Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 2138/2021

Decizia nr. 2138

Şedinţa publică din data de 01 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 21 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Economiei şi B. S.A., solicită instanţei cercetarea certificatelor de atestarea proprietăţii asupra terenurilor ce au seria xnr. 8210 şi seria x nr. x, în sensul revocării parţiale a acestora şi respectării dreptului acestuia asupra terenurilor sale, a recunoaşterii acestor drepturi şi a îndreptării situaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond Prin sentinţa civilă nr. 384 din 10 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe lipsa plângerii prealabile formulată de pârâtul B. S.A.;

- a respins excepţia tardivităţii depunerii plângerii prealabile, formulată de pârâtul Ministerul Economiei;

- a respins excepţia autorităţii de lucru judecat formulată de pârâtul B. S.A.;

- a respins acţiunea ca tardiv formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi B. S.A., luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin întâmpinările formulate ambii pârâţi au ridicat excepţiile tardivităţii introducerii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune, ambele întemeiate pe încălcarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 11 din legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de introducere a acţiunii în materia contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a reclamantului, Curtea a constatat că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de decădere de un an prevăzut de acest text începând să curgă în cazul acestuia de la data în care, pe cale legală, putea să ia cunoştinţă de cele două certificate contestate.

S-a mai arătat că, una din consecinţele juridice ale intabulării în cartea funciară a unui act este aceea a opozabilităţii acestuia faţă de terţi şi posibilitatea acestora din urmă de a lua astfel cunoştinţă de existenţa lui, or, în speţă, cele două certificate au fost intabulate în anul 2009, iar prezenta acţiune a fost introdusă în anul 2018, la aproape 9 ani, fiind astfel încălcat termenul de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fiind deci admisibilă această din urmă excepţie.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 384 din 10 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4-6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa a considerat că se încadrează în prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 şi că termenul de un an începe să curgă de la data la care putea să ia cunoştinţă pe cale legală de cele două certificate.

În textul legii, aşa cum prevede aceasta, termenul de un an curge de la data comunicării/luării la cunoştinţă şi nu de la data în care pe cale legală putea să ia cunoştinţă. Este adevărat că înscrierea în cartea funciară este opozabilă tuturor, dacă aceasta nu este lovită de nulitate sau de rectificare sau este definitivă, aspect pe care instanţa nu îl ia în calcul şi ca urmare invocă motivarea insuficientă a sentinţei. Rectificarea înscrierii în cartea funciară este admisă pentru multe situaţii, în special pentru aspecte legate de valabilitatea dreptului înscris (art. 20 din Legea 7) ori în actualul dosar s-a solicitat cercetarea certificatelor şi sub aspectul art. 20.

Se mai arată că nu a putut lua cunoştinţă de existenţa certificatelor pentru că au fost împiedicaţi de Comisia locală. Aveau depusă cerere de restituire în termen legal şi nu au nici o obligaţie să urmărească publicitatea imobiliară, aşteptând decizia Comisiei locale care a venit la 20 ani după depunerea cererii. În legătură cu tardivitatea acţiunii, se solicită instanţei desfiinţarea acestei susţineri pentru ca în primul rând este insuficient fundamentată şi inechitabilă, astfel: i)pârâtele au legat excepţia tardivităţii de data înscrierii în CF, dată care n-a fost respectată de pârâte, înscrierea în cartea funciară s-a făcut cu încălcarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 24 din Criteriile 2665/1992. După cum se poate constata şi înscrierea în cartea funciară este tardivă şi poate fi luată în calcul nulitatea acesteia pentru că s-a făcut cu încălcarea unui articol de lege.

Tot în cuprinsul recursului, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia de nelegalitate a certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor ce au seria x nr. x şi seria x nr. x şi a solicitat cercetarea în vederea constatării nulităţii pentru suprafeţele sale, pentru că acestea au fost emise cu nerespectarea prevederilor Legii 15/1990 art. 5 şi 20, a art. 1 din H.G. nr. 834/1991, a art. 4 din H.G. nr. 834/1991 modificat de pct. 1 al art. I din HOTĂRÂREA nr. 468 din 11 august 1998 şi a Criteriilor privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat înregistrate sub numărul: 2665, 1C/311/1992 a Ministerului Finanţelor şi MLPAT, a art. 42 alin. (3) din Legea 18/1991 de către antecesoarele actualului deţinător, de către Ministerul Economiei şi de către Comisia Locală de Fond funciar Ţicleni cu domiciliul în Ţicleni. Toate explicaţiile referitoare la încălcările amintite mai sus dar şi a altora colaterale, au fost detaliate şi dezvoltate în răspunsurile la întâmpinările depuse de cele doua pârâte dar şi în cererea iniţială şi în completările la cererea iniţială, existente în dosar şi pe care le menţine. În principal ilegalitatea o consideră bazată pe nedovedirea proprietăţii terenurilor, aplicarea incorectă a H.G. 834, incorectitudini ale documentaţiei cadastrale şi topografice, ilegalităţi privind vecinătatea, ilegalităţi privind avizarea documentelor de baza a certificatelor, neîndeplinirea sarcinilor de către comisiile abilitate să verifice documentele şi să întocmească documentaţia, schimbarea categoriei terenurilor fără aprobare.

La data de 15.01.2019, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o completare a motivelor de recurs.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 decembrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 decembrie 2018, intimatul-pârât Ministerul Economiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva pârâţilor Ministerul Economiei şi B. S.A., solicită instanţei cercetarea certificatelor de atestarea proprietăţii asupra terenurilor ce au seria x nr. x şi seria x nr. x, în sensul revocării parţiale a acestora şi respectării dreptului acestuia asupra terenurilor sale, a recunoaşterii acestor drepturi şi a îndreptării situaţiei.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe lipsa plângerii prealabile formulată de pârâtul B. S.A., a respins excepţia tardivităţii depunerii plângerii prealabile, formulată de pârâtul Ministerul Economiei, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat formulată de pârâtul B. S.A. şi a respins acţiunea ca tardiv formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi B. S.A., luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4-6 din C. proc. civ., precum şi excepţia de nelegalitate a certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor ce au seria x nr. x şi seria x nr. x

Cu privire la excepţia de nelegalitate a certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor, Înalta Curte constată că aceste acte administrative formează şi obiectul acţiunii în anulare de faţă, chiar dacă prin petitul acţiunii recurentul reclamant a solicitat "revocarea parţială a acestora".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Excepţia de nelegalitate este una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiul procesual.

Prima operaţiune pe care o are de îndeplinit instanţa este aceea de verificare a admisibilităţii excepţiei de nelegalitate, prin prisma următoarelor condiţii:

- să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea 554/2004;

- actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea 554/2004;

- soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual. Condiţia relevanţei excepţiei de nelegalitate presupune afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

Însă, nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu, şi pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, şi pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor cu seria x nr. x şi seria x nr. x

Se constată, de asemenea, prioritar analizării recursului principal, că la data de 15.01.2019, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o completare a motivelor de recurs. Or, din actele dosarului rezultă că acesta a luat cunoştinţă de sentinţa civilă nr. 384 din 10 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal cel târziu la data de 10.10.2018, astfel încât completare a motivelor de recurs a fost făcută cu depăşirea termenului legal de 15 zile, fiind tardivă. Primul motiv de recurs formulat este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti". Prin această sintagmă se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu se poate identifica cu depăşirea competenţei.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separaţiei puterilor în stat, spre deosebire de necompetenţă, care constă în amestecul unei instanţe judecătoreşti în atribuţiile altor instanţe judecătoreşti.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, în cauza de faţă se constată că prima instanţă a respins mai multe excepţii invocate de pârâţi, precum şi acţiunea ca tardiv formulată, fără a analiza pe fond cererea reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecăţii, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti, motivul de recurs invocat fiind nefondat.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi se referă la faptul că hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de faţă se constată că hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt cât şi în drept, astfel încât motivul invocat nu este incident.

Ultimul motiv de recurs invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În cauza de faţă, prima instanţă a respins acţiunea ca tardiv formulată, reţinând că termenul de decădere de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începe să curgă de la data intabulării în cartea funciară a celor două certificate dată fiind opozabilitatea faţă de terţi şi posibilitatea acestora din urmă de a lua astfel cunoştinţă de existenţa lor, în speţă, cele două certificate fiind intabulate în anul 2009, iar prezenta acţiune a fost introdusă în anul 2018, la aproape 9 ani.

Or, împrejurarea că actul administrativ contestat a fost intabulat în registrul de carte funciară în anul 2009 nu poate echivala cu luarea efectivă la cunoştinţă de către terţ a conţinutului respectivului act, ci instituie doar o prezumţie că ar fi putut afla de la acel moment despre existenţa certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei.

Cât timp însă prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie, ca referinţă pentru calculul termenului de introducere a cererii de chemare în judecată, data luării la cunoştinţă, de către terţ, a actului administrativ pretins vătămător, fără a legifera, ca punct de plecare în acest calcul, şi data de la care partea interesată ar fi putut cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept, susceptibil de a-i cauza o vătămare în drepturile sau interesele sale legitime, o astfel de prezumţie de cunoaştere a actului de la momentul efectuării publicităţii sale conform Legii nr. 7/1996 urmează a fi dovedită, de către cel care o invocă.

Prin urmare, nu este suficient a se afirma că actul administrativ supus formalităţilor de înscriere în cartea funciară, devenit opozabil erga omnes de la momentul îndeplinirii acestor formalităţi, a putut fi cunoscut de atunci de către orice persoană interesată, fiind necesar, pentru calculul termenului reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se arate care este "data luării la cunoştinţă de existenţa actului administrativ contestat".

O preluare ca atare a caracterului absolut al prezumţiei instituite de prevederile art. 883 alin. (3) din C. civ. în materia contenciosului administrativ, ar fi, în cele din urmă, de natură să afecteze şi interpretarea îndeplinirii condiţiilor de comunicare către titular a actului administrativ individual, căci efectul erga omnes trebuie să se aplice, în egală măsură titularului, ca şi terţului. Or, îndeplinirea unei forme de publicitate în privinţa actului administrativ cu caracter individual nu este de plano suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia comunicării acestuia [a se vedea în acest sens Decizia nr. 536/2011 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 482 din 07 iulie 2011]. De altfel, prin Decizia nr. 2299/2020, pronunţată de ÎCCJ- SCAF: s-a reţinut că…"înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate nu determină legalitatea actului în care a fost înscris dreptul de proprietate şi nu suplineşte cerinţa comunicării actului atacat".

În acest context se impunea verificarea şi stabilirea în concret, prin administrarea de probatorii, a datei luării la cunoştinţă de existenţa certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor cu seria x nr. x şi seria x nr. x

Aşa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Instanţa de rejudecare urmează a analiza şi celelalte motive de recurs ale recurentului.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a certificatelor de atestare a proprietăţii asupra terenurilor cu seria x nr. x şi seria x nr. x, va admite excepţia tardivităţii completărilor la recurs, va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 384 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a certificatelor.

Admite excepţia tardivităţii completărilor la recurs.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 384 din 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2021.