală (legea de organizare judiciară) este una supletivă şi lipsită de relevanţă, în raport cu reglementarea imperativă cuprinsă în art. 29 din Legea nr. 78/2000, care are valoare de normă specială, derogatorie şi imperativă, în raport cu cea dintâi (specialia generalibus derogant).

Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind acest lucru în jurisprudenţa sa.

Conflictul dintre legea specială anterioară şi legea generală ulterioară se rezolvă prin aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma specială se aplică cu prioritate faţă de norma generală - specialia generalibus derogant - iar o normă specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară.

Astfel, după modificarea adusă art. 29 din Legea nr. 78/2000 în anul 2003 conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele sau vicepreşedintele avea obligaţia legală de a îndeplini formalităţile şi procedurile necesare înfiinţării acestor completuri specializate, iar ulterior modificării Legii nr. 304/2004 prin art. 215 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011, propunerea trebuia materializată prin sesizarea colegiului de conducere în vederea înfiinţării de completuri specializate.

Încălcările aduse prin adoptarea celor două acte administrative i-au adus atingere gravă dreptului la un proces echitabil, prin faptul că nu a fost asigurată imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătoreşti.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că "instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr. 304/2004 îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că, atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. (...) Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta."

Şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în jurisprudenţa sa (cauza Kyprianou împotriva Ciprului, 121; cauza Tocono şi Profesorii Prometeişti împotriva Republicii Moldova 31) a subliniat că imparţialitatea obiectivă a unui complet de judecată se apreciază în funcţie de existenţa faptelor care pot fi stabilite şi care pot trezi dubii în ceea ce priveşte imparţialitatea; în această privinţă, chiar aparenţele putând avea o anumită importanţă.

Astfel, în privinţa determinării caracterului independent al instanţei, a stabilit că aparenţele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuţie este încrederea pe care instanţele judecătoreşti, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului şi, înainte de toate, în privinţa procedurilor penale, acuzatului. (cauza Sahiner împotriva Turciei, 44).

Se solicită a se reţine că definirea completurilor de judecată nu poate ţine de deciziile arbitrare ale pârâtelor, judecătorii care compun aceste completuri neputând fi desemnaţi în absenţa unor justificări solide, deoarece s-ar influenţa legala compunere a completului de judecată.

Exercitarea dreptului de apreciere prevăzut de lege a fost realizată de către intimate cu încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege ceea ce constituie un exces de putere, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Odată cu reglementarea expresă a excesului de putere printre temeiurile acţiunii în contencios administrativ prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 554/2204, s-a realizat o consacrare normativă a ideii că oportunitatea este o componentă a legalităţii, iar nu o noţiune exterioară acesteia, astfel încât pe calea contenciosului administrativ, actele administrative pot fi cenzurate şi din punctul de vedere al oportunităţii.

În mod evident, limita legală a dreptului de apreciere se raportează la scopul legii, actul administrativ trebuind să aibă calitatea de a satisface, în acelaşi timp, atât rigorile legii, cât şi o nevoie socială determinată.

În baza argumentelor de fapt şi drept expuse a solicitat, admiterea prezentei excepţii şi a se dispune:

- anularea, în parte, a Hotărârii de Colegiu nr. 24/9 decembrie 2015, cu privire la stabilirea componenţei completului care a soluţionat cauza în fond. Anularea se impune deoarece actul administrativ este nelegal, emis cu exces de putere;

- anularea, în parte, a Hotărârii de Colegiu nr. 30/28 iunie 2017, cu privire la modificarea componenţei completului care a soluţionat cauza în fond, prin includerea domnului judecător LLLLLL. în mod arbitrar în compunerea completului. Anularea se impune deoarece actul administrativ este nelegal, emis cu exces de putere.

În drept, a invocat prevederile art. 1 şi urm. din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În dovedirea cererilor au fost depuse: print screen cu pagina publicată pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţiunea "hotărâri colegiu 2017" din care rezultă o singură operaţiune vizând Hotărârea nr. 30; copia Hotărârii de Colegiu nr. 24/9 decembrie 2015 în forma publicată pe site; copia Hotărârii de Colegiu nr. 30/28 iunie 2017 în forma publicată pe site; copia Hotărârii de Colegiu nr. 41/6 septembrie 2017 în forma publicată pe site, acestea aflându-se, la dosarul instanţei de apel.

i) Apelanta inculpată A., prin apărător a formulat o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractelor de muncă în baza cărora au fost angajate la DGASPC Teleorman inculpatele J. şi I., aflată la dosarul instanţei de apel, întemeiată pe art. 52 din C. proc. pen., solicitând soluţionarea acesteia prealabil fondului şi a se dispune în temeiul art. 57 şi 15 din C. muncii constatarea nulităţii absolute a celor două contracte.

În motivarea acestei cereri, s-a arătat că solicitarea are la bază probatoriul din această cauză, respectiv declaraţiile inculpatului E. şi a inculpatelor J. şi I., dar şi a martorilor dosarului care au condus la concluzia că, încă de la încheierea contractului, părţile aveau reprezentarea că cele două angajate nu îţi vor îndeplini obligaţiile contractuale şi că vor desfăşura o altă activitate pentru o altă persoană juridică, dar vor fi remunerate de către partea civilă.

Astfel, din probele administrate a rezultat că cele două contracte de muncă au avut la baza încheierii lor o cauză ilicită şi anume aceea că, în condiţiile unui consens al celor două părţi, s-a agreat ca una dintre părţi, respectiv angajatul, să nu-şi respecte dintru început obligaţia contractuală pentru care urma să fi remunerat.

Altfel spus, cele două părţi cunoşteau de la chiar momentul încheierii contractului că acesta este un contract nereal, în sensul că actul constituia doar un temei pentru ca cele două angajate să fie plătite, fără însă să onoreze obligaţiile din contract.

Aşa fiind, se află în ipoteza unui contract de muncă nul, care nu poate genera din partea angajatorului posibilitatea de angajare a răspunderii disciplinare, pentru simplul motiv ca acesta, prin persoanele care l-au reprezentat la încheierea contractului, au ştiut dintru început ca acel contract nu poate produce astfel de efecte.

Singura modalitate prin care se poate reveni la legalitate în cauza de faţă este aceea a constatării nulităţii absolute a acelui contract şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

La baza acuzaţiei apelantei inculpate stă situaţia legalităţii/nelegalităţii contractelor individuale de muncă ale inculpatelor J. şi I.

Acuzarea nu face nicio analiză a circumstanţelor de încheiere a celor două contracte, dar din modul în care construieşte acuzaţiile a rezultat că are în vedere că acele contracte sunt încheiate valid, respectiv cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la încheiere unui act juridic de acest tip.

De la aceeaşi premisă pleacă şi judecătorii instanţei de fond, chiar în mod expres, judecătorul cu opinie minoritară, fila x a sentinţei (opinia separată) unde a arătat că acuzarea nu contesă legalitatea procedurii de ocupare prin concurs şi a procedurii de încheiere a celor două contracte de muncă.

Pe cale de consecinţă, se solicită, ca potrivit art. 57 din C. muncii să se procedeze la constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de muncă.

V. Măsuri procesuale dispuse, în apel, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători

- la termenul de judecată de la 8 noiembrie 2018, instanţa de apel, deliberând asupra cererilor de amânare în vederea angajării de apărători aleşi, formulate de apelanţii inculpaţi H., K. şi E., precum şi a cererii de amânare pentru imposibilitate medicală de prezentare formulată de apelanta intimată inculpată C., dat fiind că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, văzând şi poziţia reprezentantului Ministerului Public, a apreciat că acestea sunt întemeiate, motiv pentru care, în temeiul art. 356 alin. (2) din C. proc. pen., le-a încuviinţat, cu precizarea că, în cauză, se acordă un singur termen pentru lipsă de apărare şi pentru pregătirea apărării; s-a luat act că intimata inculpată C. a precizat că este de acord cu desemnarea unui apărător din oficiu; s-a pus în vedere apelanţilor intimaţi inculpaţi E. şi C. care au lipsit din motive medicale, să facă dovada imposibilităţii de prezentare până la termenul următor, măsuri dispuse după punerea în discuţia părţilor,cauza fiind amânată la 5 noiembrie 2018, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 5 noiembrie 2018, instanţa de apel, în vedere formulării şi susţinerii cererilor de probe de către reprezentantul Ministerului Public şi de apelanţii inculpaţi A., J., K., F., C., C.) şi D.; cu primire la acţiunea în anulare acte administrative formulată în cadrul înscrisului intitulat "excepţie privind nelegala compunere a completului de judecată" formulată de apărătorul ales al inculpatei D., instanţa de control judiciar constatând că opţiunea părţilor implicate în proces pentru prima posibilitate - în speţă, sesizarea instanţei de contencios administrativ, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, respectiv cea prevăzută de dispoziţiile procedural penale a trimis-o spre competenţă soluţionare, secţiei a - VIII-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, au fost înlăturate din dosarul cauzei înscrisurile denumite "motive de apel", aflat la dosar, precum şi a înscrisurilor trimise pe mail-ul Compartimentului Arhivă C5 şi al Biroului de Informare şi Relaţii Publice al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 noiembrie 2018 şi restituirea acestora, măsuri dispuse după punerea lor în discuţie, fiind amânată cauza la 3 decembrie 2018, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 3 decembrie 2018, cu majoritate, având în vedere Sentinţa civilă nr. 4627/23.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018 prin care s-a dispus, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi republicată, suspendarea executării Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 137/08.11.2018, prin care s-a aprobat tragerea la sorţi a membrilor Completului de 5 Judecători pentru toate cauzele penale din şedinţa de azi, 03 decembrie 2018, se va acorda termen administrativ pentru data de 14 ianuarie 2019. În atare condiţii, toate măsurile procesuale care se impune vor fi dispuse de completul care urmează a fi învestit. Măsura acordării termenului administrativ se dispune în baza Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 153 din 27.11.2018. Cu opinia separată a doamnei judecător MMMMMM., în sensul că se impune amânarea cauzei pentru termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2019. Prin Hotărârea nr. 153 din 27 noiembrie 2018, Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis, cu unanimitatea voturilor exprimate, că la şedinţele de judecată ale Completelor de 5 Judecători vor participa membrii titulari sau supleanţi, după caz, în compunerea aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 139 din 13 noiembrie 2018, în vigoare la data hotărârii. Însă, amânarea cauzei are în vedere Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018, publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, obligatorie, prin care se prevede, conform parag. 196, că, în cauzele aflate deja pe rolul Completurilor de 5 Judecători, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să asigure, de îndată, constituirea noilor completuri de judecată, prin tragerea la sorţi a tuturor celor cinci membri ai acestora, revenind Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a identifica soluţiile de principiu cu privire la legala compunere a completurilor de judecată şi de a asigura punerea lor în aplicare. În consecinţă, măsurile vor fi dispuse de completul nou învestit, constituit în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată, aflată la dosarul instanţei de apel;

Prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 1.021 din 29.11.2018, cu majoritate:

1. a fost admisă sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018. Cu opinia separată a doi judecători, în sensul că ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

- la termenul de judecată de la 19 decembrie 2018, Completul de 5 Judecători P 2 2018 a cărui compunere a fost trasă la sorţi conform măsurilor dispuse prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, urmare a Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României, în prezenta cauză, termen stabilit, de acest complet, prin rezoluţie, deliberând asupra cererii de amânare formulată de apărătorul ales al apelantului inculpat H., avocat NNNNNN., pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale la termenul din 19 decembrie 2018, constatând că aceasta este dovedită cu înscrisuri medicale, văzând şi punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor prezenţi la acest termen, a apreciat-o ca fiind întemeiată, motiv pentru care a admis-o, după punerea, în prealabil în discuţia părţilor şi a stabilit termen la data de 21 ianuarie 2019 pentru când vor fi menţinute delegaţiile pentru asistenţă juridică obligatorie emise în cauză, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 21 ianuarie, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea amânării cauzei, având în vedere că la data de 31 ianuarie 2019 au fost convocate Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a decide dacă se modifică jurisprudenţa Completurilor de 5 Judecători cu privire la interpretarea şi aplicarea principiului continuităţii completului de judecată, subsumat regulii anualităţii ce guvernează activitatea acestor formaţiuni de judecată, poziţiile părţilor fiind consemnate, solicitându-se de apărătorul ales al apelantei inculpate D. şi al intimatei inculpate G. întreruperea cursului judecăţii pentru a fi citaţi în dosarul nou format pe rolul Secţiilor Unite spre a exprima un punct de vedere, după deliberare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins cererea de întrerupere a cursului judecăţii în prezenta cauză şi de sesizare directă a Secţiilor Unite formulată de apărătorul ales al apelantei inculpate D. şi respectiv, al intimatei inculpate G., având în vedere că Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt deja sesizate cu privire la această chestiune de drept a cărei dezlegare are înrâurire asupra soluţionării tuturor cauzelor aflate pe rolul Completelor de 5 Judecători - 2018, indiferent dacă sesizarea s-a făcut sau nu în fiecare dintre aceste cauze. Faţă de poziţia exprimată de apărătorul ales al apelantei inculpate D. şi al intimatei inculpate G. la acest termen, se va înainta la Secţiile Unite ale Înaltei Curţi o xerocopie a notelor de şedinţă depuse la acest termen de către acesta, spre a fi ataşate la dosarul cu termenul stabilit la 31 ianuarie 2019. Astfel, a fost amânată cauza la 18 februarie 2019, apelanţii şi intimata inculpată, intimata parte civilă menţionaţi, în conformitate cu art. 353 alin. (2) şi (7) din C. proc. pen., vor primi termen în cunoştinţă, urmând a nu mai fi citaţi, iar potrivit art. 353 alin. (1) din C. proc. pen., apelanta inculpată C., C.) şi intimata inculpată I., se vor cita ca în precedent, aşa cum rezultă din încheierea de la data menţionată, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 18 februarie 2018, instanţa de apel după deliberare a constatat că înscrisurile aflate la dosarul de apel au fost depuse de o persoană fără calitate procesuală în cauză şi a dispus înlăturarea acestora de la dosar. Apelanta inculpată C. a arătat că este de acord să fie asistată în continuare de acelaşi apărător din oficiu, avocat OOOOOO. Pentru apelanta inculpată D., apărătorul a arătat că a formulat o cerere de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripţiei generale, întrucât faptele reţinute în sarcina sa sunt săvârşite până la sfârşitul lunii decembrie 2013, desigur doar în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează să se pronunţe în şedinţa din data de 21 martie 2019 dacă, urmare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, există sau nu o întrerupere a cursului prescripţiei, depunând cererea şi în scris. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a calificat cererea depusă de apărătorul apelantei inculpate D. ca apărări pe fondul apelului. La interpelarea preşedintelui de complet, în sensul de a preciza dacă, în situaţia în care se va ajunge la concluzia încetării procesului penal pe fondul cauzei prin intervenirea prescripţiei, apelanta inculpată D. a solicitat continuarea procesului, apărătorul ales a precizat că aceasta va solicita continuarea procesului penal.

Totodată, la interpelarea instanţei, în sensul de a preciza dacă inculpaţii doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de apel sau înţeleg să se prevaleze de dreptul la tăcere, potrivit art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., apelanţii inculpaţi A., H., F., C. şi intimata inculpată I.

Apărătorul apelantei inculpate J. a arătat că aceasta nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

Apărătorul apelantului inculpat B. a arătat că acesta nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, însă, dacă se va impune, este de acord să dea declaraţie.

Apărătorul apelantului inculpat E. a arătat că acesta nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

Apelanta inculpată D., personal şi prin apărător, a arătat că doreşte să dea declaraţia în faţa instanţei de apel.

Apărătorul intimatei inculpata G. a arătat că aceasta nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

Intimata inculpată I., personal a arătat că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a pus în discuţie cererile de probatorii formulate în cauză, poziţiile ample ale părţilor fiind consemnate în partea introductivă a încheierii.

Deliberând asupra cererilor de probe formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apelanţii intimaţi inculpaţi A., K. şi D., în temeiul art. 420 alin. (5) şi alin. (11) din C. proc. pen. raportat la prevederile art. 100 alin. . 3 şi alin. (4) din C. proc. pen., instanţa de apel, a admis, în parte, probele solicitate în cauză, apreciind că nu se mai impune reaudierea tuturor martorilor, în raport cu stadiul procesual al cauzei, astfel:

- În ceea ce priveşte probele solicitate de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie:

- Cu privire la proba testimonială, constând în reaudierea martorei AAA., în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen. a admis-o, considerând-o relevantă şi utilă cauzei, faţă de teza probatorie menţionată în cererea de probe, prin raportat la criticile conţinute de motivele apelului formulat;

- Cu privire la proba testimonială formulată de apelanta inculpată A., constând în reaudierea martorei AAA., în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen. a admis-o, considerând-o concludenţă şi utilă cauzei, faţă de teza probatorie menţionată în cererea de probe şi prin raportare la motivele de apel formulate;

- Cu privire la proba testimonială constând în reaudierea martorilor MMMM., NNNN., VVVV., XX. şi FFFF., instanţa a admis, în parte, solicitarea apărării apelantului inculpat K. şi a încuviinţat reaudierea martorilor MMMM. şi XX., în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., apreciind că proba este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei. Având în vedere tezele probatorii comune invocate în cererea de probatorii, instanţa a apreciat că, în raport, cu stadiul procesual al cauzei, nu se mai impune reaudierea celorlalţi martori: NNNN., VVVV. şi FFFF., a respins proba, conform art. 100 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen.

- Cu privire la proba testimonială constând în reaudierea martorilor OOOO., IIII., AAA., KKKK., RRRR. şi PPPP., instanţa a admis, în parte, solicitarea apărării apelantei inculpate D. şi a încuviinţat reaudierea martorilor OOOO., IIII. şi AAA., în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., apreciind că proba este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei. Având în vedere tezele probatorii comune invocate în cererea de probatorii, instanţa a apreciat că, în raport cu stadiul procesual al cauzei, nu se mai impune reaudierea celorlalţi martori: KKKK., RRRR. şi PPPP., a respins proba, conform art. 100 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen.

- Referitor la cererea de reaudiere a inculpaţilor K., A. şi I., s-a luat act de împrejurarea că numai inculpaţii K. şi D. şi-au dat acordul de a fi reaudiaţi în faţa instanţei de apel, după administrarea probelor încuviinţate, ceilalţi inculpaţi arătând, pe rând, că înţeleg să se prevaleze de dreptul la tăcere, potrivit art. 374 alin. (2) din C. proc. pen.

Referitor la solicitarea apărătorilor desemnaţi din oficiu de încetare a delegaţiilor emise pentru asistenţă juridică obligatorie pentru inculpaţii din prezenta cauză, instanţa a respins cererea şi a menţinut delegaţiile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru toţi inculpaţii, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, dat fiind că la termenele anterioare, în lipsa apărătorilor aleşi ai inculpaţilor, asistenţa juridică obligatorie a fost asigurată de apărătorii desemnaţi din oficiu.

S-a dispus citarea martorilor pentru termenul din 18 martie 2019.

S-a dispus reaudierea inculpaţilor K. şi D. şi le-a pus în vedere să se prezinte la termenul din 18 martie 2019.

Măsurile dispuse au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul menţionat, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 18 martie 2019 au fost audiaţi, sub prestare de jurământ martorii OOOO., AAA., XX., IIII. şi MMMM., în condiţiile art. 119, 120, 121, 381 din C. proc. pen., în temeiul art. 420 alin. (11) raportat la art. 381 din C. proc. pen., fiindu-le puse întrebări de preşedintele Completului de 5 Judecători, de către reprezentantul Ministerului Public, apărarea apelanţilor inculpaţi, aşa cum se arată în concret, în încheiere, declaraţiile acestora aflându-se la dosarul instanţei de apel. Pe parcursul audierii martorei OOOO. a fost respinsă o întrebare a reprezentantului Ministerului Public, aşa cum se arată în conţinutul încheierii. Apărătorul apelantei inculpate D. a solicitat încuviinţarea de a depune la dosar o completare la motivele de apel, susţinând că a invocat o excepţie de nulitate absolută a hotărârii primei instanţe prin care tinde la pronunţarea unei soluţii de desfiinţare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, nelegala compunere a completului de judecată în condiţiile în care acesta nu a fost un complet constituit conform art. 29 din Legea nr. 78/2000. A arătat că în susţinerea acestui motiv de apel a ataşat înscrisuri constând în hotărâri ale Colegiilor de conducere ale instanţelor din ţară privind desemnarea completurilor specializate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a luat act de depunerea motivelor suplimentare de apel formulate de inculpata D. Apărătorul apelantului inculpat K. a invocat excepţia nulităţii absolute a Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018 pentru nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat cauza în fond cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 29 din Legea nr. 78/2000, solicitând acordarea cuvântului pentru a fi susţinută. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a calificat excepţia ca fiind motiv de apel, urmând a fi susţinut cu ocazia dezbaterilor în calea de atac promovată şi a luat act de depunerea la dosar a înscrisului cuprinzând suplimentarea criticilor aduse hotărârii apelate. Reprezentantul Ministerului Public, cu încuviinţarea instanţei a depus o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina tuturor inculpaţilor cu privire la care Ministerul Public a formulat apel, comunicând în sala de şedinţă câte un exemplar şi apărătorilor apelanţilor inculpaţi prezenţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în vederea continuării cercetării judecătoreşti cu reaudierea inculpaţilor K. şi D. a amânat cauza la data de 15 aprilie 2019, punând în vedere celor doi inculpaţi să se prezinte în vederea audierii, iar reprezentantului Ministerului Public şi apărătorilor inculpaţilor să se pregătească pentru a formula concluzii pe fondul cauzei, amânând cauza la data de 15 aprilie 2019, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată, aflată la dosarul instanţei de apel;

- la termenul de judecată de la 15 aprilie 2019 prealabil în şedinţă de cameră de consiliu a fost respinsă, ca nefondată, declaraţia de abţinere formulată de doamna judecător PPPPPP., aşa cum rezultă din conţinutul încheierii distincte aflată la dosarul instanţei de apel; în majoritate, a fost respinsă, ca inadmisibilă, şi cu opinie separată a preşedintelui de complet, în sensul admiterii a declaraţiei de abţinere formulată de doamna judecător QQQQQQ. de la soluţionarea cererii de recuzare a doamnei judecător PPPPPP., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de cameră de consiliu distinctă, aflată la dosarul instanţei de apel; respingerea, ca nefondată, a cererii de recuzare formulată de apelantul intimat inculpat K., prin apărător ales, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din data de 15 aprilie 2019, aflată la dosarul instanţei de apel; după rezolvarea incidentelor procedurale, conform art. 420 alin. (4), respectiv art. 379 alin. (1) din C. proc. pen. a fost audiată apelanta inculpată D., fiind lăsată să declare tot ce ştie despre acuzaţiile aduse şi fiindu-i puse întrebări, fiind respinsă ca fără relevanţă şi neutilă cauzei o întrebare adresată de către reprezentantul Ministerului Public, în condiţiile arătate, în încheiere, la solicitarea apărării apelantei inculpate legată de o întrebare adresată solicită a mai da un supliment de declaraţie, ceea ce instanţa de apel a şi procedat în consecinţă, după care, conform art. 420 alin. (4), respectiv art. 379 alin. (1) din C. proc. pen. a fost audiat apelantul inculpat K., fiind lăsat să declare tot ce ştie, cu privire la acuzaţiile aduse acordându-se posibilitatea punerii întrebărilor, fiind respinse o serie de întrebări, în condiţiile concrete din încheiere, declaraţiile apelanţilor inculpaţi audiaţi, aflându-se la dosarul instanţei de apel:

Ulterior au avut loc discuţii ample asupra cererilor de schimbare a încadrare juridică formulată de către Ministerul Public, a apărătorului apelantei inculpate A. cu privire la chestiunea prealabilă, în condiţiile art. 52 din C. proc. pen. în sensul constatării nulităţii absolute a contractelor de muncă încheiate între J. şi I., a apărătorului apelantei inculpate D. de amânare a cauzei la un termen ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională asupra conflictului constituţional dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, cu termen de pronunţare la 19 aprilie 2019, apreciind că, având în vedere unul din motivele de apel formulate în cauză de apelanta inculpată, aproape identic cu solicitarea adresată Curţii Constituţionale, precum şi faptul că această problemă a apărut ulterior termenului din 18 martie 2019, iar această sesizare poate avea caracter de chestiune prealabilă aflată în competenţa de soluţionare a unui organ care nu este instanţă de judecată, este normal ca instanţa de apel să aştepte soluţia de la instanţa de control constituţional. Pe de altă parte, în faţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin organele de conducere, a exprimat deja un punct de vedere cu privire la modalitatea în care ar urma să fie soluţionat acest motiv de apel. Nu în ultimul rând, practica instanţei supreme este în sensul respingerii acestor excepţii, excepţie care a făcut obiectul cauzei invocată în declaraţia de abţinere formulată pentru acest termen de către unul din membrii completului de judecată, astfel că se naşte întrebarea dacă instanţă, exprimând deja un punct de vedere cu privire la aceste aspecte, mai are aparenţa de imparţialitate, opinând pentru o amânare a cauzei la o dată ulterioară pronunţării de către Curtea Constituţională, astfel că acest motiv de apel să fie soluţionat în concordanţă cu cele ce vor fi statuate de instanţa de control constituţional, arătând şi consecinţele în cazul în care ar fi soluţionată cauza anterior pronunţării Curţii Constituţionale şi publicării deciziei în Monitorul Oficial al României nemaifiind incidente dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare sau revizuirea.

Totodată, au fost depuse de către reprezentantul Ministerului Public două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 din C. pen. cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. în interpretarea dată prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019, această din urmă excepţie având legătură cu împlinirea termenului de prescripţie invocată de apărătorul apelantului inculpat K., excepţii faţă de care toţi apărătorii inculpaţilor au solicitat amânarea pentru a se lua la cunoştinţă şi formula apărări, reprezentantul Ministerului Public opunându-se la amânarea cauzei, instanţa, suspendând şedinţa pentru a delibera asupra cererilor de amânare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, analizând cu prioritate cererile de amânare formulate de toţi inculpaţii, prin apărători, pentru ca aceştia să îşi pregătească apărarea cu privire la cererile depuse la acest termen, în cursul şedinţei de judecată, de Ministerul Public, având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate, a admis aceste cereri, apreciind că sunt întemeiate, în vederea garantării dreptului la apărare a tuturor inculpaţilor, un drept care trebuie să fie efectiv, inclusiv cu referire la aspectele vizând sesizarea Curţii Constituţionale şi indiferent dacă aceştia au invocat sau nu prin motivele de apel aceste aspecte, amânând cauza la 20 mai 2019, aşa cum rezultă din conţinutul amplu al încheierii de şedinţă de la termenul menţionat, aflată la dosarul instanţei de apel.

- la termenul de judecată de la 20 mai 2019, instanţa de apel a pus în discuţie cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de schimbare a încadrării juridice formulată şi depusă în scris de acesta la termenul din 18 martie 2019, iar reprezentantul Ministerului Public a argumentat renunţarea la această cerere, situaţie faţă de care a fost pusă în discuţia tuturor apărătorilor cererea de renunţare a parchetului, concluziile acestora fiind menţionate în conţinutul încheierii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, după deliberare, în raport cu poziţia exprimată de reprezentantul Ministerului Public de la acest termen, pusă în discuţie în şedinţă publică, a luat act de renunţarea la cererea de schimbare a încadrării juridice, astfel cum a fost formulată şi depusă la dosar în data de 18 martie 2019.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a apreciat că celelalte critici care au fost invocate de inculpaţi pe calea unor cereri le-a calificat ca fiind motive de apel, inclusiv cererea formulată de apărătorul ales al inculpatei A. la termenul din 15 aprilie 2019, prin care s-a invocat nulitatea contractelor de muncă, cerere care figurează ca motiv de apel, astfel cum rezultă din verificarea înscrisului intitulat "motive suplimentare de apel", conţinând motivele de apel formulate pentru această inculpată, transmise prin e-mail şi ataşate la dosar apel. Apărătorul apelantei inculpate A. a depus în formă scrisă cererea de constatare a nulităţii contractelor contractelor de muncă, astfel cum aceasta a fost transmisă prin e-mail la dosar, la termenul din 15 aprilie 2019, iar la solicitarea instanţei, cererea a fost prezentată şi reprezentantului Ministerului Public, care a confirmat că are cunoştinţă de motivul de apel exprimat în cererea de constatare a nulităţii absolute a respectivelor contracte de muncă.

Pentru apelantul inculpat K., avocat RRRRRR. a invocat o chestiune prealabilă şi a formulat o excepţie de nelegalitate a unor acte administrative, conform art. 52 din C. proc. pen., coroborat cu art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 republicată, invocând o nulitate parţială a hotărârilor Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24 din 9 decembrie 2015 şi respectiv nr. 30 din 28 iunie 2017 prin care a fost stabilită componenţa completului care a soluţionat cauza în faţa primei instanţe şi respectiv prin care a fost modificat ulterior acest complet fiind înlocuit un judecător cu un alt judecător, cerere care a fost susţinută amplu, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii, un al doilea punct ca având legătură cu cauza este elementul specializării, întrucât în momentul în care a fost stabilit completul de judecată pentru anul 2016 acest element lipsea la nivelul secţiei penale a Înaltei Curţi. S-a făcut referiri la Decizia nr. 33 din 2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii, care face o referire strictă şi clară asupra modalităţii în care se aplică dispoziţiile legale în cazul unui conflict între o lege specială şi o lege generală, în sensul că, potrivit acestei decizii şi în cauza de faţă se aplică principiul specialia generalibus derogant. Aşa fiind, în opinia apărării art. 29 din Legea nr. 78/2000 cu privire la specializarea completurilor era obligatoriu a fi aplicat inclusiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind al doilea motiv pentru care Hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24 din 9 decembrie 2015 şi respectiv nr. 30 din 28 iunie 2017 sunt nelegale, impunându-se sesizarea părţilor implicate şi citarea acestora, conform procedurii soluţionării unei excepţii de nelegalitate, depunând excepţia şi în scris la dosar, ataşată la dosar apel, comunicând o copie şi reprezentantului Ministerului Public. Pentru acelaşi apelant inculpat, avocat SSSSSS. a arătat că achiesează la concluziile colegei sale referitoare la excepţia de nelegalitate a actelor administrative, precum şi la motivele care au stat la baza invocării acesteia.

Avocat RRRRRR. pentru acelaşi apelant inculpat a precizat că înţelege să mai formuleze două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu două excepţii de neconstituţionalitate, astfel: o primă excepţia de neconstituţionalitate vizează art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen. care prevede că "(...) Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7) - (10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător", apreciind că restrânge semnificativ mijloacele probatorii de la art. 97 alin. (2) din C. proc. pen. şi anume că proba se obţine prin mijloacele cunoscute. Se apreciază să sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21, art. 24 şi art. 124 din Constituţie, precum şi art. 6 pct. 1 din Carta Europeană a Drepturilor Omului; cea de-a doua excepţie de neconstituţionalitate are legătură cu cererea de schimbare a încadrării juridice şi vizează dispoziţiile art. 420 alin. (11) din C. proc. pen., care prevăd că "La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare" A arătat că normele constituţionale cărora le contravine dispoziţia menţionată, respectiv art. 1 alin. (5) şi art. 24 din Constituţie, privind dreptul la apărare, precum şi cu normele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 124, dar şi cu art. 6 pct. 1 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, susţinând în concret, condiţiile de admisibilitate din art. 29 din Legea nr. 47/1992 aşa cum se arată in extenso în conţinutul încheierii.

Pentru apelantul inculpat K., avocat SSSSSS. a arătat că înţelege să formuleze şi să depună la dosar o cerere de suplimentare a probatoriului, ataşată la dosar apel, constând în încuviinţarea unui înscris care să fie emis de parchet în care să previzeze soluţia pronunţată în dosarul disjuns, vizând-o pe inculpata A., astfel cum s-a dispus prin rechizitoriu la pct. III ultim paragraf, pag. 209 cu privire la sesizările menţionate la filele x din rechizitoriu. A susţinut că, deşi urmărirea penală s-a desfăşurat în perioada 2012-2016, nu s-a stabilit adevărul judiciar în legătură cu pretinsele fapte sesizate şi care o vizau pe A., astfel încât procurorul a dispus o disjungere iar până în prezent dosarul nu a fost soluţionat, considerând că este relevantă obţinerea acestui înscris pentru că instanţa de judecată va trebui să facă o apreciere a credibilităţii celor doi inculpaţi în lipsa altor probe şi să stabilească cine dintre cei doi inculpaţi prezintă situaţia în mod credibil, astfel încât eventuala soluţie comunicată din dosarul disjuns să poată fi un criteriu, atunci când se va face un astfel de examen. În opinia apărării, prin nesoluţionarea dosarului timp de şapte ani se creează posibilitatea manipulării declaraţiilor inculpatei A., singura, de altfel, care susţine că a fost instigată de inculpatul K. Tocmai această modalitate de nesoluţionare a cauzei astfel disjunse a condus la susţinerile făcute de inculpata A. la adresa inculpatului K., astfel că, din această perspectivă, constatând că soluţia de condamnare a inculpatului se întemeiază, într-o măsură substanţială, pe declaraţiile acestei inculpate, instanţa trebuie să facă toate demersurile pentru a stabili sinceritatea sau lipa de sinceritate a acestei inculpate. În opinia autorului cererii, o astfel de mărturie în acuzare trebuie să intre sub incidenţa garanţiilor prevăzute de art. 6 şi art. 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât este utilă şi concludentă această cerere şi a depus la dosar cererea şi în formă scrisă (fiind ataşată la dosar apel), după ce un exemplar al acesteia, la solicitarea instanţei, a fost prezentat şi reprezentantului Ministerului Public pentru a lua cunoştinţă de conţinut.

Apărătorul ales al apelantei inculpata D., avocat TTTTTT. a arătat că doreşte să formuleze o cerere prealabilă, constând în solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit aflată în concurs real cu infracţiunea de fals intelectual, în infracţiunea de neglijenţă în serviciu aflată în concurs real cu infracţiunea de fals intelectual, iar la solicitarea instanţei de apel, un exemplar al cererii formulate în scris (ataşată la dosar apel) a fost remis şi reprezentantului Ministerului Public, spre luare la cunoştinţă.

Având cuvântul în susţinerea cererii, apărătorul ales al apelantei inculpate D. a arătat că prin actul de inculpare şi respectiv, prin hotărârea atacată au fost reţinute patru acte materiale distincte, care au primit o dublă calificare juridică, reţinându-se greşit existenţa concursului real, întrucât aceleaşi acţiuni materiale nu pot fi încadrate în două texte incriminatorii diferite, decât în situaţia în care se reţineau condiţiile de la concursul ideal, care însă nu există.

Referitor la schimbarea de încadrare juridică în neglijenţă în serviciu, din probele administrate în faţa instanţei de apel până în acest moment, dar şi din probele administrate în faţa primei instanţe, inclusiv din declaraţiile martorilor, nu a rezultat condiţia existenţei vinovăţiei în forma cerută de lege, anume intenţia directă sau indirectă, determinată de cunoaşterea de către inculpata D. a situaţiei în care se afla inculpata J. Prin această cerere se solicită să se stabilească pentru cele patru acte materiale distincte, astfel cum au fost reţinute în rechizitoriu, încadrarea cuvenită după cum fiecare act material întruneşte elementul constitutiv al unei infracţiuni sau alta. Apărarea a pornit de la împrejurarea că s-a reţinut existenţa concursului real şi evident că, în apel, nu se poate modifica prin reţinerea faptelor în concurs ideal, astfel că dacă cele trei acte materiale care constau în consemnarea unor menţiuni fictive în anumite rapoarte pot constitui conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, rămâne ca omisiunea unui demers de sancţionare a inculpatei să constituie elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă de serviciu determinat de forma de vinovăţia a culpei, solicitată a fi reţinută în sarcina acesteia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în raport, cu jurisprudenţa instanţei europene în cauza Adrian Constantin contra României, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 90 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 alin. (3) din C. proc. pen., referitor la această cerere de schimbare a încadrării juridice, a atras atenţia apărătorilor inculpaţilor, faptul că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă pentru a-şi pregăti apărarea şi să solicite administrarea unor probatorii sub acest aspect, tocmai pentru asigurarea respectării garanţiilor dreptului la apărare.

Apărătorul apelantei inculpata D. a arătat că nu solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării şi nici administrarea de probatorii în legătură cu cererea de schimbare a încadrării juridice formulată la acest termen, urmând ca instanţa să soluţioneze această cerere pe baza probatoriului deja administrat, precum şi alte aspect, a solicitat să se evalueze incidenţa asupra legalităţii compunerii completului învestit cu soluţionarea acestei cauze, a art. 2 din Hotărârea secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 505 din 21 martie 2019, potrivit cu care de la momentul înaintării către Preşedintele României a cererii de pensionare a unui judecător, acesta este degrevat de şedinţele de judecată, cu excepţia motivărilor hotărârilor pronunţate în dosarele pe care le-a soluţionat şi le mai are de finalizat/redactat. Urmează ca instanţa să evalueze incidenţa acestei hotărâri în cauză, arătând că nu a invocat acest aspect sub forma unei excepţii, dat fiind că instanţa verifică legalitatea compunerii sale în orice moment al procesului.

La interpelarea instanţei, în sensul de a preciza temeiul în drept al respectivei cereri, apărătorul ales al apelantei intimate inculpate D. a făcut trimitere la obligaţia ca apelul să fie judecat şi pronunţat de un complet legal constituit, urmând ca instanţa să interpreteze, în evaluarea pe care o va face, dacă hotărârea sus-menţionată a secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii produce sau nu efecte în ceea ce priveşte modificarea obligatorie a acestui complet de judecată.

Totodată, astfel cum a arătat la termenul anterior, în legătură cu motivul de apel, vizând legalitatea completului de judecată de la instanţa de fond, apărătorul ales al apelantei intimate inculpate D. a solicitat amânarea cauzei ulterior datei de 05 iunie 2019, dată la care Curtea Constituţională a amânat pronunţarea asupra conflictului constituţional dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României. În opinia apărării, un complet de la instanţa supremă nu poate oferi, obiectiv, garanţii de imparţialitate, cât timp chiar aceasta este parte a presupusului conflict, astfel că orice soluţie ar pronunţa acest complet, nu ar face altceva decât să adâncească acest conflict, în situaţia în care se va ajunge la concluzia că acesta există. Pe de altă parte, în faţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin organele de conducere, a exprimat deja un punct de vedere cu privire la modalitatea în care ar urma să fie soluţionat acest motiv de apel. În atare situaţia, orice complet de la instanţa supremă sesizat cu această problemă nu poate prezenta acele garanţii de imparţialitate, pentru un observator neutru şi obiectiv.

La interpelarea instanţei, în sensul de a detalia standardele de lipsă de imparţialitate şi de competenţă în constituirea acestui complet de judecată, şi dacă doreşte să sesizeze instanţa cu un eventual incident procedural, apărătorul ales al apelantei intimate inculpate D. a arătat că a formulat această cerere strict din perspectiva faptului că ar urma ca acest complet sau orice alt complet care ar fi sesizat cu această problemă de drept să se pronunţe în sensul celor solicitate. Astfel, cum a precizat şi anterior, apărătorul ales a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat puncte de vedere într-un anumit sens la Curtea Constituţională, puncte de vedere care vizează respingerea conflictului constituţional dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, fiind invocate anumite argumente în acest sens.

În atare situaţie, apărătorul ales a apreciat că este absolut firesc ca partea pe care o asistă să se gândească că nici un complet de la instanţa supremă, inclusiv acesta, nu se va pronunţa pe această problemă de drept diferit faţă de punctele de vedere deja formulate de către conducerea instanţei, acestea fiind motivele pentru care apărarea are bănuială legitimă că nu sunt întrunite condiţiile de imparţialitate ale instanţei, dar nu intenţionează să invoce ivirea vreunui incident procedural în cauză.

La interpelarea instanţei, apărătorii aleşi şi cei desemnaţi din oficiu prezenţi, precum şi reprezentantul Ministerului Public, pe rând, au arătat că nu mi au alte cereri de formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a pus în discuţie cererile formulate de apărarea apelantului inculpat K., respectiv: cererea vizând chestiunea prealabilă a excepţiei de nelegalitate, conform art. 52 din C. proc. pen. coroborat cu art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată; cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen. şi respectiv ale art. 420 alin. (11) din C. proc. pen., precum şi cererea de suplimentare a probatoriului.

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a pus în discuţie şi cererile formulate de apelanta inculpată D., respectiv de schimbare a încadrării juridice, de evaluare a incidenţei art. 2 a Hotărârii secţiei pentru Judecători a CSM nr. 505 din 21 martie 2019 asupra legalităţii compunerii completului, precum şi de amânare a cauzei ulterior datei de 05 iunie 2019, dată la care Curtea Constituţională urmează a se pronunţa asupra conflictului constituţional dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României.

Amplele concluzii ale apărătorilor apelanţilor şi intimaţilor, precum şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în conţinutul încheierii de la termenul arătat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a suspendat şedinţa de judecată pentru a delibera asupra cererilor formulate la acest termen şi a solicitat părţilor prezente şi apărătorilor acestora să rămână în sala de şedinţă.

Reluând cauza după suspendare, s-a constatat că s-au prezentat părţilor ca în precedent.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, după deliberare, a dispus următoarele:

I. În ceea ce priveşte cererile formulate de apelantul inculpat K.:

1. Cu majoritate, a respins cererea vizând chestiunea prealabilă a excepţiei de nelegalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 52 din C. proc. pen. coroborate cu art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 52 din C. proc. pen., cu referire la art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, întrucât dezlegarea dată fondului cauzei nu depinde de soluţionarea acesteia, chestiunea criticată vizând strict o problemă de procedură;

2. A respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen. şi respectiv, ale art. 420 alin. (11) din C. proc. pen., constatând că excepţiile sunt inadmisibile, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în sensul că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei;

5. În baza art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., a respins ca fiind nerelevantă, în raport, cu obiectul probaţiunii în cauză, cererea de suplimentare a probatoriului formulată constând în emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie pentru a fi înaintată soluţia pronunţată în dosarul disjuns, vizând-o pe inculpata A., astfel cum a fost susţinută în faţa instanţei;

II. Cu privire la cererile formulate de apelanta inculpată D.:

1. A respins, ca inadmisibilă, solicitarea de evaluare a incidenţei art. 2 din Hotărârea secţiei pentru Judecători a CSM nr. 505 din 21 martie 2019 asupra legalităţii compunerii completului, nefiind precizate nici cadrul procesual şi nici temeiul de drept ce a stat la baza formulării unei astfel de cereri, dispoziţiile procesual penale fiind de strictă interpretare;

2. A respins, cererea de amânare a judecării cauzei ulterior datei de 05 iunie 2019, dată la care Curtea Constituţională urmează a se pronunţa asupra conflictului constituţional dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României cu referire la art. 29 din Legea nr. 78/2000 vizând specializarea judecătorilor în soluţionarea faptelor de corupţie din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi, în raport, cu motivele invocate.

La interpelarea instanţei, apărătorii prezenţi şi reprezentantul Ministerului Public, pe rând, au arătat că nu mai au cereri de formulat prealabil acordării cuvântului la dezbateri în apel.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat ori probatorii de administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a declarat încheiată cercetarea judecătorească şi, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (6) din C. proc. pen., a acordat cuvântul în dezbateri, ambele concluzii ale reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorilor apelanţilor, ale apărătorilor intimaţilor, prezenţi, precum şi ultimul cuvânt al inculpaţilor prezenţi au fost consemnate, în detaliu, fiind amânată pronunţarea pentru a delibera şi, totodată, pentru a da posibilitatea părţilor şi reprezentantului Ministerului Public să depună concluzii scrise, până la data de 27 mai 2019 aşa cum reiese din conţinutul încheierii de şedinţă de la 20 mai 2019, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Ambele concluzii ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ale apărătorilor apelanţilor şi intimaţilor au fost în sensul motivelor de apel formulate în scris şi cererilor formulate în scris pe parcursul judecării apelului, depuse la dosar şi prezentate sistematizat în cuprinsul acestei decizii, precum şi cererilor puse în discuţie la termenul din 20 mai 2019, asupra cărora instanţa de apel, s-a pronunţat, pe parcursul judecării apelului, calificându-le ca motive de apel, fie s-a pronunţat distinct asupra lor, aşa încât nu se mai impune reluarea lor.

Instanţa de apel menţionează că tot la termenul din 20 mai 2019, prealabil acordării cuvântului în dezbateri asupra apelurilor formulate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a acordat cuvântul asupra cererilor de sesizare cu excepţiile de neconstituţionalitate, în ordinea invocării acestora de către reprezentantul Ministerului Public, respectiv de către apărătorul ales al apelantului intimat inculpat K., în Dosarul asociat nr. x/2018/a1.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu mai susţine şi înţelege să retragă cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, respectiv ale art. 174 din C. pen. cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen., depuse în scris la termenul din 15 aprilie 2019, arătând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi, în special, cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei.

Apărătorii aleşi ai apelanţilor intimaţi inculpaţi A., H., J., K., B., F., E., C., C.) şi D., având cuvântul, pe rând, au solicitat instanţei să ia act de poziţia exprimată de reprezentantul Ministerului Public, în sensul retragerii celor două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate, astfel cum au fost formulate şi depuse în scris la termenul din 15 aprilie 2019.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, luând act de manifestarea de voinţă a reprezentantului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în sensul retragerii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, a acordat cuvântul asupra cererilor de sesizare cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 420 alin. (11) din C. proc. pen., respectiv ale art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen., formulate în scris şi depuse la acest termen de judecată de către apelantul intimat inculpat K., prin apărătorul ales, avocat RRRRRR.

Aşadar, prin aceeaşi încheiere din 20 mai 2019 dată distinct în dosarul asociat, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală din C. proc. pen. şi respectiv ale art. 420 alin. (11) din C. proc. pen., formulate de apelantul intimat inculpat K., prin apărător ales.

Astfel, prin încheierea de la 20 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 dată în Dosarul asociat cu nr. x/2018/a1 s-a luat act de retragerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 şi respectiv, ale art. 174 C. pen. cu referire la art. 154 alin. (2) teza I C. pen., formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Au fost respinse cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen. şi respectiv ale art. 420 alin. (11) C. proc. pen., formulate de apelantul intimat inculpat K., prin apărător ales, considerentele fiind expuse pe larg în cuprinsul încheierii arătate.

În Dosarul cauzei cu nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători P 2 2018 având ca obiect apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de apelanţii inculpaţi A., H., J., K., B., F., E., C. şi D., pe intimatele inculpata G. şi I., precum şi pe intimata parte civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia a Copilului Teleorman, până la data pronunţării, respectiv 27 mai 2019, au fost depuse la dosar, concluzii scrise chiar de la termenul dezbaterilor, 20 mai 2019, formulate de apărătorul apelantului inculpat H., aflate în filele x, formulate de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat K., aflate la dosarul instanţei de apel.

Ulterior la data de 22 mai 2019 au fost depuse la dosarul instanţei de apel, un supliment de concluzii scrise formulate de apărătorul ales avocat SSSSSS. al apelantului intimat inculpat K., aflate la dosarul instanţei de apel.

Chiar la data pronunţării cauzei, 27 mai 2019 au fost depuse la dosarul instanţei de apel, o cerere de repunere a cauzei pe rol şi reluarea dezbaterilor şi a cercetării judecătoreşti, în vederea punerii în discuţia contradictorie a părţilor, după citarea legală a acestora, întemeiată pe dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen., în vederea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), precum şi concluzii scrise, la care se află ataşate mai multe înscrisuri, aflate în vol. IV, dosarul instanţei de apel.

Apelantul intimat inculpat K., prin apărător ales RRRRRR., în conţinutul cererii mai sus arătate a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, pentru interpretarea dreptului Uniunii, după cum urmează:

Potrivit art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), în versiunea consolidată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.

Potrivit art. 4 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), în versiunea consolidată, intră în competenţa partajată a Uniunii şi a statelor membre domeniul prevăzut de alin. (2) lit. j), referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, aspect care atrage competenţa de interpretare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la conţinutul tratatelor vizând acest domeniu comunitar.

Potrivit art. 267 alin. (1) lit. a) şi b) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), în versiunea consolidată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) este competentă să se pronunţe atât cu privire la interpretarea tratatelor, cât şi cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii.

Titlul III din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE (art. 13 - art. 18) conferă calitatea de instituţii ale Uniunii, printre altele, Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului şi Comisiei Europene, definind organizarea de bază şi competenţele acestor instituţii.

Din conţinutul art. 6 al Tratatului privind Uniunea Europeană - TUE, rezultă că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, (CARTA) astfel cum a fost adoptată de către Parlamentul European, Consiliul şi Comisia Europeană, la data de 12 decembrie 2007, la Strasbourg, având aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.

Astfel, se poate concluziona, în sens pozitiv, cu privire la caracterul de act adoptat de instituţiile europene al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, aspect care atrage competenţa de interpretare în favoarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (GUE) a dispoziţiilor acesteia, în conformitate cu prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 234 TCE), titlul VII din cuprinsul acesteia conţinând dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ce nu au caracter limitativ în ce priveşte posibilitatea de interpretare, prevederile art. 51 - 54 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilind doar regimul general de interpretare a dispoziţiilor actului comunitar în ansamblu şi, în special, cu privire la modul şi limitele de aplicare a principiilor şi a dispoziţiilor prin care se constituie drepturi cu caracter fundamental ale cetăţenilor Uniunii.

Prezenta solicitare este admisibilă şi consideră că se impune a fi admisă, întrucât cauza se află pe rolul de judecată a unei instanţe naţionale, respectiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători în materie penală, judecata nefiind desăvârşită prin rămânerea în pronunţare, iar instanţa de apel nefiind desesizată la acest moment.

Nu există nicio dispoziţie limitativă care să fixeze ca termen insuperabil privind formularea de cereri şi apărări rămânerea în pronunţare, anterior desesizării instanţei prin emiterea minutei, sau din care să rezulte vreun termen de decădere din exerciţiul acestui drept, raportat la acest moment procesual, cererile şi excepţiile putând a fi invocate pe tot timpul judecăţii, judecată ce se finalizează doar prin pronunţarea hotărârii de desesizare a instanţei de judecată.

Potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., este posibilă reluarea cercetărilor judecătoreşti sau a dezbaterilor prin repunerea cauzei pe rol, atunci când o împrejurare trebuie lămurită, analiza prezentei cereri, ce poate influenţa în mod determinant conţinutul şi efectele hotărârii constituind o astfel de împrejurare ce se impune a fi lămurită, necesitând a fi soluţionată în mod obligatoriu după punerea în dezbaterea contradictorie a părţilor, atât, în conformitate cu prevederile art. 351 C. proc. pen., cât şi în conformitate cu recomandările emise de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), actualizate după intrarea în vigoare la 1 noiembrie 2012 a noului Regulament de procedură al Curţii de Justiţie, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria x nr. x din 25 noiembrie 2016, vizând reguli privind efectuarea trimiterilor preliminare (cererilor de decizie preliminară), recomandări din care, la punctul 13, pentru buna administrare a justiţiei, este indicat ca trimiterea să fie efectuată în urma unei dezbateri contradictorii.

SITUAŢIA PREMISĂ

Prin Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2016 de către completul de judecată în primă instanţă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au hotărât următoarele (cu majoritatea opiniilor a doi judecători din compunerea completului şi opinia separată, divergentă, a unui judecător), în privinţa Domnului K., s-a dispus:

"CU UNANIMITATE:

1. În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., achita pe inculpatul K. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prevăzuta de art. 25 rap. La art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

CU MAJORITATE:

2. În baza art. 25 din C. pen. 1969 rap. La art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. Art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, condamna inculpatul K. la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare."

CU OPINIE SEPARATĂ:

În sensul achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu sub forma instigării, prev. De art. 25 din C. pen. 1969 rap. La art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. Art. 5 din C. pen."

Opinia majoritară, pe care se întemeiază partea executabilă a sentinţei cuprinde următoarele concluzii rezultate din analiza şi evaluarea probelor, raţionamente logico-juridice ce au condus la reţinerea sau înlăturarea cererilor apărărilor supuse analizei, astfel:

"Prealabil existenţei unei fapte circumscrise de procuror ilicitului penal al abuzului în serviciu sub forma instigării şi a săvârşirii acesteia de către inculpatul K. cu vinovăţia prevăzuta de lege, Înalta Curte subliniază faptul ca, nici în opinia majoritara, dar nici în opinia separata, referitor la soluţia privind aceasta infracţiune, pentru care a fost trimis în judecata inculpatul K., nu s-a reţinut incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016 şi 392/06.06.2017, dovada fiind temeiul achitării inculpatului K. din opinia separată - art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (nu exista probe ca o persoană a săvârşit o infracţiune) şi condamnării, în unanimitate, a autorului acestei infracţiuni, respectiv a inculpatei A., cea care a fost instigată de către K. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu."

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel invocând, printre altele, ca şi motive:

- greşita compunere a completului de judecată ce a pronunţat sentinţa apelată, întrucât acesta nu era calificat, din punct de vedere funcţional, să judece cauza, nefiind specializat să judece infracţiunile de corupţie şi infracţiunile asimilate acestora, prevăzute în Legea nr. 78/2000 potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi, totodată,

- nelegala compunere a completului întrucât s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv, nepublicarea integrală a Hotărârii de Colegiu prin care a fost modificată compunerea completului cu un alt judecător. Astfel, în cadrul Excepţiei de Nelegalitate a susţinut în faţa Curţii la data dezbaterilor faptul că, lecturând Hotărârea de Colegiu nr. 41/6 septembrie 2017, a dedus că prin Hotărârea nr. 30/28 iunie 2017, care nu este publicată pe site-ul instanţei integral, lipsind pct. 7 la care face trimitere Hotărârea nr. 41, a fost modificată compunerea C2 care avea pe rol soluţionarea dosarului în care era parte. A subliniat că nepublicarea hotărârilor de colegiu care se referă la compunerea completurilor de judecată, (deşi această obligaţie este expres prevăzută de lege şi Regulamentul propriu), constituie o încălcare ce îi limitează semnificativ posibilităţile de apărare şi de acces la instanţă. Totodată, a arătat că prin Hotărârea de Colegiu nr. 30/28 iunie 2017 a fost modificată componenţa completului de judecată în mod arbitrar, fără să existe vreo tragere la sorţi dintre judecătorii disponibili, fără nicio regulă care să respecte exigenţele de imparţialitate prevăzute de lege, domnul judecător LLLLLL. fiind, practic, desemnat prin voinţa discreţionară a preşedintelui de secţie de a cărui propunere a luat act colegiul de conducere.

După adoptarea şi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2006, coroborat şi cu dispoziţiile Legii nr. 161/2003, prin abrogarea alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 78/2000, nu s-a mai aplicat o limitare a instanţelor cărora le incumba obligaţia de constituire a completelor specializate să judece infracţiunile de corupţie şi infracţiunile asimilate acestora, prevăzute în Legea nr. 78/2000, şi s-a transformat opţiunea de constituire a acestor complete în obligaţia de constituire a acestor complete specializate pentru judecarea cauzelor în primă instanţă, la toate instanţele de judecată organizate potrivit Legii nr. 304/2004 de organizare judiciară.

De asemenea, în raport de considerentele Deciziei nr. 405/2016 şi considerentele Deciziei nr. 392/2017 ale Curţii Constituţionale a României, a invocat greşita condamnare în ce priveşte săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma participaţiei penale a instigării, întrucât atribuţiile ce se consideră a fi încălcate cu intenţie de către autorii infracţiunii de abuz în serviciu şi care se reţine a fi produs consecinţele vătămătoare, nu erau stabilite în mod expres prin lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, ci prin acte normative secundare emise, pentru aplicarea legii, de alte autorităţi publice decât Parlamentul României, sau Guvernul României în cadrul competenţei legislative delegate.

Aşa cum rezultă din considerentele reţinute în opinia majoritară pe care s-a întemeiat dispoziţia de condamnare, prima instanţă a conferit caracter interpretativ Deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 şi 392 din iunie 2017 ale Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, art. 207 alin. (1) din C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, deşi, din dispozitivul acestei decizii, rezultă în mod evident că, în parte, excepţiile de neconstituţionalitate invocate au fost admise, conferindu-se o interpretare neconformă modului de redactare a textului prin care s-au expus limitele de neconstituţionalitate constatate.

Aceste considerente au întemeiat hotărârea prin care au fost condamnaţi în calitate de autori şi, respectiv instigatori/complici pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, raportat la încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute în alte reglementări decât în legislaţia primară.

Pe timpul judecăţii cauzei în apel, Curtea Constituţională a României a fost sesizată cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, între Parlament - puterea legislativă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - puterea judecătorească, generat de neconstituirea în cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, prin care a fost modificat art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Ca şi argumente ale sesizării, se afirmă că poziţia generalizată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de lege, ca act juridic al Parlamentului, reprezintă o violare a principiului separaţiei puterilor şi al dreptului la un proces echitabil, ce include dreptul la judecarea cauzei de o instanţă "stabilită de lege", nefiind vorba de simple încălcări punctuale ale legii, ci de un veritabil blocaj constituţional, generat prin limitarea rolului Parlamentului căruia i se contestă rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării.

Această acţiune declanşată în contenciosul constituţional are relevanţă în cauză şi poate servi la justa şi echitabila soluţionare a apelurilor promovate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind în sensul aplicării largi a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind asimilată condiţiei premisă a suspendării facultative şi ipoteza soluţionării unei cauze înregistrate în contenciosul constituţional ce ar putea avea un efect substanţial asupra dezlegării ce ar putea fi dată cauzei pendinte, ţinând seama şi de vădita incidenţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ.

Prin chiar modul în care au fost expuse premisele declasării conflictului juridic de natură constituţională, se poate constata că (datorită practicii constante şi a conduitei administrativ-judiciare în materie organizatorică la nivelul acestei instanţe, cea mai înaltă din sistemul jurisdicţiei penale din România, atât sub formă organizatorică, cât şi instituţională, în mod necontestabil), argumentul juridic constând în nelegala constituire a unor complete de judecată în ce priveşte judecata cauzelor având ca obiect săvârşirea faptelor de corupţie, a celor asimilate faptelor de corupţie şi a celor având legătură directă cu faptele de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, nu putea primi o justă, neutră, echitabilă soluţionare şi posibilitatea valorificării în mod favorabil, întrucât, pentru aceasta ar fi fost necesară declararea procedurii privind revirimentul juridic (schimbarea practicii constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar această procedură, până la această dată, nu a fost declanşată, cu privire la această problemă).

Această concluzie se impune în contextul existenţei unui precedent în cadrul jurisprudenţei în materia contenciosului constituţional, prin care s-a constatat existenţa unui alt conflict juridic de natură constituţional, generat tot de conduita organizatorică şi managerială adoptată la nivelul conducerii instanţei supreme şi chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerente, încălcarea dreptului de acces efectiv la instanţă al părţilor care ar fi avut interesul să invoce nelegala constituire a completurilor de 5 judecători, întrucât practica constantă a ICG era în sensul respingerii acestor apărări sau excepţii.

Curtea Constituţională a României a finalizat dezbaterile în ce priveşte adoptarea unei decizii cu privire la cererea de constatare a conflictului juridic de natură constituţională, amânând pronunţarea, succesiv, ultima amânare, pentru data de 5 iunie 2019.

Deşi s-ar fi impus ca instanţa de apel să nu finalizeze judecata în calea de atac până la pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la această problemă de drept, având puternică legătură cu motivele de apel invocate, totuşi, instanţa de apel a deschis dezbaterile declarând încheiată cercetarea judecătorească, existând posibilitatea probabilă a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, cu respingerea argumentelor noastre invocate în apel.

În măsura în care aceste motive ar fi, cel puţin în parte, confirmate în decizia amânată de către Curtea Constituţională, argumentele noastre s-ar consolida în mod esenţial, conducând în mod vădit la soluţia de admitere a apelului şi la desfiinţarea sentinţei apelate - în principal, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) teza finală, prin reţinerea cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., vizând compunerea/constituirea completului de judecată, sau în subsidiar, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în sensul judecării în fond şi, prin aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., conducând la desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecarea cauzei de prima instanţă de judecată în complet specializat sau la achitarea inculpaţilor privind săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu - în forma participativă a autoratului sau în alte modalităţi de participaţie - întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind conţinută în cadrul limitativ al celor expuse în Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, respectiv, în limitele statuate în mod explicit şi formal în parag. 60 al acestei hotărâri, şi numai după aprecierea tuturor acestor aspecte, achitarea în temeiul art. 396 alin. (5) corob. Cu art. 16 lit. c).

Se reţine în acest paragraf:

"Curtea statuează că neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale guvernului".

Pe cale de consecinţă, potrivit principului de interpretare "per a contrario", prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. în vigoare în prezent, faptele ce nu se circumscriu explicit şi limitativ acestor cerinţe, nu mai pot fi reţinute a avea valenţele unor fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune, aspect ce rezultă şi din conţinutul parag. 57 şi următoarele din decizia referită, şi ca atare nu mai pot fi considerate a îndeplini cerinţa legalităţii incriminării (concluzia rezultând din expunerea considerentului în sensul încălcării prevederilor constituţionale prin modalitatea neprevederii, în mod expres, în legislaţia primară, sub forma unor atribuţii funcţionale individualizate, a elementelor de conformare în legătură cu care defectuozitatea este analizată).

A arătat, sub aspect procedural, că sunt îndeplinite, cu titlu prealabil, condiţiile privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (GUE) în vederea pronunţării cu titlu preliminar, atât cu privire la interpretarea tratatelor, dar şi cu privire la interpretarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, ca act adoptat de instituţiile Uniunii, întrucât chestiunea, conform art. 267 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, este invocată în faţa unei instanţe dintr-un stat membru şi, mai mult, este invocată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac ordinare în dreptul intern, hotărârea pronunţată de instanţa de apel fiind definitivă şi executorie.

Deoarece chestiunea prealabilă invocată nu a fost anterior soluţionată printr-o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ce ar putea constitui "un caz clar" sau un "caz clarificat", este obligatorie sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (GUE) pentru pronunţarea unei decizii cu titlu preliminar.

Se solicită completului de judecată al instanţei de apel să pună în discuţia contradictorie a părţilor, cu respectarea principiului publicităţii şi oralităţii, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu chestiunea mai sus expusă, în vederea adoptării unei hotărâri preliminare, raportat la întrebările următoare, pe care le propunem a fi formulate de către instanţa naţională:

1. Dispoziţiile art. 67 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, conform cărora "Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre", pot fi interpretate ca obligând instanţele naţionale, pentru asigurarea principiului securităţii juridice şi protejarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor - cum ar fi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prevăzut de art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - (în contextul în care, în paralel cu judecata cauzei pendinte este înregistrată o cauză în contencios constituţional, de a cărui mod de soluţionare, depinde în manieră esenţială hotărârea instanţei naţionale asupra respectivei cauze), să amâne judecata şi statuarea asupra acţiunilor judiciare cu care a fost învestită în primă instanţă de judecată sau, mai ales, în ultima cale de atac, până la soluţionarea contenciosului constituţional, astfel încât să nu genereze o atingere potenţială în viitor a principiului autorităţii de lucru judecat ataşate hotărârilor judecătoreşti definitive, conform dreptului naţional?

2. Poate fi interpretată sintagma din cuprinsul art. 67 alin. (1) Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene - vizând noţiunea diferite sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre - ca înglobând în aceasta legea fundamentală a statului membru (în cauză, Constituţia României) şi, în mod special, efectele obligatorii ale unei decizii adoptate de autoritatea de contencios constituţional a statului membru, în speţă. Curtea Constituţională a României, în raport de competenţele necenzurabile ale acesteia în cadrul sistemului juridic şi legislativ al statului român, ce rezultă din prevederile art. 142 - 147 din Constituţia României, (indiferent de aprecierea doctrinară asupra forţei obligatorii a deciziilor acestei autorităţi, pronunţate în temeiul art. 147 din Constituţie, dispoziţii ce nu prevăd, relativ la deciziile pronunţate de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, posibilitatea asocierii caracterului interpretativ)?

3. Poate fi interpretat articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - în sensul definirii caracterului eficient al caii de atac şi al caracterului echitabil al procesului - ca obligând instanţa naţională ce judecă în ultimul grad de jurisdicţie şi ale cărei hotărâri nu pot fi atacate pe cale ordinară, sa amâne judecata până la pronunţarea Curţii Constituţionale asupra unei sesizări cu care aceasta din urmă a fost învestită în paralel cu procesul judiciar, în condiţiile în care modul de soluţionare al căii de atac declarate de către titularul dreptului fundamental este determinat în mod esenţial de hotărârea ce va fi adoptată în cauza aflată spre soluţionare la o altă autoritate cu activitate jurisdicţională, cum ar fi Curtea Constituţională a statului membru?

4. Dreptul Uniunii permite sau impune interpretarea noţiunii "constituite în prealabil prin lege" conţinută de art. 47 alin. (2) teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca, în condiţiile în care dreptul intern obligă în mod expres la judecarea anumitor cauze cum sunt cele referitoare la fapte de corupţie şi asimilate de către anume instanţe judecătoreşti (în sensul sintagmei referitor la completul de judecată), să se facă de către completuri specializate constituite în mod expres şi oficial prin decizia administrativă a organelor de conducere ale instituţiei judiciare, emisă în scopul aplicării legii şi sa aibă în vedere în mod exclusiv şi limitativ instanţa constituită în prealabil prin lege respectiv ca fiind acel complet de judecată specializat pentru judecarea anumitor cauze, în modalitatea mai sus referită?

5. Dreptul Uniunii, constând în prevederile art. 48 din Cartă, poate fi interpretat în sensul că obligă instanţa naţională învestită cu soluţionarea unei cauze penale să depună diligentele necesare pentru a evita pronunţarea unei hotărâri neconforme cu prevederile dreptului intern şi ale tratatelor internaţionale prin care sunt instituite drepturi fundamentale, constând inclusiv în amânarea finalizării judecăţii până la statuarea de către o altă autoritate, asupra unui element relevant în cauza - în măsura în care această din urmă autoritate este singura competentă să îşi analizeze propria-i competenţă şi putere a deciziilor emise şi, mai ales în condiţiile în care, conform constituţiei statului membru, dar şi a practicii judiciare constante în acest stat, deciziile acestei din urmă autorităţi au forţă obligatorie în raport de celelalte autorităţi, inclusiv în privinţa instanţelor de judecată?

6. Poate fi considerată o asemenea obligaţie instituită în sarcina instanţei naţionale ca prezervând prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază acuzatul şi, totodată, ca reprezentând o garanţie efectivă privind respectarea dreptului la apărare (în condiţiile în care nivelul de protecţie al dispoziţiilor Cartei poate fi mai înalt decât cel impus prin legislaţia naţională sau prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului)?

7. Pot fi interpretate dispoziţiile art. 54 din Cartă ce reglementează interzicerea abuzului de drept ca obligând instanţa naţională ce judecă o cauză penală în ultimul grad de jurisdicţie să se abţină de la finalizarea judecăţii, în măsura în care, în raport de hotărârea ce ar putea fi pronunţată, s-ar genera posibilitatea ulterioară de constatare a încălcării vreunuia din drepturile sau libertăţile recunoscute prin Cartă - chiar şi pe o perioadă limitată, respectiv, până la naşterea, ca efect al soluţionării unei alte chestiuni de natură constituţională al dreptului de a contesta decizia pronunţată având caracter definitiv, prin intermediul unei căi de atac extraordinare a cărei eficacitate nu este certă şi care, chiar şi în situaţia soluţionării în mod eficace, ar atinge în mod ireparabil drepturi şi libertăţi fundamentale recunoscute prin Cartă sau alte tratate internaţionale?

8. Prevederile art. 52 alin. (5) din Cartă pot fi interpretate ca o consolidare a dreptului persoanei în favoarea căreia funcţionează principiile reglementate de Cartă, de a le invoca în faţa instanţei judecătoreşti pe calea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea adoptării unei hotărâri preliminare, având ca scop interpretarea actelor de punere în aplicare a dreptului Uniunii, în referire la modul de aplicare de către autorităţile naţionale a dreptului comunitar şi cu privire la garantarea exerciţiului drepturilor fundamentale ale acestuia?

9. Dreptul Uniunii - constând în dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Cartă - poate fi interpretat a exclude din sfera acţiunilor sau inacţiunilor materiale ce sunt pedepsibile ca infracţiune, potrivit dreptului intern, acele acte omisive sau comisive ce nu se mai regăsesc în acţiunile sau omisiunile în mod specific şi expres statuate de către o Curte Constituţională a unui stat membru (competentă în mod exclusiv şi necenzurabil să stabilească conformitatea legislaţiei primare cu legea fundamentală a statului membru, în speţă, Constituţia României) în corpul legii de incriminare, în cadrul faptelor pedepsibile ca infracţiuni, sub aspectul adecvării din punct de vedere constituţional a legislaţiei primare a statului membru? în legătură cu această întrebare, se solicită ca interpretarea dreptului Uniunii să aibă în vedere şi faptul că, în concret, Constituţia României, legea de organizare a Curţii Constituţionale sau jurisprudenţa acestei curţi, nu prevăd, în ce priveşte soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca deciziile pronunţate pe acest palier de competenţă, ar putea avea caracter interpretativ, în sensul de a lipsi deciziile de forţă obligatorie şi de a le conferi doar un caracter de recomandare.

10. Dreptul Uniunii - constând în dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Cartă - poate fi interpretat a exclude din sfera subiecţilor activi pedepsibili pentru săvârşirea unei infracţiuni - care, potrivit dreptului intern, nu poate fi săvârşită decât de subiecţi calificaţi, respectiv de funcţionari publici - acele persoane care nu ocupa o funcţie publică, astfel cum este definită în mod exclusiv de legea civilă ce reglementează organizarea autorităţilor publice, interzicând, pe cale de consecinţă, configurarea privind incriminarea penală (în ce priveşte subiectul activ al infracţiunii) prin norme de trimitere cu caracter echivoc sau prin analogie?

Întrebările propuse a fi adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru adoptarea unei hotărâri preliminare în sensul interpretării distincte a dreptului uniunii şi, respectiv, a unor dispoziţii din Charta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca act adoptat de instituţiile Uniunii, au relevanţă, întrucât consideră că o decizie în această privinţă este necesar a fi pronunţată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene înainte ca instanţa naţională pe rolul căreia se găseşte prezenta cauză, în mod specific, completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituit în materie penală, învestit să judece apelurile declarate împotriva sentinţei anterior referite, să statueze în fapt şi, mai ales, în drept asupra respectivelor apeluri verificând conformitatea sentinţei apelate cu regulile de drept aplicabil - atât în ce priveşte cele de drept procedural, cele de drept substanţial, cele instituite în mod indirect prin decizii ale Curţii Constituţionale, având atât caracter extrinsec hotărârii (legala constituire a completului de judecată), cât şi intrinsec hotărârii (cele referitoare la limitele de pedepsibilitate ale faptelor deduse judecăţii).

Relevanţa întrebărilor formulate se raportează şi la asigurarea caracterului independent şi imparţial al instanţei care, doar în maniera sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin admiterea cererii formulate prin prezentul memoriu, poate să asigure cerinţele referitoare la instanţă mai sus expuse, evitând, astfel riscul de antepronunţare ce ar decurge din respingerea de plano a sesizării, în funcţie de motivarea adusă, putându-se prefigura în mod vădit, anterior adoptării deciziei asupra apelurilor, opţiunea conştientă preconstituită a judecătorului cu privire la soluţia ce ar putea fi dată cauzei.

Nu pot fi aduse, ca şi argumente contrare solicitării, justificări vizând celeritatea, referitoare la durata rezonabilă a procedurii sau, eventual, aplicarea principiului continuităţii completului de judecată, întrucât aceste garanţii procedurale aferente dreptului de acces la justiţie sunt constituite în principal, în patrimoniul persoanei acuzate şi au caracter secundar faţă de imperativul garantării în mod specific a exerciţiului celorlalte drepturi fundamentale mai sus expuse în conţinutul întrebărilor formulate, iar caracteristicile specifice ale cauzei pot constitui justificări adecvate ale unei eventuale prelungiri a duratei procedurii.

Solicită, de asemenea, ca instanţa să pună în discuţie contradictorie, cu respectarea principiilor publicităţii şi oralităţii, cererea de suspendare a judecăţii până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra deciziei preliminare cu care aceasta se solicită a fi sesizată.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi apelanta intimată inculpată D., apelanţii inculpaţi F., H., B., J., apelanta intimată inculpată C., apelanţii inculpaţi E., A. şi apelantul intimat inculpat K. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă în raport cu motivele invocate, precum şi cu cererile calificate ca motive de apel, ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 417 şi 419 din C. proc. pen. şi în condiţiile art. 420 alin. (8) - (11) din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători P2 2018 constituit legal, precum şi cu respectarea principiul continuităţii completului de judecată, potrivit art. 420 alin. (11) cu referire la art. 354 din C. proc. pen., în majoritate a constatat, ca fiind fondate apelurile declarate de inculpaţii D., F., H., B., J., C., E., A. şi K., cu extinderea efectelor apelurilor şi cu privire la intimatele inculpate G. şi I., sub aspectul laturii penale şi laturii civile, în limitele ce vor fi examinate şi ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare apelant.

Legiuitorul român a reinstituit în C. proc. pen. în vigoare, de la 1 februarie 2014, sistemul dublului grad de jurisdicţie, ceea ce conferă procesului penal român asigurarea unui echilibru între necesitatea pronunţării unor hotărâri legale şi temeinice, cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor, conform principiilor şi tuturor normelor, care guvernează procesul penal român, dar şi a dreptului la un proces echitabil în două grade de jurisdicţie pe de-o parte, şi celeritatea procesuală, prin simplificarea procedurilor, pe de altă parte.

Astfel, C. proc. pen. român în vigoare prevede o singură cale de atac ordinară de reformare şi anume apelul, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, realizându-se, un control jurisdicţional în raport cu titularii apelului prevăzuţi de lege.

În contextul concret al cauzei, în condiţiile mai sus arătate a fost exercitată calea ordinară de atac a apelului împotriva Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, de către procuror, dar şi de inculpaţi, fiind depuse motive ample de apel de către toţi apelanţii, cereri de probatorii, de către o parte dintre apelanţi. Totodată, au fost audiaţi apelanţii inculpaţi care şi-au exprimat manifestarea de voinţă de a da declaraţie în faţa instanţei de apel, în condiţiile expuse. De asemenea, au fost propuse probe de către procuror şi o parte dintre inculpaţi, ce au fost încuviinţate parţial şi administrate, în condiţiile arătate. O parte dintre apelanţi au formulat cereri, calificate ca motive de apel, precum şi cereri de schimbare a încadrării juridice şi sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţii de neconstituţionalitate, precum şi alte cereri asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat şi care au fost amplu expuse mai sus, filele x ale deciziei. Instanţa de apel, în majoritate a făcut şi o reapreciere a mijloacelor de probă administrate, ceea a conferit efectivitate controlului jurisdicţional, cu respectarea dispoziţiilor art. 420 alin. (4), (5) şi (8) - (11) din C. proc. pen., realizând o nouă judecată în fond a cauzei, în limitele menţionate.

De asemenea, s-au avut în vedere efectele devolutiv şi extensiv ale apelului, în condiţiile legii, raportat la situaţiile, care se vor analiza distinct.

Prealabil analizei apelurilor, instanţa de apel examinează, pe calea interpretării sistematice a incidenţei dispoziţiilor art. 420 alin. (11) raportat la art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. însă şi, a prevederilor art. 420 alin. (6) cu referire la art. 387 din acelaşi cod, faţă de cererea formulată de apelantul intimat inculpat K., prin apărător ales la data de 27 mai 2019 la dosarul cauzei, aşa cum s-a arătat mai sus.

Astfel, art. 387 din C. proc. pen. referitor la terminarea cercetării judecătoreşti, face parte din Titlul III Judecata, Capitolul II Judecata în primă instanţă, Secţiunea I Desfăşurarea judecării cauzelor, având următorul conţinut: "(1) Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă procurorul, persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. (2) Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească".

Dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. referitoare la reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăd: "(1) Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător".

Art. 420 alin. (11) din acelaşi cod statuează că "La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare", iar cele de la alin. (6) al aceluiaşi articol, stipulează "Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta."

Aşadar, cum se poate constata şi judecata apelului conţine mai multe norme expres reglementate de legiuitor cu privire la anumite măsuri procesuale, care, însă este guvernată şi de regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu există dispoziţii contrare.

Pe calea interpretării sistematice, art. 420 alin. (6) din C. proc. pen. se corelează cu dispoziţiile art. 387 din acelaşi cod, în condiţiile art. 420 alin. (11) din C. proc. pen.

Astfel, atunci când apelul este în stare de judecată, prealabil concluziilor, preşedintele completului întreabă apelanţii, pe rând, prin apărători, dacă au de dat explicaţii, de formulat cereri noi, iar în ipoteza inexistenţei acestora sau aceleia a respingerii lor ori a completărilor făcute, declară terminată cercetarea judecătorească şi acordă părţilor şi reprezentantului Ministerului Public, cuvântul în susţinerea apelurilor.

Normele mai sus menţionate sunt specifice etapei orale a judecăţii, în timp ce dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. sunt incidente etapei deliberării al cărei conţinut evidenţiază în mod expres activitatea exclusivă a instanţei de judecată de a aprecia că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, asupra cauzei în integralitatea ei, până la momentul pronunţării. În contextul celor arătate, se va avea în vedere numai materialul probator administrat şi toate cererile deja formulate, întrucât a fost epuizată şi declarată terminată cercetarea judecătorească şi dezbaterile.

În contextul concret al cauzei, la termenul de la 20 mai 2019, în apel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă, au fost consemnate amplele discuţii asupra mai multor cereri susţinute de către procuror, apelanţi, inclusiv au fost formulate cereri de către apărătorul ales al apelantului intimat inculpat K., ce au fost puse în discuţie de către preşedintele Completului de 5 Judecători, concluziile fiind consemnate în încheiere, asupra cărora s-a deliberat şi completul s-a pronunţat în mod expres, prin respingerea cererilor formulate, în condiţiile expuse.

Totodată, preşedintele Completului de 5 Judecători a întrebat, în mod expres, apărătorii prezenţi şi reprezentantul Ministerului Public, pe rând, aceştia arătând că nu mai au cereri de formulat prealabil acordării cuvântului în dezbateri, în apel.

S-a consemnat expres că nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat ori probatorii de administrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a declarat încheiată cercetarea judecătorească şi, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (6) din C. proc. pen. a acordat cuvântul în dezbateri, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 20 mai 2019.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 420 alin. (11) cu referire la art. 395 alin. (1) din C. proc. pen., în vederea reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor în apel, întrucât, potrivit atribuţiei exclusive a completului de judecată de a aprecia lămurirea vreunei împrejurări şi necesitatea reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor în prezenta cauză, nu a constatat nicio împrejurare care să impună lămurirea ei şi necesitarea repunerii cauzei pe rol, în vederea reluării cercetării judecătoreşti sau dezbaterilor.

De altfel, cererea vizează şi chestiuni asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători s-a pronunţat anterior deschiderii dezbaterilor, atunci când s-a discutat necesitatea amânării cauzei în vederea pronunţării de către Curtea Constituţională asupra sesizării Preşedintelui Camerei Deputaţilor, cerere care a fost respinsă în unanimitate. Pe de altă parte, între data declarării închise a dezbaterilor şi data stabilită pentru pronunţare nu au apărut elemente noi care să justifice repunerea cauzei pe rol, având în vedere şi dispoziţiile art. 420 alin. (11) cu referire la alin. (6) şi art. 387 din C. proc. pen., în condiţiile concrete arătate, aşa încât cererea formulată şi depusă la dosar de către apelantul intimat inculpat K., prin apărător, excede dispoziţiilor invocate.

Prealabil analizei apelurilor declarate în cauză de către apelanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate va examina motive de apel formulate de mai mulţi apelanţi, respectiv K., prin apărători, D., prin apărător, A., prin apărător, în condiţiile enunţate, în concret şi expuse în detaliu în conţinutul prezentei decizii, care au un caracter prevalent:

I. a)1. critica referitoare la nelegala compunere a completului de judecată care a pronunţat, în primă instanţă, sentinţa atacată, sub aspectul lipsei desemnării completului specializat în materia infracţiunilor de corupţie şi sancţionată, în opinia apărării, cu nulitatea absolută, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

a)2. critica nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunţat, în primă instanţă, sentinţa atacată, sub aspectul modului în care a fost desemnat un membru al acestuia, în condiţiile în care nu ar rezulta modalitatea sa de desemnare din hotărârile nr. 30 din 28 iunie 2017 şi nr. 40 din 6.09.2017 date de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

a) 1. Criticile referitoare la compunerea completului de judecată se circumscriu în mod exclusiv controlului jurisdicţional, având în vedere sancţiunea intervenită în cazul încălcării normei şi anume nulitatea, în condiţiile art. 280 şi următoarele din C. proc. pen. Ca atare dispoziţiile art. 52 din acelaşi cod referitoare la chestiunile prealabile, invocate de apărătorul apelantei intimatei inculpate D. nu sunt incidente cu privire la cererea de amânare în vederea pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională cu privire la conflictul în care este parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de inexistenţa dispoziţiilor procedurale în situaţia conflictelor de neconstituţionalitate în conţinutul Legii nr. 47/18.05.1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată în M. Of. nr. 807/3.12.2010. De asemenea, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. care să impună suspendarea procesului, textul invocat de către apărarea apelantului intimat inculpat K. referindu-se la posibilitatea suspendării cauzei în cu totul alte situaţii, respectiv când dezlegarea acesteia depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Pe cale de consecinţă, întrucât susţinerile apărării tind la desfiinţarea în totalitate a sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţie prevăzută expres în art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., acestea se circumscriu unei critici de nelegalitate a hotărârii atacate, motiv pentru care instanţa de control judiciar, le va examina ca şi motive de apel.

În acest sens, reţine că legiuitorul român a reglementat în C. proc. pen., în mod expres, normele referitoare la competenţa organelor judiciare în Titlul III, Participanţii în procesul penal, Capitolul II Competenţa organelor judiciare, Secţiunea 1 Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti, respectiv competenţa judecătoriei (art. 35), competenţa tribunalului (art. 36), competenţa tribunalului militar (art. 37), competenţa curţii de apel (art. 38), competenţa curţii militare de apel (art. 39), competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 40).

Dispoziţiile referitoare la regulile privind compunerea completelor de judecată se regăsesc în Legea nr. 304/2004 republicată cu modificările ulterioare, lege organică, dar şi în legi speciale, cum este şi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu modificările ulterioare.

Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie publicată în M. Of. nr. 219/18.05.2000 aveau următorul conţinut:

"(1) Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare. (2) Judecătorii care compun aceste complete specializate, procurorii care funcţionează în cadrul secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, al serviciilor şi birourilor teritoriale specializate, precum şi persoanele prevăzute la art. 28 alin. (4), (5) şi (6) vor primi, pe lângă celelalte drepturi băneşti, un spor de 30% din salariul de bază."

Prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr. 279/21.04.2003 se statua în art. 29 că:

"(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate. (2) La judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători".

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 50 din 28 iunie 2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor şi pentru prorogarea unor termene, publicată în M. Of. nr. 566/30.06.2006 a fost abrogat alin. (2) al art. 29 mai sus menţionat.

Astfel, în prezent art. 29 din Legea nr. 78/2000 are următorul conţinut:

"(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate."

Prin Legea nr. 71 din 03 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicat în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 a fost introdus alin. (3) al art. 19 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având următorul conţinut:

"(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora."

Astfel cum s-a arătat în doctrină, din perspectiva "criteriului sferei de aplicare a normelor juridice, acestea se clasifică în: norme generale, norme speciale şi norme de excepţie. Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept. În acest sens se consideră că anumite norme dintr-o ramură reprezintă dreptul comun pentru o întreagă sferă de reglementare (...) Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii, ele derogă de la dreptul comun (speciala generalibus derogant). Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, fără ca excepţia prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de drept. Întrucât normele speciale şi normele de excepţie sunt derogatorii, în procesul aplicării lor ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă (sunt de strictă interpretare) - exceptiones sunt strictissimae interpretationis" (Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia 5, Editura CH. Beck, 2014, pag. 136-137; în acelaşi sens, MMMMMM., Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura CH. Beck, 2018, pag. 22; Ioan Ceterchi, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993, pag. 41).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că dispoziţia art. 29 din Legea nr. 78/2000, face parte dintr-o lege specială şi se referă la judecarea de către judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă, a tuturor infracţiunilor de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, de către completuri specializate. Totodată, prin reglementarea modului de constituire a completurilor de judecată în aceste cauze, dispoziţia mai sus menţionată este o dispoziţie de organizare judiciară.

Ulterior, însă, în conţinutul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost introdus un nou alineat, respectiv alin. (3), care vizează completele specializate din toate materiile care intră în competenţa instanţei supreme, printr-o normă ce din perspectiva sferei de aplicare are caracterul unei norme de excepţie, derogatorie, şi care instituie, prin voinţa legiuitorului, un caracter facultativ al înfiinţării acestora în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ("Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...) poate aproba înfiinţarea de complete specializate)".

Astfel, o normă de organizare aplicabilă tuturor completelor de la nivelul judecătoriei, tribunalului, curţii de apel şi instanţei supreme care judecă în primă instanţă infracţiunile de corupţie, respectiv art. 29 din Legea nr. 78/2000, este amendată printr-o normă ulterioară, ce instituie o situaţie de excepţie de la regulă, şi care conţine o normă facultativă în înfiinţarea completelor specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, normă care este în vigoare şi în prezent.

Dispoziţia cuprinsă la alin. (3) al art. 19 din Legea nr. 304/2004 este o normă de organizare de strictă interpretare ce se circumscrie categoriei "exceptiones sunt strictissimae interpretationis", care completează art. 29 din Legea nr. 78/2000, fără să aducă atingere ordinii de drept, şi care, potrivit principiilor de interpretare a normelor juridice, are prevalenţă faţă de aceasta.

Interpretarea dată de apărarea apelanţilor inculpaţi, în sensul că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu ar avea incidenţă în raport cu dispoziţia din art. 29 din Legea nr. 78/2000, care ar avea un caracter special, nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte, ignoră caracterul de normă de excepţie al textului în discuţie (analiza fiind făcută doar din perspectiva raportului lege specială - lege generală), şi, pe de altă parte, aceasta ar însemna că modificarea din Legea de organizare judiciară nu fie niciodată aplicabilă. Toate dispoziţiile care prevăd constituirea completelor specializate în diverse materii constituie reglementări cu caracter special, astfel că, în opinia apărării, nu ar putea suferi modificări prin introducerea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, ceea ce ar contraveni principiului fundamental de interpretare potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării ei ("actus interpretandus est potius ut valeat qua ut pereat").

Totodată, un alt argument care susţine faptul că prin Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, lege ulterioară cu caracter general, s-a modificat conţinutul art. 29 din Legea nr. 78/2000, este dat de Decizia în interesul legii nr. V din 26 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 123/9.02.2005 prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi "În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc: 1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător".

În considerentele deciziei de recurs în interesul legii mai sus menţionată se arată că " (...) Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători.

Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. (1) s-a prevăzut "cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."

Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea caracterului derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei legi, câtă vreme chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de legiuitor.

Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă (...)"

Decizia în interesul legii mai sus menţionată este relevantă din perspectiva faptului că a statuat că Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 a modificat conţinutul art. 29 din Legea nr. 78/2000 în sensul arătat. Pentru situaţia nou instituită prin art. 19 alin. (3) din actul normativ mai sus menţionat, nu era necesară o dispoziţie specială care să prevadă în mod expres modificarea art. 29 din Legea nr. 78/2000 în cazul particular al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, din modul de reglementare al art. 19 alin. (3), rezultă că această normă are caracter derogatoriu de la dispoziţia art. 29 din Legea nr. 78/2000 (dar şi de la toate celelalte dispoziţii legale care reglementează obligativitatea constituirii completelor specializate în diverse materii). Soluţia legiuitorului este în concordanţă cu dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor legislative, care prevăd că reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

În fine, se mai impune precizarea că este lipsită de relevanţă împrejurarea că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 a fost introdus prin Legea nr. 71 din 03 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., câtă vreme textul din Legea privind organizarea judiciară se referă la posibilitatea înfiinţării de completele specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi, fără a distinge sau a le limita aplicabilitatea la secţiile civile ale instanţei supreme. De altfel, reglementarea se regăseşte în capitolul referitor la dispoziţiile finale ale legii, prin care se aduc modificări Legii nr. 304/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa din vârful sistemului judiciar român cu o competenţă funcţională complexă, prin reglementarea din art. 40 din C. proc. pen., având o competenţă materială, dar şi competenţă după calitatea persoanei, în primă instanţă, în condiţiile alin. (1) şi anume"(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

Cea mai înaltă jurisdicţie din sistemul judiciar român judecă şi ca instanţă de apel, aşa cum se prevede în alin. (2) al art. 40 din C. proc. pen., respectiv "apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", "judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii" (alin. (3) al art. 40), soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege" (alin. (4) al art. 40), "soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege" (alin. (5) al art. 40).

De asemenea, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată cu modificările ulterioare se prevede în art. 18 alin. (1) şi (2) că "(1) În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. (2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale."

Totodată, în dispoziţiile art. 22 - 26 din aceeaşi lege organică menţionată se statuează că:

"art. 22 - Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă:

a) în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

b) apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;

c) contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de Curtea militară de Apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

d) apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel;

e) recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege;

f) sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.

Art. 23

(1) Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:

a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;

b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;

c) orice alte cereri prevăzute de lege.

Art. 24

(1) Completurile de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completurile de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.

(2) Completurile de 5 judecători soluţionează şi recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de un alt complet de 5 judecători.

Art. 25

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:

a) abrogată

b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

Art. 26

Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă."

De asemenea, legea organică privind organizarea judiciară conţine şi dispoziţii referitoare la completurile de judecată, dintre care exemplificăm art. 31 alin. (1) lit. a) în sensul că "În materie penală, completurile de judecată se compun după cum urmează: a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători;", iar potrivit art. 32 alin. (2) din aceeaşi lege se statuează că "În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

Toate aceste dispoziţii legale care reglementează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au condus legiuitorul la stabilirea caracterului facultativ al constituirii completurilor specializate la instanţa supremă.

Legiuitorul român în conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările ulterioare a prevăzut în mod expres şi condiţiile de numire ale judecătorilor în funcţie.

Cu titlu exemplificativ evidenţiem dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi (3) din actul normativ menţionat şi anume:

"Art. 2 alin. (1) şi (3)

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii."

"Art. 31 alin. (1)

"Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii."

"Art. 52 alin. (1) şi (3)

(1) Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante, de către secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.

(3) Pot participa la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii care au îndeplinit efectiv cel puţin 3 ani funcţia de judecător la curtea de apel, au obţinut calificativul "foarte bine" la ultimele 3 evaluări, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi au o vechime de cel puţin 18 ani în funcţiile prevăzute la art. 44 alin. (1). Dispoziţiile art. 44 alin. (2) se aplică în mod corespunzător."

În art. 19 lit. a¹) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat se stipulează "Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători şi a completelor din cadrul secţiilor."

Din ansamblul normelor procesual penale, de organizare judiciară în materie penală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată cu modificările ulterioare, Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările ulterioare, ale Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie republicat, cu modificările ulterioare rezultă, atât prin organizare, cât şi compunerea corpului judecătorilor, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă cea mai înaltă jurisdicţie a sistemului judiciar român, care asigură înfăptuirea actului de judecată, cu cele mai înalte standarde de competenţă profesională, ce include cel mai înalt grad de specializare, criteriu intrinsec, în materii diverse, inclusiv în judecarea, în materie penală, în primă instanţă, dar şi în apel a infracţiunilor de corupţie, precum şi cele de independenţă şi imparţialitate.

Potrivit legislaţiei secundare menţionate, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă nu numai numărul completurilor de 5 judecători în materie penală, dar şi compunerea completurilor de 5 judecători, precum şi a completurilor de 3 judecători, prin hotărâre, dispoziţie cu caracter administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată, în raport, cu multitudinea argumentelor mai sus prezentate, de ordin legal şi regulamentar, de jurisprudenţă cu caracter obligatoriu, decizia în interesul legii menţionată, de doctrină expuse, că desemnarea administrativă, prin hotărâre de colegiu de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înfiinţarea completurilor specializate nu are caracter obligatoriu, întemeiată pe dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, întrucât s-ar aduce atingere tocmai dispoziţiilor ulterioare, respectiv art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările ulterioare, în condiţiile expuse.

Desemnarea tuturor judecătorilor secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are loc prin hotărâre de colegiu, prin aprobarea compunerii completurilor de 3 şi 5 judecători în condiţiile expuse, are caracter formal şi include şi criteriul intrinsec al specializării acestora.

Altfel spus, completul de judecată compus din 3 judecători, în materie penală, care judecă, în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie, chiar dacă nu ar avea o desemnare administrativă să facă parte din completuri specializate, acesta este un complet legal constituit, ca formaţiune de judecată, în baza legii (Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, republicate, cu modificările ulterioare, competenţei din C. proc. pen.) şi a cărui compunere concretă, nominală a membrilor săi, este aprobată administrativ de Colegiul de conducere al instanţei, în condiţiile arătate, ceea ce îi conferă plenitudinea atribuţiilor de a judeca asemenea cauze, întrunind condiţiile de competenţă profesională, ce include şi specializarea în materia infracţiunilor de corupţie, criteriu intrinsec, precum şi cele de independenţă şi imparţialitate.

Aşadar, o sentinţă pronunţată de un asemenea, complet de judecată, în condiţiile mai sus menţionate, nu este sancţionată cu nulitatea absolută.

În doctrină (C. proc. pen. comentat, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită coord. Nicolae Volonciu, autor coordonator UUUUUU. şi colectivul, Ediţia aniversară Nicolae Volonciu, Editura Hamangiu, 2017, pag. 773-774) s-a arătat "Dacă completul de judecată este compus din judecători ce au dreptul de a funcţiona la instanţa legal învestită, considerăm că nu constituie caz de nulitate absolută faptul că aceştia nu au fost desemnaţi administrativ să facă parte din complete specializate conform legii; astfel de complete sunt cele în materia soluţionării cauzelor cu minori şi în materia soluţionării cauzelor de corupţie. Organizarea administrativă în secţii şi complete specializate urmăreşte, desigur, dezideratul unei mai bune judecăţi, dar nu se poate susţine că un judecător competent a funcţiona la o instanţă de un anumit grad nu ar avea competenţa profesională de a soluţiona orice tip de cauză ce revine în competenţa acelei instanţe. Astfel, legea nu poate prezuma absolut în acest caz că există o vătămare decurgând din nespecializarea judecătorului, deoarece ar intra în contradicţie cu dispoziţiile din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că nu are incidenţă în raport cu cele expuse, Decizia nr. 17/2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 872/16.10.2018, întrucât aceasta se referă la regimul juridic al excepţiei de necompetenţă materială procesuală a secţiei sau a completului specializat, în procesele supuse C. proc. civ. în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor vizând alte dispoziţii decât cele în cauză, respectiv art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările ulterioare. Mai mult, aşa cum rezultă din considerente, ipoteza avută în vedere de instanţa supremă privind completurile specializate se referă la cazul particular în care instanţele nu sunt organizate în secţii în diverse materii, ci în cadrul lor funcţionează numai completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, etc. De asemenea, nici Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, nu poate fi reţinută, deoarece aceasta se referă la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti.

Analizând criticile apărării şi din perspectiva jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil prevăd că "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)"

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, accepţiunea de "instanţă" în condiţiile art. 6 se referă la funcţiile sale judiciare şi anume de a se pronunţa asupra unor aspecte care ţin de competenţa sa în baza normelor de drept şi după o procedură efectuată în mod corespunzător. De asemenea, trebuie să îndeplinească o serie de alte cerinţe: independenţă, în special, în raport cu puterea executivă; imparţialitate; durata mandatului membrilor săi; garanţii oferite de procedură.

Totodată, potrivit art. 6 din Convenţie, instanţa trebuie să fie întotdeauna "instituită de lege", această condiţie fiind o reflectare a principiului statului de drept inerent oricărui sistem de protecţie instituit, aşa încât, în situaţia în care un organism care nu a fost înfiinţat în conformitate cu intenţia legiuitorului i-ar lipsi în mod obligatoriu legitimitatea necesară într-o societate democratică pentru a soluţiona cauzele persoanelor particulare.

Noţiunea de "lege" în accepţiunea art. 6 reprezintă nu doar legislaţia referitoare la înfiinţarea şi competenţa organelor judiciare, ci şi orice altă dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei. Sintagma "instituită de lege" se referă nu doar la temeiul legal al însăşi existenţei "instanţei", ci şi la respectarea de către instanţă a normelor specifice după care se conduce şi alcătuirea completului de judecată în fiecare cauză.

Instanţa de contencios european a constatat ca fiind încălcări ale condiţiei "instituită de lege", cu titlu exemplificativ cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, 107 - 108, în care curtea de casaţie a judecat inculpaţi alţii decât miniştri, pentru infracţiuni conexe celor pentru care erau trimişi în judecată aceştia din urmă, norma respectivă nefiind prevăzută de lege; cauza Posokhov împotriva Rusiei, 43, în care instanţa compusă din doi evaluatori aleşi să se pronunţe într-o anumită cauză prin încălcarea obligaţiei legale de tragere la sorţi şi a perioadei maxime de activitate de două săptămâni pe an; cauza Lavents împotriva Letoniei, 115, în care instanţa a cărei compunere nu era conform legii, întrucât doi dintre judecători se abţinuseră de la judecarea cauzei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că instanţa a fost "instituită de lege" în cauza Jorgic împotriva Germaniei, 66 - 71, cauză în care instanţa germană a judecat o persoană pentru fapte de genocid comise în Bosnia; cauza Fruni împotriva Slovaciei, 140, instanţă specializată în materie de fapte de corupţie şi crimă organizată.

Alte două condiţii prevăzute în art. 6 din Convenţie, se referă la "o instanţă independentă şi imparţială", principiile aplicabile în stabilirea dacă o instanţă poate fi considerată "independentă şi imparţială" se aplică în mod similar magistraţilor profesionişti, asistenţilor şi juraţilor.

Criteriile pentru stabilirea dacă o instanţă poate fi independentă au fost stabilite pe cale jurisprudenţială de către instanţa de contencios european în cauza Findley împotriva Regatului Unit, 73 şi anume: modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi; existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe; întrebarea dacă există sau nu o aparenţă de independenţă.

Cu titlu exemplificativ referitor la primul criteriu, în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, 176, s-a reţinut că, deşi atribuirea unei cauze unui judecător sau unei instanţe ţine de marja de apreciere de care se bucură autorităţile interne în materie, Curtea trebuie să fie convinsă că desemnarea era compatibilă cu art. 6 şi în special cu cerinţele de independenţă şi imparţialitate; referitor la aparenţa de imparţialitate, în cauza Incal împotriva Turciei, 71, s-a reţinut că pentru a decide dacă există un motiv îndreptăţit de teamă că unei anumite jurisdicţii îi lipsesc independenţa şi imparţialitatea, punctul de vedere al acuzatului intră în discuţie, dar nu poate juca un rol decisiv, elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile părţii interesate pot fi considerate justificate în mod obiectiv.

În ceea ce priveşte a se stabili ce înseamnă o instanţă imparţială, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit pe cale jurisprudenţială că imparţialitatea se defineşte, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare şi poate fi analizată în diverse moduri, în cauzele Kyprianou împotriva Ciprului (MC), 118; Micallef împotriva Maltei (MC), 93.

Criteriile stabilite de instanţa de contencios european sunt date de demersul subiectiv şi anume încercarea de a stabili convingerea personală sau interesul unui anumit judecător într-o anumită cauză, de exemplu, imparţialitatea unui magistrat este prezumată până la proba contrariului, cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, 47 şi demersul obiectiv şi anume dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă cauzele Kyprianou împotriva Ciprului (MC), 118; Piersack împotriva Belgiei, 30; Grieves împotriva Regatului Unit (MC), 69.

În continuare, instanţa de apel, în majoritate apreciază că se mai impune o analiză în detaliu a cauzei Fruni împotriva Slovaciei, anterior menţionată şi în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie cu privire la o instanţă specializată, respectiv o secţie specializată în judecarea cauzelor privind infracţiuni de corupţie, a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, pentru a observa modul în care instanţa de contencios european a examinat condiţiile şi criteriile mai sus prezentate.

Cu privire la pretinsa încălcare a normei convenţionale menţionată, Curtea Europeană a arătat:

"2. Abolirea şi raţionamentul majoritar

73. La data de 11 februarie 2008 un grup de patruzeci şi şase de membri ai Parlamentului a contestat la Curtea Constituţională constituţionalitatea dispoziţiilor legale prin care se instituie Curtea Specială.

74. La data de 20 mai 2009, Curtea Constituţională, în cadrul unei şedinţe plenare, a pronunţat o hotărâre, cu o majoritate de şapte la şase, prin care declară dispoziţiile legale prin care se instituie Curtea Specială ca fiind neconstituţionale.

75. În acelaşi timp, Curtea Constituţională a decis că hotărârea pronunţată nu oferă niciun fundament pentru redeschiderea procedurilor care s-au încheiat prin decizii definitive, dar nepuse încă în aplicare de Curtea Specială, care, de altfel, ar fi cazul conform articolului 41b din Legea Curţii Constituţionale.

B. Fondul cauzei

131. Reclamantul acuză faptul că secţia Specială a Curţii Supreme şi Curtea Specială nu pot fi considerate tribunale independente instituite prin lege, în special din cauză că existenţa acestora este contrară Constituţiei şi au fost supuse unei influenţe nejustificate a executivului, aşa cum a fost în cele din urmă recunoscut de Curtea Constituţională în hotărârea sa din data de 20 mai 2009.

132. Guvernul a considerat că, la momentul funcţionării lor, Curtea Specială şi secţia Specială a Curţii Supreme au constituit o componentă valabilă şi legală a sistemului judiciar din Slovacia şi că hotărârea Curţii Constituţionale din data de 20 mai 2009 nu a subminat în niciun fel calitatea justiţiei pe care o aplicaseră. În special, în această hotărâre, Curtea Constituţională a hotărât în mod specific că nu a avut niciun impact asupra hotărârilor judecătoreşti şi a altor hotărâri pronunţate de Curtea Specială.

Guvernul a susţinut, de asemenea, că independenţa Curţii Speciale faţă de executiv a fost garantată de existenţa unui mecanism de remediere şi că a fost păstrată în punerea în aplicare.

133. Curtea subliniază de la început că sarcina sa nu este de a revizui in abstracto legislaţia şi practica naţională relevantă (a se vedea, de exemplu, Allen v. Regatul Unit, nr. 18837/06, 40, 30 martie 2010). Sarcina sa este de a determina mai degrabă dacă modul în care acestea i-au fost aplicate sau au afectat reclamantul, a dat naştere unei încălcări a Convenţiei sau a Protocoalelor sale (a se vedea Menarić c. Croaţia, nr. 71615/01, 28, 15 iulie 2005, cu referinţe ulterioare).

134. Potrivit jurisprudenţei, obiectul termenului "stabilit prin lege" din articolul 6 al Convenţiei este acela de a se asigura că "organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de puterea discreţionară a Executivului, ci că este reglementată prin legea emanată din Parlament" (a se vedea Zand v. Austria, cerere nr. 7360/76, Raportul Comisiei din data de 12 octombrie 1978, Decizii şi Rapoarte (DR) 15, pp. 70 şi 80, şi DMD GROUP, a.s. v. Slovakia, nr. 19334/03, 60, 5 octombrie 2010).

Nici în ţările în care legislaţia este codificată, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor judiciare, deşi acest lucru nu înseamnă că instanţele judecătoreşti nu au o anumită libertate de a interpreta legislaţia naţională relevantă (a se vedea Co&me şi alţii v. Belgia, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, 98, ECHR 2000 VII, şi Savino şi Alţii v. Italia, nr. 17214/05, 20329/05 şi 42113/04, 94, 28 aprilie 2009).

135. În cazul de faţă, reclamantul a fost judecat în faţa Curţii Speciale, iar recursul său a fost stabilit de secţia Specială a Curţii Supreme. Statutul acestor organisme a avut un temei juridic fără echivoc în baza Legii Curţii Speciale, care este o parte din legislaţia emisă de Parlament.

136. Jurisdicţia şi competenţa acestor organisme a fost definită în mod egal de Legea Curţii Speciale şi procedurile aplicate în faţa acestora au fost supuse PCC.

137. În acest sens, Curtea ia la cunoştinţă în special constatările Curţii Supreme în deciziile sale din data de 8 februarie 2006 şi din data de 30 mai 2007 (a se vedea parag. 32 şi 38 de mai sus), potrivit cărora jurisdicţia şi competenţa Curţii Speciale de a judeca dosarul reclamantului au fost determinate prin lege şi, contrar sugestiei reclamantului, nu a necesitat o decizie judecătorească separată.

138. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale privind instituirea Curţii Speciale, astfel cum au fost stabilite de Curtea Constituţională în hotărârea sa din 20 mai 2009, Curtea observă că motivele care stau la baza hotărârii Curţii Constituţionale par să fie legate de rolul conceptual şi statutul instituţional al Curţii Speciale în sistemul constituţional şi judiciar al Slovaciei, mai degrabă decât legate de calitatea şi independenţa sa ca organ judiciar. În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat în mod specific că deciziile definitive pronunţate de către Curtea Specială nu au fost în niciun fel afectate de hotărârea Curţii Constituţionale.

139. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi noţiunea de separare a puterilor între organele politice ale guvernului şi justiţie a dobândit o importanţă tot mai mare în jurisprudenţa Curţii (a se vedea Stafford v. Regatul Unit [GC], nr. 46295/99, 78, ECHR 2002-IV), nici articolul 6 şi nici alte dispoziţii ale

Convenţiei nu impun statelor să respecte orice concepte constituţionale teoretice privind limitele admise ale interacţiunii puterilor (a se vedea Kleyn şi Alţii v. Olanda [GC], nr. 39343/98, 39651/98, 43147/98 şi 46664/99, 193, ECHR 2003-VI, şi Sacilor-Lormines v. Franţa, nr. 65411/01, 59, ECHR 2006-XIII). Întrebarea este întotdeauna dacă, într-un caz dat, cerinţele Convenţiei sunt îndeplinite (a se vedea Henryk Urban şi Ryszard Urban v. Polonia, nr. 23614/08, 46, 30 noiembrie 2010).

140. În măsura în care circumstanţele prezentei cauze au fost justificate şi căile de atac interne au fost epuizate, Curtea nu a găsit elemente care să susţină o altă concluzie decât aceea că secţia specială a Curţii Supreme şi Curtea Specială, implicate în judecarea cazului reclamantului au fost un "tribunal instituit prin lege" în sensul articolului 6 al Convenţiei. Rămâne să se stabilească dacă acest tribunal era "independent".

141. În acest context, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat "independent", trebuie să se ţină seama, printre altele, de modul de numire a membrilor săi şi de durata mandatului acestora, de existenţa unor garanţii împotriva presiunilor şi de răspunsul la întrebarea dacă organismul este independent. În această ultimă privinţă, ceea ce este în joc este încrederea pe care asemenea tribunale, într-o societate democratică, trebuie să o inspire în faţa publicului şi, mai ales, în faţa părţilor din cadrul procedurii. Pentru a decide dacă există un motiv legitim de a se teme că o anumită instanţă nu are independenţă sau nu prezintă imparţialitate, punctul de vedere al părţii în procedură este important fără a fi decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile părţii pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedea, printre altele, Morris v. Regatul Unit, nr. 38784/97, 58, ECHR 2002-I, şi Miroshnik v. Ucraina, nr. 75804/01, 61, 27 noiembrie 2008, cu referinţe ulterioare).

142. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei instituţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, X şi Y v. Irlanda, nr. 8299/78, Decizia Comisiei din data de 10 octombrie 1980, (DR) 51, p. 72), Articolul 6 nu poate fi interpretat ca interzicând înfiinţarea unor instanţe penale speciale, dacă acestea au un temei juridic (a se vedea Erdem v. Germania (dec.), nr. 38321/97, 9 decembrie 1999). Recunoaşte că lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate poate necesita măsuri, proceduri şi instituţii de natură specializată.

143. După cum s-a constatat mai sus, temeiul juridic al Curţii Speciale nu este îndoielnic în prezenta cauză. În plus, Curtea consideră că ceea ce se află în centrul cauzei nu este independenţa personală a judecătorilor Curţii Speciale care judecă dosarul reclamantului, ci mai degrabă independenţa statutului lor, în special în ceea ce priveşte cerinţa de verificare a securităţii care a fost emisă şi ar putea fi retrasă de către NSA.

144. Curtea observă că judecătorii Curţii Speciale şi ai secţiei Speciale a Curţii Supreme au fost judecători de carieră ale căror mandate nu a fost limitate în timp şi, astfel, aveau statut egal cu cel al oricărui alt judecător din Slovacia.

145. Cu toate acestea, judecătorii Curţii Speciale ar putea fi rechemaţi dacă nu mai îndeplinesc criteriile de verificare a securităţii. În acest context, Curtea reiterează faptul că, în general, inamovibilitatea judecătorilor de către executiv în timpul mandatului lor trebuie considerată corolar al independenţei lor şi astfel inclusă în garanţiile Articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984, 80, Seria x nr. x).

146. Totuşi, pentru a evalua această problemă, Curtea consideră că este necesar să se ţină seama nu numai de dispoziţiile legale referitoare la componenţa instanţei, ci şi de modul în care aceste dispoziţii sunt interpretate şi de modul în care acestea funcţionează efectiv în practică. Astfel, Curtea trebuie să analizeze realitatea situaţiei (a se vedea Eccles şi alţii v. Irlanda, nr. 12839/87, Decizia Comisiei din data de 9 decembrie 1988, (DR). 212, p. 219).

147. Curtea observă că nu există nicio indicaţie cu privire la nicio situaţie specifică de retragere a unui certificat de verificare a securităţii de la un judecător al Curţii Speciale. Dacă ar fi existat o astfel de situaţie, judecătorul în cauză ar fi putut contesta retragerea în faţa unei comisii parlamentare speciale şi, în cele din urmă, în faţa Curţii Supreme şi a Curţii Constituţionale.

148. În ceea ce priveşte funcţionarea sa judiciară, Curtea observă faptul că, respectiv Curtea Specială a fost supusă jurisdicţiei de supraveghere a secţiei Speciale a Curţii Supreme la recurs şi că ambele au fost sub supravegherea Curţii Constituţionale în cazul unei plângeri constituţionale, în alte cauze penale. Toate aceste căi de atac şi întreaga procedură au fost supuse normelor procedurale standard fără prevederi sau limitări speciale.

149. În acest context procedural, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru ca reclamantul să aibă îndoieli legitime cu privire la "independenţa" Curţii Speciale care l-a judecat şi a secţiei Speciale a Curţii Supreme care a determinat recursul său. Aceste organisme au fost, prin urmare, compatibile cu cerinţa privind "independenţa" în sensul articolului 6 din Convenţie.

În consecinţă, nu a fost încălcat Articolul 6 al Convenţiei."

Aşa cum rezultă, din considerentele expuse, instanţa de contencios european a constatat că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind analizate condiţiile de independenţă şi imparţialitate ale judecătorilor, în mod preponderent, în situaţia în care existau potrivit legii slovace, instanţe specializate în materia infracţiunilor de corupţie, iar ulterior legea a fost declarată neconstituţională.

Mai mult, se constată că premisele care au stat la baza cauzei Fruni contra Slovaciei, nu sunt aceleaşi ca în prezenta cauză, întrucât desemnarea administrativă, prin hotărâre de colegiu de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înfiinţarea completurilor specializate nu este obligatorie, ci facultativă, ca urmare a dispoziţiilor exprese din art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată cu modificările ulterioare.

Completurile de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care judecă, în primă instanţă, în materie penală, cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie sunt legal constituite ca formaţiuni de judecată, în baza legii (Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, republicate, cu modificările ulterioare, competenţei din C. proc. pen.), iar compunerea concretă, nominală a membrilor săi, este aprobată administrativ, anual, de Colegiul de conducere al instanţei, în condiţiile art. 19 lit. a¹) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în raport cu cele menţionate, completurile de 3 judecători a celei mai înalte jurisdicţii a sistemului judiciar român, care judecă în primă instanţă cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie, atât din punct vedere al numărului, cât şi a calităţii de judecător, îndeplinesc cele mai înalte standarde de competenţă profesională, ce includ şi specializarea, ca un criteriu intrinsec, precum şi condiţiile de instanţă instituită de lege, independentă şi imparţială, potrivit Constituţiei României, Legilor nr. 303, 304/2004 menţionate, C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, aşa încât sentinţele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în primă instanţă, în materia infracţiunilor de corupţie nu sunt lovite de nulitate absolută.

În contextul concret al prezentei cauze în raport cu amplele argumente expuse cu privire la criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că sentinţa pronunţată, de un complet de 3 judecători (în majoritate şi cu opinie separată, în condiţiile art. 394 alin. (2) din C. proc. pen.), respectiv Completul 2 al secţiei Penale al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, compus din domnii judecători VVVVVV., WWWWWW., LLLLLL., desemnaţi prin aprobarea anuală a compunerii completului de judecată, fără a mai fi necesară o desemnare distinctă şi pentru judecarea cauzelor specializate de corupţie, cu privire la această cauză, întrunesc cele mai înalte standarde de competenţă profesională, inclusiv criteriul intrinsec de specializare în judecarea cauzelor având ca obiect infracţiunile de corupţie, precum şi pe cele de independenţă şi imparţialitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră în raport cu toate argumentele expuse, că nu se susţine motivul nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunţat sentinţa atacată.

a) 2. Instanţa de apel, în majoritate constată că nici cea de-a doua critică formulată de apelantul intimat inculpat K., cu privire la nelegala compunere a completului care a judecat cauza în primă instanţă, sub aspectul desemnării unui membru al acestuia, invocând dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului, precum şi a nespecializării sale în judecarea cauzelor de corupţie, nu este fondată.

Legiuitorul a prevăzut în Titlul III Judecata, Capitolul VI Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare, reglementând în Secţiunea 1 Recursul în interesul legii (art. 471 - 474¹ din C. proc. pen.) şi iar în Secţiunea a 2 - a Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475 - art. 477¹ din C. proc. pen.), prin care se realizează o atribuţie fundamentală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cele două instrumente judiciare codificate sunt singurele care conţin dispoziţii procedurale exprese referitoare la compunerile completurilor, a căror componenţă se realizează aleatoriu.

Astfel, în art. 473 alin. (3) din C. proc. pen. referitor la judecarea recursului în interesului lege se statuează că: "După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1)".

Potrivit art. 476 alin. (6) din C. proc. pen. referitor la procedura de judecată se prevede că: "Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei, sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor."

În Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie republicat cu modificările şi completările ulterioare se prevede în art. 27² alin. (1), art. 27⁴ alin. (3) şi art. 27⁵ alin. (3) cu referire la completurilor pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii şi respectiv completurilor pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept conform C. proc. pen. şi C. proc. civ. desemnarea judecătorilor care fac parte din acestea, se realizează, prin tragere la sorţi.

În conţinutul art. 32 alin. (1), (2), (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare se prevede că:

"(1) La începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători.

(2) În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(4) Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

În Capitolul IV art. 29 alin. (1), (4), art. 29¹ alin. (2) din Regulamentul instanţei supreme se prevede că desemnarea judecătorilor în compunerea completurilor de 5 judecători are loc prin tragere la sorţi.

În conţinutul art. 31 alin. (1) lit. a) din Secţiunea a 4-a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările ulterioare se prevede că:

"(1) În materie penală, completurile de judecată se compun după cum urmează: a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători."

În nicio altă prevedere din legea organică de organizare judiciară nu rezultă un alt mod de desemnare al membrilor completului care judecă în primă instanţă în materie penală la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decât cel prevăzut de lege, menţionat anterior.

Potrivit metodelor de interpretare a dispoziţiilor legale, atunci când legiuitorul a dorit în mod expres să reglementeze anumite dispoziţii, a ales ca să le evidenţieze şi să detalieze conţinutul lor, aşa cum s-a arătat mai sus, cu privire la desemnarea judecătorilor care compun completurile din mecanismul de asigurare a practicii unitare şi completurilor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind făcută prin tragere la sorţi.

Aşadar, compunerea completurilor de 3 judecători are loc în baza legii, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare şi art. 19 lit. a¹) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, care prevede "Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "aprobă numărul completurilor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui secţiei penale, aprobă compunerea completurilor de 5 judecători şi a completurilor din cadrul secţiilor."

Astfel, la nivelul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia a propus anual aprobării, numărul şi compunerea concretă a completurilor de 3 judecători, în materie penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate a examinat hotărârile criticate şi a constatat că:

Potrivit Hotărârii nr. 24 din 9 decembrie 2015 a Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă la pct. 5 lit. a) "În temeiul dispoziţiilor art. 19 lit. a¹) coroborate cu dispoziţiile art. 19 lit. j) şi art. 19⁴ alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, aprobă la nivelul secţiei penale cu unanimitate, compunerea completelor de judecată pentru anul 2016, conform notei acestei secţii nr. x din 7 decembrie 2015; (...)".

În considerentele Hotărârii nr. 30 din data de 28 iunie 2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat, la pct. 3, că a fost examinată solicitarea formulată de doamna judecător XXXXXX. privind renunţarea la cererea privind acordarea avizului anual pentru menţinerea în funcţia de judecător după vârsta de 65 de ani (doamna judecător XXXXXX. s-a abţinut de la dezbateri şi de la vot) reţinându-se următoarele:

"- Prin Hotărârea nr. 820 din 14 iulie 2016, Plenul CSM a hotărât acordarea avizului anual pentru menţinerea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după împlinirea vârstei de 65 de ani, pentru doamna judecător XXXXXX., începând cu data de 31 octombrie 2016 şi până la data de 31 octombrie 2017;

- prin cererea înregistrată la Cabinetul Preşedintelui instanţei supreme, sub nr. x din 14 iunie 2017, doamna judecător XXXXXX. a solicitat Colegiului de conducere acordarea avizului anual de menţinere în funcţia de judecător, după împlinirea vârstei de 65 de ani, respectiv, pentru perioada 1 noiembrie 2017- 31 octombrie 2018;

- la data de 16 iunie 2017, doamna judecător XXXXXX. a învederat, în scris, Colegiului de conducere că înţelege să-şi retragă solicitarea pentru acordarea avizului anual de menţinere în funcţia de judecător;

Având în vedere manifestarea de voinţă exprimată în scris la data de 16 iunie 2017, Colegiul de conducere, deliberând, în unanimitate, urmează să ia act de retragerea cererii formulate de doamna judecător XXXXXX. din cadrul secţiei penale privind menţinerea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după împlinirea vârstei de 65 de ani.

Tot, în considerentele hotărârii menţionate amplu motivată au fost luate mai multe măsuri din care rezultă că "examinând propunerile scrise şi susţinerile orale ale preşedintelui secţiei penale privind necesitatea adoptării unor măsuri organizatorice pentru perioada 3 iulie - 4 septembrie 2017;

Având în vederea promovarea a doi noi judecători la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, domnul judecător LLLLLL. şi domnul judecător YYYYYY., în scopul bunei desfăşurări a activităţii de judecată la nivelul acestei secţii, Colegiul de conducere, deliberând, cu unanimitate, urmează să aprobe următoarele măsuri:

- începând cu data de 4.09.2017 domnul judecător YYYYYY. va face parte din completul de judecată C9;

- începând cu data de 4.09.2017, domnul judecător LLLLLL. o va înlocui pe doamna judecător XXXXXX. în şedinţele de judecată ale completului C2 şi va prelua toate cauzele în care, în componenţa completului era membru doamna judecător XXXXXX.."

Din dispozitivul hotărârii menţionate, în sinteză, rezultă:

"7. Cu unanimitate, aprobă la nivelul secţiei penale următoarele măsuri:

a) (...)

- începând cu data de 04.09.2017 domnul judecător YYYYYY. va face parte din completul de judecată C9; (...).

Prin Hotărârea nr. 41 din data de 6 septembrie 2017, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a hotărât:

"Art. 1 - În temeiul dispoziţiilor art. 19 lit. j), art. 19⁴ alin. (3) lit. c), cu referire la art. 31 alin. (3) din ROFA al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, aprobă propunerea preşedintelui secţiei penale privind completarea pct. 7 lit. a) pct. I.1.1. alin. (4) din Hotărârea Colegiului de conducere nr. 30 din 28 iunie 2017 în sensul care urmează:

"începând cu data de 4.09.2017, domnul judecător LLLLLL. o va înlocui pe doamna judecător XXXXXX. în şedinţele de judecată ale completului C2 şi va prelua toate cauzele în care în componenţa completului era membru doamna judecător XXXXXX., cu excepţia cauzelor în care s-a finalizat cercetarea judecătorească, indiferent de faza procesuală."

Art. 2 - Prezenta hotărâre se comunică secţiei penale."

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat că:

"Examinând propunerea formulată prin Nota secţiei penale nr. 277/C din 4 septembrie 2017 (doamna judecător XXXXXX. şi domnul judecător VVVVVV. s-au abţinut de la dezbateri şi de la vot), se reţin următoarele:

La data de 4 septembrie 2017, doi membri ai completului de judecată nr. 2 (C2) din cadrul secţiei penale au informat, în scris, preşedintele secţiei cu privire la situaţia generală de înlocuire în complet, începând cu data de 4 septembrie 2017, a doamnei judecător XXXXXX. (membru al completului C2) cu domnul judecător LLLLLL., judecător nou promovat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În esenţă, s-a arătat că pe rolul completului se află mai multe cauze, aflate în diferite faze procesuale, şi în care, în unele s-a acordat termen exclusiv pentru dezbateri, iar în altele s-a desfăşurat o importantă parte a cercetării judecătoreşti.

S-a subliniat că, în situaţia expusă, înlocuirea unui membru al completului poate fi de natură să pună în discuţie respectarea principiului continuităţii.

Având în vedere aspectele sesizate de către cei doi membri ai completului C2, la data de 4 septembrie 2017, preşedintele secţiei penale a sesizat Colegiul de conducere şi a propus, spre aprobare, completarea pct. 7 din Hotărârea Colegiului de conducere nr. 30 din 28 iunie 2017, în partea care priveşte înlocuirea doamnei judecător XXXXXX. cu domnul judecător LLLLLL. în şedinţele de judecată ale completului nr. 2. În concret, s-a propus reîntregirea completului C2 cu doamna judecător XXXXXX. în cauzele aflate pe rolul completului C2, în care cercetarea judecătorească a fost finalizată, motivat de asigurarea continuităţii completului în raport cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Propunerea preşedintelui secţiei penale se constată a fi întemeiată, Colegiul de conducere, deliberând, urmează se aprobe măsura solicitată, pentru următoarele considerente:

- Prin Hotărârea nr. 30 din 28 iunie 2017 (pct. 3), Colegiul de conducere "a luat act de retragerea cererii formulate de doamna judecător XXXXXX. din cadrul secţiei penale privind emiterea avizului anual pentru menţinerea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după împlinirea vârstei de 65 de ani" (avizul anual actual expiră la data de 31 octombrie 2017);

- Având în vedere stadiul procesual al cauzelor aflate pe rolul completului C2, că doamna judecător XXXXXX. avea în redactare mai multe hotărâri judecătoreşti, activitate ce necesită alocarea unei perioade considerabile de timp, precum şi faptul că la secţia penală a instanţei supreme au fost numiţi doi noi judecători, Colegiul de conducere, prin aceeaşi hotărâre (pct. 7), a adoptat o serie de măsuri organizatorice la nivelul secţiei penale, menite să eficientizeze,să optimizeze şi să asigure continuitatea fluxurilor pentru întreaga activitate de judecată, atât pentru perioada vacanţei judecătoreşti, cât şi după terminarea acesteia;

- Printre măsurile adoptate, una dintre acestea a vizat înlocuirea în completul de judecată C2, începând cu data de 4 septembrie 2017, a doamnei judecător XXXXXX., cu unul dintre judecătorii nou numiţi la instanţa supremă (pct. 7 lit. a) din Hotărârea Colegiului de conducere enunţată). Aşa cum s-a arătat, măsura a fost adoptată în considerarea stadiului procesual al cauzelor aflate în cursul cercetării judecătoreşti şi pentru a-i da posibilitatea magistratului să motiveze, până la data încetării activităţii, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele la soluţionarea cărora a participat;

- Situaţia nouă a cauzelor aflate pe rolul Completului de judecată C2, astfel cum a fost semnalată de cei doi membri ai completului de judecată la data de 4 septembrie 2017, precum şi împrejurarea că avizul anual de menţinere în funcţie pentru doamna judecător XXXXXX. expiră la data de 31 octombrie 2017, impune reanalizarea limitelor măsurii înlocuirii judecătorului menţionat şi, pe cale de consecinţă, completarea dispoziţiilor pct. 7 lit. a) pct. I.1.1. din Hotărârea Colegiului de conducere nr. 30/28 iunie 2017, în sensul în care, pentru respectarea şi asigurarea continuităţii compunerii completului de judecată, măsura înlocuirii va opera în continuare, cu excepţia cauzelor în care s-a finalizat cercetarea judecătoreasă, indiferent de faza procesuală, fond sau apel."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate a constatat că în raport cu hotărârile de colegiu mai sus enunţate, din conţinutul acestora, prin amplele considerente a rezultat modul de desemnare a domnului judecător LLLLLL. în compunerea Completului C2 al secţiei penale, cu respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare, respectiv art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 19 lit. a¹) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Aşa cum se poate constata, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 41 din 6 septembrie 2017 au fost făcute doar precizări asupra unei hotărâri anterioare, respectiv nr. 30 din 28 iunie 2017 prin care s-a stabilit începând cu data de 4 septembrie 2017 înlocuirea doamnei judecător XXXXXX. cu domnul judecător LLLLLL.

Desemnarea domnului judecător LLLLLL. a fost făcută de către colegiul de conducere al instanţei supreme, organ colectiv, în baza examinării de către acesta, a unor note scrise prezentate de preşedintele secţiei penale, susţineri orale, precum şi a unui material al celor doi membri ai completului, care erau şi membri ai colegiului de conducere, dar au respectat standardele de imparţialitate, abţinându-se de la dezbateri şi de la vot, potrivit menţiunilor exprese în Hotărârile nr. 30 din 28 iunie 2017 (doamna judecător XXXXXX.) şi nr. 41 din 6 septembrie 2017, (domnii judecători XXXXXX. şi VVVVVV.), aşa încât hotărârile colegiului au reflectat un proces de analiză din partea membrilor acestuia, ceea ce asigură standarde de transparenţă în aplicarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate a examinat şi încheierile de şedinţă de la momentul în care domnul judecător LLLLLL. a făcut parte din Completul C2 al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă, în scopul verificării modului în care au fost respectate garanţiile procesuale ale părţilor, existenţa sau inexistenţa a unor cereri de recuzare din partea apărătorilor inculpaţilor pe parcursul judecăţii în primă instanţă a cauzei.

Astfel, un prim aspect de îndeplinire a garanţiei procesuale a completului de judecată legal constituit este conferit de existenţa la dosarul primei instanţe, fila x a procesului-verbal din 4 septembrie 2017 semnat de Preşedintele secţiei penale, prin care se aducea la cunoştinţa părţilor şi reprezentantului Ministerului Public, că "având în vedere dispoziţiile Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30 din 28.06.2017, potrivit cărora începând cu data de 04.09.2017, domnul judecător LLLLLL., o va înlocui pe doamna judecător XXXXXX. în şedinţele de judecată ale Completului C2 şi va prelua toate cauzele în care, în componenţa completului era membru doamna judecător XXXXXX. Întregirea completului de judecată pentru termenul din 05.09.2017 se realizează prin participarea domnului judecător LLLLLL."

În încheierea de şedinţă de la 5 septembrie 2017, aflată la dosarul de fond, au fost consemnate aspectele privind modificarea completului de judecată C2, prin înlocuirea doamnei judecător XXXXXX. cu domnul judecător LLLLLL., chiar la data menţionată, (compunerea completului la termenul menţionat fiind:Preşedinte VVVVVV.; Judecător WWWWWW.; Judecător LLLLLL.) şi anume:

"Înalta Curte a pus în discuţie ca o chestiune prealabilă în raport de cele referate, în sensul că a avut loc o modificare a componenţei completului de judecată şi, în această situaţie, a solicitat acuzării şi apărării concluzii cu referire la incidenţa celor două hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Beraru împotriva României şi cauza Cutean împotriva României cu privire la principiile nemijlocirii şi continuităţii completului de judecată şi la eventuala reluare a cercetării judecătoreşti (reluarea audierii inculpaţilor audiaţi anterior acestui termen de judecată)."

Toţi apărătorii părţilor şi reprezentantul Ministerului Public au solicitat reluarea cercetării judecătoreşti, impunându-se respectarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

"Înalta Curte, în deliberare, în conformitate cu dispoziţiile hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Beraru împotriva României şi Cutean împotriva României, precum şi în conformitate cu jurisprudenţa instanţei supreme, inclusiv jurisprudenţa completelor de 5 judecători, a apreciat că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti (reaudierea inculpaţilor anterior audiaţi) în vederea respectării principiilor nemijlocirii administrării mijloacelor de probă şi continuităţii completului de judecată. Completul de judecată a reţinut, în cursul deliberării, că instanţa europeană (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) aplică, constant, principiul precedentului judiciar, astfel că în raport cu cele două hotărâri contra României, ar putea fi previzibilă o nouă hotărâre în situaţia nerespectării acestora.

Este adevărat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Karjalainen şi P.K. împotriva Finlandei a precizat că principiul nemijlocirii nu poate fi interpretat ca o interdicţie permanentă a unei schimbări în alcătuirea unui complet de judecători, în timpul unui proces, şi că ar putea apărea factori de natură administrativă sau procedurală care ar putea face ca participarea unui judecător într-un proces să devină imposibilă.

Cu toate acestea, în cele două hotărâri contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reiterând ideea că principiul nemijlocirii nu poate fi interpretat ca o interdicţie permanentă a unei schimbări în alcătuirea unui complet de judecători, în timpul unui proces, şi că ar putea apărea factori de natură administrativă sau procedurală care ar putea face ca participarea unui judecător într-un proces să devină imposibilă, a arătat următoarele, cu precizarea că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului noţiunea de "martor" are un înţeles autonom, acesta fiind nu numai "martorul stricto sensu" conform procedurii interne, ci şi persoana vătămată, partea civilă, expertul, inculpatul:

"Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat (a se vedea Beraru împotriva României, nr. 40.107/04, pct. 64, 18 martie 2014). Curtea consideră că, având în vedere importanţa procesului penal, considerentele menţionate se aplică şi cu privire la audierea directă a inculpatului de către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. (...)

Curtea reaminteşte că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor (a se vedea Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 57.836/00, 30 ianuarie). Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării completului de judecată în timpul unui proces (P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care, continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (a se vedea cauza Mellors, citată anterior, şi P.K. împotriva Finlandei, citată anterior). (...)

Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declaraţiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului. (...)

Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.) nr. 37442/97, 9 iulie 2002)."

Or, în prezenta cauză, o parte dintre inculpaţi anterior şi-au susţinut nevinovăţia, iar alţii au optat pentru procedura "pledării vinovăţiei" (procedura prin recunoaşterea învinuirii).

De asemenea, Înalta Curte menţionează că, în opinia sa, reluarea audierii inculpaţilor este compatibilă cu o altă constatare în sensul că întreaga procedură anterior desfăşurată în faţa completului este legală, nefiind afectată de vicii procedurale, reaudierea inculpaţilor fiind necesară pentru respectarea principiului nemijlocirii şi, totodată, legală prin aplicarea dispoziţiilor art. 378 alin. (6) din C. proc. pen.

În afara de necesitatea reaudierii inculpaţilor care nu au optat pentru procedura simplificată de judecată, Înalta Curte constată cu referire la alte probe ale cauzei penale următoarele:

La termenul din 14.02.2017 au fost puse în discuţie exclusiv "probele contestate", probele noi urmând a fi puse în discuţie ulterior.

Având în vedere că "probele contestate"/"probele necontestate" - din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi a legislaţiei naţionale - opţiunea procesuală a părţilor, de care s-a luat act prin încheierea arătată, nu este necesară o nouă punere în discuţie a acestora, deoarece, aşa cum s-a menţionat, toate activităţile procesuale, măsurile şi dispoziţiile anterioare se menţin, nefiind influenţate de prezenta schimbare a compunerii completului de judecată."

La termenele ulterioare, respectiv 3 octombrie 2017, (încheierea aflată la dosar fond, în care s-a făcut menţiunea expresă că "înainte de a se trece la reaudierea inculpaţilor, s-a adus la cunoştinţa apărării că noul membru al completului de judecată a avut la dispoziţie, atât declaraţiile inculpaţilor în format hârtie, cât şi pe cele înregistrate prin sistemul informatic (declaraţiile format audio); 31 octombrie 2017 (încheierea aflată la dosar fond); 28 noiembrie 2017 (încheierea aflată la dosar fond); 16 ianuarie 2018 (încheierea aflată la dosar fond), 15 februarie 2018 (încheierea aflată la dosar fond); 21 martie 2018 (încheierea aflată la dosar fond); 25 aprilie 2018 (încheierea aflată la dosar fond) 15 mai 2018 (încheierea de dezbateri aflată la dosar fond), încheierile de la 29 mai 2018, 8 iunie 2018 fiind succesive de amânare a pronunţării, aflate la dosar fond, a avut loc cercetarea judecătorească în cauză, şi la niciunul din termenele mai sus arătate vreun apărător al vreunui inculpat nu a contestat legalitatea completului de judecată prin desemnarea domnului judecător LLLLLL. în compunerea Completului C2 şi nici nu a fost formulată vreo cerere de recuzare a acestuia.

Împrejurarea că soluţia din sentinţa atacată a fost luată în majoritate, unul din cei doi membri care au luat hotărârea majoritară, fiind domnul judecător LLLLLL., în condiţiile art. 394 alin. (2) din C. proc. pen., nu constituie un motiv de critică modul de desemnare al judecătorului în compunerea completului de judecată din perspectiva lipsei de imparţialitate, atâta timp cât la niciunul din termenele de judecată, apărarea apelantului intimat inculpat nu a avut nicio cerere de recuzare sau chiar vreo critică asupra modului de desemnare al judecătorului în compunerea completului, ceea ce a condus la convingerea apelantului că i-au fost respectate garanţiile procesuale, conform dispoziţiilor C. proc. pen., dar şi cele ale unui proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Nemulţumirea apelantului intimat inculpat cu privire la hotărârea pronunţată, în majoritate, susţinând că aceasta ar fi fost influenţată cu intenţie, ca urmare a modului de desemnare a domnului judecător LLLLLL. în compunerea Completului C2, este o susţinere care nu-şi găseşte suport în materialul probator, nici în hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, expuse mai sus, din care rezultă modul în care judecătorul a fost desemnat, respectiv în baza notelor scrise ale preşedintelui de secţie, susţinerilor orale, hotărârea fiind luată de un organ colectiv, care a examinat şi a deliberat asupra solicitărilor cu care a fost investit, cât şi din modul în care a avut loc, cercetarea judecătorească în primă instanţă, neexistând invocate pe calea unor cereri, critici de lipsă de imparţialitate ale magistratului.

Soluţia pronunţată în primă instanţă de membrii completului indiferent de modul în care a fost luată hotărârea, respectiv în majoritate, cu opinie separată, este supusă controlului jurisdicţional pe calea ordinară de atac a apelului, exercitat, de altfel de apelantul intimat inculpat K. şi numai instanţa de apel are obligaţia legală să verifice, atât pe calea motivelor de apel, cât şi din oficiu, hotărârea atacată.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate consideră că nu s-a făcut în niciun fel dovada aspectelor de ordin subiectiv cu privire la luarea hotărârii, în majoritate, de către prima instanţă şi modul de desemnare al domnului judecător LLLLLL., iar sub aspectul competenţei profesionale, inclusiv specializarea acestuia, critica, pe de-o parte, excede cadrului procesual cu care este învestită instanţa de apel, deoarece obiectul apelului vizează soluţia pronunţată în limitele legale şi nicidecum competenţa profesională a magistratului, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat la primul motiv de apel, referitor la nelegala compunere a completului de judecată, ca urmare a lipsei desemnării completului specializat, se au în vedere argumentele deja expuse.

Instanţa de control judiciar, în majoritate reaminteşte criteriile de examinare a imparţialităţii unui judecător prin prisma art. 6 din Convenţie, respectiv criteriilor ce vizează demersul obiectiv, dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă şi demersul subiectiv, că imparţialitatea unui magistrat este prezumată până la proba contrarie.

Or, în contextul concret al cauzei, atât asupra modului de desemnare al judecătorului LLLLLL. în compunerea completului C2, în primă instanţă care a luat hotărârea în majoritate cu celălalt judecător, în condiţiile art. 394 alin. (2) din C. proc. pen., conduita procesuală pe parcursul judecării cauzei şi semnarea motivării opiniei majoritare, magistratul a îndeplinit condiţiile demersului obiectiv, în sensul că a oferit toate garanţiile pentru a exclude orice îndoială legitimă, precum şi cele ale demersului subiectiv, în sensul că nu s-a făcut dovada lipsei sale de imparţialitate, aşa cum prevăd dispoziţiile C. proc. pen., pe calea cazurilor de incompatibilitate, neexistând nicio cerere de recuzare a magistratului din partea apelantului inculpat, prin apărător.

Nu în ultimul rând este de arătat faptul că, susţinerea apărării privind desemnarea arbitrară a domnului judecător LLLLLL. în C2 al secţiei penale a fost justificată exclusiv pe nepublicarea hotărârilor Colegiului de conducere a instanţei supreme, neinvocându-se concret încălcarea vreunei dispoziţii legale.

I.b) Încălcarea limitelor sesizării instanţei, conform art. 371 din C. proc. pen., motiv de apel invocat de apelanta intimată inculpată D., prin apărător, apelantul inculpat B., prin apărător, apelanta inculpată A., prin apărător, apelantul intimat inculpat K., prin apărător.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că motivul de apel invocat de apelanţii menţionaţi este fondat şi prevalent în examinarea ulterioară a criticilor cu privire la infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii din această cauză.

Legiuitorul a reglementat în conţinutul art. 371 din C. proc. pen. obiectul judecăţii, astfel:"Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei."

Această normă trebuie analizată şi prin prisma camerei preliminare (art. 342 - 348 din C. proc. pen.).

Potrivit art. 342 din C. proc. pen. referitoare la obiectul procedurii în camera preliminară se prevede că "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală."

În conţinutul art. 346 din acelaşi cod sunt reglementate soluţiile care pot fi dispuse în procedura camerei preliminare. În alin. (1), (2), (4) ale art. 346 sunt prevăzute ipotezele atunci când nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute de lege şi respectiv au fost respinse cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţii arătate sau în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280 - 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii, prin încheiere, ce este supusă contestaţiei în cele trei ipoteze menţionate, în condiţiile art. 347 cu referire la art. 425¹ alin. (7) din C. proc. pen.

Aşadar, între soluţia de trimitere în judecată, care este de competenţa exclusivă a procurorului, dispusă prin rechizitoriu şi încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care dispune începerea judecăţii, fie restituirea cauzei la procuror, susceptibilă de contestaţie, se desfăşoară procedura de cameră preliminară.

În procedura camerei preliminare, legalitatea sesizării presupune verificarea actului de sesizare, în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute art. 328 - 329 din C. proc. pen. şi anume a conţinutului obligatoriu al acestuia, care se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) acestea sunt cele care vizează ordonanţa şi anume, (denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi datele privitoare la persoana inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, data referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, alte menţiuni prevăzute de lege, semnătura celui care a întocmit-o); cuprinde datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, menţionează probele şi mijloacele de probă, stabileşte cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală (cuantum, respectiv în sarcina cui sunt puse), cuprinde menţiunile prevăzute la art. 330 şi art. 331 din C. proc. pen. (privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii şi măsurile de siguranţă), conţine expres dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.

Toate condiţiile menţionate sunt obligatorii, din cadrul acestora, descrierea de o manieră rezonabilă a faptelor sesizate, cu indicarea persoanelor care potrivit, opiniei procurorului, le-au săvârşit este o condiţie de regularitate foarte importantă, ce rezultă din art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Altfel spus, judecata în primă instanţă nu se poate desfăşura decât dacă actul de sesizare descrie de o manieră clară, inteligibilă faptele presupus a fi comise de inculpat, de menţionat fiind faptul că actuala reglementare nu mai permite extinderea obiectului judecăţii cu acte noi, fapte noi ori persoane noi.

De asemenea, descrierea faptei este şi o condiţie de efectivitate a asigurării dreptului la apărare de toate părţile dintr-o cauză, aşa încât acuzaţia penală, să fie clară, în raport şi cu accepţiunea acesteia din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Instanţa de apel, în majoritate reaminteşte că în jurisprudenţa instanţei de contencios european "acuzaţie în materie penală" are o semnificaţie "autonomă", independentă de sistemele naţionale ale statelor membre, a se vedea cauza Adolf împotriva Austriei, 20.

Aşadar, odată verificată şi constatată cu caracter definitiv legalitatea competenţei, sesizarea instanţei, administrarea probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii sau a completului de judecători de cameră preliminară care au dispus această măsură procesuală, se trece la judecarea cauzei în primă instanţă.

În acest moment devin incidente dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., în sensul că judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, nu şi la încadrarea juridică a faptei, care cu respectarea principiilor legalităţii şi aflării adevărului, indiferent de procedura de judecată aplicată, acuzaţia penală poate suferi modificări din perspectiva încadrării juridice.

În contextul prezentei cauze, rechizitoriul emis de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie la data de 15 iulie 2016 în Dosarul nr. x/2014, verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu dispoziţiile art. 328 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 22² alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 a făcut obiectul verificării în procedura de cameră preliminară, în Dosarul nr. x/2016 a1 pe rolul Completului 19 C. pen. din cadrul secţiei Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Încheierea nr. 921 din şedinţa de cameră de consiliu din 4 octombrie 2016 a Judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016/a1 s-a dispus respingerea cererilor şi excepţiilor formulate de inculpaţii K., E., G., H. şi D.

S-a constatat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală în cauza privind pe inculpaţii K., A., E., C., G., F., B., H., J., I. şi D., trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2014 din 15 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie.

S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii arătaţi.

Împotriva încheierii mai sus menţionate au declarat contestaţii inculpaţii D., G. şi K., ce au făcut obiectul Dosarului nr. x/2016/a1.1.

Prin Încheierea nr. 186/C din şedinţa din cameră de consiliu din 8 decembrie 2016 a completului de 2 judecători cameră preliminară în dosarul arătat, au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii D., G. şi K. împotriva Încheierii nr. 921 din 4 octombrie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. x/2016/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

La termenul de judecată de la 28 martie 2017 de la prima instanţă au fost puse în discuţie de către completul de judecată, reprezentantului Ministerului Public şi părţilor aspecte referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii de la data arătată, aflată în dosarul instanţei de fond.

Înalta Curte, după deliberare, a solicitat reprezentantului Ministerului Public să depună precizări scrise în raport cu decizia Curţii Constituţionale, pentru fiecare inculpat în parte, atât legislaţia primară, cât şi legislaţia secundară apreciată ca fiind încălcată cu privire la infracţiunile de serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

La dosarul cauzei, în primă instanţă au fost depuse precizările scrise de către Ministerul Public, potrivit încheierii de şedinţă mai sus menţionată, aflate în filele x şi respectiv la dosarul instanţei de fond.

Primele precizări scrise ale procurorului au vizat pe inculpaţii A., E., C., D., G., F., B., H., în sensul că au fost aduse completări privind încălcarea dispoziţiilor legale menţionate iniţial în actul de sesizare, ce vizau legislaţia primară, cu dispoziţii din legislaţia secundară, (regulament), dar şi din alte legi, respectiv dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 43 alin. (1), dispoziţii din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici respectiv art. 3 lit. d) (principiul profesionalismului), art. 3 lit. h) (principiul cinstei şi corectitudinii), art. 18 alin. (1) şi (3), numai în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., D. şi C.

În cea de-a doua serie de precizări au fost arătate aspecte legate de instigarea reţinută în sarcina inculpatului K. cu privire la A., în raport cu completările aduse încălcărilor dispoziţiilor primare, cu cele din legislaţia secundară, dar şi din Legea nr. 188/1999 şi Legea nr. 7/2004, infracţiunile inculpatei J. cu încălcările reţinute şi completate cu legislaţia secundară şi celelalte prevederi referitoare la inculpaţii A., E., C., D., G., F., B., H., infracţiunile inculpatei I. în raport cu completările legislaţiei primare, cu cea secundară de inculpaţii A., E., C., G. şi F.

În sentinţa atacată, completul, în opinie majoritară a considerat că dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cât şi în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici nu reprezintă o nouă acuzaţie sau o extindere a acuzaţiei iniţiale, ci o precizare, o clarificare a elementului material al infracţiunii, atât timp cât în descrierea acuzaţiilor se invocă încălcarea de către funcţionari publici, obligaţii care incumbă în drept în sarcina fiecărui funcţionar şi pe care să le cunoască odată ce sunt învestite cu exerciţiul unei astfel de funcţii în urma cărora sunt şi retribuite, arătându-se, că doar au fost detaliate dispoziţiile legale iniţiale cu legislaţia secundară corelată, reţinând că în cazul inculpatelor A., C. şi D. care au avut calitatea de funcţionar public, atât sub aspectul dreptului penal, cât şi al dreptului administrativ, acestea au încălcat legislaţia primară indicată inclusiv dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită, art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004.

În opinia separată la sentinţa primei instanţe, judecătorul a apreciat că prin reţinerea dispoziţiilor legale mai sus arătate în sarcina inculpatelor A., C. şi D., s-a depăşit cadrul stabilit de judecătorii din camera preliminară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară a constatat că, atât prin precizările solicitate prin încheierea de şedinţă de la 28 martie 2017 a completului de la prima instanţă, cât şi prin reţinerea unor dispoziţii, din legile menţionate, în sarcina inculpatelor A., C., C.) şi D., cu incidenţă şi asupra infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului K., a fost depăşit obiectul judecăţii, potrivit art. 371 din C. proc. pen., precum şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Mai mult, modalitatea care a condus la completarea nepermisă de lege a acuzaţiei, şi anume "precizările" aduse actului de sesizare, cu privire la legislaţia încălcată, după ce acesta a fost constatat ca fiind legal, sub toate aspectele, cu caracter definitiv, constituie un mijloc neprevăzut de lege, care a condus şi la completarea acuzaţiei cu dispoziţii suplimentare.

Motivarea că precizările vizează aspecte care pot fi avute în vedere la încadrarea juridică a faptei, nu are acoperire legală şi nu poate fi primită, întrucât prin reţinerea unor noi dispoziţii legale are loc o extindere a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu în condiţiile în care se adaugă noi texte de lege pretins a fi încălcate de inculpaţi.

Argumentele că ar fi fost necesare acele precizări, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016 nu se susţin, întrucât rechizitoriul prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii a fost emis la 15 iulie 2016, ulterior deciziei menţionate mai sus şi conţine în mod concret dispoziţiile legale primare, considerate de procuror la acel moment ca fiind încălcate şi explicit detaliate, aşa cum s-a arătat, care vizează faptele acestora, în condiţiile cerute de către instanţa de contencios constituţional.

Deşi, instanţa de apel, în majoritate consideră că această critică este întemeiată, constată, totodată, că nu este de natură să conducă la pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpaţilor A., (cu consecinţe şi în ceea cel priveşte pe inculpatul K.), C., întrucât, astfel cum se va arăta în cele ce urmează, în sarcina acestora se reţine încălcarea unor dispoziţii prevăzute de legislaţia primară (art. 247 alin. (1) rap. la art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 16 alin. (4), art. 61 şi art. 248 din acelaşi act normativ) indicate, atât în rechizitoriu, cât şi de prima instanţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate va examina apelurile declarate de către apelanţi, sub aspectul celorlalte motive de apel, separat, în limita legalei sesizări a rechizitoriului.

I. c) Calitatea de angajator, prin prisma accepţiunii legale în raport cu funcţiile deţinute de apelanţii intimaţi inculpaţi D., F., H., B. şi intimata inculpată G., potrivit cu motivele de apel referitoare la tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. ale apelanţilor, prin apărători şi intimatei inculpate, prin apărător.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, constată că acuzaţia adusă inculpaţilor prin rechizitoriu se referă la încălcarea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a dispoziţiilor din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii care statuau în sarcina angajatorului o serie de obligaţii vizând sancţionarea disciplinară a inculpatelor J. şi I.. S-a arătat că, în prezenta cauză, angajatorul este D.G.A.S.P.C. Teleorman, iar persoanele din cadrul angajatorului care aveau obligaţia de a aplica sancţiuni disciplinare, potrivit Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman, erau inculpaţii A., E., C., D., G., F., B., H., în calitate de directori executivi, respectiv şefi de servicii. A fost invocată încălcarea următoarelor dispoziţii din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (numerotarea textelor fiind cea în vigoare la data săvârşirii faptelor):

- art. 16 - (4) Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă.

- art. 40 - (1) Angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:

a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;

b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condiţiile legii;

c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;

d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;

e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern;

f) să stabilească obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a realizării acestora.

- art. 61 - Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii:

- art. 109 - (1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

(2) În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

- art. 110 - (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

- art. 111 - (1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

- art. 263 - (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

- art. 264 - (1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) *** Abrogată prin Legea nr. 40/2011

c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

e) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

(2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.

- art. 265 - (1) Amenzile disciplinare sunt interzise.

(2) Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune.

- art. 266 - Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Instanţa de fond, în majoritate, a apreciat că noţiunii de angajator nu i se poate subsuma doar funcţia de director executiv, aşa cum au susţinut inculpaţii, deoarece orice persoană care deţine o funcţie de conducere poate exercita o parte din drepturile şi obligaţiile angajatorului.

S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 294 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, prin salariaţi cu funcţii de conducere se înţelege administratorii salariaţi, inclusiv preşedintele Consiliului de Administraţie dacă este salariat, director general şi directorii, directorii generali adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă-divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii birouri -, precum şi asimilaţii lor, stabiliţi potrivit legii sau prin contractele colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern.

Totodată, s-a reţinut că din analiza conţinutului dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care reglementează drepturile angajatorului, rezultă că noţiunea de angajator nu se referă la o anumită funcţie de conducere, de exemplu cea de director general/executiv în cadrul unei instituţii. Natura drepturilor ce revin angajatorului, cuprinse în acest text, face ca acestea să poată fi exercitate nu doar de directorul executiv/general, în calitate de reprezentant al persoanei juridice, ci şi de celelalte persoane care deţin funcţii de conducere. Astfel, dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii (art. 40 alin. (1) lit. a), a) atribuţiilor fiecărui salariat (art. 40 alin. (1) lit. b), controlul modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (art. 40 alin. (1) lit. d), constatarea abaterilor disciplinare (art. 40 alin. (1) lit. e), stabilirea obiectivelor de performanţă şi a criteriilor de evaluare a realizării acestora (art. 40 alin. (1) lit. f), sunt drepturi care sunt exercitate şi de directorii adjuncţi, de şefii de departamente, complex, ateliere, servicii, iar în cauză că legislaţia secundară, constând în Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman, a detaliat pentru fiecare dintre aceste funcţii atribuţii în sensul celor prevăzute de legislaţia primară (art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul munci).

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, apreciază că prima instanţă a făcut o eronată interpretare a calităţii de angajator, asimilând acestei noţiuni toţi salariaţii cu funcţii de conducere, prin raportare la dispoziţiile art. 294 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Sub acest aspect, se reţin următoarele:

Noţiunea de angajator, la care se referă dispoziţiile legale a căror încălcare este invocată de acuzare, este definită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 53 din 2003 privind Codul muncii, textul statuând că "în sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă".

Potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 53 din 2003 privind Codul muncii, persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalităţii juridice. În mod evident, nu se poate ridica problema existenţei unui subiect colectiv de drept, fără existenţa personalităţii juridice. Ca şi persoana fizică, persoana juridică dispune de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu. În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă, potrivit art. 206 alin. (1) din C. civ., persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât unei persoane fizice. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţiile, prin încheierea de acte juridice. Întrucât persoana juridică trebuie să participe la circuitul juridic prin încheierea de acte a căror esenţă este voinţa, bazată pe discernământ, legiuitorul a adoptat soluţia reprezentării persoanei juridice de către organele sale de conducere, astfel că, în ceea ce o priveşte, reprezentarea sa legală nu este numai necesară, ci şi obligatorie (Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ed. Universul juridic, 2012, Capacitatea juridică a angajatorului - filele x şi următoarele).

În acest sens, prin art. 35 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare până în anul 2011, când a fost abrogat prin Legea nr. 7/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009), s-a statuat că "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi".

Ulterior, dispoziţia este preluată de art. 209 din C. civ., potrivit căreia (1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut."

De asemenea, instanţa de apel, în majoritate reţine că art. 294 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, explică sintagma "salariaţi cu funcţie de conducere" statuând că "în sensul prezentului cod, prin salariaţi cu funcţie de conducere se înţelege administratorii-salariaţi, inclusiv preşedintele consiliului de administraţie dacă este şi salariat, directorii generali şi directorii, directorii generali adjuncţi şi directorii adjuncţi, şefii compartimentelor de muncă - divizii, departamente, secţii, ateliere, servicii, birouri -, precum şi asimilaţii lor stabiliţi potrivit legii sau prin contractele colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern".

Din textele legale expuse mai sus rezultă că noţiunea de angajator definită în art. 14 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii este distinctă de cea de salariat cu funcţie de conducere reglementată în art. 294 din C. muncii şi care are o sfera mult mai largă, întrucât nu toţi salariaţii cu funcţii de conducere exercită drepturile şi obligaţiile persoanei juridice (pentru a putea fi identificaţi cu aceasta), ci numai aceia cărora prin lege, act de constituire sau statut (în funcţie de natura persoanei juridice) le-au fost conferite aceste puteri.

În contextul cauzei de faţă, angajatorul, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată prin Hotărârea nr. 58 din 30 decembrie 2004 a Consiliului Judeţean (emisă în baza H.G. nr. 1434 din 2 septembrie 2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului) şi funcţionează ca serviciu public de interes judeţean.

Conform art. 11 din această hotărâre, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman este condusă de un director executiv, care este numit, eliberat din funcţie şi sancţionat disciplinar prin hotărâre a Consiliului Judeţean Teleorman la propunerea Preşedintelui, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 20 din Regulamentul de Organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman (anexa 3 la Hotărârea nr. 58 din 30 decembrie 2004 a Consiliului Judeţean Teleorman) Directorul Executiv este cel care reprezintă Direcţia Generală în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie, iar conform art. 21 din acelaşi regulament, Directorul Executiv exercită atribuţiile ce revin Direcţiei generale în calitate de persoană juridică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că potrivit art. 17 din Regulament, Conducerea Direcţiei generale se asigura de Directorul executiv şi Colegiul Director, însă doar Directorul Executiv reprezintă Direcţia Generală şi exercită atribuţiile acesteia în calitate de persoană juridică.

Referitor la directorii executivi adjuncţi, se reţine că potrivit art. 18 teza a II-a din acelaşi regulament, aceştia exercită atribuţiile ce revin Direcţiei Generale în calitate de persoană juridică doar în cazul în care au fost desemnaţi prin dispoziţie să îndeplinească atribuţiile Directorului Executiv, în caz de absenţă.

În raport cu ansamblul dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că în situaţia Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, calitatea de angajator, singurul care, potrivit art. 263 (actual art. 247) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii dispune de prerogativa disciplinară, o avea doar directorul executiv al acesteia, urmând ca la analiza motivelor de apel de la fiecare inculpat să fie examinate în concret situaţia funcţiei deţinute în raport cu acuzaţiile aduse.

Rezultă, de asemenea, că pentru toate celelalte funcţii de directori adjuncţi, de şefi de departamente, complex, ateliere, servicii, dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii referitoare la drepturile angajatorului nu pot constitui legislaţie primară care să stea la baza prevederilor din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C Teleorman şi din fişele acestor posturi, aşa cum a apreciat prima instanţă.

Totodată, având în vedere că acuzaţia penală este circumscrisă prin actul de Sesizare încălcării prevederilor din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii care decurg din calitatea de angajator sau sunt în strânsă legătură cu prerogativa disciplinară (astfel cum au fost anterior detaliate), constatarea lipsei acestei calităţi face inutilă analiza punctuală a fiecăreia dintre aceste dispoziţii legale.

II. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reaminteşte că examinează, în continuare, sentinţa atacată, prin prisma apelurilor apelanţilor inculpaţi şi intimaţilor inculpaţi arătaţi în raport cu aspectele deja analizate în prealabil, asupra celorlalte motive de apel evidenţiate în scris şi susţinute oral, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, art. 419 din acelaşi cod, privind efectul extensiv al apelului, precum şi art. 420 alin. (8) - (10) din acelaşi cod, reapreciind probele administrate, în funcţie de motivele de apel şi poziţia exprimată expres în acest sens, de către acei apelanţi inculpaţi.

1. În ceea ce priveşte pe apelanta intimată inculpată D.:

Instanţa de control judiciar, în majoritate, consideră că, în ceea ce o priveşte pe apelanta intimată inculpată D. prima instanţă a stabilit parţial corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată.

Astfel, completul de la primă instanţă, în majoritate a dat o interpretare şi aplicare eronată, dispoziţiilor legale, atât în raport cu depăşirea limitelor de sesizare a rechizitoriului constatat ca legal, cu caracter definitiv, prin încheierile judecătorilor de cameră preliminară, de la fond şi de la contestaţie, cât şi a calităţii de angajator, aşa cum s-a arătat la pct. I.c).

Inculpata D. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, potrivit art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., precum şi aceea de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În esenţă, în rechizitoriu s-a reţinut ca bază factuală că inculpata D. în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, în calitate de director executiv adjunct al D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de educator în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a inculpatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani;

În ceea ce o priveşte pe inculpata D. sunt indicate expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de aceasta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 19 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpatei D., făcând referire la funcţia deţinută de aceasta în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 de director executiv adjunct protecţia drepturilor copilului (denumire schimbată în cea de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru Copii şi Adulţi) prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 501 din 08.12.2006.

De asemenea, prima instanţă, în majoritate a reţinut în sentinţa atacată aspecte referitoare la atribuţiile de serviciu ale Directorului General Adjunct Asistenţă Socială pentru Copii şi Adulţi al D.G.A.S.P.C. Teleorman, indicând "dispoziţiile art. 16, 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici (legislaţie primară) coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea C.J. Teleorman nr. 40/18.05.2005, Hotărârea C.J. Teleorman nr. 84/03.07.2009, Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea C.J. Teleorman nr. 108/30.08.2011, Hotărârea C.J. Teleorman nr. 139/29.08.2013 (legislaţie secundară), fila x verso din sentinţa atacată.

Tot în hotărârea atacată, s-au făcut referiri detaliate la art. 19 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010 referitoare la funcţia de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru Copii şi Adulţi, arătându-se că atribuţiile de serviciu menţionate se regăsesc şi în Fişa postului nr. x din 01.09.2011, fişă semnată de inculpata D., potrivit filelor din sentinţă.

Abuzul în serviciu contra intereselor publice reglementat în conţinutul art. 248 din C. pen. din 1969 avea următorul conţinut normativ "Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani."

Legiuitorul a definit calitatea de "funcţionar" în conţinutul art. 147 alin. (1) din C. pen. 1969, în sensul că "orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145."

În conţinutul art. 145 din C. pen. 1969 este definită noţiunea de "public", în sensul că "se înţelege săvârşirea tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public."

În Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de mai mulţi petenţi şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

"pct. 51 Curtea reţine că, deşi cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalităţii de executare a unei atribuţii de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Totodată, Curtea reţine că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea reţine că, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale.

pct. 53. Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea apreciază că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul "defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea observă că doctrina a apreciat că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea observă că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului.

pct. 54. Astfel, Curtea constată că termenul "defectuos" nu este definit în C. pen. şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

pct. 55. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea constată că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342/19.05.2015, parag. 48). De altfel, Curtea reţine că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York, menţionează expres că, pentru a exista infracţiunea de "abuz de funcţii", agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abţină să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii.

pct. 56 Totodată, Curtea apreciază că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată.

pct. 60 Curtea observă că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

pct. 61 Curtea reţine că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în M. Of. nr. 240/31.03.2016, parag. 16).

pct. 64 Curtea constată că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat. În cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea reţine că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

"pct. 34 Or, raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă, legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară. Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte. Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

pct. 35 În această lumină, întrucât termenul "defectuos" nu este definit în C. pen. şi legea nu precizează nici elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, având în vedere faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii".

pct. 36. Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), neputând fi dedus eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (parag. 61).

pct. 37. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege" impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie - sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" (parag. 62).

pct. 38 Toate aceste argumente sunt pe deplin aplicabile şi în cazul dispoziţiilor art. 248 din C. pen. din 1969, prin urmare Curtea va admite excepţia şi va constata constituţionalitatea acestora numai în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că sunt aplicabile în contextul cauzei concrete, ambele decizii ale Curţii Constituţionale menţionate, evidenţiind prin parag. indicate lămurirea termenului îndeplineşte "defectuos" cu "îndeplineşte prin încălcarea legii", accepţiunea legii fiind aceea referitoare numai la legislaţia primară, respectiv legi şi ordonanţe ale Guvernului.

Or, apelanta intimată inculpată D., aşa cum s-a arătat a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos" aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă, în raport, cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prima instanţă, în majoritate, a extins acuzarea din rechizitoriul ce a fost legal constatat prin încheierile judecătorilor de cameră preliminară, reţinând încălcarea şi a altor dispoziţii din legislaţia primară decât cele evidenţiate expres în actul de sesizare (aşa cum s-a arătat, în considerentele prealabile la pct. I.b), iar, pe de altă parte, a fost reţinută şi legislaţia secundară prin raportare la fişa postului şi referirea la calitatea de angajator al apelantei intimate inculpate D., în funcţia de director executiv adjunct protecţia drepturilor copilului (denumire schimbată în cea de Director General Adjunct Asistenţă Socială pentru Copii şi Adulţi) prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 501 din 08.12.2006.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelanta intimată inculpată D. a avut calitatea de director executiv adjunct în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, însă nu a fost desemnată prin dispoziţie să îndeplinească atribuţiile directorului executiv (de altfel, pe perioada în care şi-a exercitat acesta funcţiei nici nu au existat perioade de absenţă a directorului executiv). Ca atare, faţă de argumentele expuse la pct. I.c) aceasta nu avea calitatea de angajator şi nici atribuţii de serviciu în exercitarea prerogativei disciplinare, potrivit legislaţiei primare, respectiv art. 247 (fostul art. 263) rap. la art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 19 din regulamentul menţionat şi nici menţiunile din Fişa postului nr. x din 1.09.2011 a apelantei intimate inculpate D., semnată de aceasta şi aflată în dosarul de urmărire penală, referitoare la obligaţia de a face propuneri pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât reprezintă reglementări cu caracter secundar ce nu-şi au izvorul în legislaţia primară (prevederile art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii nefiind incidente) şi exced astfel sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor Curţii Constituţionale.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că nu este îndeplinită una din condiţiile conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa încât fapta comisă de aceasta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi dispusă soluţia achitării inculpatei, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Faţă de cele mai sus arătate, instanţa de control judiciar, în majoritate, nu va mai analiza ca motiv de apel, cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea mai sus arătată, în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 din C. pen. 1969, formulat de apelanta intimată inculpată, D., prin apărător şi aflată în dosarul instanţei de apel, întrucât a rămas fără obiect.

Un alt motiv de apel invocat de către apelanta intimată inculpată D. vizează faptul că, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. din 1969, aceasta a fost condamnată pentru fapte pentru care nu a fost trimisă în judecată (comise în martie - aprilie 2014), întrucât acestea exced perioadei infracţionale stabilite de rechizitoriu, respectiv 01.06.2012 - 31.12.2013.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că în rechizitoriu, în sarcina inculpatei D. s-a reţinut, printre altele, şi faptul că a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J. (întocmit în mod abuziv de inculpatul H.), pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive şi că a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către J. De asemenea, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, că aceste înscrisuri au fost realizate de martorul IIII., în cursul lunii aprilie 2014, la solicitarea inculpatului H. căruia i se ceruse de către inculpata A. să întocmească referate şi note informative care să justifice activitatea angajatei J. în cadrul D.G.A.S.P.C., pentru a le înainta Direcţiei Naţionale Anticorupţie care demarase cercetările în prezenta cauză.

Aceasta este acuzaţia penală adusă prin actul de sesizare şi în raport cu care inculpata D. şi-a formulat apărări pe parcursul procesului penal, iar eventualele neconcordanţe între perioada activităţii infracţionale menţionată în rechizitoriu la fila x (01.06.2012 - 31.12.2013) şi data la care efectiv s-a comis infracţiunea de fals, stabilită de procuror ca fiind aprilie 2014, constituie neregularităţi care trebuiau invocate în procedura de cameră preliminară. După depăşirea acestei etape procesuale, instanţa se va raporta strict la acuzaţia penală, care include inclusiv faptele comise ulterior datei de 31.12.2013.

Critica apărării este, aşadar, nefondată, inculpata nefiind condamnată pentru fapte pentru care nu a fost trimisă în judecată.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 pentru care a fost trimisă în judecată apelanta intimată inculpată D., instanţa de apel, în majoritate, verificând sentinţa atacată, în majoritate, materialul probator administrat, în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti, pe care l-a reevaluat, coroborat şi cu declaraţia şi suplimentul declaraţiei apelantei intimate inculpate date în apel, referitor la această infracţiune, aflate în dosarul instanţei de apel, prin prisma criticilor apărătorului acesteia, consideră că infracţiunea de fals intelectual există şi a fost săvârşită de inculpată.

De altfel, şi prima instanţă a constatat în unanimitate că infracţiunea de fals intelectual a fost comisă, în condiţiile reţinute în baza factuală a actului de sesizare, precum şi vinovăţia inculpatei în săvârşirea sa, opinia separată, fiind făcută numai sub aspectul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. 1969.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară reţine că apelanta intimată inculpată D., în calitate de director executiv adjunct al D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 a vizat fişa cu atribuţiuni de serviciu nr. x/02.07.2012 a angajatei J., corespunzătoare funcţiei de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, a contrasemnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a angajatei J. întocmit de către apelantul inculpat H. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013 corespunzătoare postului de educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, în condiţiile în care cunoştea că acesta conţine menţiuni fictive, a aprobat referatele înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi respectiv nr. y din 11.09.2012, în condiţiile în care cunoştea că acestea conţin menţiuni fictive şi nu au fost întocmite de către J.

Instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că aspectele menţionate de apelanta intimată inculpată D. în conţinutul declaraţiei date în cursul urmăririi penale, (declaraţie în calitate de suspect, vol. 3, dosar parchet) în primă instanţă (declaraţiile din filele x şi respectiv de la dosar fond) şi în apel (declaraţia şi suplimentul de declaraţie, aflate în dosarul instanţei de apel), în sensul că nu avea cunoştinţă despre faptul că J. nu se prezenta la serviciu, în contextul existenţei unui număr mare de salariaţi şi a semnării a sute de documente, nu pot fi primite, fiind infirmate de probele administrate în cauză.

Astfel, martorul IIII. în declaraţia din faţa instanţei de apel a arătat că personal întocmea pontajul şi graficul de lucru pentru angajaţii Centrului Maternal Alexandria, acte care erau vizate de către inculpata D., şi că, spre deosebire de toţi ceilalţi salariaţi, pentru J. se întocmea numai pontajul, nu şi graficul de lucru, întrucât aceasta nu lucra în cadrul centrului. "Niciodată D. nu m-a sesizat cu privire la faptul că în ceea ce o priveşte pe J. nu exista un grafic de lucru. Toţi ceilalţi angajaţi aveau atât graficul de lucru, cât şi pontajul. Graficul de lucru se întocmeşte la începutul fiecărei luni, în funcţie de programul de lucru, respectiv ture de 12 ore, care să acopere parcursul întregii luni. Pontajul se întocmea la sfârşitul lunii, în baza graficului de lucru. Pentru J., deşi nu aveam un grafic de lucru, întocmeam pontajul întrucât aşa mi s-a cerut de la angajarea ei. Dl E. a fost cel care a prezentat-o întregului colectiv şi mie şi mi-a spus să o trec pe pontaj, dar nu va lucra acolo, fără a preciza unde va lucra efectiv. (...) Din pontaje, reieşea că J. se prezenta la serviciu, însă din analiza graficelor rezulta că aceasta nu era prezentă. D. nu mi-a cerut în mod expres să întocmesc pontajele în acest mod, însă a preluat practica anterioară şi cred că dacă nu aş fi trecut-o în pontaj pe J. acesta ar fi fost respins".

Modalitatea, diferită de a celorlalţi angajaţi, în care se întocmeau înscrisurile care atestau prezenţa lui J. la locul de muncă, înscrisuri ce erau vizate de către inculpata D., constituie elemente obiective care întăresc susţinerile constante ale martorului IIII. în sensul că aceasta "cunoştea despre lipsa de la serviciu a lui J., întrucât era o situaţie cunoscută la nivelul întregii instituţii", notorietatea acestui fapt şi cunoaşterea sa de către inculpata D. fiind evidenţiată şi de martorii OOOO. (declaraţia dată în cursul urmăririi penale la dosar parchet, declaraţia de la prima instanţă, la dosar fond, declaraţia de la instanţa de apel, dosarul instanţei de apel), AAA. (declaraţia dată în primă instanţă, aflată la dosar fond, precum şi declaraţia dată la instanţa de apel, aflată la dosarul instanţei de apel), KKKK. (declaraţia la urmărire penală, aflată la dosar parchet, declaraţia de la prima instanţă, aflată la dosar fond).

Totodată, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care chiar inculpata D. recunoaşte că Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani nu avea niciun beneficiar, aceasta a aprobat referatele pretins întocmite de J. şi înregistrate sub nr. x din 04.06.2013 şi nr. 321 din 11.09.2012, în cuprinsul cărora sunt menţionate date privind situaţia unor minori pentru care se propunea încetarea măsurii de plasament în regim de urgenţă, respectiv reînnoirea certificatului de handicap, fiind mai mult decât evident că datele nu puteau fi decât fictive.

Relevantă, în tot contextul probator expus anterior, este şi împrejurarea reţinută de prima instanţă referitoare la faptul că Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani avea un singur angajat, respectiv pe J., iar acesta funcţiona chiar în sediul central al D.G.A.S.P.C. Teleorman, unde se afla şi biroul inculpatei D.

În raport cu tot acest material probator, instanţa de apel, în majoritate constată că, atât din perspectiva laturii obiective, cât şi a celei subiective, este dovedită comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969 de către apelanta intimată inculpată D.

În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se solicită să se constate prescrisă răspunderea penală a apelantei inculpate D. pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen., susţinându-se că, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în prezent nu mai există cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei, Înalta Curte completul de 5 judecători, în majoritate, reţine următoarele:

În primul rând, se constată că în cauză legea penală mai favorabilă inculpatei a fost stabilită ca fiind C. pen. din 1969, iar decizia instanţei de contencios constituţional invocată de apărare vizează dispoziţiile actualului C. pen. În aceste circumstanţe şi având în vedere că pentru infracţiunea prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 urmează să se dispună o soluţie de achitare (incidentă indiferent de legea aplicabilă cauzei), Înalta Curte, completul de 5 judecători va analiza dispoziţia din legea nouă şi din perspectiva verificării legii penale mai favorabile.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În conţinutul pct. 20; 23; 24; 28 din decizia curţii sunt arătate argumente care au condus la soluţia pronunţată şi care evidenţiază şi modul în care trebuie aplicată decizia mai sus menţionată, astfel:

"pct. 20 Curtea acceptă că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale şi acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumente juridice prin care subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activităţile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistenţa actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziţie este întocmit în urma efectuării percheziţiei, consemnarea declaraţiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia iar întocmirea unei minute are loc în urma desfăşurării şedinţei de judecată. Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activităţi, desfăşurate de participanţii la acesta, prin care aceşti participanţi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, prevăzute în C. proc. pen., toate actele procesuale şi procedurale emise de acestea concurând la soluţionarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal.

pct. 23 Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

pct. 24 Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

pct. 28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen."

Instanţa de apel, în majoritate nu poate avea în vedere susţinerea apelantei intimate inculpate D., prin apărător în sensul că dispozitivul deciziei mai sus menţionate evidenţiază inexistenţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât considerentele deciziei, mai sus expuse, sunt obligatorii şi detaliază modul în care se interpretează dispozitivul.

De altfel, aceasta este jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, Curtea statuând că deciziile sale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează (în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 1.415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796/23.11.2009, Decizia nr. 415 din data de 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440/23.06.2011, Decizia nr. 536 din data de 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482/07.07.2011).

Nu se poate susţine, aşadar, că nu mai există instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, atâta vreme cât din considerentele deciziei menţionate anterior se desprinde concluzia că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Ca atare, se constată că legea nouă nu cuprinde, sub acest aspect, al modului de reglementare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, dispoziţii care să fie mai favorabile inculpatei, interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional fiind identică dispoziţiilor art. 123 din C. pen. din 1969.

În contextul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, verificând în concret situaţia apelantei intimate inculpate D. trimisă în judecată pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani închisoare, reţine că termenul general de prescripţie a răspunderii penale este cel prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. 1969, respectiv 5 ani, şi începe să curgă, în condiţiile art. 122 alin. (2) din acelaşi cod.

Consumarea infracţiunii de fals intelectual, ca infracţiune de pericol are loc în momentul în care înscrisul al cărui conţinut a fost alterat este perfectat, deci de îndată ce s-a produs urmarea imediată.

În situaţia concretă a infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969 în raport cu mai multe acte falsificate, data începerii curgerii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale este data falsificării ultimului înscris. Chiar dacă, instanţa de apel, în majoritate s-ar raporta la data la care a fost înregistrat referatul cu nr. 119 aprobat de către inculpata D., respectiv cel datat la 4 iunie 2013, (deşi probele confirmă că acesta a fost antedatat), termenul de 5 ani, prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. de la 1969 se putea împlini la 3 iunie 2018, dacă nu ar fi fost întrerupt, prin aducerea la cunoştinţă în prezenţa apărătorilor aleşi la data de 22 martie 2016 a măsurii procesuale a extinderii urmăririi penale faţă de numita D. cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., prin ordonanţa dată de procuror la data de 15.03.2016, aflată la dosar parchet. Procesul-verbal din 22 martie 2016 de aducere la cunoştinţă a extinderii urmăririi penale faţă de numita D. pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate, a fost semnat de procuror, suspectă şi avocaţii acesteia, fiind făcută şi menţiunea olografă de suspecta D. că a primit un exemplar al procesului-verbal, aflat la dosar parchet, astfel încât este îndeplinită exigenţa actului procedural al aducerii la cunoştinţă suspectei cu privire la măsura procesuală a extinderii urmăririi penale, aşa încât aceasta a aflat de conţinutul măsurii şi i s-a comunicat procesul-verbal, dată la care termenul de prescripţie generală pentru infracţiunea de fals intelectual a fost întrerupt.

Ulterior, au avut loc alte întreruperi ale cursului prescripţiei prin îndeplinirea altor acte de procedură ce au fost comunicate inculpatei în cursul urmăririi penale. Astfel, prin ordonanţa de la 3 iunie 2016, aflată la dosar parchet, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspecta D. din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. Prin ordonanţa din 6 iunie 2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de suspecta D., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., aflată la dosar parchet.

Prin procesul-verbal din 15 iunie 2016, procurorul a adus la cunoştinţa inculpatei D. schimbarea încadrării juridice în condiţiile reţinute prin ordonanţa din 3 iunie 2016, precum şi că prin ordonanţa din 6 iunie 2016 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de aceasta pentru infracţiunile mai sus menţionate, proces-verbal semnat de procuror, inculpată, avocat, iar inculpata a menţionat olograf pe acesta că a primit un exemplar la 15 iunie 2016.

Având în vedere că în cauză cursul termenului de prescripţie a fost succesiv întrerupt, potrivit dispoziţiilor art. 124 din C. pen. din 1969, pentru a opera prescripţia este necesar ca termenul de prescripţie să fie depăşit cu încă o dată, aşa încât termenul de prescripţie specială de 10 ani se împlineşte la 3 iunie 2023, solicitarea de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen. fiind neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în reaprecierea în concret a criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, respectiv gravitatea infracţiunii de fals intelectual săvârşită de inculpată, aşa cum s-a arătat, în condiţiile în care este o infracţiune de pericol, afectând încrederea în valoarea înscrisurilor oficiale, precum şi consecinţele juridice produse prin actele falsificate, circumstanţele personale ale acesteia, are studii superioare, lipsa antecedentelor penale consideră, însă, că modalitatea de executare a suspendării condiţionate, prevăzută de art. 81 din C. pen. 1969, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969 este aptă să asigure îndeplinirea scopurilor pedepsei, respectiv acelea de coerciţie, de prevenţie şi reeducare, în reinserţia socială viitoare pozitivă a inculpatei.

Instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că această pedeapsă în modalitatea mai sus menţionată este suficientă şi proporţională cu toate împrejurările de fapt şi circumstanţele personale inculpatei, mai sus menţionate, neimpunându-se circumstanţele atenuante, prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. 1969, în raport, cu gravitatea faptei comise prin atestarea unor situaţii nereale, calitatea de director executiv adjunct al inculpatei, care ar fi impus rigoare şi conştientizare a consecinţelor juridice ulterioare a unor înscrisuri oficiale falsificate.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatei prin sentinţa penală apelată.

2. Referitor la apelul declarat de apelanta inculpată F.:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că prima instanţă, în majoritate a făcut o interpretare şi aplicare eronată, a dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte calitatea de angajator, aşa cum s-a arătat la pct. I.c).

Inculpata F. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În rechizitoriu s-a reţinut, în esenţă, că inculpata F. în perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009, în calitate de şef al Complexului de recuperare şi coordonator al Complexului de servicii destinate copilului şi familiei, ce avea în componenţă şi Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu,

A) deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajată a D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- la data de 12.01.2009 a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru întreaga perioadă a anului 2008, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună,

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 6087 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

B) deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajată a D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 22.05.2006 - 03.07.2009), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului:

- a întocmit şi semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru anul 2008 prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind bună;

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei I., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 5673 RON (aferente perioadei 01 august 2008 - 30 aprilie 2009) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe inculpata F. sunt indicate expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de aceasta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005 de aprobare a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpatei F., făcând referire la funcţia deţinută de aceasta în perioada 01 august 2008 - 30 aprilie 2009 de Coordonator Complex de Servicii destinate copilului şi familie prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 793 din 01.08.2008. De asemenea, s-au reţinut ca dispoziţii legale ce reglementează atribuţiile de serviciu care au fost încălcate de apelanta inculpată F., prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii ce au fost detaliate în legislaţia secundară (regulamente, fişa postului) precum şi art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 coroborate la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege"îndeplineşte prin încălcarea legii".

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

pct. 53. Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea apreciază că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul "defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea observă că doctrina a apreciat că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea observă că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului.

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

Or, apelanta inculpata F., aşa cum s-a arătat a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos" aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă, în raport, cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelanta intimată inculpată F. a ocupat funcţia de Coordonator Complex de Servicii destinate copilului şi familie prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 793 din 01.08.2008, ceea ce nu îi conferă calitatea de angajator cu atribuţii de serviciu privind sancţionarea disciplinară, astfel cum s-a arătat la punctul I.c), neputând conform art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii.

Nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005 de aprobare a regulamentului arătat şi nici menţiunile din Fişa postului nr. x din 17 martie 2008 a apelantei inculpate F. referitoare la obligaţia de a face propuneri pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât reprezintă reglementări cu caracter secundar, care, aşa cum s-a arătat anterior (punctul I.c) nu-şi au izvorul în legislaţia primară şi exced sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor Curţii Constituţionale.

În raport, cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că nu este îndeplinită una din condiţiile conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa încât fapta comisă de aceasta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi dispusă soluţia achitării inculpatei, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., aşa încât motivul de apel invocat de către apelanta inculpată F., prin apărător este fondat.

Instanţa de control judiciar, în majoritate, faţă de considerentele mai sus expuse şi care prevalează din perspectiva incidenţei a unuia din cazurile prevăzute de art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., care atrage achitarea, în raport cu cea de-a doua solicitare, formulată în subsidiar, de încetare a procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, ca urmare a preferinţei legale instituite, referitoare la cazurile prevăzute de norma menţionată, nu se va mai analiza.

Instanţa de apel, în majoritate a constatat că în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. reţinută în sarcina apelantei inculpate F., completul de judecată, în primă instanţă a dispus corect încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., ca urmare a intervenirii împlinirii termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale, în condiţiile arătate, soluţie, care, de altfel nici nu a fost criticată.

3. Referitor la apelul declarat de apelantul inculpat H.:

Instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că prima instanţă, în majoritate, referitor la apelantul inculpat H. a stabilit parţial corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, primă instanţă, în majoritate, a dat o interpretare şi aplicare eronată dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte calitatea de angajator, aşa cum s-a arătat la pct. I.c).

Inculpatul H. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În rechizitoriu s-a reţinut, în esenţă, ca bază factuală, că, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, inculpatul, în calitate de şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului:

- a semnat şi avizat foile colective de prezenţă, în care inculpata J. a fost trecută prezentă;

- a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013;

- i-a solicitat martorului IIII. să întocmească în numele inculpatei J. înscrisurile denumite "nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012, "nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", înscrisuri pe care le-a şi avizat în calitate de şef complex, deşi cunoştea că menţiunile din cuprinsul acestora nu sunt reale,

Actul de sesizare referitor la inculpatul H. indică expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de acesta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 108/30.08.2011, art. 17 din Anexa nr. 1 d la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 139/29.08.2013.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpatului H., făcând referire la funcţia deţinută de acesta în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013 de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei, în baza unor dispoziţii de numire succesive, astfel: prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 1157/31.05.2012 inculpatul a fost numit în funcţia menţionată pe o perioadă de 6 luni, respectiv de la data de 01 iunie 2012 până la 1 decembrie 2012; prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 2785 din 11.12.2012 inculpatul a fost promovat începând cu data de 11.12.2012 pe funcţia arătată.

Referitor la atribuţiile de serviciu ale inculpatului H., în funcţia de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei, s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, ale art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 108/30.08.2011, respectiv şefii de servicii aveau ca atribuţii de serviciu, printre altele: "asigură, în conformitate cu legislaţia în vigoare, respectarea normelor de disciplină de către salariaţii din subordine şi fac propuneri directorului general pentru salariaţii care au săvârşit abateri disciplinare" şi art. 17 din Anexa nr. 1 lit. d) la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 139/28.08.2013, şeful Complexului având printre atribuţiile de serviciu, pe aceea, în sensul că "asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii desfăşurate de personalul centrelor şi propune conducerii D.G.A.S.P.C. Teleorman sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător atribuţiile", obligaţii ce îşi au izvorul în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. De asemenea, s-a arătat că în fişa postului era prevăzută "obligaţia să respecte disciplina muncii, să asigure coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor desfăşurate de personalul controlor şi face propuneri când e cazul de sancţiuni disciplinare pentru salariaţii care nu-şi îndeplinesc corespunzător sarcinile de serviciu" atribuţie ce se regăseşte în art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

pct. 55. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea constată că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342/19.05.2015, parag. 48). De altfel, Curtea reţine că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei,adoptată la New York, menţionează expres că, pentru a exista infracţiunea de "abuz de funcţii", agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abţină să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii.

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că sunt aplicabile în contextul cauzei concrete, ambele decizii ale Curţii Constituţionale menţionate, evidenţiind prin parag. indicate lămurirea termenului îndeplineşte defectuos" cu "îndeplineşte prin încălcarea legii", accepţiunea legii fiind aceea referitoare numai la legislaţia primară, respectiv legi şi ordonanţe ale Guvernului.

Or, apelantul inculpat H., aşa cum s-a arătat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos", aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă în raport cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelantul inculpat H. a ocupat funcţia de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei, în baza unor dispoziţii de numire succesive, astfel: prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 1157/31.05.2012 inculpatul a fost numit în funcţia menţionată pe o perioadă de 6 luni, respectiv de la data de 01 iunie 2012 până la 1 decembrie 2012; prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 2785 din 11.12.2012 inculpatul a fost promovat începând cu data de 11.12.2012 pe funcţia arătată.

Astfel cum s-a arătat la punctul I.c) al prezentei decizii, funcţia de Şef Complex de servicii destinate copilului şi familiei nu îi conferă inculpatului calitatea de angajator cu atribuţii de serviciu privind sancţionarea disciplinară, neputând conform art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii.

Nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 21 din regulamentul menţionat, precum şi art. 17 din Anexa nr. 1 d la Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 139/29.08.2013, Fişa postului nr. x din 02.07.2012, precum şi Actul Adiţional nr. 1 la Contractul individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr. x/11.09.2007 ale apelantului inculpat H., semnate de acesta şi aflate în dosarul de urmărire penală referitoare la obligaţia de a face propuneri pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât regulamentul, anexa şi fişa postului sunt reglementări cu caracter secundar, care nu-şi au izvorul în legislaţia primară (prevederile art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii nefiind incidente) şi exced sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor Curţii Constituţionale.

În raport, cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată, că nu este îndeplinită una din condiţiile conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa încât fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi dispusă soluţia achitării inculpatului, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 pentru care a fost trimis în judecată apelantul inculpat H., instanţa de apel, în majoritate, verificând sentinţa atacată, în majoritate, materialul probator administrat, în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti, pe care l-a reevaluat, prin prisma criticii apărătorului acestuia, consideră că infracţiunea de fals intelectual există şi a fost săvârşită de inculpatul H.

De altfel şi prima instanţă a constatat în unanimitate că infracţiunea de fals intelectual a fost comisă, în condiţiile reţinute în baza factuală a actului de sesizare, precum şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea sa, opinia separată, fiind făcută numai sub aspectul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. 1969.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară reţine că apelantul inculpat H., în calitate de şef Complex de servicii destinat copilului şi familiei, în perioada 01.06.2012 - 31.12.2013, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajată a D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005) nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului a semnat şi avizat foile colective de prezenţă, în care inculpata J. a fost trecută prezent, a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013, i-a solicitat martorului IIII. să întocmească în numele inculpatei J. înscrisurile denumite "Nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012", "Nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", "Notă informativă nr. x din 04.12.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", înscrisuri pe care le-a şi avizat în calitate de şef complex, deşi cunoştea că menţiunile din cuprinsul acestora nu sunt reale.

Instanţa de apel, în majoritate constată că nu este incidentă cauza de neimputabilitate a constrângerii morale prevăzută de art. 25 din C. pen., invocată şi ca motiv de apel, întrucât pentru a se constata existenţa acesteia, este necesară verificarea unor condiţii, respectiv: comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nejustificată; probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului ce provine din partea unei terţe persoane în vederea comiterii unei fapte incriminate; dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării, pericol grav atunci când consecinţele materializării sale ar fi iremediabile ori deosebit de dificil de remediat; stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral (ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului; determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală solicitate a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).

Or, împrejurarea că, de teama pierderii locului de muncă, inculpatul H. a falsificat înscrisurile arătate, nu se circumscrie condiţiei pericolului grav, iminent şi inevitabil. Inculpatul putea evita comiterea infracţiunii având posibilitatea sesizării organelor abilitate pentru a face demersuri în ipoteza susţinută de acesta, aşa încât nu este aplicabilă cauza de neimputabilitate invocată de către apărătorul apelantului inculpat şi, în consecinţă, nu se poate dispune achitarea, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în reaprecierea criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, în concret, gravitatea infracţiunii comisă de inculpat, în condiţiile arătate, fiind o infracţiune de pericol, care a afectat încrederea în valoarea înscrisurilor oficiale şi consecinţele juridice produse prin actele falsificate, calitatea avută, circumstanţele personale ale acestuia, are studii superioare, lipsa antecedentelor penale,consideră, însă, că modalitatea de executare a suspendării condiţionate, prevăzută de art. 81 din C. pen. 1969, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969 este aptă să asigure îndeplinirea scopurilor pedepsei, respectiv acelea de coerciţie, de prevenţie şi reeducare, în reinserţia socială viitoare pozitivă a inculpatului.

Instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că această pedeapsă în modalitatea mai sus menţionată este suficientă şi proporţională cu toate împrejurările de fapt şi situaţia inculpatului, mai sus menţionate, neimpunându-se aplicarea de circumstanţe atenuante, în condiţiile art. 74 alin. (2) din C. pen. 1969 în raport cu gravitatea faptei comise prin atestarea unor situaţii nereale, calitatea de şef complex, care ar fi impus rigoare şi conştientizare a consecinţelor juridice ulterioare a unor înscrisuri oficiale falsificate.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului prin sentinţa penală apelată.

4. În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul inculpat B.:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că prima instanţă, în majoritate, referitor la apelantul inculpat B. a stabilit parţial corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, instanţa de fond, în majoritate, a dat o interpretare şi aplicare eronată, dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte calitatea de angajator, aşa cum s-a arătat la pct. I.c).

În cauză, inculpatul B. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În rechizitoriu s-a reţinut, în esenţă, ca bază factuală, că inculpatul, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, în calitate de şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de inspector de specialitate II în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului:

- a întocmit şi semnat fişa postului pentru aceasta, corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare la data de 28.01.2011;

- a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună;

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 16.314 RON şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Actul de sesizare referitor la inculpatul B. indică expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de acesta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpatului B., reţinând că, în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, acesta a deţinut funcţia de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, fiind numit în baza Dispoziţiei Directorului General al D.G.A.S.P.C Teleorman nr. 1683 din 27.12.2010, începând cu data de 27.12.2010, iar prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 1397 din 05.07.2012 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia începând cu data de 06.07.2012.

În ceea ce priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului B., în funcţia de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, au fost indicate de instanţa de fond "dispoziţiile art. 16, 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile din legislaţia secundară cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010, Hotărârea C.J. Teleorman nr. 108/30.08.2011, în care au fost detaliate atribuţiile din legislaţia primară.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de mai mulţi petenţi şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

Prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de G. în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

Or, apelantul inculpat B., aşa cum s-a arătat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos", aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă în raport cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelantul inculpat B. a ocupat funcţia de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, în baza unei dispoziţii de numire, respectiv Dispoziţia Directorului General D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 1683/27.12.2010, funcţie ce nu îi conferă calitatea de angajator cu atribuţii de serviciu privind sancţionarea disciplinară, astfel cum s-a arătat la punctul I.c), neputând conform art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii.

Nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 21 din regulamentul menţionat şi nici fişa postului apelantului inculpat B., semnată de acesta şi aflată în dosarul de urmărire penală referitoare la obligaţia de a face propuneri pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât regulamentul şi fişa postului sunt reglementări cu caracter secundar, care nu-şi au izvorul în legislaţia primară (dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii nefiind incidente, astfel cum s-a arătat anterior) şi exced sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor curţii constituţionale.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată, că nu este îndeplinită una din condiţiile conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa încât fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală, urmând a fi dispusă soluţia achitării inculpatului, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 pentru care a fost trimis în judecată apelantul inculpat B., instanţa de apel, în majoritate, verificând sentinţa atacată, în unanimitate, sub aspectul acestei infracţiuni reţinute, materialul probator administrat, în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti, pe care l-a reevaluat, prin prisma, criticii apărătorului acestuia, care nu este fondată, consideră că infracţiunea de fals intelectual există şi a fost săvârşită de inculpatul B., în condiţiile arătate în actul de sesizare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară reţine că apelantul inculpat B., în perioada 01.01.2011 - 01.06.2012, în calitate de Şef al Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de inspector de specialitate II în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului: a întocmit şi semnat fişa postului pentru inculpata J., corespunzătoare funcţiei de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare la data de 28.01.2011; a întocmit şi semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., pentru perioada 01 ianuarie 2011- 31 decembrie 2011, prin care a apreciat activitatea acesteia ca fiind foarte bună.

Instanţa de control judiciar, în majoritate, reevaluând declaraţiile date de inculpatul B. (în calitate de suspect în cursul urmăririi penale, cu declaraţiile date în primă instanţă a reţinut că acesta a recunoscut că a falsificat înscrisurile menţionate în rechizitoriu, susţinând, însă că i-a adus la cunoştinţă şefei sale C. că J. nu vine la serviciu, aşa încât consideră că faptei îi lipseşte vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, apărare, care nu poate fi avută în vedere, întrucât acesta avea reprezentarea consecinţelor pe care le produc actele falsificate, prin prisma funcţiei pe care o deţinea, având posibilitatea să refuze semnarea şi să sesizeze organele judiciare, ceea ce însă nu a făcut, aşa încât vinovăţia sa în comiterea infracţiunii rezultă, atât din declaraţiile sale, cât şi din înscrisurile falsificate şi celelalte mijloace de probă administrate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, verificând solicitările invocate oral, cu ocazia susţinerii apelului, în sensul, încetării procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de fals intelectual, termenul împlinindu-se la 28 iulie 2018, precum şi a se avea în vedere Decizia în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată solicitările formulate, ca fiind nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 334/2.05.2019 a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, "în interpretarea şi aplicarea art. 174 cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. proc. pen., stabileşte că:

Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit".

Or, aşa cum rezultă, atât din dispozitiv, cât şi din considerente, această decizie nu se referă la infracţiuni de pericol, cum este infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen., 1969, pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat inculpatul B., ci la acele infracţiuni de rezultat care prezintă particularitatea că generează producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, aşa încât că nu este incidentă.

În contextul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, verificând în concret situaţia apelantului inculpat B. trimis în judecată pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani închisoare, reţine că termenul general de prescripţie a răspunderii penale este cel prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. 1969, respectiv 5 ani, şi începe să curgă, în condiţiile art. 122 alin. (2) din acelaşi cod.

În situaţia concretă a infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. 1969 în raport cu actele falsificate la datele arătate anterior, termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă la data semnării de către apelantul inculpat B. a raportului de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatei J., în perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, respectiv aceea de 20 ianuarie 2012, astfel că termenul de 5 ani, prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. de la 1969, se putea împlini la 19 ianuarie 2017, dacă nu ar fi fost întrerupt, prin aducerea la cunoştinţă în prezenţa apărătorului la data de 24 martie 2016 a măsurii procesuale a extinderii urmăririi penale faţă de suspectul B. cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., prin ordonanţa dată de procuror la data de 15.03.2016.

Procesul-verbal din 24 martie 2016 de aducere la cunoştinţă a extinderii urmăririi penale faţă de numitul B. pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate, a fost semnat de procuror, suspect şi avocat, fiind făcută şi menţiunea olografă de suspectul B. că a primit un exemplar al procesului-verbal, aflat la dosar parchet, astfel încât este îndeplinită exigenţa actului procedural al aducerii la cunoştinţă suspectului cu privire la măsura procesuală a extinderii urmăririi penale, aşa încât acesta a aflat de conţinutul măsurii şi i s-a comunicat procesul-verbal, dată la care termenul de prescripţie generală pentru infracţiunea de fals intelectual a fost întrerupt, începând să curgă un nou termen de prescripţie de 5 ani.

Ulterior, au avut loc alte întreruperi succesive ale cursului prescripţiei prin îndeplinirea altor acte de procedură ce au fost comunicate inculpatului în cursul urmăririi penale. Astfel, prin ordonanţa de la 3 iunie 2016, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de suspectul B. din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen. fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. Prin ordonanţa din 6 iunie 2016, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de suspectul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. Prin procesul-verbal din 9 iunie 2016, procurorul a adus la cunoştinţa inculpatului B. schimbarea încadrării juridice în condiţiile reţinute prin ordonanţa din 3 iunie 2016, precum şi că prin ordonanţa din 6 iunie 2016 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de aceasta pentru infracţiunile mai sus menţionate, proces-verbal semnat de procuror, inculpat, avocat, iar inculpatul a menţionat olograf pe acesta că a primit un exemplar la 9 iunie 2016.

Având în vedere că în cauză cursul termenului de prescripţie a fost succesiv întrerupt, potrivit dispoziţiilor art. 124 din C. pen. din 1969 (în forma anterioară modificării sale prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012), pentru a opera prescripţia este necesar ca termenul să fie depăşit cu încă jumătate, aşa încât termenul de prescripţie specială de 7 ani şi 6 luni se împlineşte la 19 iulie 2019, astfel că solicitarea de încetare a procesului penal este neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în reaprecierea criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, în concret, gravitatea infracţiunii de fals intelectual comise fiind o infracţiune de pericol care a afectat încrederea în valoarea înscrisurilor oficiale şi consecinţele juridice produse prin actele falsificate, calitatea avută, circumstanţele personale ale inculpatului care a recunoscut comiterea infracţiunii, are studii superioare, lipsa antecedentelor penale, consideră că modalitatea de executare a suspendării condiţionate, prevăzută de art. 81 din C. pen. 1969, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969 este aptă să asigure îndeplinirea scopurilor pedepsei, respectiv de coerciţie, prevenţie şi reeducare, în reinserţia socială viitoare pozitivă a inculpatului.

Instanţa de control judiciar, în majoritate apreciază că această pedeapsă în modalitatea mai sus menţionată este suficientă şi proporţională cu toate circumstanţele de fapt şi situaţia inculpatului, mai sus menţionate.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

5. Referitor la apelul declarat de apelanta inculpată J.:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, verificând sentinţa pronunţată de prima instanţă în majoritate, în raport cu motivul de apel, formulat în scris şi susţinut oral, cu privire la reindividualizarea pedepsei aplicată apelantei inculpate J., prin reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 din C. pen. din 1969 într-un cuantum orientat, către minimul special prevăzut de lege, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, în condiţiile art. 81 din C. pen., constată că acesta este parţial fondat, respectiv numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei.

Inculpata J. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., respectiv de complicitate la fals intelectual prev. de art. 26 din vechiul C. pen. rap. la art. 289 din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În rechizitoriu s-a reţinut, ca bază factuală, că inculpata, în perioada 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013, în calitate de angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005, în funcţiile de referent în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 20.07.2005 - 03 iulie 2009), referent şi ulterior inspector în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 3 iulie 2009 - 27 decembrie 2010), inspector în cadrul Serviciului Administrativ (27 decembrie 2010 - 01 iunie 2012) şi educator în cadrul Centrului de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, din cadrul Complexului de servicii destinat Copilului şi familiei (în perioada 01 iunie 2012 - 31 decembrie 2013), deşi nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat niciuna din activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, şi, deşi cunoştea că înscrisurile privitoare la activitatea desfăşurată, conţin menţiuni fictive:

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpata F., pentru anul 2008;

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul B. pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010;

- a semnat raportul de evaluare a performanţelor profesionale întocmit în mod abuziv de inculpatul H. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013;

- a semnat înscrisurile denumite "Nota informativă nr. x din 19.07.2012", "chestionar din 19.07.2012, "Nota informativă nr. x din 04.07.2013", "Notă informativă nr. x din 14.08.2012", Notă informativă nr. x din 04.12.2012 şi "Referat nr. x din 04.06.2013", "Referat nr. y din 11.09.2012" şi "Referat nr. z din 22 mai 2013", ca fiind întocmite de aceasta, deşi în realitate au fost întocmite de martorul IIII., creând aparenţa că s-a prezentat la serviciu şi a lucrat în perioada menţionată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 76.134 RON (aferente perioadei 20 iulie 2005 - 31 decembrie 2013) şi a operării în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Inculpata J. şi-a însuşit situaţia de fapt mai sus arătată, precum şi probele administrate în cursul urmăririi penale, iar judecarea cauzei în ceea ce o priveşte a fost făcută în procedură simplificată.

Instanţa de apel, în majoritate, reevaluând criteriile prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, în contextul concret al cauzei, consideră faptele comise de inculpata J. că prezintă pericol social, prin modalitatea şi mijloacele de săvârşire efectiv menţionate mai sus, chiar sub forma complicităţii, valorile sociale atinse, printr-o conduită nepermisă într-o instituţie publică, cuantumul prejudiciului produs prin încasarea unor sume de bani necuvenite, circumstanţele personale ale inculpatei, aceasta a recunoscut ambele infracţiuni, nu are antecedente penale, are o stare de sănătate gravă, fiind suferindă de cancer, aşa cum rezultă din fotocopiile actelor medicale, anexate motivelor de apel, dosar apel şi mama sa fiind suferindă tot de cancer, potrivit actelor medicale aflate,în fotocopie, dosar apel.

Astfel, instanţa de control judiciar consideră că în cauză nu se impune stabilirea unor cuantumuri şi mai reduse, prin aplicarea unor circumstanţe atenuante în condiţiile art. 74 - 76 din C. pen. 1969, întrucât în cauză deja sunt incidente prevederile de reducere, în condiţiile procedurii simplificate, în sensul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., aşa încât pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., de abuz în serviciu sub forma complicităţii şi respectiv pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 din C. pen. 1969 rap. la art. 289 din C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., fals intelectual sub forma complicităţii, asigură realizarea scopurilor de coerciţie, de prevenţie şi educaţie, în vederea unei conduite viitoare pozitive în societate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră, însă, că modalitatea de executare a pedepsei cu suspendarea sub supraveghere potrivit art. 86¹ din C. pen. 1969 pe durata unui termen de încercare de 4 ani, în condiţiile art. 86² din C. pen. 1969 şi cu măsurile de supraveghere obligatorii, potrivit art. 86³ alin. (1) şi din C. pen. 1969 constituie o modalitate de executare inadecvată, prea aspră în raport cu împrejurările faptice arătate, care trebuie evaluate plural şi cu circumstanţele personale pozitive ale inculpatei, cu starea sa gravă de sănătate şi situaţia familială dificilă, în condiţiile arătate.

Aşadar, instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că modalitatea de executare a suspendării condiţionate, potrivit art. 81 din C. pen. 1969, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969 este modalitatea de executare care asigură conştientizarea de către apelanta inculpată J. a conduitei sale şi consecinţelor produse, reprezentând un avertisment suficient, în reinserţia sa pozitivă viitoare în societate.

Totodată, prin cuantumul pedepsei rezultante, cu modalitatea de executare, a suspendării condiţionate, potrivit art. 81 din C. pen. din 1969, are loc şi realizarea unei proporţionalităţi între gravitatea faptelor comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatei J.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi (3) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată inculpatei J. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 4 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatei prin sentinţa penală apelată.

6. Referitor la apelul declarat de apelanta intimată inculpată C. (fostă C., C.):

Instanţa de control judiciar, în majoritate constată că prima instanţă, referitor la apelanta intimată inculpată C. a stabilit parţial corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei cu privire la infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată, respectiv art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., abuz în serviciu. Astfel cum s-a arătat anterior (pct. I. b) şi c), prima instanţă a depăşit limitele sesizării şi a extins sfera noţiunii de angajator incluzând toţi salariaţii cu funcţii de conducere din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, ceea ce a condus la concluzii care urmează a fi reformate în prezenta cale de atac, având în vedere şi sfera de aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969.

Inculpata C., C.) a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen.

În fapt, în rechizitoriu s-a reţinut că inculpata C., în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006, în calitate de director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, în calitate de director executiv adjunct economic al D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu:

- deşi cunoştea faptul că inculpata J., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 29.07.2005 - 06.07.2006), respectiv inspector în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare (în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012) (în baza Contractului individual de muncă nr. x din 20.07.2005), nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, fapte de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum total de 21.931 RON (5.617 RON pentru perioada 29.07.2005 - 06.07.2006, respectiv 16.314 RON pentru perioada 27.12.2010 - 01.06.2012), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare;

Actul de sesizare a indicat, referitor la inculpată dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de aceasta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010); art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare; art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinând în sarcina inculpatei C., că în funcţiile deţinute de aceasta în perioada de la 29.07.2005 - 28.08.2005, 21.09.2005 - 06.07.2006 de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, precum şi în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012, de director executiv adjunct economic, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu indicând "dispoziţiile art. 16 alin. (4), art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2), fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114 alin. (1) (fost art. 111 alin. (1) şi art. 247 - 250 (fost art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, (ca legislaţie primară), precum şi dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d), art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici (legislaţie primară), coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58 din 30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010) (legislaţie secundară); art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzută în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare (legislaţie secundară); art. 20 din Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 142 din 15.12.2010 a Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman - legislaţie secundară.

Legiuitorul a definit calitatea de "funcţionar"în conţinutul art. 147 alin. (1) din C. pen. 1969, în sensul că"orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145."

pct. 55. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea constată că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342 /19.052015, parag. 48). De altfel, Curtea reţine că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei,adoptată la New York, menţionează expres că, pentru a exista infracţiunea de "abuz de funcţii", agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abţină să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii.

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

Apelanta intimată inculpată C., aşa cum s-a arătat a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos", aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă în raport cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate reţine că, în perioada 27.12.2010 - 01.06.2012 în care apelanta intimată inculpată C. a deţinut calitatea de director executiv adjunct economic în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, nu au existat situaţii de absenţă a directorului executiv şi astfel inculpata nu a fost desemnată, prin dispoziţie, să îndeplinească atribuţiile acestuia. Ca atare, faţă de argumentele expuse la pct. I.c), în exercitarea acestei funcţii, inculpata nu avea calitatea de angajator şi nici atribuţii de serviciu în exercitarea prerogativei disciplinare, potrivit legislaţiei primare, respectiv art. 247 (fost 263) rap. la art. 40 lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Astfel cum s-a arătat şi în cazul celorlalţi inculpaţi, dispoziţiile din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, precum şi cele din fişa postului de director executiv adjunct economic, referitoare la asigurarea respectării disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru, formularea de propuneri comisiei de disciplină pentru aplicarea de sancţiuni persoanelor care au săvârşit abateri, potrivit competenţei legale, nu îşi au izvorul în legislaţia primară, astfel cum a statuat prima instanţă, indicând art. 40 lit. a) - f) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, întrucât texul se referă la drepturile angajatorului, calitate deţinută în mod exclusiv, conform actului constitutiv, de către directorul executiv (exceptând ipoteza reglementată de art. 18 teza a II-a din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman).

Ca atare, pentru această perioadă nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, astfel cum această infracţiune a fost reconfigurată prin cele două decizii ale instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte perioada în care a deţinut funcţia de director executiv (29.07.2005 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006), prin apărările formulate, cu ocazia audierii, atât în cursul urmăririi penale, în calitate de suspectă şi ulterior după extinderea urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă inculpata C., C.) nu a recunoscut săvârşirea faptei, susţinând că nu a cunoscut situaţia reală a angajatelor J. şi I.

Poziţia apelantei intimate inculpate este însă infirmată de declaraţiile martorilor din ambele faze procesuale, respectiv OOOO., IIII., FFF., AAA. şi de declaraţiile inculpaţilor A., B., F. (declaraţia dată în calitate de suspectă, dosar parchet şi dosar fond), declaraţii din care rezultă expres că inculpata cunoştea că inculpatele J. şi I. nu veneau la serviciu, lucrând în realitate la organizaţia judeţeană a HHHH. Teleorman, că încasau drepturile salariale şi nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acestora, deşi erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a declanşa procedurile disciplinare împotriva acestora.

Instanţa de apel, în majoritate, reevaluând în concret conţinutul declaraţiilor mai sus menţionate constată că nu există nicio neconcordanţă în cele relatate de martori şi inculpaţi, aspect care, de altfel, a fost reţinut şi de către prima instanţă, care a făcut o amplă analiză a acestor mijloace de probă. În aceste circumstanţe şi constatând că inculpata C., C.) nu a formulat apărări punctuale, ci doar s-a limitat a susţine, contrar tuturor probelor, că nu cunoştea situaţia celor două angajate, Înalta Curte îşi va însuşi această analiză, o atare modalitate îndeplinind exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi cele rezultate din jurisprudenţa instanţei de contencios european, respectiv cauza Helle contra Finlandei.

În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că solicitarea apărării de achitare a inculpatei în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., este total neîntemeiată.

Instanţa de apel, în majoritate reţine, astfel, că inculpata C. în calitatea de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006 prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, prevăzute de lege, respectiv art. 40 lit. d) şi e) şi art. 247 (fostul art. 263) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, deşi cunoştea că inculpata J., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişele postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatei J., având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă inculpatei J. avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 5.617 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare. De asemenea, inculpata C., C., în calitate de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, în perioada 22.05.2006 - 06.07.2006 prin încălcarea cu ştiinţă a aceloraşi atribuţii de serviciu mai sus arătate, deşi cunoştea faptul că inculpata I., angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia, având în vedere că nu s-a prezentat la serviciu şi nu a prestat activităţile la care era obligată prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte care au fost de natură să aducă acesteia avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale în cuantum de 460 RON, precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, activitatea infracţională reţinută de instanţa de apel fiind însă mai restrânsă, prin excluderea perioadei în care inculpata C. a deţinut funcţia de director executiv adjunct economic al D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Restrângerea sferei activităţii infracţionale produce efecte şi în privinţa laturii civile a cauzei, care urmează a fi analizate într-un capitol separat, reformarea hotărârii sub aspectul laturii civile impunându-se şi faţă de faptul că instanţa de fond a dispus obligarea în solidar a tuturor inculpaţilor la plata despăgubirilor civile, în condiţiile în care nu erau îndeplinite exigenţele legale pentru a opera răspunderea solidară.

Aceleaşi împrejurări reţinute se vor reflecta în modalitatea de individualizate a executării pedepsei stabilită de instanţa de fond. Astfel, instanţa de apel, în majoritate, în baza criteriilor generale prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, raportate, astfel cum s-a arătat, la situaţia concretă a cauzei, consideră că este adecvată şi proporţională cu scopurile pedepsei, modalitatea de executare a suspendării condiţionate, potrivit art. 81 din C. pen., 1969, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit, în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969.

Astfel, modalitatea suspendării condiţionate a pedepsei aplicate asigură realizarea scopurilor de coerciţie, prevenţie şi educaţie a inculpatei C. şi dă posibilitatea reinserţiei viitoare pozitive a acesteia în societate.

În raport cu cele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. 1969, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei C. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

7. Referitor la apelul declarat de apelantul inculpat E. împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, în majoritate:

Instanţa de control judiciar, în majoritate consideră că prima instanţă, în majoritate, referitor la apelantul inculpat E. a stabilit parţial corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului cu privire la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., abuz în serviciu, dând însă o interpretare eronată dispoziţiilor legale referitoare la calitatea de angajator, aşa cum s-a arătat, la pct. I.c).

Inculpatul E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

În sarcina inculpatului s-a reţinut prin rechizitoriu că, în perioada 20 - 28 iulie 2005, 29 august - 20 septembrie 2005, în calitate de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, şi în perioada 01 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, în calitate de şef serviciu în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpatele J. şi I., angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, pe care le-a avut subordonate, având în vedere că acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului, fapte ce au permis acestora să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente perioadei 20.07.2005 - 01.02.2007, în cuantum total de 11.043 RON (8359 RON, pentru inculpata J. şi 2684 RON pentru inculpata I.).

În rechizitoriu, referitor la inculpat, se indică expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de acesta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea CJ Teleorman nr. 142/15.12.2010); art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare; art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, de aprobare a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a DGASPC Teleorman.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, reţinând că în calitatea sa de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005, şi de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, în perioada 01 august 2005 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007, inculpatul E. şi-a încălcat a încălcat atribuţiile de serviciu indicând ca "legislaţie primară, dispoziţiile art. 16 alin. (4), art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40 alin. (1) lit. a) - f), art. 61 lit. a), art. 112 alin. (1) şi (2) (fost art. 109 alin. (1) şi (2), art. 113 alin. (1) şi (2) (fost art. 110 alin. (1) şi (2), art. 114 (1) (fost art. 111 alin. (1) şi art. 247 - 250 (fost art. 263 - 266) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. S-a arătat că aceste atribuţii se regăsesc detaliate în legislaţia secundară, respectiv art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C., aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010); art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzută în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare; art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, de aprobare a regulamentului de organizare şi funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Legiuitorul a definit calitatea de "funcţionar" în conţinutul art. 147 alin. (1) din C. pen. 1969, în sensul că"orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145."

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

pct. 55. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea constată că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342/19.05.2015, parag. 48). De altfel, Curtea reţine că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei,adoptată la New York, menţionează expres că, pentru a exista infracţiunea de "abuz de funcţii", agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abţină să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii.

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că sunt aplicabile în contextul cauzei concrete, ambele decizii ale Curţii Constituţionale menţionate, evidenţiind prin parag. indicate lămurirea termenului îndeplineşte defectuos" cu "îndeplineşte prin încălcarea legii", accepţiunea legii fiind aceea referitoare numai la legislaţia primară, respectiv legi şi ordonanţe ale Guvernului.

Apelantul inculpat E., aşa cum s-a arătat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos", aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă în raport cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului, aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelantul inculpat E. a deţinut calitatea de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005 ce avea în directă subordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, iar perioada 01 august 2005 - 29 august 2005, 21 septembrie 2005 - 31 ianuarie 2007 a deţinut funcţia de şef serviciu Complex de servicii destinate copilului şi familiei din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman. În raport cu această ultimă funcţie de şef serviciu, faţă de argumentele expuse la pct. I.c) inculpatul nu avea calitatea de angajator şi nici atribuţii de serviciu în exercitarea prerogativei disciplinare, potrivit legislaţiei primare, respectiv art. 247 rap. la art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Restrângerea sferei activităţii infracţionale în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus arătate, are ca efect o răspundere penală mai redusă a apelantului inculpat în comiterea infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sentinţa atacată, dar şi în privinţa laturii civile a cauzei, care urmează a fi dezvoltată într-un capitol separat.

În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în perioada în care a ocupat funcţia de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, inculpatul E., a arătat că nu a cunoscut faptul că inculpata J. nu s-a prezentat la locul de muncă, neaducându-i-se la cunoştinţă nici în scris şi nici verbal nimic cu privire la J., astfel că nu se punea problema declanşării măsurilor prevăzute în Codul muncii (declaraţie inculpat).

Poziţia apelantului inculpat este infirmată de declaraţia inculpatei J., dată în calitate de suspectă la urmărire penală, de declaraţiile martorilor din ambele faze procesuale, respectiv OOOO., IIII., declaraţii din care rezultă expres că inculpatul cunoştea că, inculpata J. urma să nu vină şi nici nu venea la serviciu, întrucât lucra în altă parte, la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, dar a încasat necuvenit, drepturile salariale şi nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea acesteia. Martorul IIII. audiat nemijlocit de către instanţa de apel a precizat în mod expres şi constant de-a lungul procesului penal că " Dl. E. a fost cel care a prezentat-o întregului colectiv şi mie şi mi-a spus să o trec pe pontaj, dar nu va lucra acolo (...)". Aceleaşi împrejurări sunt confirmate şi de martora OOOO., care în faţa instanţei de apel şi-a menţinut declaraţiile anterioare, în care arăta că la angajarea lui J. s-a implicat domnul E. şi că, directorul instituţiei i-a spus că nu va veni la direcţie, ci va lucra la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman.

În raport cu cele menţionate, instanţa de apel, în majoritate, constată că nu se impune achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, aşa cum s-a solicitat de apărare.

Instanţa de apel reţine astfel că inculpatul E., în calitatea de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005 ce avea în directă subordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, respectiv a dispoziţiilor art. 40 lit. d) şi e) şi art. 247 (fostul art. 263) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, deşi cunoştea că inculpata J. angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei, nu s-a prezentat la serviciu şi nu a respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului, nu a întreprins niciun demers de sancţionare a inculpatei J., pe care a avut-o subordonată, faptă ce a permis acesteia să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente, în cuantum de 634 RON, faptă ce în drept întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. din 1969.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa de control judiciar, în majoritate, având în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. 1969, constată că în raport cu gradul de pericol social ridicat în concret al faptei, prin prisma funcţiei deţinută, de director executiv, cu o importanţă semnificativă într-o instituţie publică, consecinţele produse, chiar dacă a fost restrânsă perioada infracţională, valoarea socială atinsă cu referire la modul în care se desfăşoară activitatea într-o instituţie publică, circumstanţele personale ale inculpatului, nu se impune modificarea cuantumului pedepsei principale de 3 ani închisoare, acesta fiind egală cu minimul special prevăzut de lege.

În cauză nu se justifică aplicarea de circumstanţe judiciare atenuante, însă în baza aceloraşi criterii generale raportate la situaţia concretă a inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că modalitatea de executare a pedepsei stabilită de prima instanţă, prin suspendarea executării sub supraveghere este prea aspră, apreciind că este adecvată şi proporţională cu scopurile pedepsei, modalitatea de executare a suspendării condiţionate, potrivit art. 81 din C. pen., 1969, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 82 din C. pen. 1969.

Astfel, modalitatea suspendării condiţionate a pedepsei aplicată asigură realizarea scopurilor de coerciţie, prevenţie şi educaţie a inculpatului E. şi dă posibilitatea reinserţiei viitoare pozitive a acestuia în societate.

În raport cu cele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. 1969, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei E. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

9. În ceea ce priveşte pe intimata inculpată G., ca urmare a efectului extensiv al apelurilor declarate în cauză, de apelanţii intimaţi inculpaţi D., C., apelanţii inculpaţi H., B., F., E. în condiţiile art. 419 din C. proc. pen.:

În ceea ce o priveşte pe inculpata G. care nu a declarat apel, instanţa de control judiciar, în majoritate constată că aceasta se află în aceeaşi situaţie procesuală cu inculpaţii anterior menţionaţi, întrucât extinderea noţiunii de angajator prin includerea tuturor salariaţilor cu funcţii de conducere din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman a determinat reţinerea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, împrejurare ce urmează a fi reformată în baza efectului extensiv al apelului, în condiţiile art. 419 din C. proc. pen.

Inculpata G. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen.

În sarcina acesteia s-a reţinut prin actul de sesizare că, în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008, în calitate de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei, ce avea în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, şi în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010, în calitate de Şef Serviciu secretariat, din cadrul DGASPC Teleorman, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, deşi cunoştea că inculpata J., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi Alexandria, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 20.07.2005 - 03.06.2009), referent III, respectiv referent II în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 03.07.2009 - 01.11.2010), şi inculpata I., angajată al D.G.A.S.P.C. Teleorman în funcţia de referent III în cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi, din cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei (în perioada 22.05.2006 - 03.07.2009), referent III, respectiv referent II în cadrul Serviciului Secretariat (în perioada 03.07.2009 - 27.12.2010), nu s-au prezentat la serviciu şi nu au respectat prevederile contractului individual de muncă şi fişa postului,

- nu a întreprins niciun demers de sancţionare a celor două angajate, pe care le-a avut subordonate atât în cadrul Complexului destinat copilului şi familiei (în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008), cât şi în cadrul Serviciului secretariat (în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010), fapte ce au permis acestora să îşi încaseze în mod necuvenit drepturile salariale aferente perioadelor menţionate, în cuantum total de 34.339 RON (22.560 RON pentru inculpata J. şi 11.779 RON pentru inculpata I.).

În ceea ce o priveşte pe inculpata G. sunt indicate expres dispoziţiile apreciate ca fiind încălcate de aceasta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005, de aprobare a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman, art. 31 pct. IV din Anexa la Hotărârea nr. 84 din 03 iulie 2009 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman.

Prima instanţă, în majoritate şi-a însuşit baza factuală din rechizitoriu, cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpatei G. făcând referire la funcţia deţinută de aceasta în perioada 03 martie 2008 - 01 august 2008 de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei, având în directă coordonare Centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, numită prin Dispoziţia Directorului D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 287 din 03.03.2008 începând cu 03 martie 2008, iar în perioada 03 iulie 2009 - 01 august 2010, Şef Serviciu secretariat din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, prin Dispoziţia Directorului General al D.G.A.S.P.C. Teleorman nr. 563 din 09.07.2009, începând cu data de 3 iulie 2009.

De asemenea, prima instanţă, în majoritate a reţinut în sentinţa atacată aspecte referitoare la atribuţiile de serviciu, potrivit funcţiilor mai sus menţionate, indicând "dispoziţiile art. 16, 39 alin. (2) lit. a) şi c), art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare şi anume Hotărârea C.J. Teleorman nr. 40/18.05.2005, respectiv art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3n şi Hotărârea C.J. Teleorman nr. 84/03.07.2009, respectiv art. 31, pct. IV din Anexa la această din urmă hotărâre.

Legiuitorul a definit calitatea de "funcţionar"în conţinutul art. 147 alin. (1) din C. pen. 1969, în sensul că "orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145."

În pct. 51; 53 - 56; 60 - 61; 64 ale Deciziei interpretative nr. 405/2016, Curtea Constituţională a adus clarificări asupra sintagmei supuse examinării şi anume:

Totodată, Curtea observă că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului.

Prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 publicată în M. Of. nr. 504/30.06.2017 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de G. în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar şi a constatat că dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În pct. 34 - 38 instanţa de contencios constituţional lămureşte termenul "defectuos", precum şi sintagma "prin încălcarea legii" şi în cazul art. 248 din C. pen. din 1969 astfel:

pct. 37. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege" impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie - sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma"îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" (parag. 62).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate consideră că sunt aplicabile, în contextul cauzei concrete, ambele decizii ale Curţii Constituţionale menţionate, în condiţiile în care Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 publicată în M. Of. nr. 504/30.06.2017 Curtea Constituţională a fost pronunţată ca urmare a excepţiei invocată de inculpată şi a fost admisă, în condiţiile menţionate, evidenţiind prin parag. indicate lămurirea termenului îndeplineşte defectuos" cu "îndeplineşte prin încălcarea legii", accepţiunea legii fiind aceea referitoare numai la legislaţia primară, respectiv legi şi ordonanţe ale Guvernului.

Or, inculpata G., aşa cum s-a arătat a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, în conţinutul normei de incriminare prevăzută de art. 248, regăsindu-se termenul "defectuos" aşa încât acesta va fi interpretat conform deciziilor instanţei de contencios constituţional "îndeplineşte prin încălcarea legii", urmând a examina standardul obiectiv referitor la prescripţia normativă în raport cu standardul subiectiv, primul, prevalând, conform pct. 51 şi pct. 60, accepţiunea normativă cu privire la natura legislaţiei, respectiv numai cea primară, în mod concret legi şi ordonanţe ale Guvernului aşa cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale şi respectiv pct. 36 şi 37 din considerentele Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că intimata inculpată G. a îndeplinit funcţiile de Coordonator Complex de servicii destinat copilului şi familiei şi respectiv Şef Serviciu secretariat. Ca atare, faţă de argumentele expuse la pct. I.c) aceasta nu avea calitatea de angajator şi nici atribuţii de serviciu în exercitarea prerogativei disciplinare, potrivit legislaţiei primare, respectiv art. 247 rap. la art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 15 şi 16 din Anexa nr. 3n la Hotărârea nr. 40 din 18 mai 2005 de aprobare a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman şi nici art. 31 pct. IV la Hotărârea nr. 84 din 3 iulie 2009 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, întrucât reprezintă reglementări cu caracter secundar, care nu-şi au izvorul în legislaţia primară (dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii referitoare la drepturile angajatorului, nefiind incidente) şi exced sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor curţii constituţionale.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată, că nu este îndeplinită una din condiţiile conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. 1969, aşa că se impune achitarea inculpatei, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., temei care prevalează în ordinea preferinţei legale în raport cu soluţia de încetare a procesului penal, întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., care a fost dispusă de prima instanţă, în majoritate.

În cursul judecăţii, inculpata G. a achitat prejudiciul produs prin fapta care i se impută, în cuantum de 34.339 RON, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de J. (22.560 RON) şi I. (11.779 RON), în perioada în care a fost coordonator de complex de servicii destinat copilului şi familiei (03 martie 28 - 01 august 2008), cât şi Şef serviciu secretariat (03 iulie 2009 - 01 august 2010), depunând în acest sens O.P. nr. x/16.03.2018. De asemenea, partea civilă, D.G.A.S.P.C. Teleorman a depus la dosarul cauzei Adresa nr. x/18.04.2018 prin care se confirmă faptul că G. a achitat, prin virament bancar, suma de 34.339 RON din prejudiciul total în cuantum de 108.612 RON.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., cu referire la art. 74¹ din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., privind încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei G. şi, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. va dispune achitarea inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

9. Referitor la apelul declarat de apelanta inculpată A. împotriva sentinţei atacate:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reaminteşte că a fost examinat motivul de apel invocat de către apelanta inculpată A. cu privire la nelegala compunere a completului de la primă instanţă, precum şi cel privind extinderea acuzaţiei adusă acesteia prin reţinerea şi altor dispoziţii din legislaţia primară şi cea secundară decât cele menţionate în actul de sesizare (I. pct. a.1 şi pct. b. al prezentei decizii).

Referitor la celelalte critici, Completul de 5 Judecători, în majoritate, verificând hotărârea apelată, consideră că prima instanţă a reţinut parţial corect baza factuală, exceptând momentul temporal de la care inculpata A. a cunoscut situaţia celor două angajate care nu veneau la locurile de muncă din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, împrejurare ce are consecinţe şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, pe care instanţa de control judiciar, în majoritate le-a constatat, cu ocazia reevaluării mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, în etapa cercetării judecătoreşti şi în apel.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că inculpata a avut o poziţie procesuală constantă arătând că "(...) După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei DGASPC mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. După ce am luat la cunoştinţă despre acest aspect am chemat-o pe directorul economic C. şi i-am cerut explicaţii în legătură cu angajarea celor două persoane şi aspectul privitor la activitatea acestora, am cerut de asemenea lui AAA. dosarele de personal ale celor două, iar C. mi-a spus că J. a fost angajată de către E. care deţinuse funcţia de director general înaintea lui C., iar în ceea ce o priveşte pe I., C. mi-a spus că ea a angajat-o pe această fată în perioada în care a deţinut funcţia de director general interimar şi că i s-a cerut să angajeze această persoană şi să accepte ca în fapt I. să îşi desfăşoare activitatea la sediul HHHH. Teleorman de către preşedintele C.J. Teleorman din acea perioadă K.

C. mi-a confirmat, de asemenea, că avea cunoştinţă că şi J. se află în aceeaşi situaţie ca şi I., în sensul că nici aceasta nu lucra la DGASPC Teleorman cu toate că figura angajată şi că îşi desfăşura activitatea tot la sediul Organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman şi că a preluat la rândul şi această situaţie de fapt, înţelegând că tot de către conducerea C.J. Teleorman se ceruse acest lucru".

Aceleaşi împrejurări rezultă şi din declaraţia sa din cursul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, inculpata A. susţinând acelaşi moment al luării la cunoştinţă a situaţiei celor două angajate "(...) Atât I., cât şi J. erau deja angajate în subordinea mea, am aflat acest lucru de la AAA. care mi-a spus că sunt două persoane angajate dar care nu vin la muncă deoarece lucrează la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman. Aceasta se întâmpla în anul 2008. I-am solicitat d-nei AAA. să-mi aducă dosarele de personal ale celor două angajate şi de asemenea să se prezinte şi numita d-na C. deoarece acesta era personalul mai vechi de la care eu am preluat conducerea instituţiei, C. fiind director interimar, iar în momentul în care am chemat-o era director economic. Aceasta din urmă mi-a adus la cunoştinţă că d-na J. care fusese angajată în timpul când era director inculpatul E., iar d-na I. fusese angajată înainte de a mă angaja eu chiar de către C., care îndeplinea funcţia de director interimar (...) Eu le-am convocat atât pe J., cât şi I., ele mi-au spus că au fost angajate în cadrul direcţiei, însă existând mult de muncă în cadrul HHHH. Teleorman, îşi vor desfăşura activitatea acolo şi că despre acest lucru are cunoştinţă şi d-nul K. Le-am pus în vedere să se prezinte la serviciul unde au contractul de muncă. Deoarece cele două nu şi-au rezolvat problema, a doua zi, m-am prezentat la d-nul K. pentru a verifica dacă e adevărat ce mi-au spus cele două. D-nul K. mi-a spus că are cunoştinţă despre situaţie şi că va rezolva situaţia în cel mai scurt, în sensul că în cel mai scurt timp le va angaja la organizaţie HHHH. Teleorman. Lui AAA. i-am explicat ce am discutate cu d-nul K. şi să urmărească situaţia şi să mă informeze (...) În luna octombrie 2010 am primit un telefon de la d-nul MMMM., administratorul Consiliului Judeţean Teleorman care mi-a spus să o chem pe I. la locul de muncă din cadrul direcţiei. Despre J. mi-a spus că deocamdată să o mai las, deoarece avea nevoie de ea la sediul HHHH. Teleorman".

Instanţa de apel, în majoritate, constată că declaraţiile inculpatei A. sunt confirmate de către martora AAA., care a susţinut, în mod constant că "imediat după preluarea funcţiei de şef serviciu Resurse umane, juridic, contencios, am fost mutată în birou cu doamna OOOO. şi am început să am contact cu ştatul de personal, ştatul de funcţii şi organigrama. De la doamna OOOO. am început să cunosc salariaţii, inclusiv cum sunt repartizaţi pe funcţii şi pe centre şi cu această ocazie, am aflat şi despre existenţa ca angajate ale instituţiei a numitelor J. şi I. Tot de la doamna OOOO., am aflat că aceste două angajate nu vin la serviciu, că doar îşi încasează salariu de la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi că în fapt cele două îşi desfăşoară activitatea la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

În aceste condiţii, am informat pe directorul general al instituţiei, A., cu privire la faptul că cele două angajate nu vin la serviciu, dar aceasta cunoştea situaţia probabil de la doamna OOOO., sau poate dinainte, iar Preşedintele Consiliului Judeţean K. a dispus angajarea acestora la DGASPC Teleorman, că acesta are cunoştinţă că cele două nu vin la serviciu, că ele îşi desfăşoară activitatea la sediul HHHH. şi că s-a procedat la această modalitate de a fi angajate la direcţie pentru a putea fi plătite, pentru activitatea desfăşurată la partid, deoarece partidul nu avea bani să le plătească salariu". Martora a circumstanţiat aceste discuţii cu inculpata A. la luna noiembrie 2007 (declaraţiile din faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond), acceptând însă posibilitatea ca acestea să fi avut loc în contextul discutării organigramei, la începutul anului 2008, arătând că nu-şi poate aminti cu certitudine, dat fiind intervalul de timp trecut, aproximativ 12 ani.

Din coroborarea declaraţiilor inculpatei şi ale martorei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine ca moment temporal de la care inculpata A. a cunoscut situaţia lipsei celor două inculpate J. şi I. de la serviciu începutul anul 2008, cu ocazia discutării organigramei instituţiei, atunci când a fost încunoştinţată de martora AAA. Susţinerile acesteia din urmă în sensul că inculpata A. "mi-a dat senzaţia" sau "cunoştea probabil" anterior acestei discuţii despre situaţia celor două angajate, nu pot fi reţinute, în condiţiile în care, în faţa instanţei de apel, fiind întrebată în mod expres ce anume din discuţia cu A. i-a dat impresia că aceasta cunoştea despre situaţia inculpatelor J. şi I., martora a susţinut că "probabil faptul că nu mi-a spus că este o împrejurare nouă aflată cu acea ocazie".

Instanţa de control judiciar constată, pe de o parte, că nu există alte probe din care să rezulte că inculpata A. ar fi cunoscut situaţia celor două angajate anterior discuţiei cu martora AAA., şi, pe de altă parte, apreciază credibile apărările inculpatei, având în vedere că aceasta nu a fost angajată în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman înainte de a fi numită, prin Hotărârea Consiliului Judeţean Teleorman nr. 69 din 07 iulie 2006, director executiv, ci a ocupat funcţia de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Teleorman, aşa încât nu avea cum să cunoască salariaţii acestei instituţii, spre deosebire de ceilalţi directori care au fost promovaţi din cadrul Direcţiei.

Ulterior aflării situaţiei celor două salariate, inculpata A. le-a chemat pe inculpatele J. şi I. la sediul D.G.A.S.P.C. Teleorman, ocazie cu care a aflat de la acestea că Preşedintele HHHH. Teleorman, care era şi Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman în acea perioadă, inculpatul K., le-a spus că vor fi angajate în diferite funcţii în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, dar că, în fapt, vor lucra la sediul partidului până la data la care se va reuşi angajarea lor definitivă în cadrul Organizaţiei HHHH. Teleorman.

La scurt timp după discuţia purtată cu inculpatele J. şi I., inculpata A. a mers la sediul Consiliului Judeţean Teleorman şi l-a informat pe inculpatul K. cu privire la cele constatate referitor la angajatele D.G.A.S.P.C. Teleorman care lucrau în fapt la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, însă îşi încasau salariul de la Direcţie.

Inculpatul K. i-a confirmat că avea cunoştinţă despre această situaţie şi i-a cerut să le menţină pe cele două inculpate în funcţiile deţinute la D.G.A.S.P.C. şi să tolereze în continuare aceeaşi situaţie, în sensul de a le permite celor două să îşi desfăşoare în fapt activitatea la sediul partidului, până când va găsi o soluţie de angajare în cadrul HHHH. Teleorman.

Aspectele din discuţia purtată cu inculpatul K. i-au fost comunicate de către inculpata A., martorei AAA.

Ulterior solicitării inculpatului K., inculpata A. a permis ca inculpatele I. şi J. să îşi încaseze drepturile salariale în condiţiile în care nu se prezentau la locul de muncă, neluând niciuna dintre măsurile prevăzute de lege pentru a pune capăt acestei situaţii, respectiv declanşarea procedurilor disciplinare împotriva acestora, deşi ceilalţi angajaţi erau sancţionaţi şi li se tăiau orele de muncă la cea mai mică abatere de la programul de lucru.

Discuţia referitoare la situaţia celor două angajate a fost reluată de către inculpata A. în cadrul unei întâlniri cu inculpatul K., din luna iulie 2009, anterioară aprobării organigramei D.G.A.S.P.C. Teleorman, A. informându-l pe acesta cu privire la situaţia nerezolvată a inculpatelor J. şi I., precum şi cu privire la faptul că A.N.F.P. nu a aprobat ca Biroul de proiecte programe şi strategii al D.G.A.S.P.C. Teleorman, al cărei şef era inculpata G. (soţia la acea dată a inculpatului), să rămână încadrat cu personal contractual.

Inculpatul K. i-a cerut să găsească o modalitate prin care să poată înfiinţa în cadrul organigramei D.G.A.S.P.C. Teleorman un serviciu cu personal contractual, în care să fie încadrată şi soţia acestuia şi cele două angajate. În urma discuţiilor purtate s-a găsit, ca soluţie legală, înfiinţarea Biroului secretariat, condus în calitate de şef birou de inculpata G., iar în cadrul acestuia au fost incluse şi inculpatele J. şi I.

Situaţia referitoare la cele două angajate s-a perpetuat, acestea încasându-şi drepturile salariale, deşi nu se prezentau la locul de muncă, fără că inculpata A. să dispună vreo măsură în ceea ce le priveşte.

I. şi-a continuat activitatea la sediul HHHH. Teleorman până în luna octombrie 2010, când inculpata A. a dispus chemarea acesteia la serviciu (urmare a unui telefon primit din partea martorului MMMM., administratorul judeţului Teleorman, care cunoştea situaţia ambelor angajate), iar inculpata J. până la data de 1.02.2014, când s-a încetat contractul individual de muncă prin acordul părţilor, în contextul declanşării cercetărilor ce fac obiectul prezentului dosar.

În toată aceasta perioadă de timp, din dispoziţia inculpatei A., angajaţii D.G.A.S.P.C. Teleorman au întocmit înscrisurile necesare atestării prezenţei inculpatelor la locul de muncă, parte din acestea fiind aprobate/semnate şi personal de inculpată după cum urmează:

În ceea ce o priveşte pe inculpata I., inculpata A. a aprobat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008 (fişa întocmită şi semnată, atestând aspecte fictive de către numita F., coordonator centru), în care se atesta în mod nereal perioada 2008 ca fiind lucrată, iar activitatea angajatei fiind evaluată ca pozitivă; a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III la treapta de referent II, în cadrul Serviciului Secretariat, începând cu data de 21.12.2009, cu consecinţa creşterii salariului la suma de 726 RON lunar (de la suma de 476 RON lunar), la care se adaugă sporul de vechime şi alte sporuri.

În ceea ce o priveşte pe inculpata J., inculpata A. a semnat fişa de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia pentru anul 2008, certificând prin semnătura aplicată pe înscrisul respectiv că activitatea angajatului evaluat a fost bună; a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 09.07.2009, prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din cadrul Centrului de consiliere şi sprijin pentru părinţi în cadrul Serviciului Secretariat, aprobând, totodată şi fişa de atribuţiuni de serviciu în funcţia de referent în cadrul serviciului respectiv; a emis şi semnat Dispoziţia nr. x din 21.12.2009, prin care a dispus promovarea acesteia din funcţia de referent III, în treapta superioară de referent II, în cadrul Serviciului secretariat, cu consecinţa măririi salariului, de la suma de 673 RON lunar, la suma de 730 RON lunar; a emis Dispoziţia nr. x din 01.11.2010, prin care a dispus în mod nelegal promovarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate II, gradaţia 5, în cadrul Serviciului Secretariat, cu consecinţa majorării drepturilor salariale, de la 730 RON lunar, la suma de 1.270 RON lunar la care se adaugă sumele de 254 RON, reprezentând diferenţe compensatorii şi sporuri în cuantum de 152 RON şi 102 RON lunar; a emis Dispoziţia nr. x din 27.12.2010, prin care a dispus în mod nelegal mutarea acesteia, din cadrul Serviciului secretariat, în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare, cu consecinţa modificării drepturilor speciale; a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010 (întocmit în mod fictiv de către numitul B., Şef Serviciu Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei; la data de 01.09.2011 a semnat Actul adiţional nr. x, la Contractul individual de muncă nr. x/20.07.2005, prin care a dispus mutarea acesteia în funcţia de inspector de specialitate în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare; a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011 (întocmit în mod fictiv de către inculpatul B., Şef Serviciu Administrativ, patrimoniu, Tehnic şi Aprovizionare), în condiţiile în care cunoştea că înscrisul respectiv conţine menţiuni fictive privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei; la 31.05.2012 a emis Dispoziţia nr. x prin care a dispus schimbarea locului de muncă al acesteia, din funcţia de inspector în cadrul Serviciului Administrativ, Patrimoniu, Tehnic, Aprovizionare, în funcţia de educator în cadrul Complexului de servicii destinat copilului şi familiei - Centrul de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani, cu consecinţa creşterii salariale a acesteia la suma de 1.325 RON lunar, la care se adaugă sporuri; a aprobat raportul de evaluare a performanţelor profesionale a acesteia, pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013 (întocmit în mod fictiv de inculpatul H.), în condiţiile în care avea cunoştinţă că acesta conţine menţiuni neadevărate privitoare la indicatorii de performanţă ai angajatei.

În aceste condiţii, inculpata I. a beneficiat de avantaje patrimoniale necuvenite, constând în plata drepturilor salariale în cuantum de 23.445 RON, iar inculpata J. în cuantum de 60.206 RON (sume stabilite de instanţa de apel pe baza veniturilor nete încasate de către inculpate începând cu anul 2008 şi până în octombrie 2010, respectiv până la 01.01.2014, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Judeţean Teleorman nr. x din 10 iulie 2014 trimisă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare, sumele reprezentând, totodată, şi prejudiciul cauzat părţii civile.

Inculpata A. a recunoscut faptele, astfel cum au fost anterior reţinute, declaraţiile sale coroborându-se cu declaraţiile martorilor AAA., KKKK., FFF., PPPP., TTTT., precum şi cu cele ale inculpaţilor B., H., I. din care rezultă atât faptul că cele două angajate nu veneau la serviciu, dar încasau drepturile salariale, precum şi comportamentul diferit al inculpatei A. faţă de acestea, martorii justificându-l prin aceea că lucrau la Organizaţia judeţeană a HHHH.

Astfel, martora KKKK. a arătat că:

"în rândul angajaţilor D.G.A.S.P.C. Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea D.G.A.S.P.C. Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau de la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei.

Menţionez faptul că în anul 2011, când deţineam funcţia de Şef al Serviciului de evaluare complexă, pentru faptul că am plecat mai devreme cu 10 minute de terminarea programului (datorită faptului că făceam naveta din Alexandria în Roşiori de Vede, unde domiciliez), am fost sancţionată prin dispoziţia directorului general A., cu tăierea a două ore din salariul lunii respective". "Eu am reproşat d-nei A. că în timp ce eu sunt sancţionată pentru 10 minute, iar alţii lipsesc zile întregi, nu au fost sancţionaţi, iar doamna A. mi-a spus: "tăcerea e de aur". De asemenea, martora PPPP. a susţinut constant că aflată în "(...) În ceea ce le priveşte pe numitele J. şi I., fac precizarea că cele două persoane (...) după ce au fost angajate, nu s-au prezentat deloc la serviciu, respectiv J. nu a venit deloc la serviciu, cu toate că a figurat angajată şi a încasat salariu lunar, iar în ceea ce o priveşte pe I., aceasta a început să se prezinte la serviciu din luna decembrie 2010, după ce de către directorul D.G.A.S.P.C. A. i-a fost trimisă o adresă prin care i s-a solicitat în mod expres să se prezinte la serviciu. Aceste aspecte erau cunoscute de către toţi angajaţii DGASPC care lucrau în sediul central (...) aceştia comentau în cadrul instituţiei şi reproşau faptul că cele două nu vin deloc la serviciu şi nu li se întâmplă nimic".

Relevante, sub aspectul protecţiei celor două angajate şi a motivelor care o justificau, sunt depoziţiile martorei TTTT. - "(...) la nivelul D.G.A.S.P.C. Teleorman, este cunoscut de către toate persoanele care lucrează faptul că persoanele care figurează angajate şi nu vin la serviciu se bucură de protecţia directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman A., (...), iar I. şi J. fiind persoane care lucrează în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, bucurându-se de protecţia directorului ca urmare a acestui fapt" ale martorului FFF. - "toată lumea ştia că cele două, deşi sunt plătite în cadrul direcţiei, în realitate nu lucrau, ci îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Această situaţie devenise atât de notorie încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I., să nu vină la serviciu şi să-şi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul Organizaţiei Judeţene HHHH." ale inculpatului B. care a arătat că "Chiar dacă nici de către Directorul general A. sau de către directorul adjunct C., nu mi s-a spus, în mod direct, niciodată cine anume o protejează pe J.,în sensul că mi s-a cerut să o trec prezentă în pontaj şi să îi întocmesc raportul de evaluare şi fişa cu atribuţiuni de serviciu, în cadrul instituţiei era cunoscut de către angajaţi faptul că J., lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi că se bucură de protecţia organizaţiei politice" precum şi ale inculpatului H. -"A. mi-a spus că J. figurează ca şi angajată de mulţi ani din perioada fostului director E., care a fost şi deputat din partea HHHH. şi că instituţiei i se alocă fonduri de către Consiliul Judeţean, motiv pentru care "Să îmi văd de treabă, cum şi-au văzut şi ceilalţi".

Faţă de această situaţie de fapt, care, după cum s-a arătat, a fost recunoscută de către inculpată, apărarea a invocat, ca motive de apel, două probleme de drept, iterate şi în faţa primei instanţe.

Astfel, s-a susţinut că faptele inculpatei nu ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. din 1969, astfel cum aceasta a fost reconfigurată în urma deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016. S-a motivat că, în cazul neîndeplinirii unui act, inacţiunea constituie infracţiune numai în măsura în care reprezintă încălcarea unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament, învederându-se că, ceea ce s-a considerat, atât de acuzare, cât şi către prima instanţă că era conduita la care era obligată inculpata în calitate de angajator reprezenta un drept al acesteia, respectiv dreptul de sancţionare prevăzut în art. 40 din Legea nr. 53/2003 şi nu o obligaţie, iar fapta de a încălca un drept nu se circumscrie condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii analizate.

Se impune precizarea că examinarea acestei critici, prin raportare la dispoziţiile legale încălcate de inculpata A., va fi făcută în condiţiile stabilite anterior, în analiza motivului de apel legat de extinderea acuzaţiei penale (I. pct. b) al prezentei decizii). Astfel cum s-a arătat, referitor la inculpata A. rechizitoriul a indicat expres dispoziţiile legale apreciate ca fiind încălcate de aceasta, respectiv art. 16, art. 40, art. 61, art. 109 - 111 şi art. 263 - 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii coroborate cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.G.A.S.P.C. Teleorman aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010); art. 8 din Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prevăzut în anexa la H.G. nr. 1434/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Prima instanţă a reţinut, însă, şi dispoziţiile legale invocate în precizările făcute de către parchet în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv şi dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. a) şi c), corelat cu art. 8 alin. (3) lit. g) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, precum şi legislaţia primară indicată inclusiv dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3 lit. d) şi h) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită, art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2004.

În raport cu cele anterior statuate (I. pct. b) al prezentei decizii) Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, prin raportare doar la dispoziţiile a căror încălcare este reţinută de către actul de sesizare, constată nefondate criticile invocate.

În primul rând, aşa cum rezultă din cele expuse în precedent, în sarcina inculpatei A. s-au reţinut nu numai inacţiuni, respectiv că nu a întreprins niciun demers pentru sancţionarea inculpatelor J. şi I. în condiţiile în care acestea nu s-au prezentat la serviciu şi nu au prestat niciun fel de activităţi, dar şi acţiuni, constând în emiterea unor dispoziţii de promovare a acestora în funcţii prin împlinirea vechimii în muncă, în semnarea rapoartelor de evaluare a performanţelor profesionale a inculpatelor J. şi I., prin care s-a creat aparenţa că cele două inculpate s-au prezentat la locul de muncă. Instanţa de apel, în majoritate, constată că aceste acte au fost întocmite cu încălcarea legii, respectiv a art. 16 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care statuează că vechimea în muncă este stabilită în raport cu munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă.

Analizând celelalte fapte ale inculpatei ce constau în inacţiuni, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, retine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 247 (fost art. 263) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Prin prerogativă disciplinară se înţelege un complex de atribuţii de serviciu privind constatarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare, care presupun efectuarea cercetării disciplinare prealabile prin dispoziţia angajatorului adresată unei comisii sau persoane împuternicite în acest scop, convocarea salariatului, individualizarea şi aplicarea sancţiunii disciplinare. Acest complex de atribuţii de serviciu de care dispune angajatorul potrivit art. 247 alin. (1) (fost art. 263) din Legea nr. 53/2003 este dezvoltat în legislaţia secundară emisă în baza dispoziţiei din cea primară, respectiv în art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, (preluat în art. 18 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 142/15.12.2010), directorul executiv având printre atribuţii, în condiţiile legii, şi pe aceea de a controla activitatea personalului din cadrul Direcţiei generale şi aplica sancţiuni disciplinare acestui personal.

Pe de altă parte, dreptul de a aplica sancţiunea disciplinară, ca şi dreptul de a controla salariatul din perspectiva îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, prevăzute de art. 40 lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 sunt drepturi ale angajatorului exclusiv în raporturile acestuia cu salariatul. Pentru persoana fizică desemnată să acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice (şi care a dobândit astfel, conform art. 14 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, calitatea de angajator), acestea nu sunt drepturi, cu atât mai puţin unele de care să poată dispune în mod discreţionar, ci, dimpotrivă, obligaţii corespunzătoare propriilor atribuţii de serviciu izvorâte din prerogativa disciplinară de care dispune potrivit legii.

Ca atare, în condiţiile în care cunoştea că inculpatele J. şi I. nu se prezentau la serviciu şi nu prestau niciun fel de activităţi, însă încasau lunar drepturi salariale, împrejurare ce se circumscria în mod evident dispoziţiilor art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, fiind o nerespectare gravă şi cu caracter repetat a atribuţiilor de serviciu ce le reveneau în calitate de salariat, erau îndeplinite toate exigenţele legii ca inculpata A. să acţioneze, să iasă din pasivitate, având obligaţia să-şi exercite prerogativa disciplinară şi să demareze complexul de activităţi care presupunea efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi în final, aplicarea unei sancţiuni. Aceste obligaţii, determinabile la nivel normativ, avându-şi izvorul în dispoziţiile art. 247 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, erau cunoscute de către inculpată şi le-a şi exercitat chiar în ceea ce o priveşte pe I. în ianuarie 2013, prin emiterea Dispoziţiei nr. x din 22 ianuarie 2013, acesteia aplicându-i-se sancţiunea avertismentului scris, întrucât la 17.01.2013, ora 12, "nu a fost găsită la serviciu, părăsind locul de muncă fără să anunţe şeful ierarhic superior, înainte de terminarea programului de lucru", dispunându-se în acelaşi timp ca aceasta să fie pontată şi plătită doar pentru cele 3 ore lucrate.

În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. din 1969, aşa cum aceasta a fost reconfigurată în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Astfel, inculpata A., director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, funcţie ce îi conferea calitatea de angajator potrivit art. 14 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (astfel cum s-a dezvoltat anterior la pct. I. c) al prezentei hotărâri), în exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de lege, cu ştiinţă, deşi erau îndeplinite condiţiile legale pentru a interveni, nu a întreprins niciun demers la care era obligată în baza prerogativei disciplinare de care dispunea, potrivit art. 247 alin. (1) rap. la art. 40 alin. (1) lit. d), e) din Legea nr. 53/2003 coroborat şi cu art. 21 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J. Teleorman nr. 58/30.12.2004, menţinând în acest fel ca angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, pe inculpatele J. (pe o durată de aproximativ 5 ani, 2008-2013) şi I. (pe o durată de aproximativ 2 ani, 2008 - 2010) perioadă pe parcursul căreia acestea au încasat drepturi salariale, iar în carnetul de muncă s-a operat vechimea în muncă, deşi nu se prezentau la locul de muncă şi nu prestau niciuna din activităţile la care erau obligate prin contractul individual de muncă şi fişa postului. Totodată, inculpata, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi prin încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile în care se obţine vechimea în muncă, respectiv art. 16 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a emis dispoziţii de promovare a inculpatelor în funcţii ca urmare a împlinirii vechimii în muncă, a semnat rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora, prin care s-a creat aparenţa că s-au prezentat la locul de muncă, toate aceste acte conducând, de asemenea, atât la obţinerea vechimii în muncă, cât şi la drepturi salariale suplimentare. În cauză există legătură de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile inculpatei şi prejudiciul cauzat părţii civile, constând în drepturile salariale plătite inculpatelor J. şi I., întrucât prin îndeplinirea tuturor formalităţilor care creau aparenţa prezenţei la serviciu şi prestării activităţii de către cele două angajate s-au realizat premisele plăţii total necuvenite a drepturilor salariale. De asemenea, prin neluarea măsurilor impuse de obligaţiile de serviciu, de sancţionare disciplinară pentru o faptă de o gravitate deosebită care atrăgea, conform art. 61 şi art. 248 (fost 264) din Legea nr. 53/2003, chiar concedierea, s-a perpetuat această situaţie, care a permis acordarea de către partea civilă a drepturilor salariale pentru cele două angajate, în condiţiile în care acestea nu erau datorate, întrucât nu constituiau o contravaloare a muncii prestate. În acest fel, inculpata I. a beneficiat de avantaje patrimoniale necuvenite, constând în plata drepturilor salariale în cuantum de 23.445 RON, iar inculpata J. în cuantum de 60.206 RON precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Nici cealaltă critică, prin care s-a invocat greşita încadrare juridică dată faptelor, susţinându-se că acestea nu s-ar circumscrie infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969 şi fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. de la 1969, ci unei unice infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. din 1969, nu este fondată. În esenţă, apărarea a învederat că inculpatei A. i se impută că, în calitatea sa de director executiv la D.G.A.S.P.C Teleorman, a aprobat acte întocmite de alţi funcţionari, a emis dispoziţii prin care a soluţionat anumite situaţii de fapt, iar acestea reprezintă acte de rezolvare, de conducere, total distincte de cele de întocmire, ulterioare lor, ceea ce atrage concluzia că faptele s-ar circumscrie, în mod exclusiv, infracţiunii de abuz în serviciu.

Înalta Curte constată că distincţia făcută în doctrină, invocată şi de către apărare, nu este incidentă în raport cu situaţia de fapt din prezenta cauză. Astfel, în doctrină s-a susţinut că "trebuie deosebite modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu, în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul constatării înscrisurilor. În această din urmă modalitate trebuie să se facă deosebire între întocmirea înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie dată, statuare judiciară, etc.) care a precedat şi a determinat întocmirea înscrisului; falsul intelectual priveşte întocmirea înscrisului, nu şi rezolvarea care îl precede. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare, atunci va exista infracţiunea de abuz în serviciu sau de represiune nedreaptă" (Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale C. pen. român, ed. a II-a, fila x).

Astfel cum în mod corect a arătat şi prima instanţă semnarea, avizarea înscrisurilor despre care inculpata A. cunoştea că nu cuprind date reale (întrucât atestau prezenţa inculpatelor I. şi J. la locul de muncă şi performanţele lor profesionale), sunt ulterioare întocmirii acestora, nefiind deci vorba despre o dispoziţie anterioară de rezolvare a unei situaţii de fapt care a determinat întocmirea acestor înscrisuri necorespunzătoare adevărului şi care să se circumscrie exclusiv infracţiunii de abuz în serviciu. Întregul conţinut al actelor este plăsmuit, prin atestarea unor împrejurări neconforme cu realitatea, iar semnarea sau avizarea lor ulterioară de către inculpată constituia un act de definitivare a conţinutului acestor înscrisuri. În acest fel, actele false au produs şi consecinţe juridice ulterioare, constând în crearea aparenţei privind prezenţa la locul de muncă, plata unor drepturi salariale majorate ca urmare a trecerii într-o altă treaptă de vechime în muncă (împrejurări ce determină, astfel cum s-a arătat anterior şi elementele constitutive ale abuzului în serviciu). Cu alte cuvinte, încălcarea legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv ale art. 16 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, se fundamentează pe acte cu un conţinut fictiv, pe care inculpata le-a şi semnat, tocmai pentru a crea aparenţa îndeplinirii exigenţelor legale.

În cauză, prin faptele inculpatei A. s-a adus atingere atât relaţiilor de serviciu cât şi celor care afectează încrederea în conţinutul unor înscrisuri oficiale, astfel că încadrarea juridică stabilită de către instanţa de fond, în două infracţiuni distincte, prin reţinerea atât a abuzului în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. de la 1969 cât şi a falsului intelectual, prevăzut de art. 289 din C. pen. de la 1969, este corectă.

Un alt motiv de apel vizează solicitarea de a se constata nulitatea absolută a contractelor de muncă încheiate de către inculpatele J. şi I. S-a susţinut că aceste contracte au avut la baza încheierii lor o cauză ilicită, întrucât încă de la început s-a agreat ca una dintre părţi, respectiv angajatul, să nu îşi respecte obligaţia contractuală pentru care era plătit. Un contract nul nu poate genera pentru angajator posibilitatea de a-şi exercita atributele de sancţionare disciplinară, având în vedere că acesta este inexistent din punct de vedere juridic. Ca atare, s-a arătat că fapta inculpatei de a nu-şi exercita atributul sancţionării cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă nu este prevăzută de legea penală, împrejurare ce generează şi lipsa caracterului penal al faptei de fals intelectual, întrucât doar contractul valid ar fi putut constitui baza juridică pentru întocmirea unor înscrisuri care să aibă efecte juridice în privinţa carierei celor două angajate.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că apărarea porneşte de la o premisă eronată. În fapt, contractele de muncă au produs toate efectele prevăzute de lege pe o perioadă îndelungată de timp, au creat drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, angajat-angajator, au condus la încasarea unor drepturi salariale necuvenite întrucât nu erau echivalentul muncii prestate, au determinat vechimea în muncă precum şi toate beneficiile legale ce decurg din calitatea de salariat.

Apărarea formulată nu este nici una utilă în cauză, în esenţă, susţinându-se că inculpata A. a permis perpetuarea unor nelegalităţi cu motivarea că nu ar fi avut nicio obligaţie legală, întrucât contractele nu produceau efecte juridice, fără însă a explica de ce a dispus toate celelalte măsuri (achitarea drepturilor salariale, promovare, etc.), în temeiul acestor contracte despre care se afirmă că ar fi fost nule absolut. Criticile sunt, în mod evident, nefondate, neputând fi primite.

În fine, cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat de către apărare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de fals intelectual, invocându-se incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi susţinându-se că termenul de prescripţie începe să curgă de la data primului act, respectiv din anul 2008.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că decizia invocată nu are aplicabilitate în cauză. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019 a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea art. 174 cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. proc. pen., s-a stabilit că prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit. Or, aşa cum rezultă, atât din dispozitiv, cât şi din considerente, aceasta nu are în vedere infracţiunile de pericol, cum este infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată inculpata A., ci doar infracţiunile de rezultat caracterizate printr-o singură acţiune, urmată de producerea unei pagube sau realizarea unui folos pe o perioadă de timp.

Verificând în concret situaţia apelantei inculpate A. în raport cu infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani închisoarea, se reţine că termenul general de prescripţie a răspunderii penale este cel prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. din 1969, respectiv 5 ani. În cauză, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în majoritate, constată că în sarcina inculpatei s-a reţinut o pluralitate de acţiuni, deşi acestea nu se reflectă şi în încadrarea juridică stabilită de prima instanţă. Principul non reformatio in pejus, reglementat expres în dispoziţiile art. 418 alin. (1) din C. proc. pen. (apelul parchetului nevizând-o şi pe inculpata A.), împiedică instanţa de apel să reformeze hotărârea sub acest aspect. Însă, în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie, instanţa nu poate ignora această pluralitate de acte, astfel că, potrivit art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1969 termenul de prescripţie a răspunderii penale va curge de la data ultimei acţiuni. În raport cu actele falsificate la datele arătate anterior, ultimul act falsificat semnat de către apelanta inculpată A. este raportul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale inculpatei J., întocmit fictiv de către inculpatul H. pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 31.12.2013,. Prin raportare chiar la ultima dată menţionată ca perioadă supusă evaluării, data de 31.12.2013 (în condiţiile în care actul nu este datat) instanţa de apel, în majoritate constată că termenul de prescripţie a răspunderii penale nu este îndeplinit.

Astfel, data începerii curgerii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale fiind de la 31 decembrie 2013, termenul de 5 ani, prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. de la 1969 se putea împlini la 30 decembrie 2018, dacă nu ar fi fost întrerupt, prin aducerea la cunoştinţă în prezenţa apărătorului la data de 11 iulie 2014 a continuării urmăririi penale faţă de suspecta A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuată prev. de art. 47 din noul C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic, art. 5 din noul C. pen., prin ordonanţa din 9 iulie 2014, (proces-verbal aflat la dosar).

Procesul-verbal din 11 iulie 2014 de aducere la cunoştinţă a continuării urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate, a fost semnat de suspectă şi avocat, fiind făcută şi menţiunea olografă că suspecta A. a primit un exemplar al procesului-verbal, astfel încât este îndeplinită exigenţa actului procedural al aducerii la cunoştinţă suspectei cu privire la măsura procesuală a continuării urmăririi penale, aşa încât aceasta a aflat de conţinutul măsurii şi i s-a comunicat procesul-verbal, dată la care termenul de prescripţie generală pentru infracţiunea de fals intelectual a fost întrerupt, începând să curgă un nou termen de prescripţie de 5 ani.

Ulterior, au avut loc alte întreruperi ale cursului prescripţiei prin îndeplinirea altor acte de procedură ce au fost comunicate inculpatei în cursul urmăririi penale. Astfel, prin ordonanţa din 11 iulie 2014 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., respectiv de instigare la fals intelectual în formă continuară prev. de art. 47 din noul C. pen., rap. la art. 321 alin. (1) din noul C. pen. cu aplic, art. 35 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic, art. 5 din noul C. pen. Prin procesul-verbal din 11 iulie 2014 i s-a adus la cunoştinţă inculpatei A., în prezenţa apărătorului măsura procesuală a punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile mai sus arătate, act semnat de aceasta, apărător şi procuror.

Prin ordonanţa din 15.03.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale dar şi schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata A., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., respectiv de fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. Prin procesul-verbal de la 21 martie 2016 s-a adus la cunoştinţa inculpatei măsurile dispuse prin ordonanţa din 15 martie 2016, acesta fiind semnat de procuror, inculpată şi apărătorul acesteia, existând şi menţiunea primirii unui exemplar, semnată de inculpată.

Prin ordonanţa din 3 iunie 2016 dată de procuror, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata A. din infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din vechiul C. pen. fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 din vechiul C. pen., fals intelectual prev. de art. 289 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen. Prin procesul-verbal din 8 iunie 2016 s-a adus la cunoştinţa inculpatei A. schimbarea încadrării juridice prin ordonanţa din 3 iunie 2016, acesta fiind semnat de procuror, inculpată şi apărător, procuror, primind şi un exemplar, menţiune făcută olograf şi semnată de inculpată.

Având în vedere că în cauză cursul termenului de prescripţie a fost succesiv întrerupt, potrivit dispoziţiilor art. 124 din C. pen. din 1969, pentru a opera prescripţia este necesar ca termenul de prescripţie să fie depăşit cu încă o dată, aşa încât termenul de prescripţie specială de 10 ani se împlineşte la 30 decembrie 2023, solicitarea de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen. fiind neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, având în vedere împrejurarea că a reţinut, în situaţia de fapt, momentul temporal al anului 2008 atunci când apelanta inculpată A. a luat la cunoştinţă de la martora AAA. că cele două angajate, inculpatele I. şi J., deşi erau încadrate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, acestea îşi desfăşurau efectiv activitatea în cadrul Organizaţiei de partid HHHH. Teleorman, acest moment temporal, se reflectă în soluţionarea laturii civile a cauzei, în sensul restrângerii obligaţiilor de plată de către apelanta inculpata A. la cuantumurile reţinute în situaţia în fapt.

Pe de altă parte, instanţa de apel constată că inculpata a fost obligată, în solidar, şi cu toţi ceilalţi inculpaţi care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru infracţiuni distincte de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu s-a reţinut în sarcina sa vreo formă de participaţie penală la faptele acestora. În mod evident nu poate opera solidaritatea inculpatei A. cu inculpaţii E. şi C., inculpata neputând fi obligată la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională a celor doi.

Şi din această perspectivă modalitatea de soluţionare a laturii civile nu este corectă, astfel că toate aceste aspecte conduc la o rejudecare a acţiunii civile exercitată de către partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman.

Ca atare, în ceea ce priveşte latura civilă, apelul este fondat, urmând ca ansamblul acţiunii civile să fie analizat într-un capitol distinct, atât în privinţa apelantei inculpate, cât şi în ceea ce-l priveşte pe apelantul inculpat K. (în sarcina căruia s-a reţinut forma de participaţie a instigării) şi, prin extinderea efectului apelului apelantei inculpate, şi în privinţa intimatei I.

10. Referitor la apelul declarat de apelantul intimat inculpat K. împotriva sentinţei atacate:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reaminteşte că au fost examinate motivele de apel invocate de către apelantul intimat inculpat K., prin apărători, cu privire la nelegala compunere a completului de la primă instanţă, prin nedesemnarea acestuia ca şi complet specializat în judecarea infracţiunilor de corupţie şi a modului de numire în complet a unuia dintre judecători, precum şi cel privind extinderea acuzaţiei adusă inculpatei A. prin reţinerea încălcării şi altor dispoziţii din legislaţia primară şi cea secundară decât cele menţionate în actul de sesizare (I. pct. a.1, a.2. şi pct. b. al prezentei decizii).

Totodată, prealabil analizării motivelor de apel ale inculpatului K. privind greşita condamnare, din perspectiva insuficienţei mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de control judiciar constată ca fiind fondate criticile apelantului inculpat privind inserarea în motivarea sentinţei penale a unor argumente de ordin sociologic, precum şi a unor aspecte de ordin interogativ, motiv pentru care aceste considerente nu vor fi avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate în propria analiză ce urmează a fi efectuată în continuare cu privire la ansamblul probator administrat în cauză. De altfel, contrar susţinerilor apărării, aceste aprecieri nu au constituit argumente pe care s-a întemeiat în mod esenţial prima instanţă în pronunţarea soluţiei de condamnare a apelantului intimat inculpat K. cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. 1969. Hotărârea apelată este amplu motivată iar concluzia este fundamentată pe probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti, susţinerea apărării că aceasta este rezultatul unor raţionamente care exced dispoziţiilor legale, neputând fi primită.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că, în sarcina inculpatului K. s-a reţinut că, prin influenţa pe care o avea în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman şi, respectiv, de preşedinte al Organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, a determinat-o pe inculpata A., director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, să-şi încalce atribuţiile de serviciu, privind menţinerea în funcţie, în calitate de angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, a inculpatelor J. şi I., deşi cunoştea faptul că cele două angajate îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman, fapte de natură să aducă acestora avantaje patrimoniale necuvenite, respectiv plata drepturilor salariale, în cuantum total de 91.362 RON (59.057 RON pentru J. în perioada 07.07.2006 - 18.12.2012, respectiv 32.305 RON pentru I. în perioada 07.07.2006 - 06.12.2010), precum şi operarea în carnetul de muncă a vechimii în muncă corespunzătoare.

Procedând la evaluarea tuturor probelor administrate în cauză, după cum se va expune în mod detaliat în cele ce urmează, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta, astfel cum a fost reţinută, există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul K., iar criticile acestuia, prin apărători, referitoare la lipsa de suport probator a soluţiei de condamnare sunt nefondate.

În primul rând, instanţa de apel reţine că nu este contestat de către apărare faptul că inculpatele J. şi I. erau angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, încasau lunar salariul de la această instituţie, însă acestea nu s-au prezentat la locul de muncă. Instanţa de fond a făcut o analiză în detaliu a amplului probatoriu care susţine această concluzie, analiză ce nu se impune a fi reluată, fiind însuşită şi de instanţa de apel, în majoritate, în condiţiile în care nu se formulează critici sub acest aspect.

Ca atare, instanţa de control judiciar, în majoritate va porni de la această împrejurare neconstatată, urmând a analiza probele care susţin implicarea inculpatului în raport cu situaţia de fapt descrisă anterior, în cazul inculpatei A.

Prin apărările formulate în cauză, inculpatul K. a negat cunoaşterea situaţiei celor două inculpate J. şi I., dar şi faptul că ar fi avut vreo discuţie cu inculpata A. cu privire la acestea, recunoscând însă existenţa unor întâlniri cu inculpata I., anterioare angajării sale în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, în cadrul cărora s-a abordat problema unei colaborări a acesteia cu partidul pe probleme de comunicare.

Astfel, în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul K. a arătat că: "Am înţeles acuzaţiile ce mi-au fost aduse prin rechizitoriu le resping categoric deoarece mă consider nevinovat. În perioada 2006 - 2012 îndeplineam atât funcţiile de preşedinte al CJ Teleorman, cât şi de preşedinte la Organizaţia Judeţeană de Partid HHHH. În perioada ce interesează cauza precizez că nu a existat nicio relaţie privilegiată cu numitele J. şi I.. Pe J. o cunoşteam dinainte de anul 2004, în contextul relaţiilor de partid în sensul că aceasta era la un birou parlamentar. Pe I. am cunoscut-o la un congres al partidului într-o activitate mai amplă, iar câţiva colegi eram împreună cu reprezentanţii mass-media din jud. Teleorman, aceasta fiind o discuţie informală. Din partea reprezentanţilor mass-media a venit o propunere în sensul că organizaţia judeţeană ar fi trebuit să aibă o mai bună relaţie în raporturile cu media, iar eu şi ceilalţi colegi le-am spus să ne sugereze anumite posibilităţi, idei. Această întâlnire a avut loc undeva în anul 2005, 2006, nu pot preciza exact. Reprezentanţii mass mediei au spus cred, în glumă, aceste sugestii pentru îmbunătăţirea comunicării "costă", iar eu am spus că nu avem bani pentru a face astfel de plăţi şi nici pentru a face angajări pe acest specific. La data respectivă, la nivelul unei organizaţii judeţene de partid nu exista o activitate specifică unei instituţii, adică să existe un anumit program de lucru, o organigramă. Ulterior nu ştiu dacă la CJ a venit d-na I. ca un fel de continuare, cred că la partid a venit aceasta ca să discutăm despre cum s-ar putea face o colaborare între partid şi presă. I. m-a întrebat dacă putem să realizăm o colaborare între d-na şi HHHH. în domeniul comunicării publice. Nu a fost o discuţie foarte lungă, eu i-am spus că dacă doreşte să fie angajată la partid eu nu fac angajări, face secretarul executiv, dar nu cred că se poate face angajarea. Iar dacă vrea să colaboreze voluntar cu partidul din partea noastră nu este nicio problemă. Ulterior, nu pot preciza o lună sau două, când am avut o şedinţă de birou permanent judeţean la sediul de partid, era seară, după ce s-a terminat şedinţa, era foarte multă lume, mulţi colegi din cadrul biroului permanent. La un moment dat d-na I. mi-a spus că trebuie să aibă un venit şi dacă se poate angaja la partid. Eu i-am spus că din câte ştiu că nu se poate angaja şi i-am recomandat să-şi caute loc de muncă, pentru că nu se poate baza pe partid pentru a avea venituri stabile. Eu nu i-am cerut d-nei I. să se angajeze la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi, în fapt, să rămână la partid, nici nu am vorbit cu cineva de la D.G.A.S.P.C. Teleorman pentru a fi angajată acolo d-na I. Nu am vorbit cu nicio altă persoană din nicio instituţie, nu am vorbit nici cu d-na A. şi nici cu d-nul E. cu privire la angajarea sau menţinerea în funcţie a celor două persoane. În rechizitoriu se pleacă de la premisa falsă că D.G.A.S.P.C. Teleorman ar fi fost în subordinea mea directă. Referitor la acuzaţia că aş fi determinat-o pe inculpata A. să menţină cele două persoane în funcţie inclusiv să se opereze ca vechime în muncă perioada în care în realitate şi-au desfăşurat activitatea la sediul judeţean al partidului, neg categoric o astfel de determinare sau influenţare. Precizez faptul că eu nu am ştiut că cele două angajate nu vin la serviciu, la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi nici nu mi-a adus nimeni la cunoştinţă, însă este adevărat că le vedeam pe acestea la sediul partidului când aveam biroul permanent, o dată de două ori pe lună. Cred de la J. am aflat că aceasta figura angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman, chiar în acea perioadă. Eu tuturor persoanelor care desfăşurau activitatea la sediul partidului le precizam că trebuie să aibă un serviciu, activitatea la partid bazându-se pe voluntariat. Şi despre I. în aceeaşi perioadă 2006 - 2012 am aflat că era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman. Precizez, că spre deosebire de actuala perioadă când inclusiv mass-media cunoaşte despre numitele J. şi I. la data respectivă, adică în perioada 2006 - 2012 nu erau persoane cunoscute, de notorietate publică nici măcar la nivelul oraşului Alexandria (...). Este greşită afirmaţia lui A. în sensul că discuta cu mine organigrama instituţiei D.G.A.S.P.C. Teleorman, aceasta fiind în competenţa Colegiului Director al respectivei instituţiei. Eu în calitate de preşedinte al CJ nu aveam cum să mă întâlnesc la o discuţie cu d-na director A. pentru a discuta organigrama sau rectificări bugetare, doar noi doi, deoarece pentru toate aceste chestiuni existau proceduri riguroase. Iar competenţa aparţinea Colegiului Director al D.G.A.S.P.C. Teleorman. În consecinţă neputând exista astfel de întâlniri cu doamna A. nu putea să fie discuţii legate de situaţia celor două persoane, astfel cum se afirmă de coinculpată. Eu am avut discuţii "pe hol", în CJ cu coinculpata A., deoarece eu nu obişnuiam să am acest tip de discuţii pe holurile clădirii în care se afla CJ Teleorman. Eu nu am determinat-o şi nici nu am cerut inculpatei A. să întocmească anumite documente legate de cele două persoane, întrucât pe de o parte, nu ştiam că cele două persoane nu se duceau la serviciu, iar pe de altă parte nici nu am cerut unui şef de instituţii să facă ceva ilegal sau împotriva voinţei lui".

Aceeaşi poziţie procesuală rezultă şi din declaraţia dată în faţa instanţei de apel, la data de 15 aprilie 2019, inculpatul K. arătând că:

"Nu este adevărat că în anul 2008 A. ar fi venit să discute cu mine despre situaţia celor două inculpate I. şi J.. Nici în anul 2009, categoric nu am avut asemenea discuţii. Nu am avut discuţii cu inculpata A. nici despre modificarea organigramei şi nici despre înfiinţarea biroului secretariat. Le cunosc pe inculpatele I. şi J. Doresc să menţionez modalitatea în care se desfăşura activitatea la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman în perioada respectivă. Fiind un partid aflat în opoziţie, la sediul respectiv nu se desfăşura o activitate de amploare, aşa cum poate s-ar crede. Sediul organizaţiei era într-un imobil, care avea mai multe încăperi şi unde se întrunea biroul permanent judeţean al partidului, o dată sau de două ori pe lună. La aceste întâlniri, participau aleşii din birou, care erau în număr de 27 - 28 de persoane, primari ai localităţilor din judeţ, alţi membri HHHH., precum şi voluntari. Întâlnirile aveau loc în afara orelor de program, de regulă sâmbătă. În mod excepţional au avut loc şi în timpul săptămânii, dar întotdeauna după programul de lucru. În afară de participarea la aceste întâlniri, eu nu mai mergeam la sediul partidului, pentru că nu aveam de ce. Pe numitele I. şi J. le-am văzut prezente la unele dintre aceste întâlniri. Cu privire la activitatea de la sediul Organizaţiei Judeţene de Partid HHHH., arăt că, din câte ştiu, secretarul executiv, numitul RRRRR., trecea pe acolo aproape zilnic. Nu ştiu dacă şi alte persoane mergeau acolo. La Organizaţia Judeţeană de Partid HHHH. nu existau angajaţi, nu există secretară. În afară de întâlnirile de mai sus, la Organizaţia Judeţeană de Partid HHHH. nu prea se întâmpla nimic. De altfel, era greu să ne întâlnim şi la cele două întâlniri ale biroului permanent judeţean, pentru că oamenii erau foarte speriaţi atunci. În perioada campaniilor electorale, la sediul partidului vin zeci de oameni, care se oferă ca voluntari, în general membri de partid tineri pentru a ajuta la campania electorală. Nu ştiu de ce inculpatele I. şi J. veneau să participe la întâlnirile biroului permanent judeţean. Astfel cum am mai spus, la aceste întâlniri participau tot felul de alte persoane care sprijineau partidul. Eu sper că I. şi J. erau membre ale HHHH. la acel moment, dar nu ştiu de ce participau la şedinţe".

Apărarea apelantului inculpat este infirmată de declaraţiile constante ale inculpatelor A. şi I., care se coroborează şi cu celelalte mijloace de probă, după cum se va arăta în continuare în considerentele prezentei decizii, din care rezultă că hotărârea de a le menţine pe cele două angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman i-a aparţinut şi a determinat-o să acţioneze în acest scop pe inculpata A., director executiv în cadrul Direcţiei.

Analizând acest material probator care susţine concluzia că a existat o acţiune de determinare a inculpatei A. concretizată în solicitarea inculpatului K. de a le menţine în funcţie pe J. şi I., Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, reţine următoarele:

Fiind audiată în cursul urmăririi penale, inculpata A. a arătat:

"După angajarea în funcţia de şef Serviciu Resurse Umane a lui AAA. am început să lucrăm la pregătirea organigramei D.G.A.S.P.C. mai exact în anul 2008, nu reţin luna, şi cu acea ocazie aceasta mi-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman există două persoane angajate, respectiv J. şi I., dar care în fapt nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman ci lucrează la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. (...)

I-am cerut lui AAA. să le cheme pe J. şi I. la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman pentru a discuta cu acestea, după ce au venit le-am invitat la mine în birou şi le-am întrebat pe acestea de ce nu se prezintă la sediul D.G.A.S.P.C Teleorman, având în vedere că în dosarele acestora de personal existau fişe cu atribuţii de serviciu care erau semnate spre luare la cunoştinţă de către acestea, precum şi fişe de evaluare a activităţii celor două, atât I. cât şi J. mi-au spus că, de către preşedintele HHHH. Teleorman care era şi preşedintele CJ Teleorman la acea perioadă (K.), li s-a spus că vor fi angajate pe diferite funcţii la D.G.A.S.P.C Teleorman însă vor lucra în fapt la sediul HHHH. Teleorman până la data la care se va reuşi angajarea lor definitiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, fapt care însă nu s-a petrecut până la plecarea celor două din cadrul D.G.A.S.P.C.

După ce am avut discuţia menţionată mai sus cu cele două angajate am mers la CJ Teleorman şi am purtat o discuţie cu preşedintele K. pe care l-am informat cu privire la faptul că I. şi J. sunt angajate în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman şi salarizate din bugetul acestei instituţii, dar că lucrează în fapt la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman şi i-am precizat totodată că am descoperit acest aspect în anul 2008 când de altfel l-am şi informat.

Menţionez că preşedintele CJ Teleorman nu mi-a indicat o perioadă în care urma să rezolve ca cele două angajate să nu mai figureze pe statul de funcţii al D.G.A.S.P.C. Teleorman, însă având în vedere relaţia mea de subordonare către conducerea CJ Teleorman, am considerat că această situaţie nu va mai continua mult şi va fi rezolvată, cererea preşedintelui CJ Teleorman de a le menţine pe cele două în funcţiile în care erau angajate la D.G.A.S.P.C Teleorman în condiţiile menţionate fiind interpretată de mine ca o sarcină de serviciu.

După ce am revenit la instituţie i-am adus la cunoştinţă şi lui AAA. aspectele pe care le-am menţionat mai sus.

(...) Şi în anul 2009 după ce am constatat că situaţia privitoare la angajatele J. şi I. s-a menţinut am mers din nou la preşedintele CJ Teleorman şi l-am informat din nou în legătură cu această situaţie.

Menţionez faptul că în urma modificării legislaţiei în anul 2009, respectiv în cursul lunii iulie, de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici mi s-a cerut ca funcţiile contractuale din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman să fie transformate în funcţii publice.

G., soţia preşedintelui CJ Teleorman, să rămână încadrat cu personal contractual.

Precizez că discuţia referitoare la organigramă am avut-o cu preşedintele CJ Teleorman în luna iulie 2009, înainte de a se aproba organigrama.

În perioada septembrie- octombrie 2010, nu reţin exact, am fost sunată de către MMMM. care mi-a spus să o chem pe I. la serviciu. L-am întrebat pe acesta de ce să o chem numai pe aceasta nu şi pe J. şi mi s-a răspuns că de J. mai este nevoie la sediul HHHH. Teleorman şi că vor rezolva şi problema acesteia fără să-mi dea alte explicaţii.

Împrejurări similare rezultă şi din declaraţia inculpatei din cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond:

"mi-a spus că are cunoştinţă despre situaţie că va rezolva situaţia în cel mai scurt timp, în sensul că în cel mai scurt timp le va angaja la organizaţia HHHH. Teleorman" dar şi din procesul-verbal de confruntare efectuată de prima instanţă la termenul din 21.03.2018 dintre aceasta şi inculpatul K.:

"Inculpatul K., direct şi personal, mi-a cerut într-o discuţie să le menţin pe funcţiile respective în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman pe cele două persoane până când le va rezolva problema. Am făcut acest lucru când i-am adus la cunoştinţă inculpatului situaţia celor două se întâmpla în anul 2008, când la rândul meu am fost informată de şefa personalului AAA. De faţă la această discuţie între mine şi K. nu a mai fost prezentă nicio persoană. Această discuţie a avut loc în cabinetul de preşedinte la CJ al domnului K. Începând cu 2009 până în 2010 am mai adus şi alte discuţii, cred că 3 sau 4, în legătură cu situaţia celor două cu K. şi de fiecare dată îmi spunea să am răbdare că situaţia va fi rezolvată, iar, la ultima discuţie, mi-a spus că să-i pun la muncă pe ceilalţi angajaţi, care erau în nr. de 800, că sunt destui care stau degeaba, deci numai trebuie să insist cu privire la situaţia celor două persoane. Toate aceste 3 sau 4 discuţii le-am avut pe holul de la ieşirea din sala de şedinţe a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă".

În acest context, se impune precizarea că susţinerea apărării privind greşita interpretare a răspunsurilor date cu ocazia confruntării, nu poate fi primită. Este adevărat că, inculpata A. a arătat că "inculpatul K. nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea în funcţie a celor două persoane", însă, în acelaşi timp, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, a susţinut că inculpatul, direct şi personal, i-a cerut să le menţină pe funcţii pe J. şi I.. Recunoaşterea de către inculpata A. a faptului că nu au existat constrângeri sau presiuni asupra sa nu prezintă relevanţă din perspectiva acuzaţiei penale adusă inculpatului, întrucât atât rechizitoriul cât şi hotărârea instanţei de fond au în vedere forma simplă a instigării, în cazul căreia nu sunt necesare rugăminţi, presiuni, ameninţări sau alte forme de constrângere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că împrejurările de fapt rezultate din declaraţiile inculpatei A. cu referire la cele învederate de inculpatul K. cu prilejul discuţiei în cadrul căreia i s-a solicitat menţinerea în funcţie a celor două angajate sunt confirmate chiar de către persoana beneficiară a acestei intervenţii, respectiv de inculpata I., din ale cărei depoziţii reiese, în mod clar, faptul că inculpatul este cel care a conceput întreaga activitate infracţională, implicându-se în rezolvarea situaţiei şi în găsirea soluţiei pentru a putea beneficia de un venit lunar, în timp ce lucra pentru partid.

În ceea ce o priveşte pe inculpata I., apărarea apelantului inculpat a contestat folosirea declaraţiilor acesteia, invocând faptul că judecarea cauzei a fost făcută în procedură simplificată. Înalta Curte reţine că motivul susţinut nu constituie temei legal pentru înlăturarea depoziţiilor inculpatei, şi, pe de altă parte, constată că nici nu se poate reţine existenţa unui interes procesual al inculpatei I. în susţinerea vinovăţiei inculpatului K., în condiţiile în care acuzaţia adusă acesteia este diferită şi fără legătură cu cea formulată împotriva inculpatului. Astfel, în sarcina inculpatei s-a reţinut de către prima instanţă că a oferit ajutor autorilor infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual prin faptul că, deşi era angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi era obligată a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, în realitate inculpata şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Organizaţiei Judeţene Teleorman a HHHH., ajutorul dat constând în semnarea înscrisurilor ce îi atestau, indirect, prezenţa la D.G.A.S.P.C., prin aceasta contribuind, mediat, la comiterea faptelor de către autori.

De asemenea, contrar susţinerilor apărării, se constată că inculpata I. a avut o poziţie procesuală constantă, iar elementele esenţiale relatate de aceasta şi cu relevanţă în prezenta cauză se regăsesc în toate declaraţiile sale.

Astfel, încă din prima declaraţie, când a fost ascultată în calitate de martor în legătură cu angajarea sa în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, aceasta a arătat că: sunt ziarist de profesie şi începând cu primăvara anului 2006, nu reţin data şi luna, mi-am desfăşurat activitatea efectiv în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman mai exact a biroului de presă al acestei organizaţii politice unde am condus şi coordonat efectiv activitatea de presă a biroului. Nu cunosc cu exactitate motivul pentru care s-a recurs la această soluţie însă datorită faptului că nu am putut fi remunerată de la organizaţia politică la care mi-am desfăşurat activitatea, preşedintele organizaţiei judeţene Teleorman din acea perioadă, K., care deţinea şi funcţia de preşedinte al C.J. Teleorman a luat hotărârea ca pentru o perioadă temporară, până se va găsi o soluţie de angajare efectivă a mea în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman, să fiu angajată în funcţia de referent în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie ce se afla în competenţa şi subordinea C.J. Teleorman. Mi s-a spus, după cum am precizat că această situaţie va fi temporară (angajarea în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman), însă eu am continuat să-mi desfăşor în fapt activitatea în cadrul biroului de presă al HHHH. Teleorman, până în iarna anului 2010. (...)

Mai fac precizarea că, în cursul unor discuţii pe care le-am avut cu directorul D.G.A.S.P.C. A. în perioada în care am fost angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman dar nu am lucrat efectiv acolo, aceasta m-a chemat atât pe mine cât şi pe J. în biroul acesteia de la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi ne-a spus că urmează şi trebuie să găsească o formulă pentru a ne prezenta şi la serviciu la D.G.A.S.P.C. Teleorman, însă nu s-a putut realiza acest lucru".

Ulterior, în declaraţia dată în calitate de suspect, inculpata I. a învederat următoarele:

"În anul 2006, nu reţin cu exactitate data şi luna, de către preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman K., mi s-a propus o colaborare, în sensul ca eu să lucrez la biroul de presă al organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, în funcţia de comunicator, unde urma să asigur relaţia organizaţiei politice menţionate cu mass-media.

Iniţial, o perioadă de aproximativ două sau trei luni, am lucrat la biroul de presă al organizaţiei menţionate fără să fiu remunerată în vreun fel, iar la un moment dat preşedintele organizaţiei HHHH. Teleorman, K., m-a întrebat dacă situaţia mea a fost rezolvată în vreun fel, în sensul dacă mi s-a făcut vreo formă de angajare, iar după ce i-am spus că nu s-a găsit o rezolvare a situaţiei mele, în sensul că nu am fost angajată, acesta mi-a spus să merg la D.G.A.S.P.C. Teleorman, pentru a fi angajată. Imediat a purtat o discuţie cu o persoană pe care nu mi-o amintesc, legată de încadrarea mea la D.G.A.S.P.C. Teleorman, după care mi-a spus că pentru moment, voi fi angajată la D.G.A.S.P.C. Teleorman, fără să îmi dea alte detalii, şi mi-a precizat că această situaţie va fi doar pentru moment, urmând probabil ca ulterior să fie găsită o altă soluţie pentru angajarea mea.

Având în vedere că şi pentru mine era o confuzie, nu ştiam dacă sunt angajata organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman sau a D.G.A.S.P.C., am întrebat persoanele care se aflau atunci în sediu, nu îmi amintesc numele acestora, ce este cu această direcţie şi mi s-a spus că nu prea este treaba mea, eu să fac ce mi se spune şi să nu mai comentez, că au ei grijă de ce trebuie să se întâmple.

Ulterior, am mers la D.G.A.S.P.C. Teleorman, am depus actele şi am susţinut un concurs pentru angajare, după care am fost angajată în cadrul acestei instituţii însă aşa cum fusese stabilit în urma discuţiei cu K., am continuat să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă, unde coordonam şi efectuam activitatea de presă.

Având în vedere faptul că nu lucram în fapt la D.G.A.S.P.C. Teleorman, ci la biroul de presă al organizaţiei HHHH. Teleorman, eram nemulţumită de această situaţie, pe care nu o înţelegeam şi cu care nici nu eram de acord însă eu o priveam mai degrabă ca pe un prejudiciu de imagine a preşedintelui HHHH. Teleorman şi nu ca pe un fapt penal.

Precizez că la scurt timp după angajarea mea la D.G.A.S.P.C. Teleorman, după ce A. a fost numită director general al acestei instituţii, m-a chemat atât pe mine cât şi pe J. la sediul D.G.A.S.P.C.

Teleorman, la ea în birou şi ne-a spus că ar fi bine să venim la serviciu, atât eu, cât şi J., care lucra de asemenea la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman.

(...) În ceea ce priveşte faptul că am lucrat la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman, la biroul de presă şi am fost plătită de la D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada 2006 - decembrie 2010, menţionez că această situaţie era probabil cunoscută şi de alte persoane din conducerea organizaţiei HHHH. Teleorman însă persoana care a luat această decizie şi a găsit această formulă care nu a fost cea mai fericită, a fost preşedintele organizaţiei K., care era singurul care şi-a asumat această decizie".

Împrejurarea că în această din urmă declaraţie a detaliat anumite aspecte relatate anterior în calitate de martor este firească, în condiţiile în care noua depoziţie viza acuzaţiile punctuale care i se aduceau, aceea de complicitate la abuz în serviciu şi la fals intelectual. De altfel, chiar la începutul declaraţiei aceasta a menţionat expres că aduce aceste completări "raportat la faptele reţinute în sarcina mea". Nu în ultimul rând, este de menţionat că discuţia avută cu inculpatul K., pe tema unei colaborări cu partidul pe probleme de comunicare este recunoscută şi de către acesta.

Aceleaşi aspecte de fapt rezultă şi din declaraţia dată de inculpată în faza de cercetare judecătorească în faţa primei instanţe.

Se constată, aşadar, că inculpata I. confirmă implicarea directă a inculpatului K. în rezolvarea problemei privind salarizarea sa pentru activitatea prestată în folosul Organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman. Totodată, aspectele pe care inculpata A. susţine că i le-a comunicat inculpatul în cadrul discuţiei vizând menţinerea în funcţie a celor două angajate, legate de imposibilitatea plăţii unui salariu de către partid, caracterul temporar al angajării la D.G.A.S.P.C. Teleorman coincid cu cele pe care beneficiara intervenţiei arată că le cunoaşte de la acelaşi inculpat şi că sunt cele care au justificat această soluţie. De asemenea, afirmaţiile inculpatei A. în sensul că le-a chemat pe cele două angajate, J. şi I., pentru a da explicaţii în legătură cu neprezentarea la serviciu este confirmată de aceasta din urmă, în toate declaraţiile sale. Întâlnirea nu este negată de J., astfel cum se susţine, inculpata arătând doar că nu îşi aminteşte să fi avut o discuţie cu A. cu privire la neprezentarea sa la serviciu.

Totodată, relevante, în contextul analizat, sunt şi declaraţiile martorei AAA., despre care inculpata A. susţine că este singura persoană căreia i-a relatat conţinutul discuţiilor avute cu inculpatul K. pe tema celor două angajate. Martora a menţionat că inculpata A. i-a spus că "cele două nu vin la serviciu, că Preşedintele Consiliului Judeţean K. a dispus angajarea acestora la D.G.A.S.P.C. Teleorman, că acesta are cunoştinţă că cele două nu vin la serviciu, că ele îşi desfăşoară activitatea la sediul HHHH. şi că s-a procedat la această modalitate de a fi angajate la direcţie pentru a fi plătite, pentru activitatea desfăşurată la partid, deoarece partidul nu avea bani să le plătească salariu" subliniind că "am realizat că situaţia privitoare la cele două angajate o depăşea chiar şi pe aceasta, deoarece aceasta se subordona întru totul oricărei dispoziţii verbale dată de Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman şi al Organizaţiei HHHH. Teleorman".

De asemenea, martora AAA. a confirmat în totalitate susţinerile inculpatei A. cu privire la modul de întocmire a organigramei pentru anul 2009, accentuând faptul că propunerile pe care le făcuse nu au fost acceptate la nivelul Consiliului Judeţean, iar modificările ce au fost aduse au vizat funcţiile în care au fost încadrate inculpata G. (soţia de la acel moment a inculpatului K.) dar şi inculpatele J. şi I. Astfel, martora arată următoarele:

"Referitor la împrejurările în care a fost înfiinţat Serviciul Secretariat, fac menţiunea că Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, a refuzat să mai dea aviz de funcţionare pentru funcţiile publice, ale D.G.A.S.P.C. Teleorman, atâta timp cât în cadrul serviciului care era implicat în derularea programelor cu fonduri europene, salariaţii nu aveau calitatea de funcţionari publici. Precizez că serviciul din care făcea parte G. şi Y., era implicat în derularea unui proiect cu fonduri europene, iar G. a refuzat să fie numită funcţionar public, pentru a nu da declaraţii de avere. Am aflat acest aspect de la directorul A. cu ocazia întocmirii organigramei, când aceasta mi-a spus că "şefu", referindu-se la K., nu vrea ca soţia sa să fie funcţionar public şi ca aceasta să dea declaraţie de avere. Îmi amintesc cu exactitate acest aspect, deoarece cu ocazia întocmirii organigramei, având în vedere dispoziţia legală din Legea nr. 188/99, care prevedea că numai personalul administrativ şi secretariatul nu are obligaţia de a ocupa funcţii publice, am întocmit mai multe variante de organigramă cu care directorul A. a mers la conducerea Consiliului Judeţean Teleorman, pentru aprobare şi cu toate că varianta proiectată de mine a fost ca G. să fie numită şef al serviciului administrativ care exista în organigramă, când s-a întors de la Consiliul Judeţean Teleorman, directorul A. a venit cu organigrama modificată în cadrul căreia se înfiinţase Serviciul Secretariat, care era format din G. şef serviciu, J. şi I. şi încă două salariate, QQQQ. care este arhivarul instituţiei şi în prezent, şi BB. care făcea în fapt activitatea de secretariat.

Înalta Curte constată, aşadar, că inculpata A. a avut o poziţie procesuală constantă cu privire la împrejurări care sunt confirmate şi de celelalte mijloace de probă, respectiv chiar de declaraţiile beneficiarei intervenţiei, inculpata I. şi ale martorei AAA., ceea ce conferă credibilitate susţinerilor sale. Totodată, nicio probă administrată în cauză nu a relevat existenţa vreunui interes personal în legătură cu cele două angajate, dimpotrivă, inculpata I. învederând faptul că aceasta a fost singura dintre persoanele aflate de-a lungul timpului la conducerea Direcţiei care le-a chemat şi le-a solicitat explicaţii în legătură cu lipsa de la locul de muncă. "În afară de d-na director A. niciuna din persoanele aflate la conducerea D.G.A.S.P.C. Teleorman anterior nu ne-a chemat pe mine şi pe J. pentru a cere explicaţii de ce nu ne prezentam la serviciu".

Un element obiectiv care vine să întărească concluzia că inculpata nu avea vreun interes personal direct în menţinerea în funcţie a celor două angajate sau în favorizarea acestor persoane şi că declaraţiile sale corespund adevărului îl reprezintă faptul că, după ce la nivelul partidului s-a găsit o rezolvare a situaţiei şi inculpata I. s-a prezentat la locul de muncă, inculpata A. a sancţionat-o disciplinar pentru absenţa de la serviciu iar pentru perioada în care a lipsit, aceasta nu a fost pontată. Astfel, prin adresa din 29 aprilie 2011, semnată de directorul general A., angajata I. era atenţionată asupra faptului că nu a prezentat niciun act care să justifice absenţa sa de la locul de muncă în perioada 27 - 29 aprilie 2011, motiv pentru care a fost pontată "absent nemotivat", urmând a fi sancţionată la următoarea abatere. Ulterior, la 22 ianuarie 2013, prin Dispoziţia nr. x, inculpata A. a dispus sancţionarea disciplinară, aplicând inculpatei I., sancţiunea avertismentului scris, întrucât la 17.01.2013, ora 12, "nu a fost găsită la serviciu, părăsind locul de muncă fără să anunţe şeful ierarhic superior, înainte de terminarea programului de lucru", dispunându-se, în acelaşi timp, ca aceasta să fie pontată şi plătită doar pentru cele 3 ore lucrate.

Contrar susţinerilor apărării, probatoriul confirmă că interesul pentru menţinerea ca angajate în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, instituţie de la care puteau obţine un salariu, aparţinea inculpatului K.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că inculpatele J. şi I. au desfăşurat o activitate cu caracter permanent în cadrul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, având un rol esenţial în activitatea curentă a acestei organizaţii, împrejurare ce rezultă din declaraţiile celor două inculpate, a inculpatului E., cât şi ale martorilor MMMM., NNNN. şi RRRRR.

Astfel, amploarea şi importanţa activităţii pe care o desfăşura la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman este descrisă chiar de către inculpata J.:

"am început să îmi continui activitatea la sediul organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, unde primeam diferite lucrări fie prin intermediul colegelor fie prin intermediul secretarului executiv al partidului. Multe din documentele redactate de mine erau transmise tot prin intermediul secretariatului executiv direct către organizaţiile locale iar alte documente care erau emise ca şi înscrisuri oficiale ale organizaţiei erau transmise spre a fi semnate de membrii din conducere partidului. Am continuat să îmi desfăşor activitatea la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman până în prezent chiar dacă în perioada iulie 2005 - decembrie 2013, am fost salariată la D.G.A.S.P.C. Teleorman. Precizez că în toată această perioadă chiar dacă nu am mers şi nu am lucrat la D.G.A.S.P.C. unde eram angajată, situaţia mea era cunoscută de către directorul acestei instituţii A., care, de asemenea mă cunoştea tot de la sediul organizaţiei de partid, deoarece şi aceasta a avut calitatea de membru al acestei organizaţii şi o perioadă a deţinut şi calitatea de consilier judeţean din partea acestui partid. Fac precizarea că în situaţia în care nu aş mai fi mers să lucrez la sediul organizaţiei HHHH. şi aş fi mers să lucrez la D.G.A.S.P.C. Teleorman, unde eram angajată, cred că acest aspect ar fi contat şi ar fi fost sesizat imediat la organizaţia de partid deoarece eu eram persoana cu cea mai mare experienţă în redactarea unor documente specifice organizaţiei, pe care eu le cunoşteam şi le făceam extrem de repede. Mai menţionez încă o dată că sunt cunoscută de persoanele din conducerea organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman, nu cunosc dacă situaţia mea privitoare la faptul că eram angajată la D.G.A.S.P.C. şi că lucram în fapt la sediul organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman era ştiută de către membrii conducerii organizaţiei judeţene a HHHH. Teleorman însă cred că în situaţia în care un alt angajat al D.G.A.S.P.C. Teleorman, nu ar fi mers la serviciu şi nu ar fi avut şi calitatea de angajat al partidului, nu i-ar fi fost permisă absenţa de la serviciu, de la D.G.A.S.P.C."

Activitatea desfăşurată de inculpată este confirmată şi de inculpatul E.: "Din perioada în care am deţinut funcţia de preşedinte al HHHH. Teleorman şi în care am activat în cadrul acestei organizaţii politice, am cunoscut-o pe J., care şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2000 la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH., unde redacta şi executa diferite lucrări şi unde îşi desfăşura activitatea zilnic, iar în perioada 2000 - 2004, aceasta a lucrat ca şi consilier la Cabinetul Senatorului de Teleorman JJJJ., care avea sediul din Alexandria tot în aceeaşi locaţie cu organizaţia Judeţeană HHHH. Teleorman, iar J. a continuat să lucreze tot în sediul HHHH. Teleorman, pentru Organizaţia Judeţeană Teleorman, unde de altfel, a continuat să lucreze şi după anul 2004 (...)" (declaraţie aflată la dosar).

Deopotrivă, inculpata I. a arătat că este de profesie ziarist şi, începând cu primăvara anului 2006, şi-a desfăşurat activitatea în cadrul biroului de presă al Organizaţiei HHHH. Teleorman, unde a condus şi coordonat efectiv activitatea de presă, fiind numită în funcţia de purtător de cuvânt.

Declaraţiile celor două inculpate se coroborează cu declaraţiile martorilor MMMM., NNNN. şi RRRRR. care au confirmat activitatea acestora la sediul organizaţiei HHHH., I. şi J. fiind percepute ca fiind singurele angajate:

- "am cunoscut-o pe J., respectiv ştiu că aceasta a lucrat în cadrul secretariatului acestei organizaţii judeţene de partid, şi o cunosc cred că din jurul anilor 2005 - 2006. Pe I. o cunosc din anul 2008 tot de la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman unde şi aceasta a lucrat cred că tot la secretariatul organizaţiei." - declaraţie martor MMMM.; "le cunosc pe J. şi I.. Pe J. o cunosc din anul 2000, iar pe I. o cunosc din toamna anului 2009. Pe J. am cunoscut-o şi am găsit-o la organizaţia HHHH. în anul 2008. Sunt membru de partid al HHHH. şi ocup o funcţie în cadrul organizaţiei locale, fiind vicepreşedinte. Cu această ocazie, am văzut-o pe J. că ţinea anumite evidenţe, senzaţia mea a fost că aceasta lucrează la secretariat. Din câte ţin minte, J. lucra singură în sediul organizaţiei HHHH. Teleorman. Eu nu îmi amintesc să fi văzut şi alte persoane. Pe I. am cunoscut-o în toamna anului 2009, cu ocazia alegerilor parlamentare. Obişnuiam ca după programul de lucru să merg la partid, participând voluntar la campania electorală şi în acest context am cunoscut-o pe I., care lucra la un birou. Impresia mea a fost că I. era angajată acolo. Nu am mai sesizat ca o altă persoană să lucreze acolo. Eu mergeam ca voluntar şi mai erau şi alte persoane care desfăşurau acelaşi gen de activităţi de voluntariat." - declaraţia aceluiaşi martor dată în faţa instanţei de apel.

- "le cunosc de asemenea atât pe numitele J. şi I., respectiv pe J. o cunosc din 1996, de la sediul organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman unde aceasta lucra şi desfăşura efectiv activităţi de secretariat. Pe I. am cunoscut-o ulterior, cred că în jurul anilor 2005 sau 2006, nu ştiu cu exactitate, însă am cunoscut-o tot la sediul HHHH. Teleorman unde aceasta lucra, o perioadă a deţinut funcţia de persoană care se ocupa de relaţia cu presa. Fac precizarea că atât pe J. cât şi pe I. le-am văzut ori de câte ori mergeam la sediul HHHH. Teleorman şi având în vedere că cele două erau în permanenţă şi lucrau la sediul organizaţiei menţionate am avut reprezentarea că acestea sunt angajate sub o anumită formă la organizaţia HHHH." - declaraţie martor NNNN.

- "le cunoşteam pe cele două doamne din mediul partidului în care acţionam la acea dată. Este adevărat că uneori apelam la J. la sediul partidului pentru a mă ajuta să tehnoredactez unele documente legale de partid. Eu o solicitam pe J. atunci când erau şedinţele Biroului Permanent Judeţean care putea fi o dată pe lună sau când era nevoie. J. tehnoredacta proiecte de hotărâri pe care eu le întocmeam"- declaraţie martor RRRRR.

Totodată, instanţa de apel, în majoritate, reţine faptul că, în cadrul organizaţiei HHHH. nu existau fonduri pentru plata unor drepturi salariale corespunzătoare activităţilor desfăşurate de inculpatele J. şi I. la partid. Împrejurările sunt confirmate de declaraţiile celor două inculpate, ale martorului RRRRR., dar şi ale inculpatului K.

În contextul probator expus anterior, apar în mod evident nesincere declaraţiile inculpatului K., care ocupa funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene a HHHH. Teleorman, în sensul că la sediul acestei organizaţii nu erau angajaţi, nu exista secretară, că se desfăşurau activităţi în afara orelor de program, o dată sau de două ori pe lună când se întrunea biroul permanent judeţean, că nu ştie motivul participării la şedinţe ale lui J. şi I., însă speră "că erau membre HHHH. la acel moment" şi că nu cunoaşte că la sediul HHHH. să fi fost nevoie de cele două inculpate.

Concluzia impusă de probatoriul anterior analizat este aceea că exista un interes al inculpatului K., în calitate de preşedinte al Organizaţiei judeţene HHHH. Teleorman, în menţinerea inculpatelor J. şi I. în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, pentru a putea fi remunerate de această instituţie, în condiţiile în care inculpatele nu erau plătite pentru activitatea prestată de acestea la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman. Prezenţa efectivă a celor două inculpate era necesară în vederea desfăşurării activităţilor curente ale organizaţiei de partid, pe care inculpatul K. o conducea, inculpata J. redactând toate documentele emise de această organizaţie, iar inculpata I., asigurând relaţia cu mass-media.

Deopotrivă, pe lângă existenţa interesului, instanţa de apel, în majoritate, apreciază relevantă şi influenţa pe care o avea inculpatul K. asupra inculpatei A. în contextul relaţiilor de subordonare dintre Consiliul Judeţean Teleorman şi D.G.A.S.P.C. Teleorman şi a funcţiei deţinute de inculpat, de preşedinte al Organizaţiei HHHH. Teleorman, probatoriul administrat sub acest aspect evidenţiind circumstanţele în care inculpata A. a acţionat. Aceste împrejurări nu pot fi ignorate în ansamblul situaţiei de fapt în care s-au produs evenimentele ce fac obiectul prezentei cauze, şi, totodată, acestea prezintă relevanţă şi din perspectiva stabilirii caracterului determinant al activităţii instigatorului asupra persoanei instigate.

Prin urmare, critica privind preocuparea primei instanţe în a demonstra influenţa preşedintelui Consiliului Judeţean asupra inculpatei şi a angajaţilor din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, care ar excede obiectului judecăţii, nu este fondată.

Inculpatul K. a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa penală atacată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma de participaţie penală a instigării. Instigarea constă în fapta de a determina cu intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană (instigatorul) a altei persoane (instigatul), să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, hotărâre pe care o transmite instigatului, acesta din urmă fiind cel care va comite fapta prevăzută de legea penală. Aşadar, determinarea presupune o operaţie de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală. Or, în analiza caracterului determinant al îndemnului adresat de instigator, instigatului în sensul comiterii faptei prevăzute de legea penală nu se poate face abstracţie de circumstanţele în care acesta a fost adresat şi de calitatea instigatorului.

Astfel cum s-a arătat anterior, inclusiv instanţa de apel, în majoritate va analiza aceste aspecte pentru a stabili circumstanţele în care s-au săvârşit faptele şi pentru a dovedi că, în raport cu autoritatea conferită de funcţiile deţinute de către inculpat, simplul îndemn a fost suficient pentru inculpata A. să acţioneze în sensul solicitat.

Referitor la relaţiile de subordonare dintre cele două instituţii mai sus arătate, din perspectivă normativă, instanţa de apel, în majoritate, reţine că potrivit art. 1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman este organizată şi funcţionează ca serviciu public de interes judeţean, cu personalitate juridică, în subordinea Consiliului Judeţean.

Totodată, potrivit art. 22 din acelaşi regulament, numirea, eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară a Directorului Executiv se fac la propunerea Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, prin hotărâre a Consiliului Judeţean.

Din dispoziţiile anterior menţionate rezultă că D.G.A.S.P.C. se afla în subordinea Consiliului Judeţean, condus în calitate de preşedinte de inculpatul K., acesta fiind cel care făcea propuneri pentru numirea, eliberarea din funcţii şi sancţionarea disciplinară a directorului executiv al acestei direcţii, respectiv inculpata A.

În contextul cauzei, declaraţiile martorilor şi inculpaţilor audiaţi pe parcursul procesului penal, au relevat că relaţia de subordonare existentă în drept se manifesta pregnant şi în fapt, astfel:

- "(...) instituţia (D.G.A.S.P.C.) se subordona Consiliului Judeţean" (declaraţia martorei OOOO.).

- "Fiind în subordinea Consiliului Judeţean preşedintele acestuia avea posibilitatea de a face numirile directorilor la D.G.A.S.P.C. Teleorman. Chiar, personal, domnul K. când a numit-o pe doamna A. ne-a prezentat-o tuturor angajaţilor.(...) Arăt că potrivit cadrului normativ existent numirea, revocarea şi sancţionarea directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman se făcea de către preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman (declaraţia martorei TTTT., inst. fond).

- "D.G.A.S.P.C. era o instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman" (declaraţia martorei PPPP.).

- "Referitor la organigramă, directorul A. mi-a spus că i-a prezentat Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, propunerea ca G. să fie numită şeful administrativ, dar acesta nu a fost de acord, motivând că soţia sa nu doreşte să fie şef peste măturători şi şoferi" "Am aflat acest aspect de la directorul A. cu ocazia întocmirii organigramei, când aceasta mi-a spus că "şefu", referindu-se la K. (...) (declaraţia martorei AAA.).

- "Consiliul Judeţean Teleorman avea în subordonare D.G.A.S.P.C. Teleorman şi asigura bugetul instituţiei (declaraţia martorei F.).

- "Eram în relaţii de subordonare ca director în raport cu Consiliul Judeţean şi potrivit dispoziţiilor legale puteam fi propusă la sancţiune de către preşedintele CJ, respectiv inculpatul K. (...) Această perpetuare a situaţiei am acceptat-o deoarece mă aflam în subordonarea CJ Teleorman şi am luat-o ca pe o sarcină de serviciu" (declaraţia inculpatei A. aflată la dosar instanţă fond).

- "(...) demisia a fost aprobată ulterior de către Preşedintele Consiliului Judeţean din aceea perioadă K., având în vedere că instituţia era subordonată Consiliului Judeţean (...)" (declaraţia dată de inculpatul E., în calitate de martor la 23.02.2016).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că între inculpata A. şi inculpatul K. exista o relaţie de subordonare şi pe linie politică. Inculpata A. era membru al HHHH. şi fost consilier judeţean din partea acestui partid anterior numirii sale în funcţia de director executiv.

Ascendentul deţinut de inculpatul K. faţă de inculpata A., pe linie instituţională şi politică, era o realitate faptică, fiind percepută în acest fel de inculpată:

"am aplicat pentru această funcţie, dar l-am informat şi pe domnul K. de intenţia de a candida pentru funcţia respectivă", "mă aflam în subordonarea C.J. Teleorman şi am luat-o ca pe o sarcină de serviciu" şi a constituit un factor determinant în activitatea de instigare, în acceptarea de către inculpata A. a solicitării inculpatului K. de a le menţine în funcţii la D.G.A.S.P.C. Teleorman pe cele două angajate. Sugestivă sub acest aspect este şi declaraţia martorei AAA. care a arătat că "în perioada în care am avut-o director pe A., am realizat că situaţia privitoare la cele două angajate o depăşea chiar şi pe aceasta, deoarece aceasta se subordona întru totul oricărei dispoziţii verbale dată de Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman şi al Organizaţiei HHHH. Teleorman (...) aceasta explicându-mi foarte clar situaţia în care se găsea atât ea, care era subordonată direct Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, cât şi cele două angajate", "(...) aceasta mi-a spus că "şefu", referindu-se la K. (...)

Această dublă relaţie de subordonare instituţională şi politică era notorie la nivelul angajaţilor de la D.G.A.S.P.C. Teleorman şi a determinat o reacţie de acceptare a situaţiei celor două inculpate despre care se cunoştea că lucrau efectiv la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman, probatoriul administrat în cauză dovedind faptul că această stare de fapt era grefată, în realitate, pe o stare de temere cu privire la posibilitatea pierderii locului de muncă, martorii invocând protecţia de care se bucurau inculpatele J. şi I. Relevante sub acest aspect sunt declaraţiile constante ale martorilor OOOO., AAA., KKKK., PPPP., FFF., TTTT. şi ale inculpaţilor F., B. şi H., care au învederat următoarele:

- "încă de la angajare mi s-a spus de către directorii instituţiei care le-au angajat că cele două angajate nu prea vor să vină la serviciu la D.G.A.S.P.C. Teleorman, în cadrul centrelor în care figurau angajate deoarece vor lucra la sediul organizaţiei HHHH. Teleorman. Menţionez că acest fapt era unanim cunoscut de către toţi angajaţii D.G.A.S.P.C. însă, având în vedere că instituţia se subordona Consiliului Judeţean Teleorman, însă atât această instituţie cât şi D.G.A.S.P.C. aveau conducători care aveau funcţii de conducere în cadrul partidului menţionat niciun angajat, nici şefii de serviciu în care figurau cele două, nici colegii de serviciu nu aveau curajul să ceară explicaţii privitoare la absenţa de la serviciu a celor două" (declaraţia martorei OOOO., dată în cursul urmăririi penale, la data de 31.03.2016); "am luat cunoştinţă de la directorii instituţiei despre faptul că cele două angajate vor lucra la sediul Organizaţiei HHHH. Teleorman şi că angajaţii nu aveau curaj să protesteze faţă de această situaţie" (declaraţia aceleiaşi martore din faţa instanţei de apel).

- "Având în vedere că mă subordonam în mod direct directorului general al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aceasta explicându-mi foarte clar situaţia în care se găsea atât ea, care era subordonată direct Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, cât şi cele două angajate, am înţeles că acesta era un subiect închis pentru mine, având în vedere că din experienţa pe care o aveam în instituţie, cunoşteam că în situaţia în care nu m-aş fi conformat dispoziţiilor directorului general sau cu atât mai mult ale Preşedintelui Consiliului Judeţean Teleorman, chiar dacă dispoziţiile erau verbale, în mod categoric mi-aş fi pierdut locul de muncă" (declaraţia martorei AAA.). "Se ştia că aceste două persoane lucrau la sediul HHHH. şi probabil că acesta este motivul pentru care nimeni nu reclama lipsa lor. Nimeni nu spunea nimic întrucât toată lumea considera că dl. preşedinte K. cunoştea de situaţie şi probabil că era dispoziţia dumnealui ca cele două persoane să lucreze la sediul HHHH. Teleorman. (...) Atâta timp cât nu comenta nimeni, cred că nu comentau de frică şi nu de dragul doamnelor J. şi I. Exista frica de a-şi pierde locul de muncă şi de eventuale repercusiuni. Nu mi s-a plâns nimeni, dar personal îmi era frică că aş putea să îmi pierd locul de muncă dacă încep să comentez sau să fac plângeri referitor la J. şi I. Împrejurarea că acestea lucrau la partid m-a determinat să cred că sunt susţinute de partidul respectiv, de conducerea partidului şi îmi era teamă. Îmi era teamă că oricui i se poate găsi un nod în papură şi putea fi dat afară de la serviciu" (declaraţia aceleiaşi martore din faţa instanţei de apel).

- "în rândul angajaţilor D.G.A.S.P.C. Teleorman exista o nemulţumire colectivă legată de faptul că cele două angajate, J. şi I., nu veneau la serviciu şi de către conducerea D.G.A.S.P.C. Teleorman le era tolerat acest lucru, iar celorlalţi angajaţi, care întârziau la serviciu sau aveau diferite probleme, le erau aplicate sancţiuni de către conducerea instituţiei (...) toţi directorii ocupau funcţiile de conducere fiind susţinuţi politic de către HHHH. Teleorman" (declaraţia martorei KKKK.); "Într-o situaţie în care am plecat de la serviciu cu 10 min. mai devreme, din dispoziţia d-nei A. am fost sancţionată cu 2 ore din salariu, deşi era de notorietate că anumite persoane nu veneau la serviciu. Eu am reproşat d-nei A. că în timp ce eu sunt sancţionată pentru 10 minute, iar alţii lipsesc zile întregi, nu au fost sancţionaţi, iar doamna A. mi-a spus: tăcerea e de aur" (declaraţia aceleiaşi martore, dosar instanţă).

"Aceste aspecte erau cunoscute de către toţi angajaţii D.G.A.S.P.C. care lucrau în sediul central şi de cele mai multe ori când unora dintre ei, pentru faptul că întârziau la serviciu le erau făcute observaţii de către şefii de serviciu, acestea comentau în cadrul instituţiei şi reproşau faptul că cele două nu vin deloc la serviciu şi nu li se întâmpla nimic (...). Despre cele două persoane se discuta şi era cunoscut de angajaţii instituţiei că în realitate au lucrat în cadrul organizaţiei HHHH. Teleorman chiar dacă figurau angajate la D.G.A.S.P.C., instituţie care se afla în subordinea Consiliului Judeţean Teleorman" (declaraţia martorei PPPP.).

- "din cadrul Direcţiei toată lumea ştia că cele două, deşi sunt plătite pe funcţii în cadrul direcţiei, în realitate nu lucrau, ci îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Această situaţie devenise atât de notorie încât era considerat aproape normal ca aceasta, ca şi I. să nu vină la serviciu şi să-şi încaseze salariul, deoarece se considera că cele două erau protejate având în vedere că lucrau la sediul Organizaţiei Judeţene a HHHH." (declaraţia martorului FFF. dosar instanţă fond).

- "toată lumea vorbea în instituţie că cele două sunt protejatele lui K. (...) Este adevărat că la urmărirea penală nu am făcut nicio afirmaţie în sensul că cele două ar fi fost protejate de preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman K., făcând numai afirmaţii în sensul că cele două ar fi protejatele directoarei A., însă explic acest lucru prin faptul că d-na A. le proteja tot prin prisma partidului şi protecţiei pe care le aveau de la domnul K.. Lucrând la sediul HHHH. Organizaţia judeţeană se subînţelegea că cele două erau protejate de către domnul K." (declaraţie martora TTTT., dosar instanţă fond).

- "În aceste condiţii am mers la directorul economic C. pentru a-i sesiza că eu nu le cunosc pe cele două angajate şi că nu le-am văzut pe acestea niciodată la serviciu. În momentul în care am mers la C. în birou şi am întrebat-o pe aceasta cine sunt cele două angajate iar aceasta a avut o reacţie uluitoare spunându-mi că "nu sunt eu cea care fac cărţile, să stau în banca mea dacă vreau să mai am serviciu şi bani să îmi cresc copiii, că nu este treaba mea cine sunt cele două", după care mi-a cerut să ies din biroul ei.). (...) Sunt convinsă că ameninţarea era reală şi în situaţia în care aş fi refuzat să întocmesc celor două angajate rapoartele de evaluare, cu siguranţă aş fi suferit repercusiuni, având în vedere că cele două lucrau la organizaţia HHHH. Teleorman, iar K. era preşedintele acelei organizaţii şi al

Consiliului Judeţean Teleorman" (declaraţia inculpatei F.).

- "Fac precizarea că am adus la cunoştinţă directorului C., care era şeful meu direct şi directorului A. faptul că angajata J. nu venea la serviciu, având în vedere că mi s-a cerut să întocmesc documentele menţionate, însă C. mi-a cerut să le întocmesc şi să nu comentez, deoarece J. era cunoscută ca fiind o persoană protejată de Consiliul Judeţean Teleorman şi mi s-a spus textual de către C., că, în situaţia în care nu întocmesc documentele menţionate, voi zbura din serviciu atât eu, cât şi aceasta ca director adjunct economic. (...) Doresc să precizez faptul că, atunci când am preluat funcţia de şef serviciu, având în vedere că această angajată nu se prezenta şi eu trebuia să fac pontajul, i-am adus la cunoştinţă şefei mele directe, C., faptul că J. nu vine la serviciu, iar aceasta mi-a cerut să îmi văd de treabă şi să o trec prezentă în pontaj pe J., spunându-mi că, în caz contrar, vom fi daţi afară atât eu, cât şi aceasta. "mi-au creat temerea că în situaţia în care voi face un act împotriva lui J. îmi voi pierde locul de muncă, atât eu, cât şi soţia mea, DDDDD., care lucra, de asemenea, în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, având în vedere că instituţia este subordonată Consiliului Judeţean Teleorman" (declaraţie inculpat B.).

- "Îmi amintesc că atunci când am cerut lămuriri, inc. A. mi-a spus că J. figurează ca şi angajată de mulţi ani din perioada fostului director E., care a fost şi deputat din partea HHHH. şi că instituţiei i se alocă fonduri de către Consiliul judeţean, motiv pentru care "să îmi văd de treabă, cum şi-au văzut şi ceilalţi" (declaraţie inculpat H.).

Ceea ce se constată din declaraţiile martorilor şi inculpaţilor care au avut calitatea de angajaţi în cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman este faptul că aceeaşi situaţie de fapt, respectiv aceeaşi stare de spirit a existat indiferent de persoana care s-a aflat în toată acesta perioadă la conducerea Direcţiei. Motivele invocate sunt, de asemenea, aceleaşi şi anume: subordonarea Direcţiei faţă de Consiliul Judeţean Teleorman şi faptul că inculpatele J. şi I. îşi desfăşurau activitatea la sediul HHHH. Teleorman. Fie în mod direct, fie indirect, prin referire la funcţia deţinută de acesta, inculpatul K. este indicat ca fiind cel care gira aceasta situaţie de fapt, concluzia având la bază o realitate obiectivă: în timp ce toţi ceilalţi angajaţi erau sancţionaţi la cea mai mică abatere, inculpatelor li s-a permis, de către toate persoanele care s-au succedat în diverse funcţii de conducere de-a lungul timpului, să nu vină la serviciu ani de zile, perioadă în care lucrau la sediul organizaţiei judeţene a partidului condus, în tot acest interval, de preşedintele Consiliului judeţean, instituţie căreia Direcţia i se subordona.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că toate aceste care probe care demonstrează existenţa interesului inculpatului K. în menţinerea celor două angajate în funcţiile care le aduceau un venit lunar şi care le permiteau, totodată, să-şi continue activitatea în cadrul organizaţiei judeţene a partidului, precum şi ascendentul deţinut de acesta faţă de inculpata A., dar şi faţă de ceilalţi angajaţi, evidenţiază o situaţie de fapt care vine să întărească probator declaraţiile inculpatelor A., I. şi ale martorei AAA. anterior analizate.

Totodată, în raport cu întregul material probator expus, care relevă contextul faptic al relaţiilor de subordonare a inculpatei A. faţă de inculpat, instanţa de apel, în majoritate, reţine şi faptul că simpla solicitare a inculpatului K. prin comunicarea în mod direct şi explicit a dorinţei de menţinere în funcţie a celor două angajate era suficientă pentru a o determina pe A. să acţioneze în sensul cerut.

În apărare, contestându-se afirmaţiile inculpatei A., s-a invocat faptul că anumiţi martori sau inculpaţi nu au confirmat declaraţiile acesteia, în sensul că ar fi discutat referitor la situaţia celor două inculpate I. şi J. Susţinerea este reală, însă aceste declaraţii trebuie analizate în contextul întregii cauze, a întregului material probator, şi, nu în ultimul rând, din perspectiva dreptului acestor persoane de a nu se autoincrimina. Aşadar, existenţa unor contradicţii între declaraţiile inculpatei A. şi cele invocate de apărare nu poate conduce, în mod automat, la concluzia nesincerităţii inculpatei, veridicitatea împrejurărilor relatate fiind stabilită prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

Astfel, în ceea ce-l priveşte pe martorul MMMM. (consilier judeţean HHHH. în perioada 2004 - 2008, administrator public al judeţului Teleorman din anul 2008 până în prezent) care a infirmat susţinerile inculpatei A. în sensul că avea cunoştinţă, de la aceasta, despre situaţia celor două angajate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, instanţa de apel, în majoritate constată că declaraţiile martorului sunt contrazise nu doar de inculpata A., dar şi de inculpaţii B. şi I. Inculpatul B. l-a indicat pe martorul MMMM., ca fiind una dintre persoanele care cunoşteau situaţia inculpatei J., iar inculpata A. a arătat că a fost sunată de către MMMM. "care mi-a spus să o chem pe I. la serviciu". Această împrejurare este relevată şi de I. care a declarat, cu ocazia audierii în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond, că "în 06.12.2010 am primit o adresă din partea d-nului MMMM. prin care mi s-a spus să mă prezint la D.G.A.S.P.C. şi m-am prezentat, desfăşurându-mi activitatea numai la D.G.A.S.P.C. Teleorman." Or, aspectele relatate în acelaşi mod de cele două inculpate, care demonstrează nu numai cunoaşterea de către martor a situaţiei inculpatei I. care era remunerată fără a presta o activitate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, ci şi implicarea activă a martorului în asigurarea prezenţei acesteia la locul de muncă începând cu sfârşitul anului 2010, justifică reţinerea sa în a relata împrejurări care l-ar fi putut implica în activitatea infracţională ce face obiectul cauzei.

De asemenea, în ceea ce o priveşte pe inculpata C., care a negat faptul că ar fi fost chemată de inculpata A. pentru a discuta referitor la cele două salariate, la circumstanţele în care acestea au fost angajate, instanţa de control judiciar, în majoritate reţine că această inculpată a avut o poziţie procesuală de nerecunoaştere a faptelor, susţinând constant că nu a cunoscut că I. şi J. nu se prezentau la locul de muncă. În aceste circumstanţe, toate afirmaţiile inculpatei s-au circumscris aceluiaşi drept de a nu se autoincrimina, astfel că, împrejurarea că a contestat susţinerile inculpatei A. nu este de natură să o decredibilizeze pe aceasta din urmă. În plus, în cauză, pe baza unui amplu probatoriu a fost reţinută vinovăţia inculpatei C., constatându-se că declaraţiile sale nu reflectă adevărul.

Totodată, instanţa de apel, în majoritate nu poate primi susţinerea apărării referitoare la caracterul determinant al împrejurărilor evidenţiate de martorele XX. şi VVVV. cu privire la neimplicarea inculpatului K. în activitatea D.G.A.S.P.C. Teleorman, întrucât din conţinutul concret al declaraţiilor martorelor a rezultat, indubitabil, că acestea nu aveau cum să cunoască aspecte concrete ale discuţiilor purtate între inculpat şi inculpata A. şi nici aspecte legate de menţinerea în funcţii a celor două inculpate J. şi I.

În declaraţiile date, martora XX. face referiri la o serie de împrejurări cu caracter de generalitate, aceasta neavând cunoştinţă, după propriile afirmaţii, de situaţia celor două inculpate, respectiv J. şi I. Totodată, procedura descrisă de martora XX. cu privire la discutarea organigramelor D.G.A.S.P.C. Teleorman nu prezintă relevanţă probatorie în contextul concret al cauzei, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din materialul probator, discuţiile purtate de inculpata A. cu inculpatul K. nu vizau situaţia întregului personal al D.G.A.S.P.C. Teleorman, ci aspecte punctuale, respectiv menţinerea celor două angajate care nu se prezentau la serviciu, stabilirea funcţiei pe care urma să o îndeplinească soţia, de la acel moment a inculpatului, inculpata G., în cadrul Direcţiei. În plus, aceste discuţii particularizate la nivel individual privind situaţia specială a unor angajaţi au fost confirmate şi de martora AAA., după cum s-a arătat anterior, persoană care se ocupa în mod direct de această problematică, fiind şefa serviciului personal al D.G.A.S.P.C. Teleorman.

Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte declaraţiile date de martora VVVV. care a ocupat funcţia de director executiv la D.G.A.S.P.C. Teleorman în perioada noiembrie 2003 - ianuarie 2005. Nici această martoră nu avea cunoştinţă de situaţia celor două angajate, iar relatările cu caracter general privind natura relaţiilor dintre Direcţie şi Consiliul Judeţean şi persoanele care interacţionau din partea celor două instituţii cu privire la problemele de personal nu prezintă relevanţă, fiind anterioare derulării activităţii infracţionale, ceea ce excede situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Nu în ultimul rând, faptul că o parte minoritară a angajaţilor D.G.A.S.P.C. Teleorman, fiind menţionate, în acest sens, martorele SSSS. şi BB., nu au confirmat, în declaraţiile date, statutul de care se bucurau inculpatele J. şi I. prin protecţia oferită de inculpatul K. nu poate conduce la o altă concluzie decât cea expusă anterior, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a angajaţilor Direcţiei (FFF., OOOO., AAA., KKKK., TTTT., PPPP., F., B. şi H.) au relevat caracterul de notorietate a acestei realităţi faptice.

În raport cu toate considerentele anterioare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată nefondate criticile inculpatului, probatoriul administrat în cauză fiind apt să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care se bucură acesta, solicitarea de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 lit. c) din C. proc. pen. neputând fi primită.

Referitor la motivul de apel invocat în subsidiar, de achitare a inculpatului K. în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate îl apreciază ca nefondat, pentru motivele ce au fost expuse anterior în analiza apelului inculpatei A. cu privire la îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum au fost configurate în urma Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Din oficiu, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, soluţia instanţei de fond de obligare a inculpatului K., în solidar cu toţi inculpaţii trimişi în judecată, pentru perioadele menţionate în rechizitoriu, la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele I. şi J.) nu este legală. Acuzaţia adusă inculpatului vizează strict instigarea inculpatei A., astfel că nu sunt incidente condiţiile răspunderii civile delictuale care să permită obligarea sa în solidar şi cu ceilalţi autori în sarcina cărora s-au reţinut infracţiuni distincte de abuz în serviciu.

Sub acest aspect, apelul inculpatului este fondat, urmând a fi admis, rejudecarea laturii civile a cauzei urmând a fi analizată în cele ce succed.

11. Rejudecarea acţiunii civile exercitată în cauză, pentru considerentele ce se vor arăta:

În cauză, în cursul urmăririi penale, D.G.A.S.P.C. Teleorman s-a constituit parte civilă în procesul penal, cu suma de 108.612 RON, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de inculpatele J. în perioada 20 iulie 2005 - 01 ianuarie 2014 - 75.593 RON şi I., în perioada 22 mai 2006 - 06 decembrie 2010, în cuantum de 33.019 RON (adresa nr. x/24.02.2016). În faza de cercetare judecătorească D.G.A.S.P.C. şi-a menţinut aceste pretenţii civile.

Dispunând condamnarea tuturor inculpaţilor, sub aspectul laturii civile, prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în consecinţă, a obligat inculpaţii A., C., D., E., F., G., H., B., I., J. şi K. la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele I. şi J.), fiecare dintre inculpaţi în solidar pentru perioadele menţionate în rechizitoriu.

Totodată, a constatat că, din suma de 108.612 RON reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale cu care s-a constituit parte civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a fost achitată suma de 34.339 RON de către inculpata G.

Astfel cum rezultă din cele anterior arătate, în analiza apelurilor declarate de către inculpaţi, rejudecarea acţiunii civile este determinată, pe de o parte din modalitatea greşită de obligare în solidar a tuturor inculpaţilor la plata despăgubirilor civile, şi, pe de altă parte, de restrângerea activităţii infracţionale în cazul inculpaţilor E., C. şi A. şi de soluţiile de achitare ce urmează a fi dispuse faţă de inculpaţii D., F., H., B. şi G.

În primul rând, instanţa de control judiciar, în majoritate, constată că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera solidaritatea tuturor inculpaţilor pentru plata întregului prejudiciu.

Astfel, potrivit art. 1003 din vechiul C. civ. (incident în ceea ce priveşte faptele comise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire. De asemenea, conform art. 1443 din actualul C. civ., obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

În cauză, inculpaţii E., C., A., D., F., H., B. şi G. au fost trimişi în judecată pentru infracţiuni distincte de abuz în serviciu, comise în perioade succesive de timp, astfel că răspunderea civilă a fiecăruia este limitată la prejudiciul cauzat prin propria fapta ilicită care a atras răspunderea penală. Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la participanţii la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, respectiv inculpaţii J. şi I. (în sarcina cărora s-a reţinut forma de participaţie a complicităţii) şi inculpatul K. a cărui răspundere penală este angajată pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A. În plus, în ceea ce le priveşte pe inculpatele J. şi I. răspunderea civilă a acestora este limitată la propriile fapte, care s-au circumscris unor acte de ajutor ale autorilor infracţiunilor de abuz în serviciu, fapte care sunt însă distincte şi care au produs prejudicii diferite. Ca atare, nu există temei legal pentru reţinerea solidarităţii între cele două inculpate, fiecare dintre acestea trebuind să răspundă în solidar cu autorul infracţiunii de abuz în serviciu, pentru prejudiciul cauzat prin propria faptă ilicită.

Acestea sunt limitele în care, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a inculpaţilor E., C., A., D., F., H., B. G., J. I. şi K.

În prezenta cale de atac, având în vedere rezolvarea dată laturii penale a cauzei în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii D., F., H., B. şi G. faţă de care se va dispune o soluţie de achitare în temeiul art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, va înlătura obligarea lor la plata despăgubirilor civile către partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la aceştia.

Răspunderea civilă delictuală a inculpaţilor E., C. şi A. va interveni în limitele faptelor pentru care s-a stabilit răspunderea acestora penală, respectiv, în cazul primilor doi inculpaţi, pentru perioada în care au deţinut funcţia de directori executiv iar în ceea ce o priveşte pe inculpata A. pentru perioada 2008 - 2013.

Referitor la răspunderea civilă delictuală a participanţilor la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor E., C. şi A., respectiv J. şi I. şi K., aceasta va fi angajată potrivit celor anterior arătate (solidaritate între autor şi fiecare complice, în limitele prejudiciului cauzat de acesta din urmă; solidaritate între autor, instigator şi fiecare complice în limitele prejudiciului cauzat de acesta din urmă).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că inculpata I. nu a declarat apel, însă, se află în aceeaşi situaţie procesuală cu ceilalţi inculpaţi şi, în special, cu inculpata J., astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 419 din C. proc. pen. privind efectului extensiv al apelului, va reforma hotărârea şi în ceea ce o priveşte, soluţia fiindu-i favorabilă.

Ca atare, în raport cu cele anterior expuse, instanţa de control judiciar, în majoritate va admite acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în baza art. 25 alin. (1) cu referire la art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., va obliga inculpaţii, după cum urmează:

- inculpatul E., în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 634 RON, reprezentând despăgubiri civile, cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J. în perioada 20 - 28 iulie 2005 şi 29 august - 20 septembrie 2005), în raport cu fişa fiscală a inculpatei, aflată dosar, din care rezultă pentru lunile menţionate sumele de 250 RON pentru luna iulie, 250 RON pentru luna august şi 134 RON septembrie, în total suna de 634 RON;

- inculpata C. în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 5.617 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J. în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006), suma indicată în mod corect de prima instanţă;

- inculpata C. în solidar cu inculpata I. la plata sumei de 460 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I. în perioada 29.07.2005 - 28.08.2005 şi 21.09.2005 - 06.07.2006), sumă ce rezultă din fişa fiscală a inculpatei I.;

- inculpaţii A., K. şi J., în solidar, la plata sumei de 60.205 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi încasate necuvenit de către inculpata J.), sumă ce rezultă din adresa din 10 iulie 2014 a Consiliului Judeţean Teleorman aflată la dosar parchet, sumă ce se compune din veniturile nete pe anii 2008 - 2013 (8209 RON, 8003 RON, 9455 RON, 11.484 RON,11594 RON, 11.460, în total suma de 60.205 RON);

- inculpaţii A., K. şi I., în solidar, la plata sumei de 23.445 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I.), sumă ce rezultă din adresa din 10 iulie 2014 a Consiliului Judeţean Teleorman aflată la dosar parchet ce se compune din veniturile nete pe anii 2008-2010 (7629 RON, 7485 RON, 8331 RON în total suma de 23.445 RON).

Se va constata că, din suma de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale cu care s-a constituit parte civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a fost achitată suma de 34.339 RON de către inculpata G., suma reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit de J. (22.560 RON) şi I. (11.779 RON), în perioada în care a fost coordonator de complex de servicii destinat copilului şi familiei (03 martie 28 - 01 august 2008), cât şi Şef serviciu secretariat (03 iulie 2009 - 01 august 2010), conform O.P. nr. x/16.03.2018, depus la dosar.

II. În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei apelate:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate constată că apelul declarat împotriva sentinţei apelate în raport cu motivele de apel invocate este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Instanţa de control judiciar, în majoritate a reevaluat materialul probator administrat şi a constatat că în mod legal şi motivat a fost dispusă soluţia de achitare a inculpatului K., în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lin. 1 lit. c) din C. proc. pen. pentru infracţiunea de fals intelectual, sub forma instigării, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 rap. la art. 289 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a inexistenţei probelor în ceea ce priveşte infracţiunea menţionată.

Astfel, inculpatul K. a determinat prin îndemn verbal direct şi personal pe inculpata A., să încalce atribuţiile legale, în funcţia deţinută de aceasta de director executiv al D.G.A.S.P.C. Teleorman, începând cu anul 2008, atunci când în discuţiile purtate i-a solicitat doar să le menţină pe cele două inculpate J. şi I. la locurile de muncă din cadrul D.G.A.S.P.C. Teleorman, deşi acestea îşi desfăşurau activitatea la sediul Organizaţiei de partid HHHH. Teleorman, încasând drepturi salariale necuvenite, fără însă să o determine pe inculpată şi la comiterea infracţiunii de fals, întrucât nu putea cunoaşte care sunt actele emise sau înscrisurile concrete pe care aceasta le-a falsificat, în scopul menţinerii nelegale a celor două inculpate.

Instanţa de apel, în majoritate consideră că acţiunea de determinare asupra inculpatei A. de menţinere a încadrării celor două inculpate la D.G.A.S.P.C. Teleorman, care nu-şi desfăşurau însă activitatea în locul de muncă indicat, ci la sediul Organizaţiei de partid a HHHH., dar care încasau necuvenit drepturile salariale pentru o muncă neprestată nu include şi acţiunea de determinare a inculpatei de a efectua atestări nereale în înscrisurile oficiale emise de către aceasta.

De altfel, în sarcina inculpatei A. nu s-a reţinut faptul că aceasta ar fi falsificat condicile de prezenţă, ci alte înscrisuri ce vizează activitatea celor două inculpate, înscrisuri a căror existenţă nu putea fi prevăzută de inculpat.

În contextul concret al cauzei nu există probe din care să rezulte că ar fi fost comisă şi acţiunea de determinare efectivă intenţională a inculpatului K. de comitere a infracţiunii de fals intelectual asupra inculpatei A., respectiv a îndemnului concret al indicării căror feluri de înscrisuri şi atestări nereale, care să producă consecinţe juridice, prin încasarea drepturilor salariale necuvenite de către inculpatele I. şi J., ceea ce conduce numai la soluţia achitării, în temeiul menţionat, aşa cum a dispus legal şi temeinic, prima instanţă.

Instanţa de apel în majoritate în raport cu cele mai sus arătate nu va mai analiza apărarea apelantului intimat inculpat K. cu privire la prescripţia răspunderii penale în cazul infracţiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 rap. la art. 289 din C. pen. 1969 cu referire la art. 5 din C. pen. instigare la fals intelectual, având în vedere preferinţa legală a cazurilor reglementate în art. 16 din C. proc. pen., soluţia achitării în raport cu dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod prevalând faţă de soluţia încetării procesului penal, în raport cu art. 396 alin. (6) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Instanţa de control judiciar, în majoritate cu privire la motivul de apel al greşitei individualizări a pedepselor pentru inculpatele D. şi C. pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimise în judecată, de câte 3 ani închisoare, ca pedepse principale pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru infracţiunea de fals intelectual, cu modalitatea de executare a suspendării sub supraveghere, ce ar impune majorarea lor faţă de contextul concret al cauzei în ceea ce le priveşte, constată că este nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei D., în funcţia menţionată în raport cu argumentele expuse pe larg cu privire la inexistenţa calităţii de angajator al apelantei intimate inculpate, în analiza apelului acesteia, în care a dispus soluţia achitării, în condiţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., constată că motivul invocat de parchet a rămas fără obiect. În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual pentru care apelanta intimată inculpată D. a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare, cu modalitatea de executare a suspendării condiţionate, în condiţiile art. 81, 82 din C. pen. din 1969, instanţa de apel, în majoritate în apelul apelantei intimate inculpate a considerat că este suficientă şi proporţională cu gravitatea faptei, precum şi cu circumstanţele personale ale inculpatei, aşa încât şi această critica formulată de procuror, nu este fondată.

Referitor la cuantumul pedepsei de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei C., instanţa de control judiciar, în majoritate a constatat că este suficient pentru asigurarea funcţiilor de coerciţie, prevenţie şi educativ al pedepsei, schimbând modalitatea de executare dispusă iniţial, în aceea a suspendării condiţionate, apreciind că această din urmă modalitate, îşi va putea atinge scopurile de prevenţie şi educaţie mult mai eficient în a asigura o îndreptare a conduitei inculpatei şi conştientizării consecinţelor faptei, aşa încât şi solicitarea formulată privind pe această inculpată, nu este fondată.

Instanţa de apel, în majoritate, reanalizând, în concret criteriile generale prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969 în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului K., în cuantum de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., infracţiune pedepsită de lege, cu închisoarea de la 3 la 15 ani consideră că acesta reflectă, în mod plural şi concret atât împrejurările de fapt, cât şi circumstanţele personale.

Astfel, cuantumul pedepsei stabilită de prima instanţă, inculpatului K. a fost orientat spre minimul legal, pe de-o parte, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei comise, circumstanţele factuale reţinute, modalitatea de comitere fiind, prin îndemn, direct, personal, care a dat conţinut formei de participaţie a instigării, agravată de calitatea funcţiei deţinută de acesta, respectiv Preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman, afectându-se încrederea funcţionarilor publici în raporturile de serviciu, precum şi cele interinstituţionale.

Pe de altă parte, de la data comiterii infracţiunii anul 2008 şi până la data judecării cauzei cu caracter definitiv, a trecut un interval de timp de 11 ani, reacţia socială atenuându-se odată cu trecerea timpului, potrivit şi criteriilor statuate de instanţa de contencios european, cauza Letellier contra Franţei, cuantumul relativ redus al despăgubirilor civile, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, cunoscut cu o condamnare anterioară (condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată prin Sentinţa penală nr. 341/15.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114/22 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători).

Prima instanţă a constatat că faptele din condamnarea menţionată şi cea din prezentă cauză, sunt concurente şi a făcut aplicarea art. 85 din C. pen. 1969, în sensul că a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa rămasă definitivă prin decizia menţionată, iar în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. 1959 a contopit pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea din prezenta cauză cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare aplicată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în procesul de reanaliză efectivă a criteriilor de individualizare judiciară prevăzute în art. 72 din C. pen. 1969 consideră cuantumul pedepsei de 3 ani şi 6 luni ca fiind suficient şi proporţional, în raport, cu circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, asigurând realizarea scopurilor pedepsei, de coerciţie, prevenţie şi cel educativ, dându-i posibilitatea unei schimbări de atitudine şi raportare la valorile sociale afectate prin fapta comisă, respectiv încrederea în instituţiile publice şi relaţiile de serviciu, în conştientizarea consecinţelor unei infracţiuni de serviciu, din perspectiva funcţiei deţinute, neimpunându-se majorarea acestuia.

Instanţa de apel, în majoritate constată, că în raport de cuantumul pedepsei rezultante de 3 ani şi 6 luni închisoare, privarea de libertate constituie singura modalitate legală de executare a pedepsei care este aptă să conducă la îndeplinirea concretă a funcţiilor sancţiunii aplicate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. va admite apelurile declarate de inculpaţii D., F., H., B., J., C., E., A. şi K. împotriva Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016.

În conformitate cu art. 419 din C. proc. pen., va extinde efectele apelurilor şi cu privire la intimatele inculpate G. şi I.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale şi laturii civile cu privire la inculpaţii D., F., H., B., J., C., E., G. şi numai sub aspectul laturii civile cu privire la inculpaţii A., K. şi I. şi, rejudecând:

1. Se va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 aplicată inculpatei D., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor:

- 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969;

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

a) În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatei D. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) În baza art. 81 din C. pen. din 1969 dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatei D. prin sentinţa penală apelată pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe o durată de 3 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

2. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatei F. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 7 8/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

3. Se va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 aplicată inculpatului H., în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor:

- 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969;

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

a) În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului H. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) În baza art. 81 din C. pen. din 1969, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului H. prin sentinţa penală apelată pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe o durată de 3 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

4. Se va descontopi pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

- 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

a) În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului B. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) În baza art. 81 din C. pen. din 1969, va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată inculpatului B. prin sentinţa penală apelată pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pe o durată de 2 ani şi 3 luni, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

5. Se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi (3) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, şi va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată inculpatei J. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 4 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

6. Se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, şi va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei C. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

7. Se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, şi va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatului E. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului prin sentinţa penală apelată.

8. Se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., cu referire la art. 74¹ din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., privind încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei G. şi, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., şi va dispune achitarea inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

9. Se va înlătura obligarea inculpaţilor D., F., H., B. şi G. la plata despăgubirilor civile, către partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la aceştia.

Se va admite acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi se vor obliga inculpaţii, după cum urmează:

- inculpatul E. în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 634 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpata C. în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 5.617 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpata C. în solidar cu inculpata I. la plata sumei de 460 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I.).

- inculpaţii A., K. şi J., în solidar, la plata sumei de 60.205 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpaţii A., K. şi I., în solidar, la plata sumei de 23.445 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I.).

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii penale, fiind date cu respectarea legii.

II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului.

În conformitate cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul apărătorilor din oficiu desemnaţi pentru apelanta inculpată C. şi intimata inculpată I., în sumă de câte 1253 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor din oficiu desemnaţi pentru apelanţii inculpaţi D., F., H., B., J., E., A. şi K. şi pentru intimata inculpată G., în sumă de câte 313 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

I. Admite apelurile declarate de inculpaţii D., F., H., B., J., C., E., A. şi K. împotriva Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016.

Extinde efectele apelurilor şi cu privire la intimatele inculpate G. şi I.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale şi laturii civile cu privire la inculpaţii D., F., H., B., J., C., E., G. şi numai sub aspectul laturii civile cu privire la inculpaţii A., K. şi I. şi, rejudecând:

1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 aplicată inculpatei D., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatei prin sentinţa penală apelată.

2. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatei F. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

3. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 aplicată inculpatului H., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

a) În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului H. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) În baza art. 81 din C. pen. din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului H. prin sentinţa penală apelată pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., pe o durată de 3 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

4. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor:

a) În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului B. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

b) În baza art. 81 din C. pen. din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată inculpatului B. prin sentinţa penală apelată pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) - art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pe o durată de 2 ani şi 3 luni, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiei art. 83 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

5. Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi (3) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată inculpatei J. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 4 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

6. Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei C. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Atrage atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

7. Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, art. 86³ alin. (1) şi art. 86⁴ din C. pen. din 1969 şi, în baza art. 81 din C. pen. din 1969, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatului E. prin sentinţa penală apelată, pe o durată de 5 ani, reprezentând termen de încercare, în condiţiile art. 82 din C. pen. din 1969.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

8. Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., cu referire la art. 74¹ din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., privind încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei G. şi, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatei G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

9. Înlătură obligarea inculpaţilor D., F., H., B. şi G. la plata despăgubirilor civile, către partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă cu privire la aceştia.

Admite acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi obligă inculpaţii, după cum urmează:

- inculpatul E. în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 634 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpata C. în solidar cu inculpata J. la plata sumei de 5.617 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpata C. în solidar cu inculpata I. la plata sumei de 460 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I.).

- inculpaţii A., K. şi J., în solidar, la plata sumei de 60.205 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata J.).

- inculpaţii A., K. şi I., în solidar, la plata sumei de 23.445 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata I.).

Constată că, din suma de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale cu care s-a constituit parte civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman, a fost achitată suma de 34.339 RON de către inculpata G.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii penale.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea apelurilor rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorilor din oficiu desemnaţi pentru apelanta inculpată C. şi intimata inculpată I., în sumă de câte 1253 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor din oficiu desemnaţi pentru apelanţii inculpaţi D., F., H., B., J., E., A. şi K. şi pentru intimata inculpată G., în sumă de câte 313 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 mai 2019.

Cu opinie separată:

În sensul admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., H., J., K., B., F., E., C., D. împotriva Sentinţei penale nr. 377 din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, extinderii efectele apelurilor inculpaţilor şi cu privire la inculpaţii G. şi I. şi desfiinţării sentinţei penale apelate, integral, şi trimiterii cauzei la secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru rejudecare de către un complet specializat, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

I. Consideraţii prealabile

În cursul judecării apelurilor declarate în cauză, inculpaţii A., D. şi K., prin apărătorii aleşi, au invocat "excepţia nulităţii absolute" a hotărârii primei instanţe prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, excepţie pe care completul de 5 judecători a calificat-o drept motiv de apel.

Ulterior, la termenul din 20 mai 2019, inculpatul K., prin apărătorii aleşi, a invocat în baza art. 52 din C. proc. pen. coroborat cu art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a hotărârilor nr. 24 din 09 decembrie 2015 şi respectiv, nr. 30 din 28 iunie 2017 emise de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, în ceea ce priveşte prima hotărâre, aceasta nu a respectat principiul specializării completurilor de judecată în materie de corupţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Contrar opiniei majoritare, în urma căreia a fost respinsă cererea vizând chestiunea prealabilă a excepţiei de nelegalitate, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 52 din C. proc. pen., cu referire la art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, întrucât dezlegarea dată fondului cauzei nu depinde de soluţionarea acesteia, ci vizează strict o problemă de procedură, apreciez următoarele:

Potrivit art. 52 din C. proc. pen.:

"(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.

(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune."

Totodată, art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prevede următoarele:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul."

În fine, prin art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se stabileşte procedura de soluţionare a acţiunilor în anulare a actelor administrative care impun citarea emitentului şi solicitarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reprezintă, aşadar, o instituţie juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă judecăţii, actul administrativ individual cu privire la se susţine că este nelegal şi de care depinde soluţionarea litigiului pe fond.

În cauza de faţă, astfel cum s-a arătat anterior, a fost invocată "excepţia nulităţii absolute" a hotărârii primei instanţe prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, privind obligativitatea constituirii unor complete specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de această lege, iar ulterior a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 24 din 09 decembrie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că aceasta nu a respectat principiul specializării completurilor de judecată în materie de corupţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Fiind invocată nelegalitatea unui act administrativ cu caracter individual, pe cale de excepţie, apreciez că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 52 din C. proc. pen. şi art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi se impunea respectarea procedurii prevăzute de art. 13 din acelaşi act normativ, pentru a se putea constata argumentele avute în vedere de Colegiul de conducere la momentul constituirii completurilor de judecată, inclusiv al completului care a soluţionat această cauză în primă instanţă

Or, cum la termenul din 20 mai 2019, s-a stabilit că excepţia de nelegalitate invocată nu constituie o chestiune prealabilă în sensul dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen., consider că legalitatea adoptării Hotărârii nr. 24 din 09 decembrie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu mai poate fi analizată ca motiv de apel distinct, cu atât mai mult cu cât instanţa de control judiciar nu a avut la dispoziţie argumentele avute în vedere şi actele care au stat la baza adoptării acestui act administrativ.

În consecinţă, motivul de apel invocat se circumscrie aşadar dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) raportat la art. 281 din C. proc. pen., privind incidenţa unui caz de nulitate absolută, constând în necompetenţa materială procesuală a completului de judecată care a soluţionat cauza în primă instanţă (iar nu nelegalitatea hotărârii colegiului de conducere) şi care, în opinie minoritară, consider că este fondat pentru argumentele care urmează a fi expuse în prezenta opinie separată.

Totodată, se impune precizarea că, în raport cu efectul juridic al motivelor de apel, analiza prioritară a motivului formal care vizează cazul de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare prevăzut de art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., constând în existenţa vreunuia dintre cazurile de nulitate absolută, împiedică analizarea incidenţei altor cazuri de desfiinţare a hotărârii raportat la motivele de apel substanţiale susţinute de procuror şi de inculpaţi.

II. Dispoziţii legale incidente şi succesiunea în timp a actelor normative cu relevanţă asupra obiectului cauzei

1. Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Forma iniţială: art. 29 - "(1) Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare."

Prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a fost modificat art. 29 astfel:

"(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.

(2) La judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători."

În expunerea de motive la această lege s-a reţinut că prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale organismelor europene constituie o preocupare constantă a acestora, materializată în numeroase documente, precum: Convenţia penală privind corupţia, a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 sau Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi Protocoalele sale adiţionale, elaborate în baza articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene. Această preocupare este determinată atât de necesitatea îmbunătăţirii legislaţiei penale privind prevenirea şi combaterea corupţiei, cât şi de proliferarea faptelor de corupţie, fenomen care se manifestă şi în România. De asemenea, pentru asigurarea eficienţei în activitatea de urmărire, judecare şi sancţionare a faptelor de corupţie, legea prevede o reglementare specială referitoare la alcătuirea completelor de judecată.

Prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 a fost ratificată Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, care în art. 20 prevede următoarele:

"Fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca persoane sau entităţi să fie specializate în lupta împotriva corupţiei. Ele vor dispune de independenţa necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părţii, pentru a-şi putea exercita funcţiile în mod eficace şi libere de orice presiune ilicită. Părţile veghează ca personalul respectivelor entităţi să dispună de o pregătire şi de resurse financiare adaptate funcţiilor pe care le exercită."

Aliniatul al doilea din art. 29 al Legii nr. 78/2000 a fost abrogat prin art. V din O.U.G. nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor şi pentru prorogarea unor termene.

Forma în vigoare la data sesizării instanţei (existentă şi în prezent)

Art. 29 - "(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate."

2. Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară

Art. 19 alin. (3): La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.

Acest articol a fost introdus prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În expunerea de motive la această lege nu există nicio trimitere cu privire la introducerea art. 19 alin. (3).

Art. 35 alin. (2) În cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Art. 36 alin. (3) În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Cu privire la această reglementare, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 17/17.09.2018, publicată în M. Of. nr. 872 din 16.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a stabilit că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

3. Legea nr. 24/2000 privind tehnica actelor normative

Art. 15:

"(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Art. 67 - Evenimentele legislative implicite

"(1) În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.

(2) În cadrul atribuţiilor sale Consiliul Legislativ are obligaţia să identifice toate dispoziţiile legale care au suferit evenimentele legislative implicite şi să propună Parlamentului şi, respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare, completare sau abrogare expresă a acestora.

(3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres."

III. Raportul între norma generală şi norma specială

Noţiunea de complet specializat nu este definită de legiuitor, însă din economia dispoziţiilor legale anterior amintite şi din ansamblul legislaţiei privind organizarea judiciară şi a celei speciale care reglementează reguli de procedură distincte de cele stabilite de normele procesual civile şi penale, se desprinde concluzia că această noţiune presupune două paliere, respectiv o specializare generală, pe materii (spre exemplu cauze civile, penale, fiscale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, etc) şi o alta specială, reglementată distinct prin legi speciale (spre exemplu: art. 29 din Legea nr. 78/2000, art. 86 din Legea nr. 273/2004 privind adopţiile, art. 2 alin. (2) din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, art. 32 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, etc.)

Dacă în primul caz legiuitorul a avut în vedere criterii care vizează, în principal, organizarea eficientă a activităţii instanţelor (respectiv numărul şi complexitatea cauzelor, în cazul tribunalelor şi curţilor de apel şi numărul şi natura cauzelor, volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora în cazul Înaltei Curţi), în cazul specializării care se circumscrie dispoziţiilor din reglementările speciale, s-a avut în vedere exclusiv criteriul naturii cauzelor, instituirea unor astfel de completuri fiind obligatorie independent de numărul şi complexitatea cauzelor sau de volumul de activitate.

Cu alte cuvinte, indiferent de criteriile privind numărul şi complexitatea cauzelor, la curţile de apel şi tribunale este obligatorie funcţionarea de completuri specializate care soluţionează cauze privind adopţiile, privind achiziţii publice, privind infracţiuni de corupţie sau procesele funciare.

În ceea ce priveşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este adevărat că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede posibilitatea şi nu obligaţia colegiului de conducere de a aproba înfiinţarea de completuri specializate, însă această dispoziţie legală nu echivalează cu modificarea implicită a celor cuprinse în legislaţia specială - cum sunt şi cele ale art. 29 din Legea nr. 78/2000 - care prevăd cu caracter imperativ obligativitatea ca anumite cauze să fie soluţionate numai de completuri specializate, ci are în vedere situaţia specifică a instanţei supreme care nu are competenţa materială de a judeca toate tipurile de cauze reglementate în legislaţia specială. De altfel, astfel cum s-a arătat anterior la expunerea cadrului normativ relevant pentru obiectul cauzei, art. 19 alin. (3) a fost introdus prin Legea nr. 71/2001 privind C. civ., act normativ care nu are nicio legătură cu soluţionarea cauzelor de corupţie, ci cu punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Un alt argument în sensul că Legea nr. 78/2000 are caracter special faţă de Legea nr. 304/2004 rezultă, per a contrario, din Decizia nr. V din 26 septembrie 2005 pronunţată în recurs în interesul legii pronunţată de Înalta Curte ce Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. În considerentele acestei decizii se menţionează "caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr. 78/2000" (împrejurare care îi conferă caracterul de lege specială) şi faptul că dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispoziţiilor au caracter general. Totodată, se concluzionează că dispoziţiile cu caracter general introduse ulterior celor prevăzute în legea specială, au determinat abrogarea celor din art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 ca urmare a unei prevederi exprese în art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, respectiv că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă", ceea ce, în situaţia de faţă, odată cu introducerea, prin Legea nr. 71/2001, a art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu s-a prevăzut şi nici nu s-a urmărit, atâta timp cât Legea de punere în aplicare a C. civ. nu viza judecarea infracţiunilor de corupţie.

Pentru a se considera, astfel cum reţine opinia majoritară, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 304/2004 au caracterul unei norme de excepţie, derogatorie şi că dispoziţia din art. 29 din Legea nr. 78/2000 a fost amendată prin această normă ulterioară, era necesară, conform art. 15 şi art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica actelor normative, o modificare sau abrogare expresă a prevederilor din Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sau stabilirea unei prevederi în sensul că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă".

În fine, prezintă relevanţă şi împrejurarea că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 au fost supuse controlului de constituţionalitate, prin invocarea unor excepţii inclusiv într-o cauză aflată în primă instanţă pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având ca obiect infracţiuni de corupţie.

Astfel, în Dosarul nr. x/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, în ansamblul ei, şi ale art. 13 din acelaşi act normativ, precum şi ale Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în ansamblul ei, şi ale art. 1, art. 13 pct. 2, art. 16, art. 29 şi art. 33 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a considerat aşadar că excepţia invocată are legătură cu cauza, în sensul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a arătat că "Legea nr. 78/2000 reprezintă o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun şi aplicabilă unei categorii de persoane circumstanţiate, reglementare care nu încalcă principiul constituţional al egalităţii, întrucât acesta permite instituirea unor reglementări juridice diferite pentru situaţii diferite. Criticile referitoare la prevederea aceloraşi fapte ca infracţiuni prin texte din legi diferite reprezintă o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţei de judecată".

Prin Decizia nr. 1.137 din 23 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 750 din 10.11.2010, Curtea Constituţională a respins excepţiile invocate, arătând în considerente că "nu pot fi reţinute nici criticile aduse art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". În exercitarea acestei competenţe exclusive conferite de Legea fundamentală, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cum este şi cazul normelor criticate, prin care s-a stabilit ca pentru judecarea în primă instanţă a unei anumite categorii de infracţiuni, şi anume infracţiunile de corupţie, să se instituie complete specializate, în scopul perfecţionării actului de justiţie. Constituirea unor astfel de complete nu are semnificaţia instituirii unor instanţe extraordinare, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", iar judecătorii care compun completele specializate fac parte din instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, îndeplinind cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de prevederile constituţionale [art. 124 alin. (2) şi (3)]. De altfel, niciun text constituţional nu interzice specializarea completelor de judecată, ci, dimpotrivă, Legea fundamentală permite chiar înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii [art. 126 alin. (5) teza a doua din Constituţie]."

Împrejurarea că legiuitorul nu a avut în vedere să efectueze o diferenţiere între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe de o parte şi tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte rezultă şi din abrogarea dispoziţiilor alin. (2) al Legii nr. 78/2000, dar şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 402/2005, nr. 110/2006 şi nr. 1137/2010).

În concluzie, raportat la toate argumentele şi jurisprudenţa anterior expuse, precum şi la dispoziţiile art. 15 şi ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica actelor normative, apreciez că este neechivocă împrejurarea că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 au caracter special faţă de cele ale Legii nr. 304/2004 şi nu au fost modificate prin introducerea art. 19 alin. (3) din acest din urmă act normativ, nici expres nici implicit, astfel că respectarea acestora este obligatorie pentru toate instanţele care soluţionează infracţiuni de corupţie, inclusiv pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, cele două dispoziţii nu se exclud, iar din coroborarea acestora rezultă obligativitatea constituirii de completuri specializate în materie de corupţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, modalitatea concretă de înfiinţare a acestora fiind cea prevăzută de art. 19 alin. (3): preşedintele sau a vicepreşedintele Înaltei Curţi propune Colegiului de conducere înfiinţarea de completuri specializate, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, organism colegial care adoptă o hotărâre prin care aprobă înfiinţarea acelor completuri.

Pentru toate aceste motive, contrar opiniei majoritare, apreciez că dispoziţiile legale invocate cu privire la competenţa funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu justifică interpretarea în sensul că legiuitorul a urmărit stabilirea caracterului facultativ al constituirii completurilor specializate la instanţa supremă în privinţa judecării în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie sau în alte materii în care legea specială prevede în mod imperativ soluţionarea cauzelor de completuri specializate.

IV. Consecinţele juridice ale judecării cauzei în primă instanţă de un complet care nu este specializat, conform art. 29 din Legea nr. 78/2000

Inculpaţii A., D. şi K., prin apărătorii aleşi, au invocat "excepţia nulităţii absolute" a hotărârii primei instanţe prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, susţinând, în esenţă, nelegala compunere a completului de judecată.

În opinie minoritară, apreciez că problema de drept pusă în discuţie vizează în realitate competenţa materială procesuală (specializată) a cărei nerespectare este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, având drept consecinţă, în apel, cazul de desfiinţare prevăzut de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) teza finală din C. proc. pen., respectiv:

"desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (...) când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă".

Contrar opiniei majoritare, consider că în mod corect apelanţii au invocat incidenţa Deciziei de recurs în interesul legii nr. 17/17.09.2018, publicată în M. Of. nr. 872/16.10.2018, prin care s-a stabilit că "necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică".

Este adevărat că această decizie a fost pronunţată în procesele supuse C. proc. civ. în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor, vizând alte dispoziţii decât cele în cauză, însă din considerentele acestei decizii rezultă fără echivoc faptul că "Normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor. Specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei".

Această interpretare, chiar dacă a fost dată cu privire la procesele supuse C. proc. civ., se referă la norme de organizare judiciară, care sunt comune atât în materie civilă, cât şi în materie penală. De asemenea, împrejurarea că decizia se referă doar la dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi nu şi la cele ale 19 alin. (3) nu prezintă relevanţă, deoarece interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă, în limitele sesizării, la noţiunea de complet specializat, noţiune prevăzută şi în acest din urmă articol.

Cu alte cuvinte, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 17/17.09.2018, publicată în M. Of. nr. 872/16.10.2018, s-a stabilit, cu efecte obligatorii, împrejurarea că normele care reglementează instanţele/completurile specializate sunt norme care vizează competenţă materială procesuală (specializată) şi sunt de ordine publică, indiferent de materia în care se soluţionează cauzele (penală sau civilă, lato sensu), acestea fiind prevăzute în Legea privind organizarea judiciară şi în alte legi speciale.

Potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017) Curtea Constituţională a României a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal.

În acelaşi sens, Curtea a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare

Prin art. 29 din Legea nr. 78/2000 legiuitorul şi-a îndeplinit această obligaţie, ce decurge din dispoziţiile art. 131 şi ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Legea fundamentală şi a stabilit competenţa judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege de către completuri specializate.

Chiar acceptând că o asemenea constituire de completuri specializate la nivelul instanţei supreme ar avea caracter strict formal, dispoziţia legală este una imperativă, reglementată de o legea organică şi care trebuie respectată ca atare, iar încălcarea acesteia are ca efect, întotdeauna aplicarea nulităţii.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., potrivit cărora atunci când există cazul de nulitate absolută, referitor la necompetenţă, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa competentă, se impunea admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., H., J., K., B., F., E., C., D. împotriva Sentinţei penale nr. 377 din data de 21 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, extinderea efectele apelurilor inculpaţilor şi cu privire la inculpaţii G. şi I., desfiinţarea sentinţei penale apelate, integral, şi trimiterea cauzei la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru rejudecare de către un complet specializat, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000.

Procesat de GGC - NN

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj