Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 401/2021

Decizia nr. 401

Şedinţa publică din data de 03 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A., B., C., prin A., şi D. au solicitat, în contradictoriu cu E., în calitate de intervenient şi cu pârâta F. S.A., să dispună obligarea asigurătorului F. S.A., la plata în favoarea reclamanţilor a daunelor morale şi materiale datorate în temeiul Legii nr. 132/2017 şi a Normei ASF 20/2017, în cuantum de 200.000 euro, daune morale, si 8.617,06 RON reprezentând daune materiale; obligarea asigurătorului F. S.A. la plata, în favoarea reclamanţilor a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, aplicate la sumele arătate la petitul nr. 2, de la data expirării termenului de 30 zile, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, respectiv 02.06.2018, şi până la data plăţii efective şi obligarea asigurătorului F. S.A. la plata în favoarea reclamanţilor a cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 321/2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanţii A., C., prin reprezentant legal A., B. şi D., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. şi intervenientul forţat E.; a obligat pârâta S.C. F. S.A. să plătească următoarele sume: 2.957,86 RON, reprezentând daune materiale şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 02.06.2018 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, către reclamanţii A., B., C. prin reprezentant A. şi D.; 75.000 euro, reprezentând daune morale, echivalent, în RON, la data plăţii, şi penalităţi de întârziere de 0,2%, pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 02.06.2018 şi până la plata efectivă a despăgubirilor către reclamanta A.; 15.000 Euro, reprezentând daune morale, echivalent, în RON, la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2%) pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 02.06.2018, şi până la plata efectivă a despăgubirilor către reclamantul C., prin reprezentant legal A.; 50.000 euro reprezentând daune morale, echivalent, în RON, la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2‰ pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 02.06.2018 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, către reclamantul D..

Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. privitor la suma de 1.459,2 RON reprezentând daune materiale, ca nedovedită.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 286/A/2019 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul formulat de S.C. F. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 321/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosar nr. x/2018 pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a redus suma acordată cu titlu de daune morale reclamantei A., de la suma de 75.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, la suma de 40.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 02.06.2018 şi până la plata efectivă a despăgubirilor; a modificat data acordării în favoarea reclamantului C. prin reprezentant legal A., a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, în sensul că acestea se vor calcula începând cu data de 17.12.2018, data formulării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a despăgubirilor; au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei civile nr. 321/2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosar nr. x/2018. Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul formulat împotriva încheierii din data de 18 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosar nr. x/2018.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a formulat recurs pârâta S.C. F. S.A.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pârâta a susţinut, că instanţa de apel nu a motivat hotărârea prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 132/2017, respectiv ale Normei ASF nr. 20/2017, în contextul în care a apreciat inaplicabilitatea acestora, raportat la împrejurarea că despăgubirile nu au fost stabilite pe cale amiabilă şi nici nu a expus motivele pentru care a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente normele speciale arătate. Ca atare, pârâta a susţinut că aceasta echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Pe de altă parte, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, pârâta a apreciat că decizia recurată nu respectă criteriile obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia privind acordarea daunelor morale în sumă de 50.000 euro, către reclamantul D., în calitate de soţ supravieţuitor, şi nici a sumei de 40.000 euro reclamantei A., în calitate de fiică, respectiv a sumei de 15.000 euro reclamantului C., în calitate de nepot, respectiv, a susţinut că nu a descris raţionamentul juridic care a condus la acordarea unor despăgubiri morale într-un cuantum atât de ridicat, aşa cum impun exigenţele normelor procesual civile naţionale, cât şi art. 6 din CEDO.

De asemenea, pârâta a apreciat că decizia curţii de apel nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nici în privinţa modalităţii de cuantificare a daunelor morale, în sensul că, la pronunţarea soluţiei, instanţa nu a ţinut cont de jurisprudenţa în materie, aşa cum impun prevederile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 20 din C. proc. civ., acordând despăgubirile solicitate în raport de normele de drept comun, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant. De altfel, pârâta a încheiat contractul de asigurare în contextul în care despăgubirile urmau să fie acordate în temeiul Legii nr. 132/20017 şi a Normei ASF nr. 20/2017. Or, în mod nepermis, instanţa de apel a înlăturat aplicarea normei speciale, acordând despăgubirile în raport de dispoziţiile de drept comun prevăzute de C. civ.

De asemenea, recurenta a susţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel nu a ţinut cont de criteriul jurisprudenţial, aşa cum se prevede, în mod expres, art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, în condiţiile în care Ghidul pentru acordarea daunelor morale întocmit de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu reprezintă un barem legislativ.

O altă critică a vizat faptul că, în mod greşit instanţa de apel a acordat penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi începând cu data de 02.06.2018, deşi, conform prevederilor art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017 nu pot fi stabilite penalităţi de întârziere mai înainte de finalizarea procesului penal.

Or, în cauză, la momentul formulării cererii de despăgubire, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalului Militar Cluj-Napoca, dosarul de urmărire penală se afla în curs de soluţionare, împrejurare care nu o îndrituia pe pârâtă să facă o analiză a cererii de acordare a despăgubirilor.

Cum la momentul cererii de despăgubire nu era tranşată chestiunea legată de răspunderea civilă delictuală, aceasta urmând a fi dezlegată în cadrul dosarului de urmărire penală, acordarea de daune pentru suferinţe psihice nu era permisă, pentru că nu poate fi echivalată material, acest tip de despăgubire având doar un rol compensatoriu. Ca atare, nici penalităţile de întârziere, ca accesoriu al debitului principal, nu pot curge mai înainte de a fi determinat cuantumul daunelor morale datorate, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

Recurenta susţine că, în conformitate cu prevederile legale şi a practicii Înaltei Curţi, în situaţia în care despăgubirile se stabilesc pe cale judiciară, penalităţile de întârziere se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Or, numai de la momentul la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă, cuantumul despăgubirilor este unul cert, lichid şi exigibil şi pot fi calculate penalităţile de întârziere.

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 şi art. 21 din Norma ASF nr. 20/2017.

În plus, în ceea ce priveşte pe intimatul-reclamant C., recurenta a susţinut că, întrucât acesta nu a formulat cerere de avizare nu avea obligaţia de a face oferta de acordare a despăgubirilor, astfel că, instanţa de apel, în mod greşit a apreciat că datorează penalităţi de întârziere care curg de la data formulării cererii de chemare în judecată.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 decembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 17 februarie 2021, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au solicitat, prin întâminare, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul recurs.

În motivare, s-a susţinut în esenţă, că decizia recurată respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1)lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei de apel şi indicând, într-o manieră suficientă, argumentele pentru care a fost admis în parte apelul.

Prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor formulate de părţi, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsă de "ascultare" a părţilor, să fie apreciată ca o lipsă totală a motivării, ceea ce nu este cazul în speţă.

În opinia intimaţilor, modalitatea de calcul în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor şi a penalităţilor de întârziere nu reprezintă un motiv de nelegalitate, acest aspect privind fondul cauzei, acestia susţinând, totodată, că recurenta, care a beneficiat de soluţia instanţei de apel, de reducere a cuantumului daunelor morale, nu justifică nici interes în formularea acestor critici.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la penalităţile de întârziere, se mai arată că recurenta nu s-a conformat obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, în sensul că deşi legal avizată şi avea la îndemnă toate actele necesare pentru soluţionarea cererii de despăgubire (acestea fiind depuse odată cu cererea de despăgubire) nu a înţeles sa formuleze niciun răspuns; or, răspunderea asigurătorului este una contractuală, astfel că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale atrage aplicarea unor sancţiuni.

De asemenea, intimaţii au făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor naţionale, subliniind, totodată, că recurenta a fost sancţionată de către ASF, în mai multe rânduri, pentru fapte similare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând legalitatea deciziei civile recurat, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizând omisiunea instanţei de apel de a motiva corespunzător, în drept, decizia recurată ca urmare aplicării eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Legii speciale nr. 132/2017 şi ale Normei ASF nr. 20/2017, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de temei şi de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Trebuie reamintit, deopotrivă, că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile; această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cauza dedusă judecăţii, instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 20/2017, prin care reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu recurenta pârâtă şi intimatul intervenient forţat, obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.02.2018, respectiv la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 02.06.2018 şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale.

Astfel învestită, instanţa de apel răspunzând criticii vizând greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 26 lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017 în ceea ce priveşte dovada daunelor materiale solicitate de reclamanţi a stabilit că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1351 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu cele speciale inserate în Norma ASF nr. 20/2017.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 26 lit. b) din Norma ASF nr. 20/2017, sunt aplicabile exclusiv în procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor datorate în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, fără a viza situaţia în care despăgubirile sunt acordate prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului urmează a se stabili potrivit dispoziţiilor de drept comun, astfel că, în această situaţie, instanţa, ţinând seama de necesitatea reparării integrale şi complete a prejudiciului, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 1351 C. civ., poate administra orice mijloace de probă, în condiţiile dreptului comun.

Or, contrar susţinerilor recurentei, aceste considerente ale deciziei civile recurate cuprind argumentele care explicitează motivele care au stat la baza stabilirii incidenţei dreptului comun în cauză şi înlăturarea aplicării, în speţă, a normei cu caracter special.

Aşadar, contrar afirmaţiilor din recurs, decizia recurată nu este afectată de viciul nemotivării, în sensul arătat de recurenta pârâtă, instanţa de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat că daunele materiale pot fi probate în procedura judiciară prin utilizarea şi a altor mijloace de dovadă decât înscrisurile justificative.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

În egală măsură, deşi nu pot fi primite argumentele intimaţilor reclamanţi care tind la a demonstra lipsa de interes a pârâtei în declararea recursului, în condiţiile în care apelul acesteia a fost admis, dat fiind că, inclusiv în urma admiterii acestei căi de atac, pârâta a rămas căzută în pretenţii, criticile recurentei în privinţa modului în care au fost analizate şi soluţionate pretenţiile reclamanţilor având ca obiect daune morale, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., nu pot fi validate.

În acest sens, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte despăgubirile morale, că prin decizia recurată s-a reţinut că sumele acordate în alte dosare nu sunt cele care determină un cuantum concret al daunelor morale în speţă, nefiind reglementat, la nivel legislativ, vreun barem, respectiv că, determinante în întinderea daunelor morale sunt circumstanţele accidentului şi cele personale, relaţiile reclamanţilor cu victima, intensitatea suferinţelor lor, consecintele pentru fiecare din reclamanti, în raport cu pierderea suferită a persoanei dragi şi a relaţiilor speciale ale fiecărui reclamant cu victima.

Astfel, examinând critica ce a vizat cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond, curtea de apel a arătat, în considerentele deciziei, că din situaţia de fapt dedusă judecăţii, atestată prin mijloacele de probă administrate la fond şi în apel, a rezultat că prejudiciul moral ce se urmăreşte a fi acoperit este un prejudiciu cauzat prin ricoşeu, care constă în suferinţa psihică pe care o încearcă victimele indirecte din cauza pierderii unei fiinţe dragi, faţă de care au o puternică afecţiune, în concret un prejudiciu afectiv, respectiv că, în stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avute în vedere: gradul de rudenie, relaţiile afective dintre reclamanţi şi victimă, traumele psiho-afective suferite ca urmare a pierderii unei fiinţe dragi, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, astfel încât sumele ce vor fi acordate cu titlu de daune morale să le permită reclamanţilor procurarea unor satisfacţii de ordin moral cu caracter compensatoriu.

În concret, în cauză, s-a reţinut existenţa unor relaţii de afecţiune între victimă şi reclamanţi, că aceştia au fost afectaţi de decesul victimei, instanţa de apel apreciind, totodată, că se impune a fi făcută o diferenţiere valorică în procesul de cuantificare a daunelor morale ce urmează a fi stabilite pentru soţul supravieţuitor şi fiica defunctei. În acest sens, s-a reţinut că, spre deosebire de fiica defunctei, care are o familie, sprijin moral şi afectiv, soţul supravieţuitor a rămas singur, fiindu-i foarte greu în condiţiile în care soţia era stâlpul casei.

Având în vedere criteriile anterior reliefate, instanţa de apel a concluzionat că daunele morale acordate soţului supravieţuitor trebuie să aibă un cuantum superior celor stabilite în favoarea fiicei şi că se impune diminuarea sumei acordate cu titlu de daune morale reclamantei A. de la suma de 75.000 Euro, echivalent în RON la data plăţii, la suma de 40.000 Euro echivalent în RON la data plăţii.

De asemenea, a fost apreciată ca nefondată critica din apel întemeiată pe datele statistice din Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii reţinându-se că, acesta nu are caracter normativ, nu conţine dispoziţii obligatorii pentru instanţă şi nu a fost validat de jurisprudenţa instanţelor din Romania.

Raportat la expunerea raţionamentului pe care se fundamentează soluţia adoptată în privinţa cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, din cuprinsul deciziei civile recurate, se constată, contrar susţinerilor recurentei pârâte, că instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, argumentând judicios motivul pentru care nu a procedat la diminuarea daunelor acordate, prin sentinţa apelată, reclamantului D., respectiv, a apreciat că se impune diminuarea, la suma de 40.000 Euro echivalent în RON la data plăţii, a daunelor morale acordate reclamantei A., argumentele anterior prezentate, care au avut în vedere criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină, constituind un răspuns adecvat criticilor formulate de pârâtă în cererea de apel, sub acest aspect.

De asemenea, răspunzând în limitele stabilite prin cererea de apel criticii referitoare la greşita obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamantul C., instanţa de apel a reţinut că argumentul apelantei în sensul că acesta este exclus din cercul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, ca efect a cererii formulate de un descendent de grad mai apropiat de victimă, este lipsită de orice fundament juridic, întrucât pretenţiile deduse judecăţii izvorăsc dintr-un raport juridic specific răspunderii civile delictuale, instituţie de drept civil fundamental diferită de cea a devoluţiunii succesorale, situaţie în care nu se poate accepta aplicarea principiilor şi regulilor din materia succesiunii legale prin analogie, astfel cum pretinde apelanta - pârâtă.

Totodată, s-a avut în vedere strânsa legătură afectivă între acest reclamant şi victimă, faptul că defuncta a avut grijă de acest copil, respectiv suferinţa înregistrată de acesta din urmă, dedusă din analiza probatoriului administrat.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, constată că instanţa de apel s-a aplecat asupra situaţiei particulare a speţei, pe care a analizat-o în raport de susţinerile părţilor şi de probele administrate în cauză, considerentele hotărârii curţii de apel examinând în mod real motivul de apel care viza cuantificarea şi determinarea întinderii daunelor morale.

Cum în raport de cele reţinute de către instanţa de apel, în privinţa daunelor materiale şi morale acordate intimaţilor, susţinerile recurentei pârâte potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată şi argumentată suficient sunt nefondate, în speţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raţionamentul expus de instanţa de apel în privinţa normelor aplicabile cauzei, în privinţa daunelor materiale solicitate de reclamanţi, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu relevă incidenţa în cauză a unei ipoteze de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva unei greşite interpretări a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, respectiv a reţinerii eronate a incidenţei prevederilor art. 1351 din C. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, despăgubirile pot fi stabilite, fie pe cale amiabilă, fie prin hotărâre judecătorească.

Trebuie obsevat însă că, spre deosebire de ipoteza stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, reglementată de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, care este o normă cu caracter special, derogatoriu, prevede că, în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, mijloacele de dovadă pot fi reprezentate de probe cu caracter medical, medico-legal, psihologic şi statistic, respectiv că, din formularea neechivocă a textului art. 26 alin. (2) lit. b) pct. i din Norma ASF nr. 20/2017, invocate de recurentă - care face trimitere la necesitatea prezentării unor documente justificative, aşadar a unor înscrisuri - reiese că aceasta are drept ipoteză de reglementare procedura amiabilă.

Întrucât actele normative speciale (Legea nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 20/2017) nu conţin o reglementare detaliată în privinţa probelor care pot fi administrate în dovedirea daunelor materiale, în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judiciară, trebuie considerat că, în aplicarea art. 41 din Legea nr. 132/2017, ele se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

În aceste condiţii, interpretarea sistematică şi logică a acestor norme, impune concluzia că instanţa învestită cu analiza cererii de despăgubire formulată de către cel care se pretinde a fi îndreptăţit la dezdăunare, în urma unui accident rutier, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, putând dispunând ea însăşi, în mod direct, obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor cuvenite, are a stabili întinderea acestora, potrivit dreptului comun.

De altfel, acceptarea tezei recurentei potrivit căreia instanţa ar avea obligaţia de a soluţiona cererile cu acest obiect, exclusiv pe baza înscrisurilor ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.

Nici argumentele recurentei întemeiate pe calitatea sa de asigurator de răspundere civilă, respectiv pe natura contractuală a răspunderii acesteia, nu au aptitudinea de a justifica caracterul fondat al acestei critici.

Astfel, deşi raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit, trebuie observat că, în ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător, prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta.

În acest sens, în considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că:

"diferenţa specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ".

Or, aşa cum s-a demonstrat în cele ce preced, nici Norma ASF nr. 20/2017 şi nici Legea nr. 132/2017, nu limitează dreptul celui care pretinde despăgubiri materiale/morale de la asigurator, ca urmare a unui accident de circulaţie, de a administra şi alte mijloace de probă, altele decât înscrisurile, în dovedirea existenţei şi întinderii despăgubirilor solicitate în cadrul unei proceduri judiciare, astfel că, stabilirea limitelor răspunderii asigurătorului prin art. 22 alin. (7), respectiv art. 14 din Legea nr. 132/2017, nu poate avea drept consecinţă extinderea sferei de aplicare a normelor speciale care reglementează probatoriul în procedura amiabilă la ipotezele în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

Raportat la considerentele anterior evocate, urmează a fi înlăturate, ca nefondate şi susţinerile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi impus ca instanţa de apel să facă aplicarea, în cauză, a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/0017 şi să motiveze hotărârea recurată, în sensul de a reţine incidenţa acestor norme.

Cât priveşte critica recurentei pârâte, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat faptul că un criteriu obiectiv ce trebuie luat în considerare la stabilirea despăgubirilor morale este jurisprudenţa, se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deşi se pretinde o aplicare greşită în speţă a prevederilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, care dispune în sensul că stabilirea despăgubirii se realizează pe baza probelor cu caracter statistic, argumentele recurentei nu tind la a demonstra o aplicare eronată, în speţă, a acestei norme ci, evidenţiază o construcţie juridică proprie a acesteia în sensul că, în realitate, probele cu caracter statistic, la care face trimitere norma invocată, trebuie circumscrise sferei hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauze având acelaşi obiect.

Astfel, se constată că, deşi în justificarea incidenţei acestui motiv de casare recurenta face referire la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de Fondul de protecţie a Victimelor Străzii, aceasta nu combate raţionamentul expus de instanţa de apel care a reţinut că acest document nu are caracter normativ, nu conţine dispoziţii obligatorii pentru instanţă şi nu a fost validat de jurisprudenţa instanţelor din Romania, ci se limitează la a susţine că, în lipsa unui astfel de barem legislativ, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza practica judiciară pe care a invocat-o.

Or, dincolo de faptul că o atare interpretare nu are suport în textul de lege anterior evocat, care utilizează sintagma "probe cu caracter ….statistic" ceea ce semnifică că s-a urmărit valorificarea unor probe bazate pe statistică, aşadar pe o activitate organizată de către stat în mod centralizat, de culegere, prelucrare şi valorificare a datelor privind acest tip de despăgubiri, aptă, deopotrivă, să asigure predictibilitatea şi publicitatea datelor relevante, aceasta nu este susţinută nici de evoluţia în timp a legislaţiei speciale în materie.

În acest sens, trebuie observat că, anterior adoptării Legii nr. 132/2017, legislaţia specială secundară adoptată în temeiul art. 53 din Legea nr. 136/1995 (art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014) stabilea expres că daunele se stabilesc "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România". Ca atare, interpretarea gramaticală şi teleologică a art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, impune concluzia că s-a dorit instituirea unui alt criteriu obiectiv de cuantificare a acestui tip de prejudiciu, având în vedere faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare, în ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial rezultat din aceeaşi categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul - nu constituie izvor de drept, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din C. civ., iar jurisprudenţa în această materie cunoaşte variaţii foarte mari, aprecierea asupra relevanţei acesteia, presupunând verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare.

În acest context, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale, pe baza unor criterii obiective stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, şi de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective - preocupându-se ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Înalta Curte consideră că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată. Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Ca atare, dată fiind imposibilitatea firească, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie, cuantumul daunelor morale acordate de instanţă trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Or, în cauză, instanţa de apel a fost preocupată de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale şi a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată.

În condiţiile în care instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamanţilor, Înalta Curte nu poate valida critica recurentei pârâte cu privire la faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În privinţa criticii vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere - critică care se impune a fi cenzurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta pârâtă, susţine, în esenţă, greşita apreciere a instanţei de apel în sensul neaplicării, în speţă, a art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au apreciat corect că regimul juridic al penalităţilor de întârziere datorate de către asigurator este reglementat prin art. 21 din Legea nr. 132/2017 şi, respectiv, Norma ASF nr. 20/2017, în vigoare la data producerii accidentului.

Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 20-22 din Legea nr. 132/2017, respectiv, art. 22-30 din Norma ASF nr. 20/2017, asigurătorii RCA au obligaţia instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului, aceştia fiind abilitaţi chiar să efectueze verificări şi cercetări, inclusiv să desfăşoare investigaţii proprii asupra condiţiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorităţi).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerităţi a instrumentării şi finalizării dosarelor de daună, prin soluţionarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat în acest sens, de vreme ce, în acord cu art. 22 alin. (3) şi (5) din Norma ASF nr. 20/2017, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat (implicat în producerea pagubei), iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că, în astfel de situaţii, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, pentru ipoteza în care se constată că fapta ilicită face obiectul unui proces penal, au fost instituite reguli speciale, derogatorii, art. 22 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 20/2017, dispunând în sensul că:

"În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă:

a) potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor;

b) hotărârea instanţei penale a rămas definitivă, însă stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;

c) acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, dacă:

(i) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia; sau

(ii) din actele încheiate de autorităţile publice rezultă atât răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia".

În acest sens, trebuie observat că art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017, instituie mai multe condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 21 alin. (4) din aceeaşi lege (care sunt termene termene de plată) sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia. Această normă are ca scop împiedicarea dezvoltării unor practici abuzive, acesta fiind sensul instituirii, în sarcina asigurătorilor RCA, a obligaţiei ca, în termen de 30 zile de la data înaintării cererii de despăgubire, aceştia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

În speţă, instanţa de apel a apreciat, în acord cu prima instanţă, că în cauză sunt incidente prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, respectiv că, pârâta avea obligaţia de a răspunde reclamanţilor D. şi A. în termenul de 30 zile stabilit de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, obligaţie pe care aceasta nu a îndeplinit-o, reţinând în acest sens, în esenţă, că existau anexate, în dosarul de daună, dovezi care i-ar fi permis recurentei cuantificarea prejudiciului pretins de reclamanţi.

Înalta Curte constată însă, că instanţa de prim control judiciar a omis să analizaze, în concret, apărările recurentei referitoare la lipsa conduitei sale culpabile în considerarea incidenţei, în speţă, a ipotezei reglementate prin art. 22 alin. (5) din Norma ASF nr. 20/2017 şi a caracterului special şi derogatoriu al acestei norme.

Astfel, în contextul în care pârâta a invocat faptul că, la data sesizării sale cu cererea de despăgubire nu exista o hotărâre penală definitivă care să stabilească culpa intimatului intervenient forţat în producerea accidentului, astfel că nu exista o obligaţie a acesteia de a analiza cererea de despăgubire în procedura amiabilă, anterior soluţionării cauzei penale, se constată că raţionamentului instanţei de apel îi lipseşte orice analiză în privinţa acestei critici cu a cărei analiză a fost legal învestită prin cererea de apel.

Ca atare, în absenţa lămuririi tuturor împrejurărilor relevante pentru reţinerea culpei recurentei în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, instanţa de apel nu se putea considera îndreptăţită să sancţioneze vinovăţia recurentei-pârâte în gestionarea acestui dosar.

O atare constatare, impune concluzia că, din perspectiva controlului de nelegalitate ce poate fi realizat în recurs, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la îndreptăţirea reclamanţilor D. şi A. la plata unor penalităţi de întârziere.

Este, deopotrivă, fondată, critica recurentei pârâte vizând aplicarea greşită în speţă a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în ceea ce priveşte soluţia adoptată în privinţa cererii formulate de reclamantul C. având ca obiect obligarea sa la plata penalitiăţilor de întârziere.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, deşi acest reclamant nu a sesizat pârâta cu o cerere de despăgubire anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, este îndreptăţit la penalităţi de întârziere de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Or, aşa cum s-a arătat deja în analiza precedentă, raportat la normele speciale care reglementează răspunderea civilă a asigurătorului, stabilirea conduitei culpabile a pârâtei trebuie raportată la propria sa inacţiune sau acţiune culpabilă (culpă care se impune a fi verificată în raport de ipotezele reglementate expres şi limitativ de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017), iar nu la fapta ilicită a intervenientului forţat.

În acest context, se observă că opţiunea reclamantului C. de a nu sesiza pârâta cu o cerere de despăgubire, ci de a formula prezenta cerere de chemare în judecată, nu poate avea drept consecinţă sancţionarea pârâtei pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei care îi revine în calitate de asigurator - de a comunica acestui reclamant, fie o ofertă de despăgubire, fie a-i notifica motivele pentru care nu a aprobat, pretenţiile sale de despăgubire.

Astfel, în ipoteza în care cel interesat nu formulează cerere de despăgubire şi optează pentru a se adresa direct instanţei de judecată, daunele se stabilesc, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, prin hotărârea judecătorească, iar plata despăgubirilor trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabileşte suma de despăgubire pe care este asiguratorul este obligat să o plătească, aşa cum dispun neechivoc prevederile art. 23 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Într-o atare ipoteză, în care, raportul juridic litigios se impune a fi tranşat de către instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se stabilească temeinicia dreptului de despăgubiri şi să se procedeze la stabilirea unei creanţe certe, lichide şi exigibile în sarcina asiguratului, penalităţile de întârziere pot fi acordate doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanţei de stabilire a acestor despăgubiri, conform art. 21 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

De altfel, deşi penalităţile de întârziere au un puternic rol cominatoriu totuşi caracterul accesoriu al acestora este indiscutabil, aşa încât acestea nu pot funcţiona decât în prezenţa obligaţiei principale, care ia naştere fie prin convenţia părţilor, fie pe cale judecătorească. Or, nu se poate concepe curgerea penalităţilor mai înainte de naşterea obligaţiei principale.

În cauză, deoarece stabilirea despăgubirilor solicitate de către reclamantul C. s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale de faţă, Înalta Curte constată că este greşită aprecierea instanţei de apel în sensul că, acest reclamant este îndreptăţit la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu data de 17.12.2018, data formulării cererii de chemare în judecata şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă va fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.

Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa penalităţilor de întârziere, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, asupra îndreptăţirii reclamanţilor la plata unor penalităţi de întârziere, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererile formulate de către recurenta pârâtă şi intimaţii reclamanţi având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În raport de soluţia pronunţată în recurs, de casare cu trimitere spre rejudecare, a deciziei recurate, aceleiaşi instanţe, dar în limitele arătate în considerentele prezentei hotărâri, instanţa devolutivă astfel învestită va proceda, pe baza verificărilor de fapt ce se impun a fi realizate sub acest aspect, incompatibile cu prezentul cadru procesual şi la soluţionarea cererii recurentei de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei casate şi de repunere în situaţia anterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 martie 2021.