Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13.07.2015, pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 6.870 Euro, cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a erorilor judiciare săvârşite în toate fazele procesului penal ce s-a desfăşurat împotriva sa, inclusiv pentru privarea sa nelegală de libertate.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 538-541 din noul C. proc. pen., pe art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional CEDO, pe art. 52 alin. (3) din Constituţie, pe art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din noul C. civ.

Pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de fond a inadmisibilităţii demersului juridic al părţii reclamante.

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa civilă nr. 23S din 8 februarie 2016, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de fond a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Statul Român, şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov:

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii din 25.01.2016, a declarat apel reclamantul criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând anularea acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1248Ap din 3 octombrie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., sens în care a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Hotărârea pronunţată în rejudecare de Tribunalul Braşov:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, la data de 10.09.2018, sub nr. x/2015*

Prin sentinţa civilă nr. 95/S din 07.05.2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis, în parte, acţiunea reclamantului şi, în consecinţă: a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 368.335,53 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale; a obligat reclamantul la plata sumei de 1500 RON, diferenţă onorariu expert pentru expert B., sumă ce va fi depusă în contul Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice - Contabile al Tribunalului Braşov; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.639 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părţile litigiului, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA Serviciul Teritorial Braşov.

Prin decizia civilă nr. 287Ap din 5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul reclamantului. Au fost admise apelurile pârâtului Statul Român, prin MFP şi ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ICCJ- DNA Serviciul Teritorial Braşov, fiind schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov şi a încheierii din 28.02.2019 a declarat recurs reclamantul A., arătând că hotărârea recurată este nemotivată şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Într-o primă critică, recurentul apreciază că decizia civilă nr. 287/Ap/05.03.2019 este nelegală, întrucât nu s-a ţinut cont de puterea obligatorie a deciziei civile nr. 1248/Ap/03.10.2016, prin care s-au calificat raporturile juridice între părţi şi s-au stabilit coordonatele rejudecării, iar Curtea de Apel Braşov a ignorat propria decizie, pronunţată anterior în aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi.

Susţine că deciziile pronunţate în recurs în interesul legii produc efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, iar această soluţie este impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum şi de calitatea lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferenţiază sub aspectul naturii juridice de alte categorii de hotărâri judecătoreşti.

Mai mult, în cauza de faţă există o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară momentului pronunţării deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ, în speţă decizia civilă nr. 1248/Ap din data de 03.10.2016, care a tranşat definitiv situaţia admisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată, iar în situaţia în care s-ar valorifica opinia instanţei de apel recurată, această hotărâre judecătorească intermediară ar fi lipsită de efecte juridice într-un mod indirect şi nespecific, pentru că efectele unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi desfiinţate decât prin căile de atac specifice. Or, în cauză hotărârea judecătorească prin care s-a calificat raportul juridic este definitivă şi a stabilit cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare coordonatele judecăţii, motiv pentru care, în speţă nu se aplică interpretarea deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ, ulterioară acestui moment.

Recurentul susţine că Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ nu se aplică şi datorită faptului că, art. 539 alin. (2) din noul C. proc. pen. face trimitere la instituţii noi, introduse în anul 2014, cum ar fi: judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară, instituţii inexistente la momentul luării şi menţinerii măsurilor privative de libertate.

O astfel de interpretare presupune că procurorul sau judecătorii din dosarul penal, ar fi trebuit să respecte o conduită inexistentă la data luării şi menţinerii măsurilor privative şi restrictive de libertate faţă de reclamant în baza unor norme legale viitoare, situaţie de neacceptat, ştiindu-se că măsurile restrictive de libertate au fost dispuse faţă de reclamant în anul 2009, fiind menţinute pe tot parcursul procesului penal.

Un alt motiv de recurs vizează greşita reţinere a incidenţei art. 539 din Noul C. proc. pen. din prisma raţionamentului din decizia civilă nr. 812A din 23.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III a Civilă, în soluţionarea dosarului nr. x/2015, având ca obiect cererea reclamantului C., inculpat în acelaşi dosar ca şi reclamantul A., măsurile restrictive de libertate faţă de acesta fiind dispuse în aceeaşi perioadă ca şi în cazul de faţă (2009 şi ulterior).

În cadrul acestei decizii, Curtea de Apel Bucureşti, secţia III a Civilă a reţinut că: ... " raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile art. 504 şi urm. din vechiul C. proc. pen., aflat în vigoare pe întreaga durată a subzistenţei măsurilor restrictive de libertate la care se raportează pretenţiile reclamantului".

Cu referire la fondul pretenţiilor reclamantului, Curtea a reţinut că "răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este o răspundere obiectivă fiind suficient ca reclamantul să dovedească elementele obiective impuse de textul legal mai sus enunţat, respectiv existenţa erorii judiciare în forma pretinsă şi prejudiciul cauzat prin această eroare, fiind lipsite de relevanţă împrejurări precum calitatea agentului/agenţilor care au contribuit la producerea ei, gradul lor de vinovăţie sau izvorul raporturilor lor juridice cu statul. În cauză sunt întrunite aceste cerinţe, întrucât apelantului-reclamant i-a fost restrânsă libertatea de circulaţie, ca urmare a instituirii în sarcina sa, în mod succesiv, a obligaţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv de a nu părăsi ţara, în perioada 28,05.2009-24.10.2013, într-un proces penal finalizat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare".

În contra a ceea ce susţine instanţa în cadrul deciziei recurate, apreciază că decizia civilă nr. 812A din 23.11.2016 nu reprezintă o simplă practică judiciară, C. fiind inculpat şi trimis în judecată în acelaşi dosar ca şi reclamantul A., măsurile restrictive de libertate faţă de acesta fiind dispuse în aceeaşi perioadă ca şi în cazul de faţă (2009 şi ulterior), consecvenţa în judecată urmând a se impune.

Prin urmare, temeiul juridic al cauzei de faţă este art. 504-506 din vechiul C. proc. pen., ca normă incidentă la data luării şi menţinerii măsurilor privative de libertate, situaţie în care potrivit Deciziei nr. 45/1998 a CCR, soluţia de achitare definitivă, echivalează cu constatarea nelegalei măsuri privative şi restrictive de liberate şi îndreptăţeşte la acordarea de despăgubiri.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 28.02.2019, recurentul susţine că probatoriul administrat în cauza penală ar fi fost util pentru analiza completă a circumstanţelor cauzei, însă instanţa a respins în mod nejustificat parte din probele depuse la dosar, încălcând dreptul la apărare şi principiul aflării adevărului.

Prin acest probatoriu dorea să demonstreze nelegalitatea măsurii privării de libertate, deşi aceasta se prezumă conform Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că prevederile art. 504 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale, decizia penală de achitare echivalând cu recunoaşterea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal.

Recurentul a expus în continuare situaţia de fapt şi argumentele pentru care prin decizia penală nr. 121/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, s-a constatat definitiv că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, considerând că măsura privativă de libertate a fost nelegală, în cauză neexistând nicio probă sau motiv verosimil pentru aplicarea celei mai grave sancţiuni şi nici ulterior, pentru menţinerea tuturor măsurilor restrictive de libertate, pentru o perioadă excesiv de mare.

Precizează că despăgubirile în cauză au fost solicitate şi ca urmare a măsurii controlului judiciar, dispus nelegal de la data de 05.05.2009, pentru o perioadă de aproape 6 ani, până la data de 04.02.2015, dată la care, prin intermediul deciziei penale nr. 121, definitivă, pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală în dosarul nr. x/2009 a fost achitat constatându-se că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, dar şi datorită duratei excesiv de mare (6 ani), situaţie în care au fost încălcate prevederile art. 6 CEDO privind termenul rezonabil al procesului penal.

În cadrul ultimului motiv de recurs se susţine că hotărârea este nemotivată, fiind incident art. 488 alin. (6) C. proc. civ. deoarece, considerând prioritară analiza legii penale aplicabile cauzei de faţă, instanţa nu s-a pronunţat pe toate motivele de apel invocate.

Apărările formulate în cauză:

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că motivele invocate în susţinerea acestuia sunt de fapt o reiterare a cererii de chemare în judecată, iar faţă de caracterul nedevolutiv al recursului, instanţa învestită cu o astfel de cerere, nu poate relua, în analiză, chestiuni de fond.

De asemenea a mai fost invocată excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 538-541 C. proc. pen. şi dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum aceasta a fost modificată potrivit cărora "(2) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare..."

S-a arătat că Legea nr. 2/2013 a fost adoptată la data de 1 februarie 2013 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, intrând în vigoare în termen de 3 zile de la publicare, respectiv la data de 15 februarie 2013, iar cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar a fost înregistrată la data de 13 iulie 2015, obiectul acesteia încadrându-se în prevederile art. 94 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ. şi având o valoare mai mică de 1.000.000 RON.

Din perspectiva celor anterior expuse, precum şi a principiului legalităţii căilor de atac, instituit prin art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de control judiciar urmează să constatate că recursul dedus judecăţii este inadmisibil, astfel că acesta urmează a fi respins ca atare, decizia atacată având caracter definitiv de la pronunţare şi nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe fondul cauzei, faţă de motivele de recurs invocate de către recurent, solicită să fie respinsă cererea de recurs, soluţia pronunţată de către instanţa de apel fiind una legală, motivată şi corespunzătoare situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020, pentru considerentele arătate în cadrul acesteia, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 28 februarie 2019 şi a deciziei civile nr. 287Ap din 5 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen de judecată a recursului la 11 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov şi a încheierii din 28.02.2019 vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motive de casare încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nemotivarea hotărârii recurate, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat pe toate motivele de apel invocate, motiv de casare încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .

Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 1248/Ap/03 octombrie 2016, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 23/S/2016 şi a încheierii din 25.01.2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Prima instanţă a soluţionat cauza prin prisma excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantului, motivat de faptul că nu ar fi întrunite condiţiile de atragere a răspunderii statului, întrucât nu s-a constatat nelegalitatea măsurii privative de libertate, la care a fost supus reclamantul în decursul procesului penal, soldat cu soluţia finală a achitării.

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că "o acţiune este inadmisibilă numai în situaţia în care legea o interzice, or în cauză, atât prevederile art. 52 din Constituţie cât şi dispoziţiile art. 504 din C. proc. pen. din 1968 şi art. 538 şi urm. din actualul C. proc. pen., care au formulări aproximativ similare, fiind deci mai puţin importantă aplicarea legii în timp, permit o asemenea acţiune, în atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale".

În continuare instanţa de apel a făcut referire la Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale pentru a sublinia că, prevederile art. 504 alin. (1) din C. proc. pen. din 1968 sunt constituţionale, în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, arătând că prin această decizie nu a fost însă înlăturată condiţia privind existenţa unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde şi în continuare incidenţa sau nu a art. 504 din C. proc. pen., iar nelegalitatea măsurii rezultă din soluţia de achitare prin hotărâre judecătorească definitivă, de unde reiese că în prezenţa unei hotărâri definitive de achitare acţiunea nu poate fi declarată ca inadmisibilă şi deci instanţa va aprecia asupra caracterului fondat sau întemeiat al acţiunii pe baza probelor administrate.

Din verificarea considerentelor hotărârii invocate de către recurent, Înalta Curte constată faptul că instanţa de trimitere nu a statuat asupra legii procesual penale aplicabile speţei (aspect care rezultă şi din folosirea expresiei fiind deci mai puţin importantă aplicarea legii în timp), scopul considerentelor fiind acela de a motiva soluţia de admitere a apelului prin raportare la soluţia instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

De asemenea nu pot fi primite nici susţinerile recurentului, în sensul că din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45/1998, ar rezulta în accepţiunea Curţii de Apel Braşov că o decizie penală de achitare ar echivala cu o recunoaştere a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, câtă vreme, în considerentele redate anterior se arată doar că în prezenţa unei hotărâri definitive de achitare acţiunea nu poate fi declarată ca inadmisibilă.

Aceasta nu poate conduce de plano la concluzia că instanţa de trimitere a apreciat că în prezenţa unei hotărâri de achitare în mod automat se constată şi că măsura de privare de libertate este nelegală câtă vreme s-a menţionat în mod expres în considerentele ce fac obiectul analizei că instanţa va aprecia asupra caracterului fondat sau întemeiat al acţiunii pe baza probelor administrate.

În aceste condiţii, nu se confirmă susţinerile recurentului în sensul că, stabilind legea aplicabilă speţei ca fiind dispoziţiile noului C. proc. pen. şi considerând incidentă Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar s-ar fi lipsit de efecte juridice "într-un mod indirect şi nespecific" o hotărâre judecătorească intermediară, respectiv decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, câtă vreme în rejudecare au fost respectate indicaţiile instanţei de control judiciar în limitele trasate de aceasta.

Referitor la critica potrivit căreia s-a dat în mod greşit eficienţă Deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ privind examinarea recursului în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate", se observă că recurentul susţine că deciziile pronunţate în recurs în interesul legii produc efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, iar în cauza de faţă există o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară momentului pronunţării Deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ, în speţă decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, care a tranşat definitiv situaţia admisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată.

Această decizie este, într-adevăr obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ceea ce semnifică faptul că, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, instanţele judecătoreşti sunt obligate să interpreteze dispoziţiile ce au făcut obiectul ei, în modalitatea în care Înalta Curte a dat dezlegare problemelor de drept supuse analizei, scopul acestui mecanism fiind cel menţionat în mod expres de art. 514 C. proc. civ., respectiv acela de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Aceasta nu înseamnă însă că, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior acesteia nu se poate da aceeaşi interpretare problemei de drept puse în discuţie, la originea mecanismului recursului în interesul legii fiind tocmai necesitatea de unificare a practicii judiciare, ce constă în existenţa unor hotărâri judecătoreşti cu soluţii diferite.

În măsura în care, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa de trimitere, prin decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, nu a statuat asupra temeiului de drept al acţiunii şi al încadrării acestuia în vechile sau noile dispoziţii ale C. proc. pen. şi nici nu a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, constituie temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci a dispus administrarea unor probatorii în acest sens, în mod corect prin hotărârea atacată s-a făcut aplicarea considerentelor obligatorii ale deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul susţine că Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ nu se aplică şi datorită faptului că, art. 539 alin. (2) din noul C. proc. pen. face trimitere la instituţii noi, inexistente la momentul luării şi menţinerii măsurilor privative de libertate, iar o astfel de interpretare presupune că procurorul sau judecătorii din dosarul penal, ar fi trebuit să respecte o conduită inexistentă la data luării şi menţinerii măsurilor privative şi restrictive de libertate faţa de reclamant în baza unor norme legale viitoare.

Sub acest aspect, chiar în cadrul acestei decizii, la paragrafele 33-55 ÎCCJ a expus raţionamentul pentru care a statuat că sintagma "instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei" din art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac, că, organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate şi că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a arătat că analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din C. proc. pen., iar pentru situaţia în care o persoană ar fi reţinută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispoziţiile C. pen. care sancţionează aceste fapte ca infracţiune, respectiv infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 din C. pen.. Or, în această situaţie, caracterul nelegal al reţinerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracţiune.

De altfel, ceea ce susţine recurentul este inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii de achitare, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 504 şi următoarele din vechiul C. proc. pen., în vigoare pe la data luării şi menţinerii măsurilor restrictive de libertate, care au fost supuse instituţiilor şi procedurilor prevăzute la acea dată.

Or, sub acest aspect, prin Decizia nr. 76/2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că "legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din C. proc. pen. din 2010".

Această Decizie pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

În cadrul acestei decizii, la paragrafele 117-125 a fost clarificată pe deplin problema de drept referitoare la legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară stabilindu-se că este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este reglementată în cuprinsul ambelor coduri de procedură penală sus-menţionate (din 1968, respectiv din 2010) în partea specială, titlul IV "Proceduri speciale", capitolul IV, respectiv capitolul VI, (...), dar care reflectă fiecare în parte esenţa obiectului reglementării, iar procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în C. proc. pen., ceea ce are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., de la care derogă în temeiul principiului "specialia generalibus derogant".

Totodată, s-a arătat că prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenţei unei fapte culpabile care să fi generat paguba, iar dreptul la repararea pagubei, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. din 2010], moment de care legea specială leagă naşterea dreptului la acţiune.

În condiţiile în care raportul juridic dintre persoana îndreptăţită şi stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei şi obligaţia statului de a plăti despăgubirea, se naşte, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă, s-a concluzionat că data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situaţii juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ.

Ca atare, nu legea aplicabilă la data luării măsurilor restrictive de libertate este aplicabilă solicitării reclamantului ci legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare a apelantului reclamant, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, în raport cu care acesta a apreciat că măsura privativă de libertate luată pe parcursul procesului penal, este una nelegală, respectiv data pronunţării în mod definitiv a deciziei penale nr. 121/04.02.2015 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin raportare la aceasta, în mod corect a apreciat instanţa anterioară că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 din noul C. proc. pen., ci cele ale art. 539 din vechiul C. proc. pen., acesta fiind, de altfel, şi temeiul inserat în cadrul cererii de chemare în judecată.

Concluzia reţinerii incidenţei art. 539 din Noul C. proc. pen., argumentată anterior nu poate fi combătută din prisma raţionamentului deciziei civile nr. 812A din 23.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III a Civilă, în soluţionarea dosarului nr. x/2015, având ca obiect cererea reclamantului C., inculpat în acelaşi dosar ca şi reclamantul A., întrucât, aşa cum corect s-a reţinut de instanţa anterioară, în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.

Este adevărat că, de principiu este de dorit ca unor situaţii similare să le fie aplicate aceleaşi temeiuri şi jurisprudenţa să aibă caracter unitar, dar aceasta nu înseamnă egalizarea extremă, câtă vreme fiecare caz în parte are specificul lui, care poate varia dintr-o multitudine de motive.

În acest sens, în cadrul considerentelor hotărârii CEDO din 10 mai 2012 în cauza Albu şi alţii contra României, s-a arătat că posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei.

Or, instanţa anterioară a apreciat în mod corect că în cauză, a intervenit ulterior deciziei civile nr. 812A din 23.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, un mecanism pentru unificarea practicii judiciare, conturat prin Deciziile nr. 15/2017 şi nr. 76/2018 ale ÎCCJ, ale căror considerente au o forţă juridică superioară celor enunţate de recurent dintr-o altă decizie de speţă.

Ca atare, vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, temeiul juridic al cauzei de faţă este art. 504-506 din vechiul C. proc. pen., ca normă în vigoare la data luării şi menţinerii măsurilor privative de libertate, situaţie în care ar avea incidenţă Decizia nr. 45/1998 a CCR, întrucât aceste concluzii sunt eronate, faţă de interpretarea actelor normative în materie dată prin Deciziile nr. 15/2017 şi nr. 76/2018 ale ÎCCJ.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 28.02.2019, recurentul susţine că prin probatoriul solicitat a fi încuviinţat, respectiv cel administrat în cauza penală, dorea să demonstreze nelegalitatea măsurii privării de libertate şi ar fi fost util pentru analiza completă a circumstanţelor cauzei, însă instanţa a respins în mod nejustificat parte din probele depuse la dosar, încălcând dreptul la apărare şi principiul aflării adevărului.

Prin încheierea criticată, Curtea de Apel Braşov, a încuviinţat în parte proba cu înscrisurile ce au fost depuse la dosarul cauzei de apelantul reclamant A., respectiv hotărâri judecătoreşti, în măsura în care acestea sunt înscrisuri noi, nedepuse în faţa primei instanţe, în niciunul dintre ciclurile procesuale şi a respins proba cu declaraţia apelantului reclamant dată în faţa organului de urmărire, declaraţii de martori şi orice alte înscrisuri care reprezintă mijlocul de probă specific administrat în cadrul procesului penal, apreciind că aceste înscrisuri nu sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, raportat la obiectul acesteia şi la motivele de apel.

De asemenea a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de Ministerul Public, apreciind proba pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, în condiţiile în care reprezintă hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele penale, înscrisuri depuse atât în dovedirea apelului formulat de DNA şi apelului formulat de Statul Român şi în contraprobă faţă de apelul formulat de apelantul reclamant A. şi a respins proba cu mijlocul tehnic, constând în suportul optic conţinând înregistrarea audio a unui apel telefonic ce a stat la baza cercetării penale a apelantului reclamant, pentru aceleaşi considerente ce au fost expuse cu privire la înscrisurile ce nu au fost încuviinţate aceleiaşi părţi, respectiv acelea că, în cauză, nu se tinde la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei, această chestiune fiind stabilită definitiv de către o instanţă penală, proba apărând aşadar ca nefiind pertinentă soluţionării cauzei, raportat la obiectul acesteia şi motivele de apel formulate de toate părţile litigante.

Ca atare, instanţa de apel a dat valenţă dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia: "probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului," apreciind că mijlocul material de probă propus de către reclamant nu este de natură să conducă la soluţionarea litigiului, soluţia impunându-se de altfel în condiţiile în care mijloacele materiale de probă au fost supuse analizei şi apreciate în soluţionarea cauzei de către instanţa penală.

Modul în care instanţa anterioară a apreciat asupra utilităţii unei probe nu poate constitui un motiv de nelegalitate încadrabil în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul neaducând critici care să atragă aplicarea acestor dispoziţii prin prisma modului de încuviinţare şi administrare a probatoriului de către instanţa anterioară.

Recurentul a prezentat pe larg situaţia de fapt şi argumentele pentru care prin decizia penală nr. 121/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, s-a constatat definitiv că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, considerând că măsura privativă de libertate a fost nelegală, susţinând că în cauză nu există nicio probă sau motiv verosimil pentru aplicarea celei mai grave sancţiuni şi nici ulterior, pentru menţinerea tuturor măsurilor restrictive de libertate, pentru o perioadă excesiv de mare.

Modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii este consecinţa interpretării probatoriului administrat în cauză şi nu reprezintă nicidecum modul în care au interpretat dispoziţiile legale incidente, astfel încât toate aceste aspecte nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, dar şi cele a căror administrare nu s-a încuviinţat, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută deja.

De asemenea, în cadrul cererii de recurs s-a precizat că despăgubirile în cauză au fost solicitate şi ca urmare a măsurii controlului judiciar, dispus nelegal de la data de 05.05.2009, pentru o perioadă de aproape 6 ani, pană la data de 04.02.2015, dată la care, prin intermediul deciziei penale nr. 121, definitivă, pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia Penală în dosarul nr. x/2009 reclamantul a fost achitat, constatându-se că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, dar şi datorită duratei excesiv de mare (6 ani), situaţie în care au fost încălcate prevederile art. 6 CEDO privind termenul rezonabil al procesului penal.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat această apărare, astfel încât nu poate fi supusă analizei instanţei de control judiciar, în condiţiile inexistenţei unei critici ce ar viza raţionamentul instanţei de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte afirmaţia că despăgubirea solicitată de reclamant este justificată avându-se în vedere şi durata procesului penal care nu a fost una rezonabilă, Curtea de Apel Braşov a reţinut că "acest aspect este unul nou, invocat pentru prima dată în calea de atac, contrar dispoz. art. 478 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme acesta nu a învestit prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată, cu această chestiune distinctă privind durata rezonabilă sau nu a procesului penal, din întreaga motivare a cererii, rezultând numai ideea despăgubirii sale pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a arestării sale nelegale, respectiv a erorii judiciare".

Aşadar, curtea a considerat că "această chestiune este una distinctă de eroarea judiciară afirmată prin cererea introductivă de instanţă, neputând fi invocată prin cererea de apel numai în sprijinul cuantumului despăgubirii pentru eroarea judiciară, aşa încât, prin prisma art. 6 din CEDO, aceasta poate fi analizată în mod de sine stătător numai de către o instanţă anume învestită în acest sens, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă. Mai mult, dacă, totuşi, se ia în considerare numai caracterul său de argument în plus pentru majorarea despăgubirii, conform declaraţiei de apel formulate de apelantul reclamant, acesta este neîntemeiat în contextul în care neîntemeiat este însuşi petitul cererii introductive de instanţă, faţă de considerentele expuse".

Aceste motive nu au fost atacate pe calea recursului, în cadrul cererii ce face obiectul prezentei analize nefiind identificate critici care să vizeze considerentele instanţei de apel sub acest aspect, astfel că rămân câştigate cauzei bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 430 C. proc. civ.

În cadrul ultimului motiv de recurs se susţine că hotărârea este nemotivată, fiind incident art. 488 alin. (6) C. proc. civ., deoarece instanţa nu s-a pronunţat pe toate motivele de apel invocate considerând prioritară analiza legii penale aplicabile cauzei de faţă.

Din analiza considerentelor deciziei apelate, rezultă că instanţa de apel a verificat, cu prioritate, dacă dreptul la despăgubire este unul născut şi actual, constatând că din probele administrate în cauză nu rezultă fapta ilicită ca şi condiţie pentru angajarea răspunderii pentru erori judiciare şi privare nelegală de libertate.

Or, în vederea angajării răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen., este necesar să se facă dovada, în forma impusă de actul normativ indicat, că măsurile au fost nelegale, ceea ce instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit.

În aceste condiţii apare corectă motivarea instanţei în sensul că dacă nu se stabileşte săvârşirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată şi procesul s-a conformat cerinţelor de drept. Efectuarea unor demersuri judiciare care au condus la achitarea sa, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală şi procesual penală, deoarece vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. ... Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existenţa unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală (deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Raportat la constatarea caracterului legal al măsurii privative de libertate şi, pe cale de consecinţă, a soluţiei ce se va pronunţa în cauză, Curtea de Apel apreciat în mod corect că nu se mai impune analiza argumentului referitor la cuantumul despăgubirii solicitate prin cererea de chemare în judecată precum şi a celorlalte critici din declaraţiile de apel, acestea fiind dependente de motivul de apel analizat în mod prioritar, după cum s-a reţinut mai sus.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant a menţionat formal faptul că instanţa nu s-a pronunţat pe toate motivele de apel invocate, ceea ce ar atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Premisa logică a soluţionării prezentei căi de atac este invocarea efectivă (nu formală) a unuia dintre motivele de casare şi ea presupune verificarea de către instanţa de recurs a susţinerilor încorporate cererii de recurs, ceea ce nu se verifică în situaţia de faţă.

Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a examinat şi nu a dat un răspuns bogat argumentat tuturor motivelor de apel în speţa dedusă judecaţii este nefondată, instanţa de apel argumentând, în esenţă, în mod pertinent soluţia adoptată.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speţă niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 28 februarie 2019 şi a deciziei civile nr. 287Ap din 5 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 28 februarie 2019 şi a deciziei civile nr. 287Ap din 5 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj