Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
1.1. Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 23.10.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti, reîncadrarea lor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor DNA şi DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport de funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor, repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 43 din 28 ianuarie 2019, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Justiţiei, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
1.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 26.02.2019.
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 8 aprilie 2019, Curtea a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 09.04.2015-19.10.2015 şi, în consecinţă, a respins acţiunea pentru drepturile aferente acestei perioade, ca fiind prescrisă.
A respins, în rest, acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.
Referitor la primul motiv de recurs, au susţinut recurenţii-reclamanţi că, în considerentele hotărârii recurate, instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a apreciat că, deşi începând cu anul 2009, pentru unii magistraţi s-a recunoscut dreptul la plata diferenţelor salariale dintre indemnizaţiile acestora şi cele ale procurorilor de la DNA şi DIICOT, începând cu aprilie 2006 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, precum şi pentru viitor, actualizate la data plăţii efective, ei nu pot beneficia de aceleaşi drepturi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor colegi magistraţi, aspect care echivalează cu inexistenţa motivării.
Au mai apreciat recurenţii că sunt şi contradictorii considerentele hotărârii, pentru că susţinerea că nu ar fi făcut dovada existenţei unei valori maxime de referinţă sectorială în familia ocupaţională "Justiţie", vine în contradicţie cu cele reţinute anterior, cu privire la hotărârile judecătoreşti anterioare anului 2015, care fac dovada existenţei că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 exista o valoare maximă de referinţă sectorială în familia ocupaţională "Justiţie" cuvenită unor magistraţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au prezentat motivele pentru care apreciază că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
3. Apărările formulate în cauză. Recursul incident
3.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
3.2. Odată cu întâmpinarea, intimatul-pârât a formulat şi recurs incident împotriva sentinţei nr. 97 din 8 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând casarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi al respingerii acţiunii în ceea ce-l priveşte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte obligaţia Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
A susţinut recurentul că instanţa de fond, deşi a reţinut că Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe cea a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, nu s-a pronunţat asupra acestora.
A mai arătat, în esenţă, că tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamanţilor fiind stabilite cu instanţa în cadrul căreia funcţionează, respectiv Tribunalul Specializat Argeş. Formularea unor cereri având ca obiect pretenţii referitoare la calcularea şi plata drepturilor băneşti pentru angajaţii instanţelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens.
4. Cererile de renunţare la acţiune
La data de 26.01.2021, înainte de termenul acordat pentru soluţionarea recursului, recurenţii-reclamanţi H., D., B., C., E., G. au formulat cerere de renunţare la judecata acţiunii, întemeiată pe art. 406 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., solicitând a se lua act de renunţare.
Au menţionat că, în cadrul altui dosar, au obţinut, definitiv, recunoaşterea dreptului pretins în cauză.
5. Decizia instanţei de recurs
5.1. Preliminar analizării cererilor de recurs, Înalta Curte referitor la cererea de renunţare la judecata acţiunii, formulate de recurenţii-reclamanţi H., D., B., C., E. şi G., reţine că manifestarea de voinţă în sensul de a se renunţa la judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al părţii, care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Potrivit prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ.,
"Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă".
Conform alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol,
"Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.
Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă."
Potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al reclamantului care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de cererea recurenţilor-reclamanţi de renunţare la judecata cererii, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor legale anterior citate, urmează a lua act de aceasta şi a anula hotărârea recurată în ceea ce-i priveşte.
5.2. Înalta Curte, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamanţilor A. şi F., întemeiat pe motivul de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi recursul incident, formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta, de natură a susţine şi justifica soluţia adoptată.
Or, în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii
Prima instanţă nu a făcut vizibile raţiunile şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile formulate de reclamanţi şi pentru care a respins acţiunea acestora, ci s-a rezumat la a reţine că reclamanţii nu au făcut dovada că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, exista o valoare maximă de referinţă sectorială în familia ocupaţională "Justiţie".
De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţei şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe capătul de cerere privind plata drepturilor salariale. Deşi a reţinut în considerentele hotărârii recurate invocarea excepţiilor de către pârâtul Ministerul Justiţiei, nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra acestora.
Astfel, în lipsa dispoziţiei instanţei de respingere/încuviinţare a excepţiilor invocate, nu se poate stabili dacă a fost respectat principiul contradictorialităţii şi dreptul pârâtului la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabilă, desfăşurat cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil.
În aceste condiţii, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze părţilor dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-au formulat au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.
Examinarea hotărârii recurate se face în funcţie de motivele de fapt şi de drept avute în vedere de prima instanţă, motive ce trebuie să fie în concordanţă cu probatoriul administrat şi cu argumentele expuse de părţile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de recurs se află în imposibilitatea de a analiza legalitatea soluţiei adoptate.
Pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport de această împrejurare, nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În fond după casare, instanţa de trimitere urmează să examineze susţinerile, apărările şi argumentele formulate de părţi, inclusiv în recurs, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor şi recursul incident formulat de Ministerul Justiţiei, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi B., C., D., E., G. şi H. la judecata acţiunii.
Anulează sentinţa nr. 97 din 8 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în ceea ce-i priveşte pe aceşti reclamanţi.
Admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi F. şi recursul incident formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.