Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 5140/2020

Decizia nr. 5140

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, reţine următoarele:

1. Cadrul Procesual

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată la data de 09.10.2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat instanţei să dispună:

- anularea parţială a Ordinului nr. 2732/C/11 iulie 2018 al Ministrului Justiţiei, respectiv, în ceea ce priveşte art. 1 teza finală referitoare la cuantumul drepturilor salariale din acest ordin, ca fiind netemeinic şi nelegal prin modul greşit de stabilire a drepturilor salariale şi a cuantumului acestora;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de asistent judiciar, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care să includă, în cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor şi o valoare de referinţă sectorială de 463,50 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare ("sporul de fidelitate" pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2018, până la zi şi în continuare.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 819 din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul este asistent judiciar, iar prin demersul său judiciar, solicită instanţei să anuleze în parte Ordinul MJ nr. 2732/C/11.07.2018 privind cuantumul drepturilor salariale şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de asistent judiciar, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 463,50 RON precum şi a majorării cu 15% a indemnizaţiei brute lunare (sporul de fidelitate/de stabilitate) pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani, precum şi plata drepturilor salariale astfel cuvenite.

Instanţa de fond a arătat, în esenţă, că în cazul asistenţilor judiciari, la împlinirea fiecărui mandat, este nevoie de o nouă numire în condiţiile H.G. nr. 616/2005. Prin urmare, în cazul asistenţilor nu este vorba de o exercitare neîntreruptă a funcţiei, întrucât la fiecare nou mandat, aceştia sunt personal nou-încadrat/numit în aceeaşi instituţie.

Recunoaşterea pentru viitor a dreptului colegilor reclamantului - asistenţi judiciari la sporul de fidelitate s-a făcut de Curtea de Apel Cluj în considerarea dispoziţiilor legale avute în vedere la momentul pronunţării, în speţă interesând, în principal, faptul că instanţa s-a raportat la dispoziţiile şi mecanismul de reglementare asigurat de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, articol interpretat de Curtea de Apel Cluj ca fiind discriminatoriu faţă de colegii reclamantului.

Altfel spus, aplicabilitatea pentru viitor a deciziei Curţii de Apel Cluj se menţine cât timp se menţin în vigoare dispoziţiile legale în vigoare în forma avută în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei. A contrario, decizia civilă amintită pronunţată de Curtea de Apel Cluj nu mai are aplicabilitate câtă vreme dispoziţiile legale avute în vedere de instanţă nu mai asigură suportul de legalitate al sentinţei, deci în cazul în care legiuitorul nu mai recunoaşte sporul respectiv în viitor, decizia respectivă, chiar dacă dispune şi pentru viitor, nu mai are aplicabilitate. Situaţia este şi mai nuanţată în cazul reclamantului întrucât nu este vorba despre un spor stabilit de lege, ci de practica judiciară în aplicarea principiului nediscriminării, practică judiciară care recunoaşte numai colegilor reclamantului acest spor de fidelitate, iar nu şi reclamantului (acţiunea sa fiind respinsa irevocabil).

Curtea de apel a reamintit cadrul legislativ, în materia analizată (a sporului "de fidelitate"), începând cu prima lege de salarizare unitară (Legea nr. 330/2009) şi terminând cu Legea nr. 153/2017

A mai arătat că este evident că CCR a avut în vedere în decizia sa nr. 794/2016 situaţia asistenţilor judiciari care deţin hotărâri judecătoreşti prin care le-au fost stabilite/recunoscute drepturi prin hotărâri judecătoreşti versus asistenţii judiciari care nu deţin astfel de hotărâri pentru că nu s-au judecat, iar nu acei asistenţi judiciari care s-au judecat anterior, însă li s-au respins definitiv/irevocabil cererile de recunoaştere/stabilire a drepturilor salariale lato sensu, cum este cazul reclamantului.

Deci, reclamantul nu este îndreptăţit la sporul de fidelitate prin raportare la hotărârile judecătoreşti deţinute de colegii asistenţi judiciari. În plus, aşa cum rezultă din aspectele prezentate de instanţă referitor la decizia CCR nr. 794/2016, CCR a avut în vedere în decizia sa principiul "la muncă egală, salariu egal", în contextul în care este vorba despre funcţii similare. Or, în condiţiile în care reclamantul are gradaţia 4 corespunzătoare unei vechimi în muncă între 15 şi 20 de ani, el nu poate compara drepturile sale salariale cu cele ale altor asistenţi judiciari, precum asistenţii B. şi C. care au gradaţia 5, corespunzătoare unei vechimi în muncă de peste 20 de ani.

În plus, mai trebuie avut în vedere şi faptul că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În ceea ce priveşte VRS de 463,50 RON, nu se poate reţine în sarcina pârâtului un refuz nejustificat. Este de notorietate, în cadrul sistemului judiciar, existenţa OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 (care vizeaza inclusiv magistratii). Prin ordinul MJ nr. 2066/C/24.05.2018, pârâtul MJ a recunoscut dreptul asistenţilor judiciari pentru perioada 9.4.2015-30.11.2015 la o indemnizaţie de încadrare lunară brută stabilită prin raportare la VRS de 421,36 RON, iar pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017 prin raportare la VRS de 463,5 RON, plata respectivelor drepturi salariale etapizat şi faptul că în baza respectivului ordin se vor emite noile ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, în urma centralizării datelor necesare, dar nu mai târziu de 30.11.2018.

De asemenea, OMJ privind pe reclamant nr. 2732/C/11.07.2018 a fost modificat, prin noul ordin 5154/C/14.12.2018 fiind stabilite drepturile salariale ale reclamantului începând cu 01.07.2018 - coeficient de 5,17 corespunzător unei vechimi în funcţie între 3-5 ani şi gradaţiei 4): o indemnizaţie de încadrare brută de 12123 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1819 RON, un cuantum al sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 1703 RON.

A considerat instanţa că rezultă din decizia nr. 16/R/19.01.2010 pronunţată de CA Tg Mureş în dosarul nr. x/2007 că acţiunea reclamantului din litigiul de faţă privind acordarea sporului de fidelitate de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 1.04.2006 şi până la data încetării stării de discriminare a fost respinsă irevocabil ca neîntemeiată, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulata de MJ şi a rejudecării recursului MJ împotriva sent.civ. nr. 232/14.02.2008. Astfel, prin decizia nr. 1587/R/14.10.2009 CA Tg Mureş a reţinut ca temei al respingerii acţiunii reclamantului incidenţa deciziilor CCR nr. 818 şi 821/2008 şi, chiar dacă prezentul litigiu vizează un temei juridic diferit, respectiv Legea nr. 153/2017, raţiunile care au stat la baza respingerii irevocabile a acţiunii reclamantului se menţin şi în prezent.

A mai arătat instanţa de fond că nu se poate reţine o discriminare privind pe reclamant prin prisma Directivei 1999/70 întrucât situaţia juridică a reclamantului nu este asimilabilă cu aceea a magistraţilor (care se bucură de inamovibilitate), astfel că nu s-ar putea considera că reclamantul, asimilat unei persoane încadrată în muncă pe durata nedeterminata ar fi tratat,în mod nejustificat, mai puţin favorabil decât un magistrat asimilat unui lucrător "pe durată nedeterminată". Curtea a prezentat în motivare consideraţiile privind specificul reglementarii activitatii asistentilor judiciari.

A concluzionat prima instanţă că:

- reclamantul nu este îndreptăţit la "sporul de fidelitate" în baza Legii nr. 153/2017;

- reclamantul nu este îndreptăţit la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de asistent judiciar ce include sporul de fidelitate;

- în ceea ce priveşte VRS pârâtul a recunoscut dreptul reclamantului la valoarea de referinţă sectorială.

Prin urmare, nefiind vorba în speţă despre un refuz nejustificat al pârâtului privind recunoaşterea drepturilor salariale ale pârâtului, Curtea va respinge acţiunea ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi solicitând:

- cu prioritate, suspendarea judecăţii conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. şi adresarea unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate;

- rejudecarea în fond a cauzei, admiterea acţiunii şi, în consecinţă, anularea parţială a Ordinului MJ nr. 2723/C/11.07.2018, respectiv a art. 1 teza finală privind cuantumul drepturilor salariale din acest ordin; obligarea intimatului-pârât la emiterea unui nou ordin în favoarea recurentului-reclamant, prin care să includă în cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare şi sporurile şi majorarea cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie), începând cu data de 1 iulie 2018 şi în continuare;

- obligarea intimatului-pârât la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a:

- art. 11 alin. (1), (2) şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1, art. 6 par. 1, art. 17, art. 46 par. 1 din Convenţie; art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1), (2) şi art. 431 din C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanţiale, de drept material); art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 15 din Constituţie. Aceasta deoarece, în realitate, decizia nr. 1587/R/2009 a fost contestată la CEDO, care prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 (cauza Elisei-Uzun şi Andonie v. România) a statuat că decizia respectivă contravine art. 6 par. 1 din Convenţie. De altfel, decizia nr. 1587/R/2009 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş viza un alt temei juridic şi un alt obiect ("despăgubiri" pentru discriminare, nu drepturi salariale stabilite prin ordin de salarizare), aferent altei perioade de timp (până la data de 1.01.2010, data abrogării art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006).

- Legii nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare; actele normative de salarizare anuală din perioada 2015-2018, art. 147 alin. (1), (4) din Constituţie raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 36/2018 a ICCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituţie. Aceasta, deoarece obiectul acţiunii îl constituie respectarea noului cadru legislativ privind salarizarea la nivel maxim pentru funcţia deţinută (categoria profesională) de asistent judiciar, nivel rezultat din hotărâri judecătoreşti definitive de care beneficiază categoria sa profesională. Astfel, nivelul maxim de salarizare (cuprinzând şi majorarea litigioasă pentru vechimea în funcţie) ce i se cuvine este stabilit prin Legea nr. 71/2015 (începând cu data de 9.04.2015, deci şi la data 1 iulie 2018) care a introdus alin. (5)1 la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind obligativitatea salarizării la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie. Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, ICCJ a dezlegat chestiunea de drept cu care a fost sesizată, respectiv lămurirea aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi a statuat că obligativitatea salarizării la nivel maxim are în vedere personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, adică şi din cadrul autorităţii judecătoreşti, deci inclusiv asistenţii judiciari.

Nivelul maxim de salarizare a fost reconfirmat şi precizat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016 care a introdus (începând cu 1 august 2016, deci şi la data de 1 iulie 2018) art. 31 alin. (1) în O.U.G. nr. 57/2015 (modificat ulterior prin O.U.G. nr. 43/2016), care a generalizat egalizarea salariilor la nivel maxim pentru funcţiile similare, inclusiv pentru "vechime în funcţie sau în specialitate, după caz", inclusiv pentru asistenţii judiciari, precum şi recunoscut prin hotărâri judecătoreşti pentru aceeaşi categorie profesională (inclusiv a asistenţilor judiciari), prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 (obligatorie începând cu 21.12.2016, deci şi la data de 1 iulie 2018).

Aceste din urmă hotărâri judecătoreşti, care constituiau esenţa şi elementul decisiv al cauzei (dovedind nivelul maxim de salarizare pentru categoria profesională a asistenţilor judiciari cuprinzând drepturile salariale pentru vechime în funcţie recunoscute prin hotărâri judecătoreşti), au fost ignorate totalmente de prima instanţă, care a refuzat să se pronunţe asupra.

Dintre aceste majorări, în baza principiului disponibilităţii, deşi are o vechime în funcţie de peste 18 ani (la data de 1 iulie 2018, căreia îi corespunde procentul de majorare de 25%), recurentul a solicitat numai procentul de 15%, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, indiferent dacă ordonatorul de credite intimat-pârât a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, pentru asistenţii judiciari. Astfel, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Or, prima instanţă nu a respectat această decizie, încălcând art. 126 alin. (3) din Constituţie şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. sub aspectul problemelor de drept material dezlegate prin decizie, deoarece a reproşat faptul că asistenţii judiciari nu au beneficiat în plată de majorările salariale pentru vechime în funcţie.

- art. 124 alin. (1) din Constituţie; art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 7/2019 a ICCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Astfel, în sentinţa recurată, prima instanţă s-a cantonat exclusiv pe decizia civilă nr. 1287/R/2009 a Curţii de Apel Cluj dintre cele numeroase invocate prin acţiune (şi cu privire la care a omis să se pronunţe).

Prima instanţă a încălcat şi Decizia nr. 7/11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că majorările indemnizaţiei de încadrare, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, "au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009".

Or, în cauza dedusă judecăţii, este vorba şi de hotărâri judecătoreşti definitive anterioare Legii nr. 330/2009 (exact cum este decizia civilă nr. 1287/R/21.05.2009, nelegal înlăturată de prima instanţă) privind majorările indemnizaţiei de încadrare recunoscute asistenţilor judiciari prin hotărâri judecătoreşti, prin raportare general aplicabilă pentru întreaga categorie profesională la prevederile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru vechimea în funcţie. Ca atare, cele statuate prin Decizia nr. 7/11 februarie 2019 a ICCJ se aplică prin analogie ("ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet") şi în acest caz.

Deci aceste majorări pentru vechimea în funcţie erau incluse şi se cuveneau şi după 1.01.2010, inclusiv în perioada în litigiu, adică începând cu 1 iulie 2018.

Aceeaşi concluzie este reconfirmată şi de dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 4 alin. (3) şi art. 5 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, conform cărora începând cu data de 1 ianuarie 2010, asistenţii judiciari îşi păstrează, ca bază de calcul (de pornire, pentru adăugarea noilor sporuri şi majorări) indemnizaţiile de încadrare brute lunare avute la 31 decembrie 2009, acestea fiind preluate în continuare. Ca atare, este vorba despre indemnizaţiile de încadrare brute lunare avute, deci cele cuvenite (de drept, la care erau îndreptăţiţi), şi care cuprindeau şi majorările salariale pentru vechimea în funcţie (spor de fidelitate) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ce vizau inclusiv şi luna decembrie 2009. Acest nivel consolidat al indemnizaţiilor de încadrare brute lunare au fost menţinute, ulterior, anual, în mod constant prin legislaţia anuală de salarizare din perioada 2010-2015.

Începând cu data de 9.04.2015, în baza Legii nr. 71/2015, a operat egalizarea salariilor asistenţilor judiciari la nivelul maxim, cuprinzînd şi drepturile salariale pentru vechimea în funcţie, astfel cum acestea au fost preluate şi menţinute începând cu 1.01.2010, conform actelor normative mai sus indicate.

- art. 521 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 32/19 octombrie 2015 (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituţie.

În sentinţa recurată, prima instanţă a concluzionat că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010 (1.01.2011), legiutorul ar fi exclus asistenţii judiciari de la acordarea majorării (sporului) pentru vechime în funcţie, deoarece asistenţii judiciari au fost "reîncadraţi" în baza Anexei VI la lege, care nu prevede pentru aceştia majorări pentru vechimea de peste 5 ani în funcţie.

Acest considerent nu este însă real, deoarece coeficienţii din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 evocaţi de prima instanţă, pentru asistenţii judiciari (şi pentru restul personalului din justiţie), nu au intrat niciodată în vigoare în sensul punerii în plată (salarizării efective), deoarece iniţial au fost amânaţi succesiv de la aplicare prin actele normative de salarizare din perioada 2011-2017, iar începând cu 1.01.2018 au fost abrogaţi prin Legea nr. 153/2017 (aspecte reţinute expres chiar şi de prima instanţă).

Rezultă că, contrar Deciziei nr. 32/19 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prima instanţă a operat nelegal o confuzie, iar nu distincţia dintre reîncadrarea salarială şi plata efectivă a drepturilor salariale ale asistenţilor judiciari.

- art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 153/2017; art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

A arătat recurentul pârât că, prin Ordinul nr. 2732/C/ll iulie 2018, a fost reînvestit în funcţia de asistent judiciar, funcţionând fără întrerupere în continuare şi după data de 1.07.2018 (conform adeverinţei nr. x/4.10.2018 privind vechimea neîntreruptă în funcţie), nefiind deci "nou-încadrat", cum vădit eronat se susţine în sentinţa recurată, ci numit în continuare în aceeaşi autoritate publică, pe o funcţie de acelaşi fel.

In consecinţă, în temeiul art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 153/20171, este obligatoriu ca salarizarea sa să se facă, şi începând cu data de 1 iulie 2018, Ia nivelul de salarizare pentru funcţia similara, adică la nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de asistent judiciar, "cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate", deci nivel maxim care include (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016) şi majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare ("sporul de fidelitate") pentru vechimea în funcţie recunoscută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile sau definitive (în funcţie de legea aplicabilă la data pronunţării acestora) în favoarea categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, încă începând cu data de 9.04.2015, şi care era nivelul maxim aplicabil şi cuvenit pentru toţi asistenţii judiciari în funcţie la data numirii mele în continuare prin ordinul contestat (1 iulie 2018).

- art. 147 alin. (1), (4) din Constituţie raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; art. 11 alin. (1), (2) şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1, art. 6 par. 1, art. 17, art. 46 par. 1 din Convenţie.

Astfel, prima instanţă a arătat că nu poate aplica în speţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, deoarece ar fi împiedicată prin Deciziile nr. 818/2008 şi nr. 838/2009 ale Curţii Constituţionale.

Or, Deciziile nr. 818/2008 şi nr. 838/2009 ale Curţii Constituţionale nu pot bloca aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 794/2016, contrar art. 147 alin. (1), (4) din Constituţie.

Pe de altă parte, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 (cauza Elisei-Uzun şi Andonie v. România), CEDO a statuat că instanţa naţională este chemată să îşi întemeieze hotărârea direct pe prevederile Convenţiei, indiferent de existenţa Deciziilor nr. 818/2008 şi nr. 821/2008 ale Curţii Constituţionale.

- art. 20 alin. (2) din Constituţie raportate la cele ale art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi Protocolului nr. 12 la Convenţie.

Drepturile salariale fac parte din conţinutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Refuzarea egalizării drepturilor salariale la nivelul maxim cuvenit categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, incluzând şi majorarea pentru vechimea în funcţie, constituie o discriminare gravă, prohibită de Convenţie.

- art. 124 alin. (1) din Constituţie. Aceasta, deoarece prima instanţă s-a autosesizat extralegal şi s-a pronunţat cu privire la aplicarea în speţă a Directivelor 2000/78/CE şi 2000/43/CE, cu privire la care recurentul nu a învestit prin acţiune instanţa.

- art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (1)-(4) din Constituţie raportat la Directiva 1999/CE/70 (şi clauza 4 pct. 1 din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/CE/70).

Prima instanţă a refuzat total nelegal şi netemeinic respectarea cadrului normativ prioritar mai sus indicat, sub pretextul vădit eronat că raportarea s-ar face la "magistraţi inamovibili".

Însă, pe de o parte, există şi magistraţi lipsiţi de inamovibilitate (magistraţi stagiari, personal asimilat magistraţilor) care primesc drepturile salariale corespunzător vechimii efective în funcţie, iar pe de altă parte raportarea se face la întregul personal din familia ocupaţională "Justitţie", care, cu singura excepţie a asistenţilor judiciari, se bucură de drepturile salariale corespunzător vechimii efective în funcţie.

Suplimentar faţă de considerentele prezentate anterior, este de remarcat că neaplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani) reprezintă o încălcare şi a dispoziţiilor prioritare şi imperative ale dreptului comunitar. Conform Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 153/2017, absolut toate funcţiile din familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie", beneficiază de drepturi salariale aferente clasei de salarizare corespunzătoare vechimii în funcţia bugetară respectivă. Criteriul invocat de pârât pentru neaplicarea majorării pentru vechimea în funcţie a asistenţilor judiciari este discriminatoriu, instanţa naţională fiind obligată să înlăture diferenţa de tratament consacrată de norma legislativă sau dispoziţia administrativă internă din România, şi să oblige la recunoaşterea egalităţii de tratament în materie de salarizare a asistenţilor judiciari cu vechime în funcţie de peste 5 ani, prin emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale aferente clasei de salarizare corespunzătoare vechimii integrale în funcţie (la fel ca şi în cazul tuturor celorlalte funcţii din familia "Justiţie").

Recurentul reclamant a solicitat, în cuprinsul cererii sale de recurs, suspendarea judecării acesteia, conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În justificarea acestei cereri a arătat că, faţă de prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, deoarece prin acţiune a cerut instanţei naţionale să aplice în mod prioritar dreptul comunitar (Directiva 1999/70/CE), faţă de dreptul naţional (rezultând problema compatibilităţii dintre acestea, respectiv a problemei corectei interpretări a dreptului comunitar, aspect care este de competenţa CJUE), înţelege să solicite adresarea unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A explicat recurentul care este, în opinia sa, cadrul factual şi de drept al acţiunii interne, condiţie de admisibilitate cerută de CJUE prin Nota de informare publicată în JO 2009, C297, concluzionând că în speţă se pune problema necesităţii interpretării corecte a dreptului comunitar (Directiva I999/70/CE), de către CJUE, în sensul de a se răspunde întrebărilor preliminare mai sus menţionate.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii conform art. 412 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010, a arătat că se opune sesizării CJUE cu întrebări preliminare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind aplicarea unei asemenea măsuri, această suspendare nu se produce ope legis, ci este atributul instanţei judecătoreşti să aprecieze incidenţa dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi numai în măsura în care se formează o convingere în acest sens, instanţa de judecată formulează cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare având drept efect suspendarea judecării cauzei.

Statutul asistenţilor judiciari are o reglementare specială, care justifică în mod obiectiv neincluderea în cadrul elementelor salariale a sporului de fidelitate. Astfel, conform dispoziţiilor art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, mandatul unui asistent judiciar este de 5 ani, iar pentru a continua în această funcţie este nevoie de o nouă numire ceea ce implică depunerea unui dosar nou, o propunere din partea Consiliului Economic şi Social, precum şi acceptul ministrului justiţiei care poate respinge unele candidaturi şi dispune reluarea procedurii pentru propunerea de candidaţi, conform art. 8 din H.G. nr. 616/2005.

Or, câtă vreme la împlinirea fiecărui mandat este nevoie de o nouă numire în condiţiile şi termenii prevăzuţi de H.G. nr. 616/2005, în speţă nu este vorba despre o exercitare neîntreruptă a funcţiei.

Prin urmare, dreptul UE nu este aplicabil prezentei cauze, urmând a fi respinsă cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant, iar pe fondul litigiului să se constate că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs.

La data de 12.10.2020, a depus şi concluzii scrise, însoţite de copia unui extras din statul de plată privind un alt asistent judiciar care funcţionează în cadrul Tribunalului Bucureşti, fiind încadrat la aceeaşi gradaţie 4, ca şi recurentul.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat, în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reţine că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunţare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de a analiza fiecare capăt de cerere, precum şi apărările formulate de părţi, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor şi principiilor de drept incidente.

Or, în speţă, nu rezultă analiza efectivă pe care judecătorul ar fi trebuit să o facă susţinerilor reclamantului privind puterea de lucru judecat relativă (la acel moment) a celor stabilite prin sentinţa nr. 4824 din 07.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, într-o cauză privind aceeaşi chestiune de drept, dar vizând o perioadă diferită.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât judecătorul fondului a stabilit, contrar sentinţei mai sus menţionate, că recurentului nu i s-ar aplica Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, pentru că aceasta ar avea în vedere doar situaţia asistenţilor judiciari care nu deţin hotărâri judecătoreşti pentru că nu s-au judecat pentru drepturile salariale, iar nu şi situaţia asistenţilor judiciari care s-au judecat anterior, însă li s-au respins definitiv cererile de recunoaştere a drepturilor salariale, considerând instanţa de fond că acesta din urmă este şi cazul reclamantului, dar fără a indica hotărârea judecătorească nefavorabilă ce ar fi fost dată acestuia într-o acţiune cu obiect similar.

În plus, Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 794/2016 a instanţei de contencios constituţional, s-a statuat că "(…), pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

32. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică. (…).

34. Prin urmare, Curtea constată că, în vederea egalizării prevăzute de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică. (...).

37. Pornind de la obligativitatea legiuitorului de a pune de acord dispoziţiile de lege constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere, Curtea constată că, până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, din momentul publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, instituţiile şi autorităţile publice urmează să aplice în mod direct prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126, în privinţa stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz" al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum a fost constatat prin prezenta decizie."

De asemenea, prin sentinţa nr. 4824 din 07.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, care între timp a rămas definitivă, conform deciziei nr. 2491 din 12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dobândind autoritate de lucru judecat, s-a stabilit - dând eficienţă şi deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate - că sensul reglementării legale "este ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Aşadar, premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a răspuns nici susţinerii recurentului reclamant privind posibilitatea de a se prevala în acţiunea sa de o cauză juridică nouă, de beneficiul unei modificări legislative, adoptate cu scopul declarat de a înlătura inechităţile din sistemul de salarizare.

Este adevărat că astfel de omisiuni nu pot fi considerate imputabile judecătorului cauzei, în condiţiile în care actele procedurale întocmite de recurentul reclamant (cerere de chemare în judecată, cerere de recurs etc.) păcătuiesc printr-o vădită lipsă a capacităţii de sinteză, diluând tocmai esenţa solicitărilor sale şi a temeiurilor legale directe ale acestora, însă nu poate fi trecut cu vederea dezideratul stabilirii corecte a situaţiei de fapt pentru justa soluţionare a cauzei.

În acest din urmă context, este de observat înscrisul doveditor nou depus în faza recursului, din care rezultă nivelul de salarizare şi al sporurilor unui asistent judiciar care funcţionează în cadrul Tribunalului Bucureşti, încadrat la aceeaşi gradaţie 4, ca şi recurentul.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanţă în mod greşit nu a intrat în cercetarea fondului acţiunii în ceea ce priveşte aspectele expuse mai sus - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe.

Totodată, în raport cu soluţia de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare adoptată, Înalta Curte apreciază că nu poate proceda la soluţionarea cererii de sesizare a CJUE, având în vedere împrejurarea esenţială că, la acest moment, situaţia de fapt nu este deplin stabilită în cauză.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să analizeze necesitatea suplimentării probatoriului, inclusiv cu o expertiză de specialitate contabilitate-resurse umane pentru stabilirea drepturilor salariale cuvenite recurentului reclamant, cu luarea în considerare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 4824/07.12.2017, rămase definitivă prin decizia nr. 2491/20.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a majorărilor, sporurilor şi valorilor de referinţă sectorială, astfel cum au fost recunoscute distinct pentru fiecare perioadă incidentă în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, precum şi a deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 819 din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.