Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 03 decembrie 2009, sub nr. x/2009, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău, S.C. D., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să emită dispoziţie de restituire în natură pentru imobilul, teren şi casă, situat în Bacău, str. x, compus din locuinţă de 14 camere, subsol şi mansardă, anexe, respectiv o magazie din zid, cu 4 încăperi şi o magazie din scândură şi paiantă şi teren în suprafaţă de 2235 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cele ale Protocolului nr. 1 adiţional la CEDO.

La termenul de judecată din 03 martie 2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti care, legal citat, nu s-a prezentat la judecată şi nu a formulat întâmpinare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău

Prin sentinţa civilă nr. 1090 D din 30 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor; a respins acţiunea promovată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L., S.C. D., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având ca obiect Legea nr. 10/2001, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia civilă nr. 39 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1090 din 30 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2009; a respins cererea formulată de S.C. C. S.R.L. Bacău privind cheltuielile de judecată ca nedovedită; a obligat reclamanţii-apelanţi să plătească pârâtei-intimate S.C. D. S.A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3362 din 16 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 39 din 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale; a casat decizia atacată; a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1090/D din 30 iunie 2010 a Tribunalului Bacău, secţia civilă, pe care a desfiinţat-o; a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bacău.

B. Al doilea ciclu procesual

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Bacău, secţia I civilă la data de 08 octombrie 2012, sub nr. x/2012.

1. Sentinţa şi încheierea pronunţate de Tribunalul Bacău

Prin sentinţa civilă nr. 1072 D din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis cererea formulată de către reclamantul B., moştenitor al defunctei A., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău, D.; a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A. Hemeiuşi; a obligat pârâtele S.C. D. S.A. Hemeiuşi, S.C. C. S.R.L. Bacău şi Primarul Municipiului Bacău să răspundă notificărilor efectuate de reclamanţi şi să emită dispoziţii de restituire în natură a întregii suprafeţe de teren şi a construcţiei preluate abuziv de către stat; a stabilit onorariul definitiv pentru expertul topo-cadastru în cuantum de 1800 RON; a dispus ca BLET Bacău să vireze în contul expertului E. suma de 1800 RON; a obligat pârâtele la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6100 RON, câte 2033 RON fiecare.

Prin încheierea din 20 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a respins excepţia prematurităţii cererii; a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1072/11.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2012, formulată de reclamantul B.; a lămurit dispozitivul sentinţei civile, în sensul că: pârâta S.C. D. S.A. Hemeiuşi a fost obligată să răspundă notificării şi să emită dispoziţia de restituire în natură a imobilului construcţii, edificat în anul 1910 din cărămidă, acoperit cu tablă, în suprafaţă utilă de 197,03 mp parter, 23,50 mp mansardă şi 57,83 mp subsol, identificat conform expertizei F.; pârâta S.C. C. S.R.L. Bacău a fost obligată să răspundă notificării şi să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1527 mp, identificat conform expertizei E.; pârâtul Primarul Municipiul Bacău este obligat să răspundă notificării şi să emită dispoziţie de restituire a imobilului teren în suprafaţă de 692 mp, identificat conform expertizei E..

2. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 679 din 10 septembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău şi D. împotriva încheierii din 20 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2012; a respins ca inadmisibilă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 252 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis excepţia lipsei de interes; a respins apelul declarat de reclamantul B. ca devenit lipsit de interes; a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii pârâţi Municipiul Bacău şi S.C. D. S.A.; a admis apelul apelantei-pârâte S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a menţinut din sentinţa apelată celelalte dispoziţii care nu sunt contrare deciziei în apel; a obligat apelanţii-pârâţi Municipiul Bacău şi S.C. D. S.A. să plătească intimatului reclamant B. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată (reprezentând o parte din onorariul apărătorului ales din apel, corespunzător căderii în pretenţii a acestora); a obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei S.C. C. S.R.L. suma de 1500 RON onorariu avocat (aşa cum a fost redus).

3. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Decizia nr. 43 din 17 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de petenta S.C. C. S.R.L. şi de intimata S.C. D. S.A. Hemeiuşi împotriva deciziei civile nr. 679 din 10 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei nr. 252 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul B. şi pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.A..

4.1. Recurentul-reclamant B. a solicitat admiterea recursului propriu şi, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. şi păstrării soluţiei instanţei de fond ca fiind legală, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate, cu consecinţa obligării Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului la emiterea deciziei prin care să propună Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii, potrivit Legii nr. 165/2013, în ceea ce priveşte terenul proprietatea reclamantului situat în Bacău, judeţul Bacău.

A criticat recurentul-reclamant decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

În mod nelegal instanţa de apel a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât persoana îndreptăţită nu poate obţine restituirea în natură a imobilului teren, în contextul în care acesta a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001 se găsea evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale care nu face parte dintre unităţile deţinătoare în sensul legii, cărora li se pot adresa notificări, potrivit art. 21 din lege.

A susţinut recurentul-reclamant că decizia curţii de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât nu s-a stabilit dacă acesta avea vocaţie la restituirea în natură, dacă cerinţele art. 29 din Legea nr. 10/2001 erau incidente sau nu, în condiţiile în care în susţinerea demersului său judiciar a invocat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu şi nulitatea transmiterii proprietăţii imobilelor notificate către S.C. D. (fostă S.C. D.) în temeiul Legea nr. 15/1990, statul neputând transmite dreptul de proprietate asupra unor bunuri pe care le avea doar în administrare directă.

Or, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea sa iniţială, nu era incident în cazul în care imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil ori dacă societatea deţinătoare nu era privatizată, conform dispoziţiilor legale, situaţie în care se putea dispune restituirea în natură a bunului.

De altfel, dispoziţia legală menţionată (devenit art. 29, după republicare) a fost modificată prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, context în care legiuitorul a suprimat distincţia referitoare la preluarea imobilelor cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1)-(2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, dispoziţie ce a fost declarată neconstituţională prin decizianr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.

Astfel fiind, cererile referitoare la imobilele preluate de stat abuziv, aflate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, sunt supuse dispoziţiilor art. 29, în redactarea avută anterior modificării, instanţele având a verifica valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului şi a stabili felul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite.

În acest context, a arătat recurentul-reclamant că imobilul construcţie şi teren situat în Bacău, str. x, a aparţinut tatălui său, G., conform actului de partaj voluntar înregistrat la grefa Tribunalului Bacău sub nr x/20.06.1946, fiind preluat fără titlu valabil de către stat ca efect al Decretului nr. 224/1953 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului.

Prin sentinţa civilă nr. 2316/11.08.1958 a Tribunalului Popular al oraşului Bacău s-a încuviinţat vânzarea silită a imobilului în discuţie pentru neplata unor impozite fără a fi pusă în executare hotărârea judecătorească, iar prin adresa nr. x/06.11.1995 a Arhivelor Statului, bunul a fost preluat de stat şi administrat de I.J.G.C.L Bacău.

Prin decizia nr. 318/19.06.1982 a Consiliului Popular al judeţului Bacău a fost transmis în administrarea operativă a I.M.A. Bacău, imobilul compus din 2 corpuri de clădire şi suprafaţa de 1936 mp., proprietatea defunctului G., iar prin Legea nr. 192/1991, trusturile pentru mecanizarea agriculturii s-au transformat în societăţi comerciale pe acţiuni, în speţă D. S.A. Hemeiuşi, devenită ulterior D..

Prin contractul nr. x/1993, D. S.A. a vândut către C. S.R.L. imobilul casă, iar prin contractul nr. x/1994 a vândut aceleiaşi societăţi suprafaţa de 1343,51 mp situată în Bacău, str. x.

Prin sentinţa civilă nr. 224/22.12.2003 a Tribunalului Bacău, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 318/1982, iar prin decizia nr. 2486/21.06.2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nulitatea absolută a deciziei nr. 318/1982 duce la lipsirea ei de efecte atât pentru trecut cât şi pentru viitor, consecinţa fiind că bunul nu a intrat niciodată în administrarea Trustului pentru mecanizarea agriculturii şi nu putea fi preluat la înfiinţare de către D..

Prin sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 2486/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/1993, încheiat între cele două societăţi, în contextul schimbării destinaţiei imobilului din locuinţă în hală de producţie (D. redevine proprietarul acestui imobil-construcţii).

A mai arătat recurentul că prin sentinţa civilă nr. 5678/2007 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia nr. 86/16.03.2009 a Tribunalului Bacău şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1478/2009 a Curţii de Apel Bacău, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului nr. x/1994 cu privire la terenul în suprafaţă de 1344,51 mp, astfel că entitatea deţinătoare a rămas C. S.R.L., dar preluarea imobilului teren s-a făcut fără titlu valabil, fiind avută în vedere preluarea iniţială a imobilelor de la adevăratul proprietar şi nicidecum preluările ulterioare prin privatizările efectuate după 1990 şi pentru care statul a întocmit acte valabile de proprietate.

Or, toate aceste aspecte, neanalizate de către instanţa de apel, converg către ideea că imobilul teren aflat în patrimoniul societăţii C. S.R.L. nu intră sub incidenţa art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, a susţinut recurentul-reclamant că soluţia de admitere a apelului S.C. C. S.R.L. este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 27 (actualul art. 29), art. 1, art. 7, art. 9, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Atâta timp cât limitele deciziei de casare s-au raportat la analiza situaţiei de fapt cu referire la valabilitatea sau nu a titlului statului şi regimul juridic al imobilului, aspect realizat de instanţa de fond, admiţând apelul declarat de către C. S.R.L., instanţa de apel i-a respins reclamantului cererea de restituire în natură a terenului, dar şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în motivarea hotărârii atacate, în lipsa unor argumente juridice, instanţa de apel a reţinut că nu poate proceda la restituirea prin echivalent, deoarece s-ar aduce atingere principiului non reformatio în pejus, prevăzut de art. 296 din C. proc. civ. de la 1865, reclamantul neformulând apel incident, conform art. 293 din acelaşi cod.

Or, în situaţia în care instanţa de apel ar fi considerat că societatea pârâtă nu poate fi obligată la restituire în natură, era necesar a se pronunţa şi asupra cererii de restituire prin echivalent, context în care nu i s-ar fi creat o stituaţie mai grea în propria cale de atac, atâta timp cât C. S.R.L. este o societate comercială privatizată, ce nu intră în categoria entităţilor deţinătoare obligate la restituire, iar persoana îndreptăţită are doar dreptul la despăgubiri, care se acordă de AAAS (AVAS).

Câtă vreme s-a statuat cu putere de lucru judecat de către instanţa supremă că instanţa de fond a fost învestită de către reclamant cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat nu doar restituirea în natură a imobilului, ci şi obligarea persoanelor juridice notificate să răspundă la notificare, cei notificaţi au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligaţia de a răspunde la notificare. Ca atare, constatarea că C. S.R.L. este o societate integral privatizată nu atrage lipsa calităţii procesuale pasive în raportul obligaţional născut prin transmiterea notificării, ci eventual respingerea cererii de restituire în natură, iar în raport de art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi de situaţia de fapt, acţiunea era întemeiată faţă de AAAS, întrucât recurentul are calitatea de persoana îndreptăţită la măsuri compensatorii, iar imobilul revendicat se găseşte în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral (C. SRL).

4.2. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susţinând nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., fiind aplicabile dispoziţiile din vechea reglementare, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Instanţa de apel nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum au fost reduse, decizia RIL nr. 3/2020 referindu-se la dispoziţiile noului C. proc. civ.. Tot astfel, nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor măsura reducerii onorariului de avocat, care nu putea fi dispusă din oficiu, ci doar solicitată de partea adversă, chitanţa fiind depusă la dosar anterior închiderii dezbaterilor şi acordării cuvântului pe fond.

Or, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivare argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, inclusiv cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, argumente care trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa acordării integrale a cheltuielilor de judecată.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., argumentând că, deşi decizia de casare s-a referit în mod expres la existenţa unor hotărâri contradictorii în ceea ce priveşte legalitatea trecerii bunurilor imobile în proprietatea statului, instanţa supremă a avut în vedere hotărârile din care rezultă preluarea nelegală.

Astfel, pronunţând sentinţa civilă nr. 104/2004, menţinută prin decizia civilă nr. 2962/10.05.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1993 pentru suprafaţa de 1343,51 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare între D. şi S.C. C. S.R.L., instanţa de fond a reţinut că procedura de trecere a bunurilor în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea reglementărilor în vigoare.

Este irelevant, în opinia recurentei, că obiectul celor două acţiuni în care s-au pronunţat hotărâri contradictorii au obiect diferit, cât timp în ambele acţiuni s-a pus în discuţie legalitatea transmiterii bunurilor către stat.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a făcut trimitere la art. 29 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri şi nu dreptul la restituirea bunurilor aflate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu capital integral de stat.

Or, în condiţiile în care actul de vânzare-cumpărare al clădirii de către S.C. C. a fost anulat, imobilul a reintrat în capitalul societăţii D. S.A., ca o componentă a valorii acţiunilor şi ca o garanţie de evicţiune, împrejurare în care devin aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi nu cele ale art. 21, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, S.C. D. S.A. era o societate cu capital integral privat şi nu avea calitatea de persoană deţinătoare.

4.3. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. a solicitat admiterea recursului propriu şi, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă sau respingerea acţiunii, ca nefondată.

A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Printr-o primă critică, a susţinut că instanţa de apel a confundat normele de procedură, judecând procesul după noul C. proc. civ., deşi acesta a început sub imperiul vechiul cod, perspectivă în raport de care procedura de soluţionare a procesului în faza apelului este nelegală.

Astfel, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 442 din noul C. proc. civ. ce vizează îndreptarea erorilor materiale, cât şi la menţionarea în dispozitivul hotărârii atacate a unui termen de recurs de 30 de zile, termen care este prevăzut de noul C. proc. civ.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins primul motiv de apel, considerând că este o eroare de redactare, ce poate fi corectată de instanţa competentă numai în procedura prevăzută de lege şi nu de către instanţa de control judiciar.

Or, în acest context, este evident că există o contradicţie între minută şi încheierea redactată, care nu a fost observată de judecătorul fondului şi care induce echivocul cu privire la legalitatea încheierii de amânare a pronunţării din perspectiva compunerii completului, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că cel de-al doilea motiv de apel, referitor la calitatea sa procesuală pasivă, a fost respins nelegal, câtă vreme instanţa de apel nu a analizat dacă notificarea trimisă către C. S.R.L. a încetat prin răspunsul formulat, iar notificarea adresată primăriei se referă la imobilele din deţinerea acesteia şi nu la imobilele presupus deţinute de pârâtă.

Or, din această perspectivă, în decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că raportul juridic se stabileşte între persoana care a transmis notificarea şi cea care a primit solicitarea de restituire, acest lucru presupunând ca persoana interesată să transmită o notificare care să fie recepţionată de destinatar, în forma cerută de lege.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a concluzionat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil şi, drept urmare, acesta nu putea fi transmis valabil către pârâtă, însă Statul Român nu a transmis dreptul de proprietate, ci doar folosinţa bunului, iar Legea nr. 15/1990 nu stabileşte condiţia ca bunul să fie transmis legal în proprietatea pârâtei, ci doar ca acesta să fie în patrimoniu sub orice formă.

Ca atare, întrucât imobilul a intrat în proprietatea sa în temeiul legii, după anul 1989, iar valoarea acestuia a fost inclusă în acţiunile vândute de Statul Roman, prin efectul privatizării, este evident că recurenta-pârâtă nu are calitatea de unitate deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate are la bază dispoziţiile Legii nr. 15/1990.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul B., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

A arătat că recurentul-reclamant a invocat preluarea de către stat, fără titlu, a imobilului teren, ceea ce ar determina ca art. 29 din Legea nr. 10/2001 să nu fie incident, respectiv ca terenul să facă obiectul restituirii în natură.

Or, instanţa de apel a respins acţiunea pe considerentul că nu este unitate deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefăcând parte dintre entităţile investite cu soluţionarea notificărilor după cum rezultă din pct. 21.1 lit. e) al Normelor Metodologice, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În acest sens, a suţinut că este o societate comercială cu răspundere limitată, constituită în anul 1992, cu capital integral privat, dobândind imobilul în litigiu în anul 1994, prin achiziţionare de la D. S.A.. În consecinţă, nu este unitate deţinătoare, după cum nici D. S.A. nu este persoana deţinătoare, investită cu soluţionarea notificărilor, întrucât a făcut obiectul unei privatizări în condiţii legale (privatizare necontestată), atât pentru construcţie cât şi pentru teren, reclamantul-recurent fiind îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Solicită admiterea recursului declarat de pârâta D. S.A., cu consecinţa respingerea acţiunii faţă de această parte, întrucât privatizarea a fost efectuată cu respectarea legii, iar această societate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, era privatizată integral şi nu mai avea respectivele bunuri în patrimoniu, fiind înstrăinate către S.C. C. S.R.L. în anul 1993, respectiv 1994.

5.2. Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

Cu privire la recursul reclamantului, a arătat că nu are obligaţia legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foştii proprietari, aceasta revenind exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale aparţin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile şi obligaţiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.

Astfel, în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, AAAS nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acţionar în numele statului.

În consecinţă, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în ce priveşte acordarea măsurilor compensatorii pentru imobilul teren, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29.

În privinţa obligaţiilor legale stabilite în sarcina intimatei, prin prevederile art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001, se reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate de către AAAS.

În consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29, atât timp cât nu s-a dovedit ca imobilul revendicat se afla evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral cu respectarea dispoziţiilor legale de către AAAS, aşa încât în situaţia imposibilităţii legale de restituire în natură a imobilului revendicat, în cadrul procedurii administrative legale, obligaţia de a face propunerea de acordare a despăgubirilor legale, revine numai societăţii comerciale, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. D. S.A., intimata a reiterat argumentul că, în situaţia imposibilităţii legale de restituire în natură a imobilului revendicat, în cadrul procedurii administrative legale, obligaţia de a face propunerea de acordare a despăgubirilor legale revine numai societăţii comerciale, în condiţiile art. 26 alin. (1).

Or, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a dovedit că imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de către AAAS.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. C. S.R.L., intimata a susţinut lipsa de interes în promovarea căii de atac, întrucât prin decizia atacată nu s-au instituit obligaţii în sarcina acestei entităţi.

5.3. Recurentul-reclamant B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte.

Cu referire la primul motiv de recurs formulat de C. S.R.L., a arătat că acordarea cheltuielilor de judecată nu trebuie motivată, atâta vreme cât dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Nu rezultă care este nemulţumirea părţii adverse şi cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, iar măsura reducerii onorariului nu trebuia pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în condiţiile în care reclamantul a solicitat respingerea apelului declarat de C. şi, implicit, a cheltuielilor de judecată.

Cu referire la cel de-al doilea motiv din recursul pârâtei C. S.R.L., a arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut trecerea fără titlu a imobilului în patrimoniul statului.

Cât priveşte recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A., reclamantul a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit că nu ar fi justificat un interes în a declara apel incident, în raport de art. 293 din C. proc. civ. de la 1865, în condiţiile în care instanţa de fond i-a acordat ceea ce solicitase prin acţiunea promovată. De asemenea, a considerat că instanţa de apel a respins în mod legal critica vizând legalitatea compunerii completului de judecată, apreciind că este o evidentă eroare de tehnoredactare, ce poate fi rectificată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele expuse în cele succed, recursurile declarate de reclamantul B. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. şi că este nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A..

II.1. Recursul reclamantului B.

Recursul reclamantului este încadrabil în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil raportului juridic litigios), prin criticile formulate invocându-se, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, şi ale art. 1, art. 7, art. 9, art. 4 şi art. 5 din aceeaşi lege, precum şi a principiului non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 din C. proc. civ.

Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, recurentul-reclamant urmăreşte reformarea parţială a acesteia, în sensul recunoaşterii beneficiului măsurilor reparatorii şi pentru terenurile în suprafaţă de 1527 mp situat în municipiul Bacău, str. x, în principal prin restituirea în natură de către pârâta S.C. C. S.R.L., iar în subsidiar prin măsuri reparatorii în echivalent propuse de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), entitate căreia îi revine, în opinia reclamantului, obligaţia de a demara procedurile legale în vigoare pentru acordarea acestora.

Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar configurat de reclamanţii A. (decedată în cursul judecăţii) şi B., declanşat la data de 3.12.2009, a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi are ca obiect obligarea pârâţilor Primarul municipiului Bacău, S.C. D. S.A., S.C. C. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi AAAS, să răspundă notificărilor formulate şi să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului - construcţii şi teren în suprafaţă de 2235 mp - situat în municipiul Bacău, str. x.

Cu efect obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare nr. 3362/16.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi că pârâţii Primarul municipiului Bacău şi S.C. C. S.R.L. au calitatea procesuală pasivă în capătul de cerere privind obligarea de a răspunde la notificările transmise la datele de 7.08.2001 şi 5.09.2001.

S-a mai dezlegat, cu acelaşi efect obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent chiar dacă prin notificare sau cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea în natură a imobilului, argumentându-se că:

"În situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptăţită poate beneficia de alte măsuri reparatorii, chiar dacă nu le-a solicitat, deoarece art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât în forma iniţială cât şi în forma de după republicarea legii, dispune în termeni lipsiţi de echivoc că, în situaţia în care restituirea în natură nu e posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent".

Instanţa supremă a dat îndrumări instanţei de trimitere în sensul de a fi stabilite pe deplin situaţia de fapt, valabilitatea titlului statului, regimul juridic al imobilului şi persoana juridică care are obligaţia de a stabili măsuri reparatorii.

În rejudecare a fost administrată proba expertizei tehnice topo-cadastrale şi construcţii.

Reevaluând situaţia de fapt şi aplicând dispoziţiile legale incidente circumstanţelor cauzei stabilite în acord cu îndrumările instanţei de casare, în faza rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 1072/11.11.2016 a Tribunalului Bacău, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 20.10.2017, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâţii să răspundă notificării şi să emită dispoziţia de restituire în natură, după cum urmează: pârâta S.C. D. S.A. pentru construcţii, conform expertizei F.; pârâta S.C. C. S.R.L. pentru terenul în suprafaţă de 1527 mp, identificat conform expertizei E.; pârâtul Primarul municipiului Bacău pentru terenul în suprafaţă de 692 mp, identificat conform expertizei E..

Instanţa de apel, prin decizia nr. 252/23.06.2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă ce formează obiectul prezentului recurs, a schimbat în parte sentinţa anterior menţionată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamantului formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L..

Drept efect al soluţiei curţii de apel, vizat de teza de nelegalitate susţinută prin memoriul de recurs, reclamantul este privat de beneficiul oricăror măsuri reparatorii - în natură/prin echivalent - pentru terenul în suprafaţă de 1527 mp, dobândit în proprietate de către S.C. C. S.R.L. prin cumpărare de la S.C. D. S.A., în anul 1994.

Soluţia curţii de apel este parţial nelegală, anume în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor referitoare la terenul de 1527 mp vizat de solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii (în principal cerute în natură şi în subsidiar, prin echivalent), pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, Înalta Curte reţine că, deşi curtea de apel a argumentat în mod corect că imobilul construcţii şi teren, situat în municipiul Bacău, str. x, a fost preluat fără titlu valabil de către stat şi că terenul în suprafaţă de 1527 mp aflat în proprietatea S.C. C. S.R.L. nu poate fi restituit în natură, întrucât această societate nu face parte din categoria unităţilor deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, totuşi în mod greşit a concluzionat că fostului proprietar reclamant nu-i pot fi acordate nici măsuri reparatorii în echivalent, sub motiv că s-ar nesocoti principiul non reformatio in pejus.

Validând raţionamentul instanţelor de fond şi de apel în chestiunea nevalabilităţii titlului statului, Înalta Curte are a observa că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, măsură calificată de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 ca fiind preluare abuzivă.

Astfel cum au reţinut corect instanţele de fond, în baza înscrisurilor dosarului, imobilul litigios, situat în Bacău, str. x (fostă 6 martie) nr. 96, a fost deţinut în proprietate de autorul reclamantului, G., conform actului de partaj voluntar înregistrat la Grefa Tribunalului Bacău sub nr. x/20.06.1946.

De altfel, nu a fost contestată în proces calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost preluat abuziv prin aplicarea Decretului nr. 224/1951, fiind scos la vânzare silită pentru neplata unor impozite (vânzare nerealizată), după care preluat şi administrat de Întreprinderea judeţeană de gospodărie comunală şi locativă Bacău, care l-a transmis în anul 1982 în administrarea operativă directă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău, transformat în urma privatizării în S.C. D. S.A. şi, mai apoi, în S.C. D. S.A..

Au reţinut, în acest sens, instanţele de fond şi de apel că prin sentinţa civilă nr. 2316/1958 a Tribunalului Popular al oraşului Bacău, s-a încuviinţat vânzarea silită a imobilului situat în Bacău, B-dul 6 martie nr. 96, proprietatea defunctului G., pentru neplata unor impozite. Fără a se pune în executare hotărârea judecătorească, bunul a fost preluat de stat şi administrat de fosta Întreprindere judeţeană de gospodărie comunală şi locativă Bacău.

Prin decizia nr. 318/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bacău, imobilul (compus din două corpuri de clădiri şi suprafaţa de teren de 1936 mp) a fost transmis din administrarea operativă a Întreprinderii judeţene de gospodărie comunală şi locativă Bacău, în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău.

În baza H.G. nr. 192/1991, acest trust s-a transformat în societate comercială pe acţiuni, S.C. D..

În beneficiul S.C. D. S.A. a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993, pentru terenul în suprafaţă de 1343,51 mp situat în str. x.

În procedura de privatizare, imobilul a fost vândut pârâtei S.C. C. S.R.L. de către pârâta S.C. D. S.A., fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 pentru construcţii şi contractul autentificat sub nr. x/29.11.1994 la Notariatul de Stat Judeţean Bacău, pentru terenul în suprafaţă de 1343,51 mp.

Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentinţa civilă nr. 224/22.12.2003 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bacău, referitoare la transmiterea imobilului în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău.

Înalta Curte reţine că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtele S.C. D. şi S.C. C. S.R.L. în anii 1993 şi 1994, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au făcut, sub aspectul valabilităţii lor, obiectul controlului judecătoresc în cadrul unor procese declanşate de reclamanţii H..

Soarta acestor procese, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor, a fost diferită, în sensul că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare al construcţiilor şi, respectiv, păstrat ca fiind deplin valabil contractul de vânzare-cumpărare al terenului.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, definitivă prin decizia civilă nr. 13/2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi irevocabilă prin decizia nr. 2486/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 încheiat între cele două societăţi pârâte, cu privire la construcţii.

În schimb, prin sentinţa civilă nr. 5678/2007 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia civilă nr. 85A/2009 a Tribunalului Bacău, secţia civilă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1478/2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor Popescu formulată în contradictoriu cu cele două societăţi pârâte, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/29.11.1994 încheiat între pârâte cu privire la terenul în suprafaţă de 1343,51 mp.

Cursul judecăţii acestui al doilea proces a fost suspendat până la soluţionarea unui alt litigiu declanşat de reclamanţii H., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate obţinut de S.C. D., litigiu soluţionat irevocabil în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii reclamanţilor, prin sentinţa nr. 104/2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 2962/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Conformându-se la îndrumările din decizia de casare, curtea de apel a tranşat chestiunea litigioasă privind valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, concluzionând în cadrul unui raţionament corect, logic şi convingător, în sensul că imobilul litigios (construcţii şi teren) a fost preluat de stat fără titlu valabil.

La baza acestei concluzii au stat, într-o analiză corelată, atât circumstanţele factuale concrete evidenţiate de înscrisurile dosarului, descrise anterior, cât şi efectul autorităţii de lucru judecat ataşat, deopotrivă, soluţiilor irevocabile şi considerentelor ce le fundamentează, cuprinse în hotărârile judecătoreşti sus-enunţate.

Este locul a aminti că autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Fiind vorba de un proces pendinte guvernat de dispoziţiile C. proc. civ. din 1865 şi de hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate sub imperiul reglementării procesuale anterioare, în care nu era consacrat expres efectul pozitiv al lucrului judecat, precum în noua reglementare a C. proc. civ. (art. 431 alin. (2) şi art. 430 alin. (2), Înalta Curte are în vedere, similar instanţelor de fond şi de apel, faptul că şi în doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate pe marginea reglementării C. proc. civ. din 1865, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant şi consecvent, prin raportare la aceleaşi exigenţe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că în mod judicios a avut în vedere curtea de apel efectul lucrului judecat din sentinţa civilă nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, prin care s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bacău, prin care fusese transmis imobilul în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A..

În cuprinsul considerentelor care susţin în mod direct şi necesar soluţia de constatare a nulităţii, s-a reţinut că prin nepunerea în executare a hotărârii judecătoreşti prin care fusese încuviinţată în anul 1958 vânzarea silită a imobilului, nuda proprietate a rămas reclamanţilor, iar statul prin organele sale administrative nu putea săvârşi acte sau fapte juridice, precum transmiterea dreptului de administrare operativă directă, atribut exclusiv al proprietarului.

De asemenea judicios, curtea de apel a valorificat efectul autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 2486/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993 încheiat între societăţile pârâte cu privire la construcţii şi în considerentele căreia instanţa supremă a tranşat chestiunea litigioasă a preluării de către stat, fără titlu valabil, a imobilului litigios.

Relevante, sub aspectul astfel tranşat şi care nu mai poate fi repus în discuţie decât cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, sunt următoarele considerente:

"(…) imobilul construcţie nu a trecut niciodată în proprietatea statului pentru a putea fi transferat în proprietatea Trustului de Mecanizare a Agriculturii Bacău, transformat ulterior în S.C. D. S.A. Hemeiuşi.

Dreptul de proprietate al Statului nu a fost dovedit prin nicio probă, iar toate înscrisurile se referă numai la administrare.

Prin criticile formulate recurentele nu ţin seama de consecinţele juridice ale constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bacău. (…)

Constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, duce la lipsirea ei de orice efect, atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, astfel că imobilul nu a intrat niciodată în administrarea Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău şi în consecinţă nu putea fi preluat la înfiinţarea S.C. D. S.A. în patrimoniul acesteia.

Pe de altă parte, imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea statului ci numai în administrarea operativă a acestuia, întrucât nu a fost respectată procedura de executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, fiind predat nu Sfatului Popular ca organ de Stat ci către I. o unitate economică de administrare, pe toată această perioadă proprietatea rămânând recurenţilor.

Din moment ce prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 318/1982 şi s-a stabilit că bunul nu a intrat niciodată în proprietatea statului, condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu sunt îndeplinite".

Nu în ultimul rând, în mod corect a argumentat curtea de apel că, şi în raport de considerentele deciziei nr. 2962/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, concluzia preluării imobilului litigios fără titlu valabil nu are a fi înlăturată.

Este adevărat că, realizând controlul de legalitate asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi cele ale H.G. nr. 834/1991, instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei anterior enunţate că:

"Întrucât imobilul şi terenul aferent au fost trecute în condiţii legale în proprietatea Statului, acţiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, iar recursul acestora nefondat".

Însă, dezlegarea statuată prin această decizie s-a circumscris legalităţii actului administrativ care a format obiectul respectivului litigiu şi în care nu au fost examinate efectele juridice, produse retroactiv, ale nulităţii actului juridic din anul 1982 prin care a fost transmis imobilul construcţii şi teren în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A., nulitate pronunţată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la rându-i înzestrată cu efectul autorităţii de lucru judecat.

Se cuvine, în context, a aminti şi faptul că, în momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăţi comerciale cu capital integral de stat, dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăţi comerciale, în acord cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Or, în speţă, dreptul de administrare directă a fost transmis prin decizia nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bacău, desfiinţată, ca efect retroactiv, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, după cum s-a detaliat în cele ce preced.

Drept urmare, ţinând cont de toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte reţine ca deplin legală concluzia instanţelor de fond şi apel referitoare la preluarea imobilului litigios fără titlu legal.

Pornind de la această concluzie, luând în considerare şi aspectul că nu a fost contestată calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcţii şi teren, Înalta Curte are a examina în continuare legalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva soluţiei de respingere a acestui beneficiu pentru terenul în suprafaţă de 1527 mp, vizată de criticile recurentului-reclamant.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate"; în cazul acestor imobile, "măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea."

Prin decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, rezultă că, prin excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.

Per a contrario, în principiu, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere, pe de o parte, distincţiile cuprinse în art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale sub aspectul determinării măsurilor reparatorii în funcţie de modalitatea de preluare a bunului de către stat, iar, pe de altă parte, circumstanţele particulare ale cauzei, în sensul în care imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat şi are un regim juridic diferit din perspectiva deţinătorului în patrimoniul căruia sunt evidenţiate construcţiile şi terenul, Înalta Curte reţine că sunt fondate criticile de nelegalitate aduse de reclamantul recurent deciziei curţii de apel, în partea care vizează respingerea acţiunii pentru terenul în suprafaţă de 1527 mp.

Aceasta întrucât, în baza principiului retroactivităţii efectelor nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993, construcţiile au reintrat în patrimoniul S.C. D. S.A., care este unitate deţinătoare în înţelesul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar restituirea în natură este posibilă, astfel cum s-a stabilit pe bază de expertiză tehnică administrată în proces, instanţele de fond şi apel stabilind corect că măsura reparatorie este cea a restituirii în natură.

În schimb, terenul în suprafaţă de 1527 mp este deţinut de pârâta S.C. C. S.R.L., fiind dobândit prin cumpărare în anul 1994, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic sub nr. x/1994 încheiat cu antecesoarea pârâtei S.C. D. S.A., contract a cărui valabilitate a fost contestată în justiţie şi confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Întrucât pârâta deţinătoare, societate cu răspundere limitată, nu poate fi nicidecum asimilabilă entităţilor obligate la restituirea în natură, în înţelesul dat de art. 21 din Legea nr. 10/2001, îndreptăţirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii nu poate fi golită de orice conţinut, aşa cum a apreciat greşit curtea de apel, ci se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii, urmând a fi obligată în acest sens pârâta AAAS, ca instituţie reprezentând statul, implicată în procedura de privatizare a S.C. D. S.A. şi căreia îi incumbă obligaţia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate şi criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a principiului non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 din C. proc. civ.. Respingerea de către curtea de apel a pretenţiilor reclamantului referitoare la terenul de 1527 mp, în oricare modalitate de măsuri reparatorii, sub motiv că acordarea acestora prin echivalent i-ar fi agravat pârâtei S.C. C. S.R.L. situaţia în propria cale de atac, ignoră logica acestui principiu de drept, în condiţiile în care pârâta era obligată la fond să restituie în natură acest bun.

Mai mult decât atât, o altă entitate decât această pârâtă este cea căreia îi incumbă obligaţia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent, după cum s-a reţinut în cele ce preced.

Raportat argumentelor expuse, reţinând şi statuările obligatorii din decizia RIL nr. XX/2007, Înalta Curte constată întemeiat recursul reclamantului, în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., impunându-se a fi reformată, în parte, decizia curţii de apel, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. şi AAAS, cu privire la terenul în suprafaţă de 1527 mp, obligând pe S.C. C. S.R.L. să răspundă notificării transmise la 5.09.2001, în sensul trimiterii spre competentă soluţionare către AAAS, şi pe aceasta din urmă să răspundă notificării şi să emită decizia prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.

II.2. Recursul pârâtei S.C. C. SRL

Recursul pârâtei este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., prin criticile formulate invocându-se, în esenţă, reducerea nemotivată şi nelegală a cheltuielilor de judecată acordate în apel cu titlu de onorariu de avocat, reţinerea greşită a preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat şi acordarea nelegală a măsurilor reparatorii în natură pentru construcţii, printr-o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte reţine întemeiată doar critica recurentei-pârâte referitoare la dispoziţia de acordare a cheltuielilor de judecată din faza apelului, reprezentând 1500 RON onorariu de avocat "aşa cum a fost redus", în condiţiile în care considerentele deciziei curţii de apel sunt, într-adevăr, afectate de viciul lipsei cu desăvârşire a motivării acestei soluţii de reducere a onorariului de avocat suportat de S.C. C. S.R.L..

Însă, raportat culpei procesuale a părţilor în proces, evidenţiată de soluţiile date apelurilor formulate şi de admiterea în parte a pretenţiilor reclamantului, Înalta Curte reţine că se impune a fi modificată decizia atacată şi în partea de dispoziţii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare fazei apelului, urmând a fi dispusă compensarea acestor cheltuieli, conform art. 276 din C. proc. civ.

Cu referire la celelalte critici de nelegalitate, Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat al acestora, întrucât decizia curţii de apel este, sub aspectele vizate de recursul pârâtei S.C. C. S.R.L., rezultatul interpretării şi aplicării deplin legale a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru argumentele care au fost detaliat expuse la examinarea recursului reclamantului şi care sunt deopotrivă valabile şi în cazul acestui recurs.

Astfel cum s-a argumentat anterior, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, faptul că nu a fost contestată calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcţii şi teren, precum şi distincţiile cuprinse în art. 29 şi decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale sub aspectul determinării acestor măsuri în funcţie de modalitatea de preluare a bunului de către stat, iar, pe de altă parte, circumstanţele particulare ale cauzei, în sensul în care imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat (pentru argumentele detaliat expuse) şi are un regim juridic diferit din perspectiva deţinătorului în patrimoniul căruia sunt evidenţiate construcţiile şi terenul, astfel că sunt nefondate criticile de nelegalitate aduse de recurenta-pârâtă deciziei curţii de apel, în partea care vizează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcţii.

II.3. Recursul pârâtei S.C. D. SA

Critica recurentei-pârâte prin care se susţine nelegalitatea deciziei, întrucât se întemeiază pe dispoziţii ale noului C. proc. civ., nu poate fi primită.

Astfel, analizând motivul de apel vizând eroarea strecurată în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării, referitor la menţionarea datei de 7.10.2016, curtea de apel a calificat-o corect drept eroare de tehnoredactare care intră în câmpul erorilor materiale susceptibile de îndreptare în procedura prevăzută de lege, însă a indicat, cu adevărat greşit, temeiul de drept din noul C. proc. civ., în condiţiile în care procesul pendinte era guvernat de C. proc. civ. din 1865. O atare menţiune nu are însă valenţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care sancţionează motivarea străină de natura cauzei.

Tot astfel, indicarea greşită a duratei termenului de recurs, de 30 de zile, în loc de 15 zile cum prevede art. 301 din C. proc. civ., nu i-a produs recurentei vreo vătămare care să suscite incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile recurentei prin care se susţine reţinerea greşită a calităţii sale procesuale pasive.

Împrejurarea, reală, că reclamanţii au transmis în anul 2001 notificări doar către S.C. C. S.R.L. şi Primarul municipiului Bacău, nu şi către recurenta S.C. D. S.A., nu poate afecta, în substanţa sa, îndreptăţirea acestora la măsuri reparatorii, fiind de principiu admisă prevalenţa principiului realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, conform art. 22.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, susţinerea că notificarea transmisă către S.C. C. S.R.L. şi-a încetat efectele, prin răspunsul dat, ignoră dezlegarea cu caracter obligatoriu din decizia de casare prin care s-a statuat cu privire la calitatea procesuală a pârâţilor Primarul municipiului Bacău şi S.C. C. S.R.L. în capătul de cerere referitor la obligarea de a răspunde la notificările transmise de reclamant.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei în sensul că, în realitate, pârâta AAAS este cea căreia îi incumbă obligaţia de a demara procedurile legale pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent şi pentru construcţii.

Ca şi în cazul precedentului recurs, argumentele expuse detaliat la analizarea recursului reclamantului sunt deopotrivă valabile şi pentru examinarea acestui din urmă recurs, respectivele considerente fundamentând concluzia că este deplin legală decizia curţii de apel care a confirmat soluţia fondului, de obligare a S.C. D. S.A. să răspundă notificării şi să emită dispoziţia de restituire în natură a construcţiilor.

Prin urmare, toate criticile recurentei S.C. D. S.A., sunt nefondate.

Raportat considerentelor expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursurile declarate de reclamantul B. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. şi a respinge recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A., modificând în parte decizia recurată, în sensul celor arătate în cele ce preced.

Reţinând culpa procesuală a intimaţilor-pârâţi S.C. D. S.A., AAAS şi Municipiul Bacău, urmează a dispune obligarea acestora, în baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 4000 RON către recurentul-reclamant, reprezentând onorariu de avocat, respectiv în sumă de 4307,40 RON către recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., reprezentând cheltuieli de transport în sumă de 307,40 RON şi onorariu de avocat în sumă de 4000 RON, redus conform art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, în acord cu criteriile legale enunţate de această normă, referitoare la valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, apreciind într-o evaluare de ansamblu că acest cuantum este unul necesar, real şi rezonabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul B. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 252 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:

Schimbă, în parte, sentinţa apelată, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 20 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2012, în sensul că:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.

Obligă pe pârâta S.C. C. S.R.L. să răspundă notificării referitoare la terenul în suprafaţă de 1.527 mp, situat în municipiul Bacău, judeţul Bacău, identificat conform expertizei E., în sensul trimiterii notificării, spre soluţionare, către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Obligă pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să răspundă notificării şi să emită decizia prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale, pentru terenul în suprafaţă de 1.527 mp, anterior menţionat.

Compensează cheltuielile de judecată din apel.

Menţine din decizia apelată celelalte dispoziţii care nu sunt contrare prezentei decizii, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantul B. ca devenit lipsit de interes, la respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de pârâţii Municipiul Bacău şi S.C. D. S.A., la admiterea apelului declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., precum şi la păstrarea din sentinţa apelată a dispoziţiilor care nu sunt contrare deciziei din apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 252 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe intimaţii-pârâţi S.C. D. S.A., Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Municipiul Bacău, la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea recurentului-reclamant B..

Obligă pe intimaţii-pârâţi S.C. D. S.A., Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Municipiul Bacău, la plata sumei de 4.307,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj