Ședințe de judecată: Octombrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1279/2021

Decizia nr. 1279

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2018 la 29 august 2018, precizată ulterior, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâta G. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 911.919,55 RON din care: 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru A., în calitate de mamă adoptivă a defunctei H.; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de tată adoptiv al defunctei H. şi 50 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiu al defunctei H. şi 1869,55 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea; 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru pentru D., mama biologică a defunctei; 120.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de soră a defunctei H.; 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru F., în calitate de nepot al defunctei H.; la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, urmând ca plata penalităţilor să se facă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 26 iii) din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto, dar şi a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 14 martie 2019, Tribunalul Teleorman a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. prin reprezentant legal C., în contradictoriu cu pârâta G. S.A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 293 A din 25 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. prin reprezentant legal C. împotriva sentinţei civile nr. 113 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2018, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale, următoarele sume: A. - 70.000 RON; B. - 70.000 RON; D. - 70.000 RON; C. - 70.000 RON; E. - 45.000 RON; F. - 25.000; a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune materiale, următoarele sume: B. - 50 RON; C. - 1.278 RON; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta G. S.A.. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta - pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

- Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material vizând culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului, respectiv art. 1371 şi art. 1534 alin. (2) C. civ., coroborate cu prevederile art. 336 C. pen. şi art. 102 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum şi art. 13 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că în speţă se regăseşte situaţia contribuţiei victimei la cauzarea/mărirea prejudiciului, în realitate fiind vorba de culpa exclusivă a victimei.

Invocă dispoziţiile deciziilor nr. 1 din 28 martie 2005 şi nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii şi arată că, în situaţia în care victima a cauzat în totalitate prejudiciul, cel care va fi chemat să răspundă nu va fi ţinut să acopere acest prejudiciu. Concret, susţine că şoferul vinovat de producerea accidentului nu ar fi trebuit să acopere prejudiciul suferit de H., din moment ce aceasta a avut o culpă exclusivă în producerea acestuia prin lipsa sa de prudenţă, situaţie în care nici asigurătorul nu poate fi ţinut răspunzător pentru prejudiciile victimei indirecte a accidentului rutier întrucât însăşi victima nu are un drept de despăgubire de la şoferul autoturismului implicat în accident.

Reiterează circumstanţele producerii accidentului şi arată că victima a acceptat riscul iminent al producerii accidentului, situaţie în care instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1371 C. civ., în sensul reţinerii culpei exclusive a victimei, fără a se putea constata culpa conducătorului auto.

- Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu privire la calitatea procesuală activă a intimaţilor. Invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. şi arată că instanţa de apel, în ciuda obligaţiei instituite în sarcina sa de articolul menţionat, a apreciat ca fiind justificate pretenţiile formulate de intimaţi, în baza unui probatoriu ce nu a dovedit prejudiciul moral suferit de aceştia. Cu referire la probele administrate în cauză, susţine că nu se impunea acordarea sumelor de bani către intimaţi având în vedere că nu au dovedit o legătură de afecţiune strânsă cu victima şi nici legătura de rudenie cu aceasta din urmă, prin acte de stare civilă sau alte probe, în condiţiile în care anchetele sociale realizate nu conţin o analiză obiectivă a celor susţinute de rudele victimei.

- Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu privire la cuantumul daunelor morale. Arată că, potrivit Curţii de la Strasbourg, la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echităţii, în sensul că despăgubirea trebuie să fie justă, raţională şi să asigure o compensare suficientă, iar nu exagerată, principiul nevoii sociale, principiul evitării îmbogăţirii fără just temei şi principiul raportării daunelor morale la nivelul venitului lunar mediu pe economie al statului în care este pronunţată hotărârea. Invocă decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în speţe similare şi susţine că instanţa este obligată să se raporteze la jurisprudenţa în materie şi la criteriile obiective arătate, astfel încât să stabilească, cu titlu de daune morale, o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate, să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

- Decizia atacată nu este motivată sub aspectul respingerii argumentelor invocate de recurentă (intimată în apel), sens în care invocă jurisprudenţa instanţei de contencios european şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora neanalizarea susţinerilor părţilor echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Arată că instanţa de apel a respins criticile societăţii vizând necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimaţii ar avea vocaţie la primirea despăgubirilor fără a efectua vreo verificare şi fără a administra probe care să conducă la ideea că aceste persoane ar fi îndreptăţite să primească despăgubiri, ceea ce echivalează cu necercetarea cauzei. Mai arată că a invocat necesitatea respingerii pretenţiilor intimaţilor prin raportare la culpa exclusivă a victimei, iar instanţa de apel a indicat laconic faptul că nu se poate reţine o astfel de culpă în sarcina victimei.

Sub un ultim aspect, învederează că, în privinţa criticii referitoare la neaplicarea criteriului jurisprudenţial în cuantificarea daunelor morale, instanţa nu s-a raportat la criteriile reţinute în practica judiciară pentru individualizarea acestor daune.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 27 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză, nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, este de reţinut cu privire la situaţia de fapt că, la data de 06.01.2018, numitul I., conducând autoturismul în care se afla şi numita H., pasageră pe scaunul din dreapta faţă, din cauza consumului de alcool, a pierdut controlul asupra direcţiei, autoturismul răsturnându-se, cei doi ocupanţi fiind expulzaţi din acesta. În urma accidentului, ambele persoane aflate în autoturism au decedat.

Instanţa de apel ca reţinut că, în cauză, nu s-a contestat împrejurarea că numitul I. conducea autoturismul şi că, din cauza consumului de alcool, acesta a pierdut controlul asupra direcţiei, producându-se accidentul în urma căruia au decedat atât conducătorul autoturismului, cât şi H., ca urmare a decesului acesteia din urmă fiind solicitate despăgubiri de către apelanţii reclamanţi, în calitate de părinte adoptiv, părinte natural, soră, copil, respectiv nepot al defunctei.

A apreciat instanţa că, la producerea accidentului, a contribuit în mod direct conduita şoferului decedat în urma accidentului, prin nerespectarea normelor de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice, împrejurare cu efect cauzal exclusiv în producerea accidentului, victima neavând nicio contribuţie la încălcarea respectivelor norme şi la producerea accidentului. Astfel, a fost respinsă ca neîntemeiată susţinerea intimatei pârâte în sensul că nu se poate reţine în niciun mod culpa conducătorului auto inculpat în cauză, întrucât, pentru a se putea ajunge la o astfel de concluzie, ar fi fost necesar ca anterior, să nu fi existat o faptă ilicită culpabilă a autorului, care să fi provocat desfăşurarea evenimentului. A considerat instanţa de apel că este necesar a se face distincţie între culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea sau agravarea consecinţelor accidentului care trebuie analizată pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină şi să evite producerea prejudiciului constituie o cauză de natură să limiteze, în condiţiile arătate mai sus, răspunderea celui vinovat de producerea accidentului, însă cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârşită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ţinut să răspundă, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind întrunite în ceea ce îl priveşte.

Din acţiunea de a se urca în autoturismul ce urma a fi condus de o persoană aflată în stare avansată de ebrietate rezultă culpa concurentă a defunctei H. la producerea prejudiciului, aceasta având posibilitatea de a evita cauzarea acestuia.

Prima critică formulată prin memoriul de recurs vizează modalitatea în care instanţa de apel a stabilit contribuţia părţilor la producerea prejudiciului, în condiţiile în care aceasta a constatat o culpă concurentă iar recurenta susţine că, de fapt, trebuia reţinută culpa exclusivă a victimei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În cazul de faţă, raportat la dispoziţiile Noului C. civ., incident în cauza dedusă judecăţii, nu se poate vorbi de o exonerare totală de răspundere a autorului accidentului, cum susţine recurenta, neexistând o împrejurare care să înlăture, în persoana acestuia, unul dintre elementele răspunderii civile delictuale cum este fapta ilicită, legătura de cauzalitate sau lipsa totală a vinovăţiei autorului.

În acest sens, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1352 C. civ., potrivit cărora fapta victimei înseşi înlătură răspunderea penală doar în situaţii de forţă majoră sau caz fortuit, întrucât aceste circumstanţe nu sunt îndeplinite; de asemenea, nu poate fi reţinut nici consimţământul victimei, în condiţiile art. 1355 C. civ., pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile deoarece prejudiciul a vizat integritatea fizică şi viaţa persoanei, caz în care caracterul ilicit al faptei este înlăturat doar în cazurile prevăzute de lege în mod expres (art. 1360,1361, 1364,1353 C. civ.), neincidente în cauză.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a schimbat soluţia fondului prin care se stabilea culpa exclusivă a victimei care şi-a asumat riscul de a circula ca pasager într-un autovehicul condus de un şofer aflat în stare avansată de ebrietate a cărei situaţie îi era cunoscută, întrucât o astfel de împrejurare nu este, potrivit textelor de lege menţionate anterior, exoneratoare de răspundere civilă pentru autorul accidentului.

Dimpotrivă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, se pune problema unei culpe concurente a autorului cu cea a victimei care, cunoscând starea de ebrietate a şoferului, nu a prevăzut rezultatul sau a socotit că acesta nu se va produce, situaţie ce a afectat principiul reparării integrale a prejudiciului şi răspunderea civilă a autorului.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză au fost corect aplicate dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

În consecinţă, chiar dacă victima a fost de acord cu un anumit mod de a acţiona al autorului, asumându-şi posibilitatea de a suferi un prejudiciu, acest consimţământ nu are valoarea unei clauze de nerăspundere a autorului accidentului, nefiind reglementat ca atare în lumina dispoziţiilor de drept substanţial anunţate anterior şi aplicabile în cauză.

Într-o altă critică formulată în memoriul de recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susţine faptul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. cu privire la calitatea procesuală activă a intimaţilor, reţinută în baza unui probatoriu ce nu a dovedit prejudiciul moral suferit de aceştia, respectiv existenţa unei legături de afecţiune strânsă cu victima şi nici a legăturii de rudenie cu aceasta din urmă, prin acte de stare civilă sau alte probe, în condiţiile în care anchetele sociale realizate nu conţin o verificare obiectivă a celor învederate de rudele victimei.

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text rezultă că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu. Având în vedere că din textul legal enunţat rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici instanţa nu trebuie să distingă.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reclamanţii nu au legitimare procesuală activă, în condiţiile în care nu s-a contestat de către recurentă, în etapele jurisdicţionale anterioare, legătura de rudenie civilă şi biologică cu ascendenţii părţi în proces, respectiv descendenţii şi colateralii privilegiaţi, astfel cum a fost reţinută în cauză de către instanţele de fond. În ceea ce priveşte împrejurarea că prin probele administrate în cauză nu a fost dovedită existenţa unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia, această critică excedează limitelor controlului de legalitate în calea extraordinară de atac, întrucât presupune reaprecierea situaţiei de fapt prin prisma probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, operaţiune incompatibilă cu faza procesuală a recursului.

Recurenta a susţinut şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material cu privire la cuantumul daunelor morale, considerând că nu au fost respectate principiile echităţii, nevoii sociale, evitării îmbogăţirii fără just temei şi principiul raportării daunelor morale la nivelul venitului lunar mediu pe economie al statului în care este pronunţată hotărârea, statuate în jurisprudenţa Curţii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că instanţa de judecată este obligată să se raporteze la jurisprudenţa în materie şi la criteriile obiective menţionate, astfel încât să stabilească, cu titlu de daune morale, o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate, să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

Relativ la cuantumul daunelor morale acordate prin decizia recurată, recurenta invocă nerespectarea unor criterii de acordare a acestora astfel cum ele pot fi deduse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este de precizat, în primul rând, că, spre deosebire de normele infra legale emise de autoritatea de reglementare în materie de asigurări de răspundere civilă (ASF) în baza Legii-cadru nr. 136/1995, sub imperiul Legii nr. 132/2017, aceste norme nu mai prevăd, în mod expres, faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Prin urmare, jurisprudenţa instanţelor naţionale nu mai constituie un criteriu legal de cuantificare a prejudiciului moral, ci un punct de reper pentru judecătorul învestit cu o cerere de acordare a daunelor morale, care este ţinut a proceda la o evaluare proprie a acestui prejudiciu prin raportare la valorile lezate, consecinţele negative, fizice şi psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările şi măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a familiei în urma decesului victimei.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că recurenta nu a indicat, în mod concret, în susţinerea motivului de nelegalitate, în ce modalitate au fost nerespectate criteriile jurisprudenţiale convenţionale ori naţionale de stabilire a prejudiciului moral, rezumându-se la aprecieri generale, teoretice şi formale cu privire la necesitatea respectării acestor principii. În acest sens nu a menţionat care este acea jurisprudenţă constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor morale într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, întrucât analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune menţionarea de către partea interesată şi verificarea de către instanţă a unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului.

În ceea priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,civilă, recurenta susţine că hotărârea atacată nu este motivată sub aspectul respingerii argumentelor invocate în apel vizând necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimaţii ar avea vocaţie la primirea despăgubirilor şi că instanţa nu a motivat de ce a înlăturat apărările sale privind culpa exclusivă a victimei. Învederează că, în privinţa criticii referitoare la neaplicarea criteriului jurisprudenţial în cuantificarea daunelor morale, instanţa nu s-a raportat la criteriile reţinute în practica judiciară pentru individualizarea acestor daune.

Critica este nefondată. Astfel, în ceea ce priveşte motivarea soluţiei, instanţa de apel a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată. Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios în fapt şi în drept de ce a reţinut culpa concurentă, înlăturând teza culpei exclusive a victimei susţinută de recurentă; de asemenea, a motivat, în privinţa fiecărui reclamant, care sunt elementele în baza cărora a reţinut existenţa şi intensitatea suferinţelor morale. În privinţa raportării la criteriul jurisprudenţial, astfel cum s-a arătat anterior, nu rezultă că recurenta, prin întâmpinările formulate în faţa instanţelor de fond şi de apel a solicitat limitarea la un anumit nivel al daunelor acordate, raportându-se la cauze similare pe care să le supună analizei instanţei, pentru a-i putea reproşa acesteia că nu a răspuns concret unei astfel de apărări.

În fapt, recurenta a indicat explicit hotărâri judecătoreşti cu privire la cazurile de culpă exclusivă, susţinând că nu datorează, de principiu, daune în această situaţie şi solicitând doar generic reducerea cuantumului daunelor morale pe care l-a apreciat ca fiind exagerat.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. recursul ca nefondat, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. S.A. împotriva deciziei nr. 293 din 25 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2021.