Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021
Asupra conflictului negativ de competenţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 15.10.2019 sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată la data de 19.11.2019 şi la data de 19.12.2019, reclamanţii, A., B., C., D., E., F., G. şi H., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: recunoaşterea dreptului reclamanţilor de a beneficia de plata sporului pentru condiţii grele de muncă şi a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată pe toată perioada în care şi-au desfăşurat activitatea în mod efectiv în cadrul MApN şi obligarea pârâtului la plata unei sume compensatorii actualizate cu rata inflaţiei care să acopere neacordarea celor două sporuri în perioada activării în cadrul MapN; obligarea pârâtului MApN la plata sporului pentru condiţii grele de muncă şi a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată în continuare, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, atât timp cât reclamanţii vor îndeplinii condiţiile prevăzute de lege şi legislaţia în domeniu acordării celor două beneficii salariale nu se va modifica, către reclamanţii A., B. şi D.; obligarea pârâtului la plata unor daune-interese reprezentând echivalentul dobânzii legale calculate pentru fiecare sumă în parte de la data scadenţei şi până la data efectuări efective a plăţii, pentru neplata până în prezent a obligaţiilor învederate la punctul anterior; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că în calitate de cadre militare în activitate au avut statutul de personal aeronautic în cadrul armatei Române, fiind angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale. Au deţinut în perioada 2016-prezent şi deţin în continuare titlul de clasificare în specializarea paraşutişti militari, în sensul prevederilor Statutului personalului aeronautic din aviaţia militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, cu modificările si completările ulterioare. În toată perioada în care aveau dreptul la plata sporului pentru condiţii grele de muncă şi a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată, colegi ai reclamanţilor, având aceeaşi specialitate de paraşutist militar în cadrul aviaţiei militare a României, au primit cele două sporuri în mod constant pe toată perioada anului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii coroborate cu prevederile art. 30 şi art. 194 alin. (1) din C. proc. civ.
La data de 26.11.2019 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale pentru reclamanţii C., D. şi F., excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.09.2016 -14.10.2016, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 13.01.2020 instanţa a dispus disjungerea acţiunii formulate de către reclamantul F. şi formarea prezentului dosar nr. x/2020, în cadrul căruia a rămas în pronunţare pe excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocate de pârât.
Prin sentinţa nr. 154 din 13 ianuarie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetentei teritoriale a instanţei, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Hunedoara.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că domiciliul reclamantului F. este în Petroşani, judeţul Hunedoara astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) Codul muncii şi a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 24.02.2020.
Prin sentinţa nr. 887 din 27 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara, secţia I-a civilă, invocată de reclamantul F.. A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. S-a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă şi Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi s-a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, iar potrivit art. 59 C. proc. civ. mai multe persoane pot fi reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
S-a constatat că acţiunea a fost disjunsă dintr-o acţiune formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantul, având un obiect identic, iar Tribunalul Bucureşti s-a declarat competent în Dosarul nr. x/2019, din punct de vedere teritorial, prin raportare la domiciliul celorlalţi reclamanţi.
Întrucât conform 269 alin. (3) Codul muncii cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, iar reclamantul din cauza de faţă a optat pentru instanţa competentă de la domiciliile celorlalţi reclamanţi, Tribunalul Hunedoara a reţinut că nu este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza, ci Tribunalul Bucureşti, instanţă pentru care reclamantul a optat deja.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 octombrie 2020.
Înalta Curte, fiind sesizată conform art. 135 C. proc. civ., constată că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, pentru următoarele considerente:
În cauza dedusă judecăţii, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii reclamanţilor privind unele drepturi salariale.
Cauza a fost disjunsă în ce-l priveşte pe reclamantul F. cu domiciliul în judeţul Hunedoara, fiind astfel format prezentul dosar.
Potrivit art. 269 din Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind, deci, reglementată în mod expres competenţa teritorială exclusivă în privinţa litigiilor de muncă.
Dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competenţă teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ.
Potrivit art. 59 C. proc. civ., coparticiparea procesuală activă este permisă dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Or, reclamantul a invocat drepturi proprii rezultate din raporturile de serviciu derulate în cadrul pârâtului, fără însă a se constata existenţa unei legături suficient de strânse cu drepturile proprii ale celorlalţi reclamanţi solicitate în contradictoriu cu acelaşi pârât, pentru a justifica judecarea acestora împreună.
Prorogarea de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu unitatea angajatoare.
Prin urmare, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, nu devine incidentă, fiind aplicabile dispoziţiile enunţate anterior cu privire la instanţa competentă să soluţioneze litigiile de muncă.
Faţă de considerentele expuse, prin raportare la domiciliul reclamantului, astfel cum este indicat în înscrisurile ataşate dosarului, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Hunedoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi,23 februarie 2021.