Ședințe de judecată: Aprilie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 191/2021

Decizia nr. 191

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate şi distruse, ulterior, la arestarea sa, evaluate la suma de 5000 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, până la plata efectivă a acestora, şi obligarea la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora, reprezentând daune morale pentru arestarea şi reţinerea sa.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1391 din C. civ. şi prevederile Constituţiei României privind repararea prejudiciilor produse din erori judiciare.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 71 din data de 31 ianuarie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 1845 din 09 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 71 din 31 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

4. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 1845 din 09 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 septembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), (4), (6), (7) şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a învederat că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală emisă de organele judiciare de cercetare penală franceze a fost comunicată cu depăşirea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., astfel că nu a putut formula cererea de chemare în judecată potrivit dispoziţiilor art. 539 din acelaşi act normativ, singura posibilitate legală de obţinere a despăgubirilor morale şi materiale fiind reprezentată de formularea unei acţiuni întemeiate pe prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală din C. civ.

După ce a redat conţinutul dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi pe cele ale art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385, art. 1386 şi art. 1391 din C. civ., recurentul-reclamant a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională în materia acţiunilor având ca obiect obligarea statului român la acordarea de despăgubiri materiale şi/sau morale persoanelor arestate în vederea executării unui mandat european de arestare, emis de către alte state membre, la dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Satu Mare şi dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Cluj, la poziţia doctrinei cu privire la mecanismul mandatului european de arestare şi principiul de funcţionare a acestuia din perspectiva consecinţelor în planul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă, consacrat de art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea statului român pentru privarea de libertate în procedura de executare a mandatului european de arestare, în condiţiile Legii nr. 302/2004 şi a art. 539 din C. proc. pen.

Revenind la situaţia particulară din speţa dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a precizat că a fost arestat pentru 24 de ore prin ordonanţa de reţinere nr. 5/2016 din 09 februarie 2016, emisă de Parchetul Curţii de Apel Craiova, iar prin sentinţa penală nr. 28 din 10 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a fost arestat pentru 30 de zile şi predat autorităţilor judiciare din Franţa.

În timpul arestului său din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Dolj, dispus prin sentinţa penală nr. 28 din data de 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, tatăl său a decedat, iar organele judiciare nu i-au permis să asiste, sub escorta organelor de politie, la înmormântare, fapt ce i-a produs suferinţe morale psihice si fizice intense.

În continuare, recurentul-reclamant s-a referit la faptul că reţinerea şi arestarea unei persoane în vederea predării acesteia constituie privări de libertate care, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să fie dispuse cu respectarea dispoziţiilor legale şi să respecte exigenţele art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aplicabilă şi în faza de executare a mandatului european de arestare.

Din această perspectivă, a arătat că din practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pot fi desprinse următoarele concluziile preliminare: ambele state, atât statul solicitant, cât şi cel solicitat, atunci când dispun şi execută o măsură privativă de libertate împotriva unei persoane, îşi exercită jurisdicţia asupra acelei persoane; raportat la statul solicitant, detenţia trebuie analizată din perspectiva art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, iar atunci când aceeaşi detenţie se raportează la statul solicitat, criteriile de convenţionalitate sunt cele din art. 5 paragraful 1 lit. f) din acelaşi act normativ; în ambele situaţii, detenţia trebuie să fie legală, ceea ce presupune respectarea normelor de fond şi de procedură pentru luarea şi menţinerea sa, prevăzute atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului de executare; legalitatea, în sensul primului paragraf al art. 5 din Convenţie, implică cerinţe de calitate a legii naţionale, respectiv accesibilitate, previzibilitate şi garanţii împotriva arbitrariului; în această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat un examen riguros al cauzalităţii încălcării acestui drept fundamental şi nu a exclus, de plano, răspunderea niciunuia dintre statele implicate în procedura de extrădare. Dimpotrivă, răspunderea acestora a fost stabilită, în funcţie de prevederile din dreptul naţional al fiecăruia stat.

În temeiul art. 1 din Convenţie, un stat contractant poate fi considerat răspunzător pentru acţiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile şi care generează invocarea încălcării drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie.

Pentru a fi conformă art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţie, trebuie ca detenţia în statul solicitat să fie justificată de o procedură de extrădare, în executarea unui mandat european de arestare.

Detenţia în vederea extrădării nu trebuie să fie una arbitrară, aceasta trebuie luată cu bună-credinţă şi să se afle în legătură cu motivele invocate; de asemenea, aceasta trebuie să aibă o durată rezonabilă în raport cu scopul urmărit iar condiţiile şi locul de detenţie trebuie să fie adecvate.

Dreptul prevăzut de art. 5 paragraful 5 din Convenţie este recunoscut în legătură cu detenţia respectivă şi în funcţie de cauza încălcării, obligaţia de despăgubire putând fi stabilită în sarcina unuia sau a altuia dintre statele implicate în procedura de extrădare ori a ambelor state, părţi ale Convenţiei.

Atunci când este posibil ca expulzarea sau extrădarea unei persoane să conducă la supunerea acesteia, în statul solicitant, la tratamente inumane sau degradante, incompatibile cu art. 3 din Convenţie, statul solicitat răspunde pentru supunerea respectivei persoane unui risc de încălcare a drepturilor garantate de către Convenţie.

În continuare, recurentul a arătat, pe larg, care sunt considerentele reţinute atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi de Curtea Constituţională a României referitoare la răspunderea statului român pentru privarea de libertate a persoanelor în procedura de executare a mandatului european de arestare, invocând jurisprudenţa constantă a acestora.

Cât priveşte răspunderea patrimonială pentru privarea sau restrângerea ilegală de libertate, recurentul a susţinut că aceasta este una obiectivă, articolul 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu distinge sub aspectul motivelor care au stat la baza retragerii/revocării mandatului european de arestare.

Prin urmare, consideră că aprecierea cu privire la răspunderea statelor membre ale Uniunii Europene implicate în procedura de executare a unui mandat european de arestare rămâne într-o "zonă gri" a cooperării judiciare, întrucât, deşi adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică, răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene.

Referitor la solicitarea de acordare a daunelor materiale, recurentul a indicat bunurile personale care i-au fost ridicate din casa părinţilor săi şi a făcut o estimare a valorii globale a acestor bunuri la 5000 euro, precizând că bunurile nu i-au mai fost returnate după măsurile de arestare dispuse în Franţa.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 05 noiembrie 2020, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 23 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei de nulitate a recursului, apreciind că aspectele de nelegalitate invocate pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate, din oficiu, de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine că, în prezentul litigiu, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile C. civ., la plata contravalorii bunurilor confiscate şi ulterior distruse cu ocazia arestării sale, evaluate la suma de 5000 euro, echivalent în RON, şi obligarea la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON, reprezentând daune morale pentru arestarea şi reţinerea sa.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1373 din C. civ., având în vedere că magistraţii care au intrat în raporturi juridice cu reclamantul au avut, ca temei, norme de drept public, iar nu de drept privat, cum sunt cele ale C. civ., invocate de către reclamant. Or, răspunderea Statului Român poate fi atrasă în baza dispoziţiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, este condiţionată de existenţa unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispoziţiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV din C. proc. pen., constatată printr-o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desfiinţarea unei hotărâri de condamnare definitive, iar privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanţa procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecata cauzei.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că reclamantul nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1373 din C. civ., deoarece, definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus, este existenţa raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite. Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor specifice profesiei, nici procurorul, nici judecătorul nu sunt prepuşi ai instituţiei unde sunt încadraţi.

Cu privire la nerespectarea procedurii executării mandatului european de arestare reglementată de Legea nr. 302/2004, tribunalul a constatat că nu se poate reţine în sarcina autorităţilor române săvârşirea unei erori judiciare, reclamantul nefiind privat de libertate, în mod nelegal, de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptăţit la solicitarea unor despăgubiri morale şi materiale.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale şi a celor materiale, prima instanţă a constatat că, deşi în cadrul cererii de chemare în judecată şi, ulterior, în cadrul interogatoriului administrat, din oficiu, de către instanţă, reclamantul a invocat faptul că a formulat o cerere scrisă, prin avocat, pentru a participa la înmormântarea tatălui său, cerere care se regăseşte în dosarul penal şi care i-a fost respinsă de către judecător, o astfel de cerere nu a fost identificată în cadrul dosarului penal nr. x/2016 al Curţii de Apel Craiova, iar, pe de altă parte, nu există o astfel de procedură prevăzută de lege şi pe care să o fi încălcat autorităţile judiciare implicate în executarea mandatului european de arestare emis pe numele reclamantului. Prin urmare, în lipsa unei astfel de cereri, tribunalul a statuat în sensul că nu se poate aprecia dacă reclamantului i s-a încălcat vreun drept fundamental al omului şi a fost săvârşită vreo faptă ilicită care să-i dea dreptul la despăgubiri pentru repararea vreunui prejudiciu moral.

Tribunalul a mai constatat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada existenţei prejudiciului moral şi material, deşi acestuia îi incumba sarcina probei, conform dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ.

Cu privire la despăgubirile materiale reprezentând contravaloarea bunurilor materiale confiscate, tribunalul a reţinut că, în cuprinsul ordonanţei de predare Agenţiei pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei, emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, sunt menţionate bunurile mobile confiscate de la reclamant, precum şi faptul că "produsul din vânzarea acestor bunuri va fi consemnat pentru o durată de 10 ani şi, în caz de respingere, de nevinovăţie şi de achitare sau atunci când pedeapsa confiscării nu va fi pronunţată, acest produs va fi restituit proprietarului bunurilor vândute dacă va adresa o cerere în acest sens."

Astfel, deşi în cadrul interogatoriului, administrat din oficiu de către instanţă, reclamantul a precizat că a formulat, către autorităţile franceze, prin avocat, în perioada detenţiei în Franţa, o cerere de restituire a contravalorii bunurilor confiscate şi distruse răspunsul negativ al acestora fiind ataşat la dosar, o astfel de cerere şi modul său de soluţionare nu au fost regăsite la dosarul cauzei.

Cu privire la art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că acestea nu au incidenţă în cauză, în contextul în care reclamantul nu a beneficiat de vreo condamnare penală definitivă, ulterior anulată, şi nici nu i s-a acordat graţierea, iar actele procedurale săvârşite de organele judiciare în procedura executării mandatului european de arestare nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării, persoana solicitată beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin ordonanţa din data de 13 iulie 2017 a Tribunalului de Mare Instanţă din Meaux.

Secţia I civilă a Curţii de Apel Craiova a confirmat soluţia primei instanţe, prin decizia civilă nr. 1845 din 09 iulie 2020, atacată cu recurs de către reclamantul A., reţinând că este exclusă răspunderea civilă delictuală a statului, în temeiul art. 1373 C. civ. care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, întrucât procurorul si judecătorul care au instrumentat cauza penală cu privire la reclamant nu au raport de prepuşenie cu Statul Român, în sensul prevederilor invocate.

Cu privire la obligarea Statului la plata de despăgubiri materiale si morale ca urmare a unei pretinse erori judiciare, care ar decurge din instrumentarea defectuoasă a cauzei penale în care a participat reclamantul, curtea de apel a constatat că, în aplicarea prevederilor art. 96 alin. (1) (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, însă cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de art. 539 alin. (1) din C. proc. pen.

Instanţa de apel a reţinut că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse cu privire la reclamant, care trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.. Or, legalitatea măsurilor retinerii si arestării în vederea predării reclamantului către autorităţile judiciare din Franţa putea fi verificată exclusiv în cadrul contestatiei, cale de atac pe care reclamantul a ales să nu o exercite, astfel că nu se poate plânge de îngrădirea accesului la instanţă si nici să invoce, în fata instanţei civile, eventuale deficienţe în instrumentarea cauzei sale penale.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare persoanei care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări, ulterior anulată sau graţiată, curtea de apel a reţinut că acestea nu sunt incidente deoarece reclamantul nu a suportat rigorile unei condamnări în sensul acestor dispozitii.

Curtea a mai constatat că, deşi la fond, reclamantul a susţinut că i se cuvine contravaloarea bunurilor confiscate, iar aceste petite i-au fost respinse pentru nedovedirea condiţiilor de detenţie şi a calităţii de proprietar al bunurilor, în apel, nu a criticat aceste dezlegări ale sentinţei.

Curtea de apel a mai reţinut că simpla sustinere a reclamantului cum că autoritătile judiciare române nu i-au permis participarea la înmormântarea tatălui său nu justifică acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat, având în vedere că din probele administrate, nu reiese că reclamantul ar fi adresat o cerere scrisă, formulată prin avocat, magistraţilor care au instrumentat cauza, aşa cum se pretinde, şi în lipsa căreia, instanta nu se poate pronunta dacă reclamantul a fost victima unei erori judiciare, respectiv dacă a suferit o încălcare a vieţii private şi de familie din perspectiva art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum acestea au fost precizate prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant fiind nemulţumit, în esenţă, de respingerea acţiunii promovate din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul prevederilor din C. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost menţionat pur formal, recurentul-reclamant neinvocând vreo imixtiune a instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive şi nici nu a prezentat vreo situaţie care să poată fi circumscrisă acestei ipoteze.

Deşi îşi fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant nu aduce nicio critică care să susţină o eventuală nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei a deciziei recurate, context în care Înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat fără a fi susţinut de vreun argument.

Motivul de recurs, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. vizează situaţia nesocotirii de către instanţa de judecată a autorităţii de lucru judecat, prin aceasta înţelegând reluarea de către judecător a dezbaterilor asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia judecătorul a statuat.

Analizând conţinutul aspectelor relevate de către recurentul-reclamant prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu este invocată încălcarea de către curtea de apel a autorităţii de lucru judecat şi nici nu a fost prezentat vreun argument care să poată fi încadrat în acest motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, deşi se face trimitere la acest motiv de casare, recurentul-reclamant nu prezintă argumente care să poată fi încadrate în prevederile legale invocate, astfel încât instanţa de recurs nu poate trece la exercitarea controlului de legalitate.

Astfel, în debutul memoriului de recurs, recurentul-reclamant justifică formularea acţiunii în temeiul prevederilor C. civ. faţă de împrejurarea că "ordonanţa de urmăre penală a fost comunicată cu nerespectarea termenului legal de 6 luni, prevăzut de art. 541 din C. proc. pen..", fără a combate în vreun fel argumentele curţii de apel care au stat la baza soluţiei de respingere a acţiunii şi care au vizat împrejurarea că răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi antrenată numai în temeiul prevederilor din C. proc. pen., dat fiind natura raportului juridic de drept public.

Înalta Curte constată, astfel cum rezultă din expunerea motivelor de recurs, că aspectele învederate nu vizează silogismul curţii de apel care a condus la pronunţarea soluţiei, susţinerile recurentului-reclamant fiind în legătură cu jurisprudenţa naţională în materia acţiunilor având ca obiect obligarea statului român la acordarea de despăgubiri materiale şi/sau morale persoanelor arestate, în vederea executării unui mandat european de arestare, emis de către alte state membre, la poziţia doctrinei cu privire la mecanismul mandatului european de arestare şi principiul de funcţionare a acestuia, din perspectiva consecinţelor, în planul răspunderii statelor membre, pentru încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă, consacrat de art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea statului român pentru privarea de libertate în procedura de executare a mandatului european de arestare, în condiţiile Legii nr. 302/2004 şi a art. 539 din C. proc. pen. la faptul că reţinerea şi arestarea unei persoane în vederea predării acesteia constituie privări de libertate care trebuie să fie dispuse cu respectarea dispoziţiilor legale şi să respecte exigenţele art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aspecte care exced controlului de legalitate, în lipsa unor critici concrete în legătură cu modalitatea în care dispoziţiile legale invocate au fost aplicate şi interpretate de către curtea de apel.

Reiese, aşadar, că şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal, câtă vreme recurentul-reclamant nu a arătat în ce a constat greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel în privinţa aprecierii caracterului neîntemeiat al acţiunii în acordarea de despăgubiri, ca urmare a pretinsei arestării şi reţinerii ilegale pe parcursul derulării procesului penal.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei raportat la soluţia şi considerentele ce au stat la baza acesteia, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Or, aşa cum s-a arătat şi mai sus, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanţă, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Amplele expuneri ale recurentului-reclamant referitoare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia extrădării şi condiţiile antrenării răspunderii statelor implicate în procedura de extrădare, ca şi trimiterile la considerentele hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională a României în cauzele având ca obiect antrenarea răspunderii Statului Român pentru privarea de libertate a persoanelor în procedura de executare a mandatului european de arestare nu pot constitui, pentru instanţa de recurs, criterii de analiză în exercitarea controlului de legalitate a deciziei curţii de apel, în lipsa unor critici concrete în legătură cu modul în care curtea de apel a făcut aplicarea şi interpretarea acestora în cauza dedusă judecăţii.

În acelaşi sens, aprecierile personale ale reclamantului cu privire la răspunderea statelor membre ale Uniunii Europene implicate în procedura de executare a unui mandat european de arestare, conform cărora aceasta rămâne într-o "zonă gri" a cooperării judiciare, "având în vedere că adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică, răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene", rămân simple alegaţii, fără consecinţe în planul antrenării controlului de legalitate, în condiţiile art. 483 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant conform cărora acestuia i se cuvine contravaloarea bunurilor confiscate, petite care i-au fost respinse de prima instanţă, pentru nedovedirea calitătii de proprietar al bunurilor, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiect de analiză în apel, recurentul necriticând aceste dezlegări ale primei instanţe în faţa insttanţei de apel.

Ca atare, aspectele relevate prin memoriul de recurs vizând pretinsa nelegalitate a deciziei curţii de apel din această perspectiva sunt formulate omisso medio şi, prin urmare, nu pot face obiect de analiză în recurs, fiind inadmisibile.

De asemenea, prin memoriul de recurs, recurentul nu a combătut argumentele reţinute de curtea de apel, potrivit cărora prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare persoanei care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări nu sunt incidente în cauză, având în vedere că reclamantul nu a suportat rigorile unei condamnări, în sensul acestor dispozitii, redarea conţinutului legal al normei despre care pretinde că este incidentă cât şi a jurisprudenţei europene şi naţionale în această materie, nefiind suficiente pentru a putea declanşa mecanismul de control al legalităţii deciziei recurate.

În aceste condiţii, cum susţinerile recurentului-reclamant nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ., şi constatând că nu se identifică motive de ordine publică care să poată fi reţinute, din oficiu, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1845 din data de 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1845 din data de 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2021.