Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 3484/2021

Decizia nr. 3484

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1 Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 11.01.2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- anularea parţială a Deciziei nr. 151/A din data de 21.09.2017, emisă de Curtea de Apel Timişoara şi care viza drepturi salariale ale reclamantelor începând cu data de 01.07.2017,

- anularea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 23/14.12.2017 a aceleiaşi pârâte, dată în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamante,

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Timişoara la emiterea unei noi decizii de reîncadrare individuale către fiecare reclamantă, care să cuprindă nivelul salariului de bază, conform Anexei nr. V, capitolul II din Legea Cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi

- obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei, la a recalcula drepturile salariale datorate reclamanţilor şi la a achita diferenţele salariale rezultate între drepturile salariale încasate efectiv şi cele de care ar fi trebuit să beneficieze prin deciziile de reîncadrare individuale (conform noilor grile) începând cu data de 01.07.2017 şi până la data pronunţării sentinţei, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi cu dobânda legală aferentă acestor drepturi de la fiecare scadenţă şi până la momentul plăţii efective.

1.2. La data de 27.04.2018, reclamantele au formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Tribunalului Arad, drept ordonator terţiar de credite şi plătitor direct al drepturilor salariale.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 328 din data de 07.05.2018, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a unei astfel de instanţe şi, în temeiul art. 132 alin. (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 7 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea nr. 153/2017, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3546 din data de 07.09. 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, constatând lipsa calităţii procesuale pasive a unui astfel de pârât şi a respins, în rest, cererea formulată de reclamantele B. şi A. ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3546 din 07.09.2018, au declarat recurs reclamantele A. şi B., care, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei primei instanţe şi, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fond, în vederea întregirii cadrului procesual, astfel cum a fost acesta precizat prin cererea de modificare a acţiunii, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Referitor la motivului de nelegalitate reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentele învederează că prin hotărârea primei instanţe a fost încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ. şi, implicit, dreptul acestora la un proces echitabil, întrucât instanţa de fond a omis să ia act de modificarea cadrului procesual pasiv ce a făcut obiectul cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamante, prin care acestea au solicitat introducerea în cauză a Tribunalului Arad, în calitatea sa de ordonator terţiar de credite şi plătitor direct al drepturilor salariale.

De asemenea, mai susţin recurentele că lipsa oricărei motivări a sentinţei atacate care să vizeze vreo soluţie pronunţată de prima instanţă în privinţa solicitării recurentelor de introducere în cauză a Tribunalului Arad, precum şi motivarea succintă a soluţiei instanţei de respingere a cererii de încuviinţare a probelor solicitate, concretizată exclusiv în sintagma "neavând relevanta", generează incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte nelegalitatea sentinţei, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8, recurentele apreciază că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor incidente atât materiei excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, cât şi din perspectiva raporturilor de drept material relevante pe fondul cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva anterior indicatei excepţii, recurentele apreciază că prin prisma prevederilor Legii nr. 500/2002, Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, aspect ce îi conferă calitate procesuală pasivă, câtă vreme Ministerul are rolul de a administra bugetul instanţelor de judecată şi de a asigura fondurile necesare.

Sub aspectul fondului cauzei, recurentele apreciază că prima instanţă a realizat o eronată calificare a obiectului dedus judecăţii, arătând că au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale la nivelul celor aplicabile grefierilor de şedinţă aflaţi în condiţii similare de studii şi vechime la data de 01.07.2017 (dată de la care reclamantele au fost reîncadrate în funcţie), iar nu obligarea pârâţilor la plata unui nivel de salarizare prevăzut de lege doar pentru anul 2022.

De asemenea, recurentele susţin că intenţia clară a legiuitorului a fost aceea de a elimina diferenţele nejustificate dintre grefierii de şedinţă şi grefierii arhivari, legea asimilând aceleiaşi funcţii toate categoriile de grefieri. Astfel, afirmă recurentele că în accepţiunea legiuitorului, activitatea acestor categorii de grefieri este, începând cu data de 01.07.2017, cotată cu o valoare egală, sens în care sub acest aspect norma este de imediată aplicabilitate, neexistând nicio raţiune pentru care, odată recunoscută existenţa unui context discriminatoriu, acesta să fie prelungit până în anul 2022.

Apreciază recurentele că un efect al reîncadrării acestora în condiţiile Anexei V Cap. II din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, ar fi cel al acordării (în mod retroactiv) de la sus indicata dată a salariului de bază corespunzător funcţiei similare de grefier de şedinţă, cu respectarea condiţiilor de vechime, treaptă de studii şi gradaţie.

Combătând maniera în care instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, recurentele arată că un astfel de text normativ este aplicabil doar funcţiilor în privinţa cărora nu au avut loc modificări de reglementare şi în privinţa cărora nu s-a impus emiterea unor decizii de reîncadrare diferite, apreciind că într-o astfel de ipoteză se află doar grefierii "de şedinţă" iar nu şi cei arhivari. Făcând trimitere la Clarificările privind aplicarea Legii cadru nr. 153/2017 oferite de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, recurentele apreciază că, dacă în ipoteza grefierilor "de şedinţă" sunt aplicabile prevederi art. 38 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, ce dispun menţinerea în plată, până la 31 decembrie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, în ipoteza personalului nou-încadrat, a celui numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale sunt aplicabile dispoziţiile. art. 39 alin. (1) din acelaşi act normativ care prevăd că:" (1) Până la aplicarea integrală o prevederilor prezentei legi (…) salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare.˝

Din perspectiva clamării unor fapte de discriminare, recurentele apreciază că maniera în care a fost pusă în aplicare Legea nr. 153/2017 în ceea ce le priveşte aduce atingere principiilor nediscriminării şi egalităţii prin asigurarea unor salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 6 lit. b) şi c) din Legea nr. 153/2017. Recurentele apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 1, alin. (2) lit. e) pct. (i) din Ordonanţa nr. 137/31.08.2000, întrucât acestea sunt remunerate diferit faţă de personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor încadrat pe aceeaşi funcţie prevăzută de Anexa nr. V Capitolul II din Legea nr. 153/2017, în condiţii identice de grad, nivel de studii şi vechime în funcţie.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat, la data de 05.12.2018, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Sub un prim aspect, intimatul - pârât apreciază drept nefondat recursul promovat de reclamante împotriva soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, apreciind că, în acord cu Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, prima instanţă a reţinut că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii. De asemenea, subliniază faptul că reclamantele nu sunt implicate în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care nu sunt titulare de drepturi şi obligaţii in virtutea Legii nr. 500/2002.

O altă apărare distinctă invocată de pârât a vizat aspectele de fond ale cauzei, Ministerul Justiţiei arătând că în mod eronat afirmă reclamantele că odată cu reîncadrarea ar fi trebuit să le fie acordate şi salariile echivalente noii legi, câtă vreme reclamantele sunt încadrate pe aceeaşi funcţie avută anterior, grefier arhivar sau grefier registrator. Potrivit alin. (2) al art. 3 din Legea nr. 567/2004 "Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT˝. Arată intimatul - pârât că ceea ce reclamantele omit să menţioneze, când arată că până la intrarea în vigoare a noii legi a salarizării, funcţiile de grefier arhivar/registrator erau distinct reglementate, în grila de salarizare, faţă de funcţia de grefier, este aceea că diferenţa era generată de nivelul studiilor necesar pentru fiecare funcţie în parte. Susţine intimatul că din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 33 şi art. 38 din Legea nr. 567/2004, rezultă că grefierii arhivari şi registratori au ca şi condiţie de numire în funcţie absolvirea studiilor medii. De aceea reclamantele au o salarizare diferită de aceea a funcţiei de grefier, fiindcă pentru grefierul de şedinţă, la care acestea fac referire şi faţă de care susţin că ar fi fost discriminate, condiţia de ocupare a funcţiei era absolvirea studiilor superioare de specialitate juridică, iar în cazul funcţiilor de grefier arhivar/registrator, condiţia era doar cea a absolvirii studiilor medii. Intimatul -pârât subliniază faptul că la momentul apariţiei Legii cadru nr. 157/2017, chiar dacă se prevăd şi funcţii de grefier arhivar/registrator cu studii superioare, reclamantele nu puteau fi încadrate pe acestea din moment ce nivelul studiilor pentru aceste funcţii este prevăzut ca fiind cel al studiilor medii. Apreciază intimatul că reclamantele, încadrate pe funcţii pentru care se prevăd prin Statut studii medii, doresc reîncadrarea automată la nivelul prevăzut pentru studii superioare, cu salarizarea aferentă, aspect ce contravine prevederilor legale în vigoare. În concluzie, intimatul apreciază că situaţia reclamantelor nu se încadrează în prevederile art. 39 din Legea cadru nr. 153/2017.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 19.12.2018, intimata-pârâtă Curtea de Apel Timişoara a invocat, în principal, nulitatea recursului, din perspectiva prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că motivele invocate de recurente nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind, pe fond, drept temeinică şi legală sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Susţine intimata că în mod corect a reţinut instanţa de fond, prin sentinţa recurată, că în virtutea art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, prevederile unui astfel de act normativ se aplică etapizat, începând cu data de 01.07.2017. De asemenea, arată intimata că, în aplicarea alin. (2) lit. a) din acelaşi articol, începând cu data de 01.07.2017 se menţine în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31.12.2017, atât cuantumul brut al salariilor de bază, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Intimata arată că recurentele reclamantele au ocupat aceleaşi funcţii şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, motiv pentru care salarizarea lor, urmare a reîncadrării şi aplicării art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, a rămas aceeaşi până la data de 31.12.2017.

De asemenea, arată intimata că în prezenta cauză nu există faptă de discriminare, aşa cum este o astfel de faptă reglementată prin O.G. nr. 137/2000, prin emiterea Deciziei nr. 151/A din data de 21.09.2017 a preşedintelui Curţii de Apel Timişoara, respectiv a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Timişoara nr. 23 din data de 14.12.2017, fiind respectate întocmai prevederile legale care au stat la baza emiterii actelor a căror anulare a fost solicitată de recurentele reclamante.

O altă apărare distinctă a intimatei - pârâte a vizat chestiunea lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Timişoara, în ceea ce priveşte petitul privind plata drepturilor salariale solicitate de recurentele - reclamante, faţă de lipsa calităţii unei astfel de intimate de angajator al recurentelor - reclamante, acestea fiind angajate ca şi grefieri arhivari ai Judecătoriei Lipova, instanţă fără personalitate juridică, aflată în subordonarea Tribunalului Arad. Astfel, susţine intimata că Tribunalul Arad este instanţa care are calitatea de ordonator terţiar de credite, care are obligaţia principală de plată a drepturilor salariale faţă de recurentele - reclamante şi care, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, asigură activitatea economică, financiară şi administrativă pentru judecătoriile din circumscripţia sa, apreciind relevante, din această perspectivă, inclusiv prevederile art. 40 din Legea nr. 567/2004, respectiv cele ale art. 118 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013 iar prin rezoluţia din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 09.06.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Aspecte procedurale

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantele B. şi A., invocată prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Curtea de Apel Timişoara, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. şi B. este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, la data de 11.01.2018, recurentele - reclamante au investit instanţa de judecată cu o acţiune privind anularea actelor administrative şi obligarea pârâţilor la îndeplinirea operaţiunilor menţionate în punctul I.1.1 de mai sus, cerere ce, din perspectiva cadrului procesual pasiv, era formulată în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Un astfel de cadru procesual a fost însă extins prin manifestarea de voinţă a reclamantelor exprimată în cuprinsul cererii din data de 27.04.2018, prin care acestea au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Tribunalului Arad, drept ordonator terţiar de credite şi plătitor direct al drepturilor salariale.

Instanţa de recurs observă că o astfel de cerere, deşi formulată anterior primului termen la care reclamantele au fost legal citate, ce a avut loc, în faţa Tribunalului Bihor, la data de 07.05.2018 şi deşi menţionată de Tribunalul Bihor în partea introductivă a sentinţei civile nr. 328 din data de 07.05.2018, nu a fost avută în vedere şi de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ulterior declinării către aceasta a competenţei de soluţionare a cauzei, sentinţa civilă nr. 3546 din 07.09.2018 fiind pronunţată prin reţinerea unui cadru procesual pasiv format doar din pârâţii iniţial chemaţi in judecată.

Mai mult, Înalta Curte observă că prin cererea intitulată ˝cereri în probaţiune˝, comunicată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.08.2018, reclamantele au solicitat instanţei de fond ca, în mod prioritar, să ia act de cererea de modificare a acţiunii, formulată, în termen legal, la data de 25.04.2018, în faţa Tribunalului Bihor şi să dispună introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Tribunalului Arad.

În plus, Înalta Curte sesizează faptul că, deşi cererea de probaţiune, în sine, a fost analizată de către prima instanţă, aspect ce rezultă din partea introductivă a sentinţei civile nr. 3546 din 07.09.2018, în care se menţionează respingerea probei cu înscrisurile indicate într-o astfel de cerere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a omis să examineze, în vreo manieră, cererea de modificare a acţiunii, la care reclamantele au făcut trimitere expresă în chiar debutul aceleiaşi cereri de probaţiune.

O astfel de conduită a instanţei de fond echivalează cu ignorarea unuia dintre principiile fundamentale ce guvernează întreg procesul civil, respectiv principiul disponibilităţii părţilor asupra cadrului juridic al acţiunii, reglementat de prevederile art. 9 Cod de procedura, potrivit căruia voinţa părţilor litigante reprezintă un element principal al delimitării limitelor demersului judiciar. Un astfel de principiu reglementează existenţa unui drept al reclamanţilor de a determina nu numai existenta procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum si a etapelor pe care le-ar parcurge. Astfel, părţile reclamante au libertatea de alegere a persoanelor cu care înţeleg să se judece.

Trebuie subliniat faptul că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamanţilor, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestora de a opera schimbări cu privire la părţile, obiectul sau cauza cererii lor, în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.

Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare, iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, deşi dispoziţiile legale sus enunţate arată că instanţa judecătorească este obligata să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie cât şi a apărărilor, instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii prin pronunţarea sentinţei atacate cu ignorarea cererii de modificare a acţiunii, astfel cum a fost aceasta formulată de reclamante, respectiv prin ignorarea solicitării de lărgire a cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză şi a Tribunalului Arad.

Întrucât normele ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil ocrotesc un interes public, actul de procedură săvârşit cu nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută. Mai mult, prin soluţionarea litigiului cu ignorarea cererii de extindere a cadrului procesual pasiv formulată de reclamante, se creează acestora o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei atacate, întrucât prin aceasta nu s-a realizat o soluţionare a pretenţiilor formulate de reclamante în contradictoriu cu toate părţilor chemate de acestea în judecată.

Aşadar, se poate concluziona că, prin hotărârea dată de instanţa de fond, aceasta a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care Înalta Curte apreciază întemeiat motivul de nelegalitate reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum a fost acesta invocat de recurentele - reclamante prin recursul formulat în prezenta cauză.

Prin urmare, întrucât în cauza de faţă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a soluţionat cererea de chemare în judecată, cu ignorarea modului în care, prin cererea de modificare a acesteia, reclamantele au înţeles să extindă cadrul procesual pasiv, se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Având în vedere motivele expuse anterior, în raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de reclamantele A. şi B., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe este afectată de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3546 din 7 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.