Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1069/2021

Decizia nr. 1069

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub număr de dosar x/2014, reclamantul-pârât A. a solicitat obligarea pârâtei-reclamante COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. la plata următoarelor sume: 37.894 Iei (echivalentul sumei de 8.571,38 EUR la cursul BNR din 10.09.2014), reprezentând remuneraţia restantă datorată de CN CFR din data de 01.09.2013 şi până la data de 10.01.2014, în temeiul contractului de mandat nr. x/29.05.2013); 62.688,19 RON (echivalentul sumei de 14.179,00 EUR la cursul BNR din 10.09.2014), reprezentând remuneraţia restantă datorată de CN CFR din data de 17.01.2013 şi până la data de 24.03.2014 în temeiul contractului de mandat nr. x/29.05.2013 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/4.10.2013; 669,75 RON, reprezentând contravaloarea zilelor de concediu medical neachitate, conform prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/4.10.2013; dobânzii la sumele anterior solicitate, de la data depunerii acţiunii şi până la data plăţii.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. şi cu B., C. şi Ministerul Transporturilor: obligarea în solidar a pârâţilor reconvenţionali la plata sumei de 214.406 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi aplicarea dobânzii legale, sumă ce reprezintă diferenţa dintre suma plătită efectiv de CN CFR cu titlu de remuneraţie pentru contractele de mandat nr. x/29.05.2013 şi nr. y/29.05.2013 în temeiul cărora reclamantul-pârât a ocupat funcţia de director general şi respectiv funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al CN CFR şi suma ce ar fi trebuit achitată conform O.U.G. nr. 51/2013 după intrarea acesteia în vigoare; anularea actului adiţional nr. x/4.10.2013 la Contractul de mandat nr. x/29.05.2013.

Prin încheierea din 2 aprilie 2015, Tribunalul Arbitral a admis excepţia de necompetenţă a soluţionării cererii reconvenţionale, invocată de pârâţii C., B. şi Ministerul Transporturilor, dispunând închiderea dosarului în privinţa acestora.

Prin sentinţa arbitrală nr. 41 din 24 aprilie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte cererea de arbitrare şi a dispus obligarea pârâtei-reclamante COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. la plata către reclamantul-pârât A. a sumei de 37.894,11 RON, reprezentând remuneraţia restantă datorată de către pârâta-reclamantă din data de 1.09.2013 şi până la 10.01.2014, precum şi dobânda legală de la data introducerii cererii până la plata efectivă. A admis în parte cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/04.10.2013 la contractul de mandat nr. x/29.04.2014. A respins în rest pretenţiile formulate de ambele părţi ca neîntemeiate. A compensat parţial cheltuielile de judecată constând în taxa de înregistrare şi alte cheltuieli arbitrale (mai puţin onorariul de avocat) şi a obligat pârâta-reclamantă faţă de reclamantul-pârât la suma de 4.770,63 RON.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, a formulat acţiune în anulare reclamantul-pârât A. (înregistrată iniţial sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă), solicitând anularea în parte a hotărârii arbitrale şi, admiţând în întregime cererea arbitrală, respectiv respingând cererea reconvenţională, obligarea CN CFR S.A. şi la plata: - sumei de 62.688,19 RON (echivalentul sumei de 14.179,00 Euro la cursul BNR din 10.09.2014), reprezentând remuneraţia restantă datorată de către CNCF CFR reclamantului-pârât din data de 17.01.2014 şi până la data de 24.03.2014 în temeiul şi potrivit prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/04.10.2013; - sumei de 669,75 RON reprezentând contravaloarea zilelor de concediu medical neachitate, conform prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/04.10.2013; - dobânzii la sumele solicitate mai sus de la data depunerii acţiunii până la data plăţii.

Împotriva sentinţei arbitrale, a formulat acţiune în anulare şi pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. (înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă), solicitând admiterea acţiunii în anulare, anularea în parte a sentinţei arbitrale şi reţinând cauza în vederea soluţionării pe fond a litigiului, respingerea cererii de arbitrare ca neîntemeiată, admiterea cererii reconvenţionale în sensul obligării pârâţilor Ministerul Transporturilor, C., B. şi A., în solidar la plata sumei de 214.406 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi aplicarea dobânzii legale, sumă ce reprezintă diferenţa dintre suma plătită efectiv de CNCF CFR S.A. (cu titlu de remuneraţie) pentru contractele de mandat nr. x/29.05.2013 şi nr. y/29.05.2013 în temeiul cărora reclamantul-pârât a ocupat funcţia de director general şi respectiv funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al CNCF CFR S.A. şi suma ce trebuia achitată conform O.U.G. nr. 51/2013 după intrarea acesteia în vigoare.

Prin sentinţa civilă nr. 25/F din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse acţiunile în anulare formulate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva sentinţei arbitrale nr. 41 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2014, ca neîntemeiate.

S-a respins acţiunea în anulare formulată de pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. împotriva sentinţei arbitrale nr. 41 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii MINISTERUL TRANSPORTURILOR, C. şi B., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 25/F din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamantul-pârât A. şi pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi admiterea acţiunii în anulare, anularea în parte a hotărârii arbitrale şi, admiţând în întregime cererea arbitrală, respectiv respingând cererea reconvenţională, să fie obligată pârâta CN CFR şi la plata sumei de 62.688,19 RON (echivalentul sumei de 14.179,00 Euro la cursul BNR din 10.09.2014), reprezentând remuneraţia restantă datorată de către COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR recurentului, din data de 27.01.2014 şi până la data de 24.03.2014, în temeiul şi potrivit prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/04.10.2013; sumei de 669,75 RON reprezentând contravaloarea zilelor de concediu medical neachitate, conform prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/04.10.2013; dobânzii la sumele solicitate mai sus de la data depunerii acţiunii până la data plăţii.

În dezvoltarea motivului de recurs, a susţinut, în esenţă, că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., dispoziţii care reglementează puterea de lucru judecat mai exact efectul pozitiv al considerentelor unei hotărâri.

În opinia recurentului, în mod greşit curtea de apel a apreciat că Tribunalul Arbitral ar fi reţinut în mod judicios efectul pozitiv al considerentelor cuprinse în sentinţa arbitrală nr. 77/12.07.2016, pronunţată de Curtea de Arbitral Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şl Industrie a României în dosarul nr. x/2014.

Apreciază că sentinţa arbitrală reţinută de către curte nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât prin intermediul el, Tribunalul Arbitral nu s-a pronunţat cu privire la nulitatea Actului adiţional nr. x/04.10.2013 la Contractul de mandat nr. x/29.05.2014.

Aşadar, arată că nu există nicio chestiune litigioasă care să se reflecte în dispozitivul sentinţei arbitrate nr. 77/12.07.2016 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2014 şi care să fi putut fi opusă în prezenta cauză.

Totodată mai arată şi faptul că funcţia de Director General Adjunct Executiv Operaţiuni i-a fost delegată prin hotărârile Consiliului de Administraţie şi nu prin intermediul clauzei conţinute de pct. 1 din Actul adiţional nr. x/04.10.2013 la Contractul de mandat nr. x/29.05.2014.

Recurentul consideră că este lipsită de orice relevanţă anularea clauzei menţionate anterior atâta timp cât nu în temeiul ei a fost mandatat să îndeplinească funcţia de Director General Adjunct Executiv Operaţiuni, ci în temeiul hotărârilor Consiliului de Administraţie şi AGA care au premers încheierea actului adiţional, niciuna dintre respectivele hotărâri nefiind desfiinţată (Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 103/25.07.2013, Hotărârea AGA nr. 40/25.07.2013, Hotărârea AGA nr. 51/23.08.2013.

Anularea unora dintre clauzele actului adiţional, inclusiv a celei conţinute la punctul 1, a avut loc doar în considerarea clauzei penale reglementate pentru ipoteza revocării intempestive şi fără justă cauză a contractului de mandat, iar în prezenta cauză nu s-a pus în discuţie respectiva clauză penală, ci obligaţia CN CFR de a achita retribuţia aferentă muncii prestate în folosul ei.

Recurentul apreciază că intimata-pârâtă CNCF CFR îi datorează această sumă în contextul în care şi-a îndeplinit mandatul contractat până la data revocării sale (24.03.2014), aceasta refuzând în mod nejustificat şi nelegal să îi achite contravaloarea muncii prestate în favoarea sa.

Curtea de apel a încălcat, consideră recurentul, inclusiv prevederile art. 14 din Actul Adiţional nr. 1, potrivit cărora:

"în cazul în care, din orice motiv, oricare dintre clauzele prezentului Act Adiţional este declarată invalidă sau inaplicabilă, părţile convin şi acceptă că se vor aplica automat, de drept, în integralitatea lor prevederile originale ale Contractului de mandat nr. x/3164 din 29.05.2013".

Prin urmare, recurentul-reclamant susţine că au fost astfel încălcate dispoziţiile art. 1270 alin. (1) din Noul C. civ., dispoziţii sub imperiul cărora a fost încheiat Contractul de achiziţie lucrări nr. x/17.12.2010, potrivit cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", precum şi dispoziţiile art. 1350 din acelaşi cod care stabilesc că "Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat" (alin. (1) şi atunci când, "fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii"(alin. (2).

Susţine că, instanţa a încălcat dispoziţiile legale evocate, nesocotind voinţa părţilor exprimată prin prevederile art. 14 din Actul Adiţional nr. 1, prevederi care activau automat prevederile Contractului de mandat nr. x/3164 din 29.05.2013 în ipoteza în care clauzele actului adiţional ar fi fost declarate invalide sau inaplicabile.

Recurentul consideră că a făcut dovada îndeplinirii mandatului acordat până la data de 24.03.2014, dată la care a intervenit revocarea sa, iar părţile nu au semnat un act adiţional cu privire la modificarea cuantumului remuneraţiei datorate.

Curtea de Apel şi Tribunalul Arbitrai nu erau, aşadar, ţinute nici de dispozitivul şi cu atât mai puţin de considerentele sentinţei arbitrate nr. 77/12.07.2016, având obligaţia să analizeze fondul pretenţiilor, fond pe care dacă l-ar fi analizat, ar fi admis în integralitate cererea arbitrală şi ar fi respins în întregime cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte suma de 669,75 RON reprezentând contravaloarea zilelor de concediu medical neachitate, conform prevederilor contractului de mandat nr. x/29.05.2013, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/04.10.2013, în cuprinsul răspunsului dat la interogatoriul administrat în faţa Tribunalului Arbitrai, CNCF CFR a cunoscut faptul că i-a achitat recurentului contravaloarea a 8 zile de concediu pentru luna februarie 2014 (întrebarea nr. 7 din Interogatoriu); recurentul susţine însă, că a efectuat 10 şi nu 8 zile de concediu, sens în care a depus la dosarul cauzei atât cererea de concediu cât şi pontajul aferent lunii februarie 2014.

Aşa fiind, apreciază că nici în privinţa acestei sume nu se putea reţine puterea de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 77/12.07.2016.

Recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, doar în ceea ce priveşte respingerea acţiunii în anulare formulată de CFR S.A. şi, în rejudecare să se dispună anularea în parte a sentinţei arbitrale nr. 41/24 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, în sensul respingerii cererii formulate de A., ca neîntemeiată şi admiterii cererii reconvenţionale formulată de CFR S.A. în sensul obligării pârâtului A. la plata sumei de 214.406 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi aplicarea dobânzii legale, sumă ce reprezintă diferenţa dintre suma plătită efectiv de CNCF CFR S.A. (cu titlu de remuneraţie) pentru Contractele de mandat nr. x/29.05.2013 şi nr. y/29.05.2013, în temeiul cărora acesta a ocupat funcţia de director general şi respectiv funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al CNCF CFR S.A. şi suma ce trebuia achitată conform O.U.G. nr. 51/2013 după intrarea acesteia în vigoare.

În argumentarea cererii de recurs, susţine, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 (2) din O.U.G. nr. 51/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernarea corporativă a întreprinderilor publice şi art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011.

Recurenta arată că, la 4 iunie 2013 a intrat în vigoare Ordonanţa de Urgenţă nr. 51/2013 pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 109/2011 privind guvernarea corporativă a întreprinderilor publice/publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 323 din 04 iunie 2013, "O.U.G. nr. 51/2013", care prin modificarea art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011 a impus plafonarea remuneraţiei lunare a directorilor, fiind eliminat cumulul celor două indemnizaţii-aceea pentru calitatea de director şi aceea pentru calitatea de administrator -legea prevăzând din acel moment că remuneraţia directorilor este "unica formă de remuneraţie pentru directorii care îndeplinesc şi calitatea de administratori".

Conform art. 38 (2) din O.U.G. nr. 51/2013:

"Remuneraţia este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară stabilită în limitele prevăzute la art. 37 alin. (4), şi dintr-o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă".

Conform art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011:

"Remuneraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie şi nu poate depăşi nivelul remuneraţiei stabilit pentru membrii executivi ai consiliului de administraţie. Ea este unica formă de remuneraţie pentru directorii care îndeplinesc şi calitatea de administratori".

Atât hotărârea atacată, cât şi sentinţa arbitrală nr. 41 din 24 aprilie 2018, apreciază recurenta, au fost pronunţate cu încălcarea textelor de lege mai sus citate, care se aplică şi raporturilor juridice generate de încheierea celor două contracte de mandat născute anterior intrării în vigoare a legii noi, dat fiind faptul că raporturile juridice au continuat să existe şi să producă efecte şi după intrarea în vigoare a legii noi.

Având în vedere caracterul sucesiv al prestaţiei administratorului şi corelativ al remuneraţiei directorului, recurenta consideră că remunerarea acestuia trebuia să ţină cont de modificarea legislativa, urmând a se aplica legea nouă de la data intrării ei în vigoare, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul-reclamant A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât hotărârea recurată nu se încadrează în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (4) C. proc. civ., respectiv nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă. De asemenea, a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 20 ianuarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Recurentul-reclamant A. a depus la dosar punct de vedere la raportul întocmit.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Conform art. 27 C. proc. civ.:

"hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

În temeiul acestui text de lege, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului.

Având în vedere că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este o cale de atac specială reglementată de legea procesual civilă, rezultă că data începerii procesului nu este determinată de data declarării acestei căi de atac, ci de data introducerii acţiunii arbitrale.

Prin art. 11 din O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a unor acte normative conexe, introdus prin punctul 2 din Legea nr. 17/2017, s-a stipulat că începând cu data de 24.03.2017, articolul 613, alin. (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului".

În aceste condiţii, introducerea acţiunii arbitrale la 10 septembrie 2014 relevă că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 17/2017.

Potrivit art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii arbitrale, "hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului", iar conform art. 613 alin. (3) din acelaşi act normativ, "admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi (...)".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale evocate rezultă că sunt supuse recursului numai hotărârile curţii de apel prin care a fost admisă acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale.

Per a contrario, hotărârile curţii de apel prin care a fost respinsă acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale nu sunt supuse recursului, fiind definitive de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia:

"sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

În aplicarea acestor texte de lege, se constată că recursul are ca obiect sentinţa civilă nr. 25/F din 27 martie 2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiate acţiunile în anulare formulate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A, împotriva hotărârii arbitrale.

Aşadar, sentinţa primei instanţe nu face parte din categoriile de hotărâri enunţate limitativ la art. 613 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data intentării acţiunii arbitrale, în aplicarea art. 27 din acelaşi act normativ.

Având în vedere că acţiunea arbitrală a fost introdusă la 10 septembrie 2014, fiind vorba de o hotărâre judecătorească prin care au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile în anularea unei hotărâri arbitrale, rezultă că sentinţa civilă nr. 25/F din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

Se impune precizarea faptului că analizarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac este prioritară excepţiei nulităţii recursului, întrucât, pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Aşa fiind, în condiţiile în care recursurile declarate în cauză nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate în principiu, la care se referă art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR - S.A. împotriva sentinţei civile nr. 25/F din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR - S.A. împotriva sentinţei civile nr. 25/F din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2021.