Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Curţii de Apel Buucreşti la data de 25.05.2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecţia Judiciară, B., C., D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Consiliului Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară să înceapă cercetarea disciplinară prealabilă - ca urmare a constatării existenţei indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare - faţă de judecătorii B., C. şi D. pentru grava neglijenţă cu care au soluţionat dosarul nr. x/2012.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1396 din 14 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A., înregistrată în Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor prin Certificatul nr. x/21.02.2008 emis de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecţia Judiciară, B., C. şi D., ca inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs reclamanta Asociaţia "A.", invocând cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că este greşită soluţia instanţei de fond cu privire la faptul că legea contenciosului administrativ nu permite instanţei să oblige autoritatea să rezolve o cerere într-un anumit sens. Recurenta a arătat că, dimpotrivă, legea contenciosului administrativ permite instanţei să dispună, în cazul refuzului nejustificat de soluţionare a cererii, soluţionarea pozitivă a cererii. În acest sens, există două instituţii diferite ale contenciosului administrativ, respectiv refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere şi lipsa răspunsului la o cerere.
În primul caz, întrucât autoritatea s-a pronunţat deja răspunzând negativ la cerere, în situaţia în care instanţa apreciază că răspunsul negativ a fost nejustificat, singura soluţie pe care poate să o dea instanţa, este obligarea autorităţii la răspunsul pozitiv la cerere.
A mai arătat recurenta că decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2014 dă posibilitatea instanţei să oblige Inspecţia Judiciară la soluţia opusă, respectiv începerea cercetării disciplinare, altfel ar fi lipsă de finalitate juridică.
De asemenea, a susţinut recurenta, contrar opiniei instanţei de fond, că putem fi în situaţia unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, chiar dacă răspunsul este motivat, în acest sens invocând doctrina naţională juridică, în sensul că nu înseamnă ca ori de câte ori organul administrativ respinge motivat cererea, refuzul trebuie considerat justificat. Pentru ca o soluţionare negativă a unei cereri să fie încadrată ca refuz nejustificat, singura condiţie este ca prin soluţionarea negativă să se fi încălcat o dispoziţie legală sau să se fi apreciat greşit asupra situaţiei de fapt.
Cea de-a treia critică a recurentei a constat în aceea, contrar opiniei instanţei de fond, că instanţa de contencios administrativ poate cenzura răspunsul Inspecţiei Judiciare pe fond, nu doar pentru aspecte exclusive procedurale.
În argumentarea acestei critici, recurenta a arătat că decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2014 afirmă implicit că instanţa poate să cenzureze argumentele Inspecţiei Judiciare pe fond, atunci când afirma că judecata pe fond a inspectorului judiciar nu e constituţional să fie definitivă.
Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
La termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei excepţia de nelegalitate a adresei nr. x/2015 din 16.04.2015 a Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare şi a rezoluţiei din 07.04.2014 a Inspecţiei Judiciare.
A susţinut recurenta că în mod nejustificat Inspecţia Judiciară a clasat sesizarea formulată de către reclamantă, având în vedere că reclamanta nu a solicitat verificarea interpretării materialului probator, ci sancţionarea disciplinară pentru pronunţarea unei decizii în baza unui înscris inexistent la dosar.
A mai arătat recurenta că judecătorii împotriva cărora a făcut sesizarea la Inspecţia Judiciară, şi-au întemeiat decizia pe o probă inexistentă la dosar, ceea ce constituie o nesocotire gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă a normei de drept procesual reprezentată de art. 129 alin. (5), care instituie principiul pronunţării soluţiei în baza probelor existente la dosarul cauzei.
Recurenta a invocat cauzele Georgios Papageorgiou c/Grecia, Pitkanene c/Finlandia, Brandstetter c/Austria, Belziuc c/Polonia.
La data de 14.11.2019, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei note scrise cu privire la invocarea puterii de lucru judecat a deciziilor civile nr. 4647/4.12.2014 a ICCJ, nr. 144/16 .01.2014 a ICCJ, nr. 37/16.01.2018 a ICCJ, susţinând recurenta că cererile de chemare în judecată din dosarele în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti susmenţionate au avut un petit similar cu cel al cererii de chemare în judecată formulate de recurenta-reclamantă în prezentul dosar(constând în obligarea Inspecţiei Judiciare să dispună începerea cercetării disciplinare prealabile).
A arătat recurenta că din analiza acestor hotărâri judecătoreşti rezultă foarte clar faptul că respectivele cereri de chemare în judecată au fost admisibile, astfel încât cererea de chemare în judecată din prezentul dosar nu ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de fond.
Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, la data de 11.12.2019, a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a excepţiei puterii de lucru judecat, precum şi respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a rezoluţiei nr. x/2015.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Examinând recursul formulat în raport cu hotărârea instanţei de fond şi probele administrate în cauză, Înalta Curte contată că recursul nu este fondat având în vedere următoarele considerente:
În fapt, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară la începerea cercetării disciplinare faţă de judecătorii cu grad de Curte de Apel, respectiv B., D. şi C.. Reclamanta critică Rezoluţia nr. x/2015, în sensul că s-a reţinut greşit o problemă de interpretare a materialului probator, în discuţie fiind pronunţarea respectivilor judecători asupra cauzei nr. x/2012 în baza unui înscris inexistent la dosar.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi cauzele Georgios Papageorgiou c/Grecia, respectiv Graviano c/Italia de pe rolul Curţii de la Strasbourg. Potrivit art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Cauza Graviano priveşte un caz din materie penală şi reţine că probele trebuie dezbătute în mod contradictoriu cu părţile, iar cauza Georgios Papageorgiou nu se regăseşte în baza de date Hudoc şi nu s-a depus la dosar.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a rezoluţiei nr. x/2015 din 07.04.2015 a Inspecţiei Judiciare şi a adresei de comunicare cu acelaşi număr din data de 16.04.2015, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
Faţă de obiectul cauzei, obligaţia de a face, precum şi faţă de natura juridică a excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte constată că aceasta nu are legătură cu soluţia ce a fost pronunţată în primă instanţă asupra acţiunii, care a fost respinsă, în fond, ca inadmisibilă.
Totodată, excepţia de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă nu influenţează admisibilitatea acţiunii, întrucât în acest cadru procesual, instanţa de control judiciar se raportează doar la soluţia instanţei de fond prin care s-a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Apărările intimatei-pârâte Inspecţia Judiciară cu privire la această excepţie sunt întemeiate. Pentru admisibilitatea acestei excepţii, art. 4 din Legea nr. 554/2004 impune ca soluţionarea litigiului pe fond să depindă de analiza legalităţii actului administrativ contestat. Aşadar, invocarea excepţiei de nelegalitate s-ar justifica, eventual, atunci când o parte, ameninţată să i se aplice un act administrativ ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluţionarea speţei.
Or, în cauză, reclamanta a solicitat Inspecţiei Judiciare să înceapă cercetarea disciplinară împotriva magistraţilor respectivi, răspunsul primit de către recurentă de la Inspecţia Judiciară prin rezoluţia de clasare şi a adresei de comunicare a fost considerat ca refuz nejustificat, reclamanta solicitând în continuare pe calea contenciosului administrativ cenzurarea răspunsului emis de Inspecţia Judiciară.
Astfel, prin excepţia invocată, recurenta a dorit practic efectuarea unui control al legalităţii unui act administrativ, împrejurare care poate fi avută în vedere în cadrul unui proces aflat pe rol.
Or, efectul admiterii excepţiei de nelegalitate nu îl constituie anularea actului administrativ ce face obiectul excepţiei, ci înlăturarea lui de la soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia.
În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că, în fapt, este vorba de invocarea unor hotărâri cu titlu de practică judiciară .
Astfel, prin decizia civilă nr. 4647/4.12.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, împotriva sentinţei civile nr. 885/4.03.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Cauza a avut ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, de soluţionare a sesizării înregistrate de Inspecţia Judiciară, obligarea pârâtului la efectuarea verificărilor privind faptele prevăzute ca abateri disciplinare conform art. 99 lit. b) şi at. 99/1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Prin decizia nr. 144/16 .01.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului împotriva sentinţei nr. 6983/22.11.2011 a Curţii Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Cauza a avut ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a declanşa acţiunea disciplinară împotriva unor judecători şi procurori de la Judecătoria Slatina, Judecătoria Craiova, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova şi obligarea pârâtului C.S.M. să declanşeze acţiunea disciplinară, solicitând sancţionarea magistraţilor vinovaţi.
Prin decizia nr. 37/16.01.2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 294/6.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal. Cauza a avut ca obiect obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară, prin Inspector Şef, să declanşeze cercetarea prealabilă pentru cazul prezentat, în vederea costatării săvârşirii de către membrii Completului 1 R al Curţii de Apel Bucureşti, pentru refuzul instanţei de control de a primi la dosar dovada privind imposibilitatea prezentării reclamantului la termenul din data de 21 octombrie 2013; refuzul instanţei de control de a înainta cererea de recuzare în vederea repartizării aleatorii şi apoi soluţionării legale, de alt complet, a acestei cereri de recuzare, obligarea pârâtei la daune morale.
Din analiza acestor hotărâri se observă, pe de o parte, că recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu avea prerogativa invocării unei asemenea excepţii, întrucât nu este în posesia unei hotărâri favorabile în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară.
Primele două hotărâri invocate decizia nr. 4647/4.12.2014 pronunţată de ICCJ şi decizia nr. 144/16 .01.2014 pronunţată de ICCJ, nu se referă la Inspecţia Judiciară în calitate de pârât, reclamanţii formulând cererile în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii. Cea din urmă hotărâre vizează anularea recursului ca netimbrat, instanţa neanalizând pe fond, hotărârea atacată, soluţia instanţei de fond fiind favorabilă pârâtei Inspecţia Judiciară.
Pe de altă parte, jurisprudenţa, nu poate fi apreciată ca izvor de drept.
În ceea ce priveşte fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, întrucât legea generală în materia contenciosului administrativ nu prevede posibilitatea obligării autorităţii publice să rezolve o cerere într-un anumit sens, dorit de reclamantă, ci numai obligarea autorităţii publice să rezolve o cerere.
Inspecţia Judiciară şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza şi răspunde în termen legal la memoriul reclamantei prin rezoluţia nr. x/2015 emisă în data de 07.04.2015, comunicată la data de 16.04.2015.
Nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în ceea ce o priveşte pe pârâtă pentru a răspunde reclamantei la cerere, ci dimpotrivă pârâta a soluţionat cererea reclamantei prin rezoluţia a cărei anulare se solicită.
Împrejurarea că reclamanta nu a fost mulţumită de răspunsul primit de la pârâtă, aceasta nu reprezintă, din perspectiva Legii nr. 554/2004, un refuz nejustificat.
Astfel, răspunsul dat de Inspecţia Judiciară fiind nefavorabil, nu justifică o cenzurare, nepermisă de altfel, din partea instanţei în cauza aflată în procedura contenciosului administrativ.
Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa nu are atribuţia legală să oblige Inspecţia Judiciară să înceapă cercetări disciplinare faţă de magistraţi, în contextul legilor speciale nr. 303/2004 şi nr. 317/2004 care derogă de la legea generală nr. 554/2004.
Instanţa de contencios administrativ nu are atribuţia efectuării verificărilor prealabile, nu se poate substitui procurorului de caz/judecătorului din dosar, procurorului ierarhic superior sau inspectorului judiciar, ci doar cenzurează legalitatea emiterii rezoluţiei de clasare sub aspect extrinsec-procedural şi intrinsec (conţinut), adică trebuie să se asigure că procedura stipulată de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 şi HCSM nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară a fost respectată şi rezoluţia cuprinde elementele constitutive regulamentare.
Înalta Curte constată că sunt complete verificările prealabile efectuate de către inspectorul judiciar, acestea realizându-se cu respectarea prevederilor art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară adoptat prin Hotărârea nr. 1027/15.11.2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, recurenta a făcut referire la decizia nr. 397/03.07.2014 a Curţii Constituţionale a României, prin care a fost admisă o excepţie de neconstituţionalitate, constatându-se că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege."
Însă, prima instanţă nu a înlăturat aplicarea unei legii speciale, reţinându-se în mod corect că inspectorul judiciar a făcut aplicarea regulamentară a art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, republicată:
"dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare (...) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecţia Judiciară a fost sesizată în condiţiile alin. (2)"
Coroborând aceste dispoziţii legale cu soluţia Deciziei nr. 397/2004 a Curţii Constituţionale, rezultă că dreptul la formularea unei noi sesizări potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, este recunoscut în principiu atunci când petentul se adresează Inspecţiei Judiciare cu o nouă cerere în al cărei conţinut fie remediază omisiunile anterioare, fie recurge la alte împrejurări care s-ar constitui într-o pretinsă abatere disciplinară săvârşită de magistratul învestit cu soluţionarea cauzei.
Aşadar, pretinsul refuz nejustificat de soluţionare invocat de recurenta-reclamantă, nu există.
În concluzie, în mod corect a reţinut instanţa de fond că rezoluţia de clasare a Inspecţiei Judiciare a fost emisă după efectuarea tuturor operaţiunilor administrative prealabile şi în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente, astfel încât, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia de nelegalitate invocată de recurentă ca inadmisibilă şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia de nelegalitate a rezoluţiei nr. x/2015 din din 07.04.2015 a Inspecţiei Judiciare, ca inadmisibilă.
Respinge recursul formulat de reclamanta Asociaţia "A." împotriva sentinţei civile nr. 1396 din 14 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.