Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.01.2014, sub nr. x/2014, reclamantul Clubul Sportiv Edilul Piteşti, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS) şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de chemare în judecată, a solicitat:
(i) anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 447 din 16.05.2002, în ceea ce priveşte punctul 1250 din Anexa privind Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Piteşti, jud. Argeş;
(ii) anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr. 1705 din 29.11.2006, în ceea ce priveşte punctul x din Anexa 30.
Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, sub aspectul tardivităţii introducerii sale, iar pe fondul cauzei, sa solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
La data de 23.10.2014 a formulat cerere de intervenţie în interesul Guvernului României, intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 61 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de intervenţie şi respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 19.12.2014, la solicitarea intervenientului Ministerul Finanţelor Publice, a fost introdus în cauză în calitate de pârât, Ministerul Tineretului şi Sportului, conform art. 16 1 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3831 din 20 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată;
- a admis acţiunea formulată de reclamantul Clubul Sportiv Edilul Piteşti, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS) şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, semnatarul cererii de intervenţie formulată în interesul pârâtului Guvernul României;
- a anulat parţial Hotărârea de Guvern nr. 447/16.05.2002, în ceea ce priveşte punctul 1250 din Anexa privind Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Piteşti, judeţul Argeş;
- a anulat parţial Hotărârea de Guvern nr. 1705/29.11.2006, în ceea ce priveşte punctul x din Anexa 30;
- a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată;
- a majorat cuantumul onorariului expert cu suma de 179 RON;
- a obligat pârâţii Guvernul României şi Ministerul Tineretului şi Sportului la plata sumei de 2279 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
3. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 3831 din 20 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri pârâţii Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Tineretului şi Sportului şi intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Finanţelor).
În recursul său, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului arată că, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, în integralitatea sa.
Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde obligatoriu indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, cu arătarea, atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Faţă de obligaţia legală ce îi revenea, deşi în cauza de faţă, atât pârâţii, cât şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice au formulat apărări în sensul respingerii acţiunii reclamantului, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că acestea au fost analizate de către instanţa de fond.
Astfel, dacă în partea introductivă a considerentelor, instanţa de fond a redat câteva fragmente din apărările depuse de pârâţi şi de către intervenient, ceea ce ar trebui să reprezinte motivarea soluţiei pronunţate nu reprezintă altceva decât preluarea în integralitate a unor pasaje întregi din cererea de chemare în judecată.
Astfel, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul admiterii acţiunii, prin luarea în considerare şi, practic, prin însuşirea susţinerilor reclamantei, fără însă a rezulta că a existat o verificare şi o analiză a acestor susţineri şi fără a indica, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea pentru pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii.
Considerentele hotărârii judecătoreşti prin care instanţa de fond a "motivat" soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, reprezintă preluarea unor pasaje întregi din cererea de chemare în judecată, instanţa de fond nesocotind, întrutotul, apărările formulate de pârâţi şi de intervenient, şi probând că hotărârea nu conţine motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse apărările formulate de aceştia, dar nici măcar raţionamentul propriu al instanţei, de natură a conduce la convingerea acesteia pentru soluţia pronunţată.
Faptul că nu a existat o analiză prin compararea susţinerilor părţilor rezultă şi din aceea că, instanţa de fond şi-a însuşit poziţia reclamantului, preluând aproape în integralitate pasaje din cererea de chemare în judecată.
De asemenea, deşi a apreciat că în cauză este utilă, pertinentă şi concludentă administrarea probei cu expertiză topografică, instanţa de fond a înlăturat concluziile Raportului de expertiză, pe motiv că acestea ar fi neconcludente.
Câtă vreme expertul a menţionat, aşa cum a reţinut instanţa de fond, că "nu poate preciza dacă terenul din H.C.M. nr. 609/1972 prezintă identitate cu terenul reclamantului", soluţia nu era în sensul de a se da credit susţinerilor reclamantului şi de a fi admisă acţiunea ci, eventual, obţinerea unei alte păreri, de la un alt expert, ceea ce presupunea refacerea expertizei.
Mai mult decât atât, incertitudinea cu privire la împrejurarea dacă terenul din H.C.M. nr. 609/1972 prezintă identitate cu terenul reclamantului nu este de natură a concluziona că H.G. nr. 1705/2006 ar fi vătămat pe reclamant într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, care să atragă nelegalitatea acestui act administrativ.
În acest sens, sub aspectul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că imobilul cu nr. de inventar x reprezintă clădiri - sediul clubului - 70 mp, spaţii de cazare - 200 mp, tribuna cu vestiare, magazie şi suprafeţe de teren - pista de atletism cu zgură, teren fotbal şi spaţii antrenament (bac, kaiac canoe şi sală forţă), însumând o suprafaţă totală de 21900 m.p., proprietate publică a Statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, în calitate de administrator principal şi al Clubului Sportiv Municipal Piteşti, în calitate de administrator.
Înscrisul care atestă dreptul de proprietate al reclamantului este încheierea nr. 1467/28.02.2000 pronunţată de Judecătoria Piteşti, Biroul de Carte Funciară, prin care a fost dispusă intabularea în favoarea Clubului Sportiv Edilul Piteşti, asupra tribunei şi culoarului de trecere situat în Piteşti, Str. x.
În ceea ce priveşte vătămare intimatului - reclamant, ca urmare a adoptării H.G. nr. 1705/2006, recurentul arată că intimatul - reclamant nu avea cum să fie vătămat prin actul administrativ dedus judecăţii, întrucât încheierea pronunţată de către Judecătoria Piteşti în baza unei documentaţii ce atestă efectuarea de lucrări de construcţii, modernizare, modificări etc, desfăşurate în perioada 1990 - 1997, este ulterioară actelor normative ce certifică dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în discuţie.
Consideră că instanţa de fond a ignorant prevederile art. 78 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice, şi sportului, din cuprinsul cărora rezultă că baza materială pentru activitatea sportivă aflată în patrimoniul statului a fost reintegrată în patrimoniul succesorului în drepturi, Ministerul Tineretului şi Sportului, încă din anul 2000.
Acesta este şi motivul pentru care, Ministerul Tineretului şi Sportului a întocmit Inventarul bunurilor din domeniul public al Statului pe care le are în administrare, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, inventar ce a fost aprobat prin hotărârile de Guvern date în aplicarea art. 21 din Lege. Astfel, în cuprinsul inventarului centralizat al bunurilor proprietate publică a Statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, cu modificările şi completările ulterioare, la poziţia nr. x se află imobilul situat în Municipiul Piteşti, str. x - Ştrand, respectiv Stadionul Tineretului.
Din cuprinsul inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, rezultă ca Ministerul Tineretului şi Sportului (sau antecesorii acestuia) a inclus imobilul cu nr. de inventar x în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, în baza H.C.M. nr. 609/1972 şi a Ordinului ministrului tineretului şi sportului nr. 102/1998, aceste. documente fiind anterioare adoptării atât a H.G. nr. 1705/2006,. a Ordinului ministrului tineretului şi sportului nr. 759/2003, cât şi a pronunţării încheierii nr. 1467/28.02.2000. de către Judecătoria Piteşti. în favoarea intimatului - reclamant.
Prin urmare, imobilul în discuţie se regăsea în domeniul public al statului înainte de pronunţarea, de către Judecătoria Piteşti, a încheierii nr. 1467/28.02.2000 şi, ca atare, nu se poate pune în discuţie faptul că prin H.G. nr. 1705/2006, intimatului - reclamant i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.
Referitor la titlul Statului privind imobilul identificat cu nr. M.F. x, reprezentat de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 607/1972, arată că, potrivit, expunerii de motive a actului normativ, s-a apreciat oportună constituirea unui drept de folosinţă gratuită întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din Decretul - Lege nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea Statului, coroborat cu dispoziţiile art. 2 şi art. 24 din Legea nr. 29/1967 cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport.
Astfel, prin dispoziţiile art. 6 din Decretul - Lege nr. 409/1955 s-a statuat că "Terenurile fără construcţii pe ele vor putea Fi transmise organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri, numai în folosinţă gratuită, fără termen sau pe durată determinată", iar potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 29/1967, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport era "organ central de specialitate, cu caracter obştesc".
Totodată prin expunerea de motive a HCM nr. 607/1972, s-a reţinut faptul că "în acest scop şi în acord cu prevederile art. 24 din Legea nr. 29/1967, se propune trecerea terenului proprietate de stat în suprafaţă de 21.900 m.p. care formează baza sportivă "Argeşul" din Piteşti, cu amenajările respective, identificat potrivit planului de situaţie, în folosinţa gratuită a Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport pe durată nedeterminată", cu menţiunea faptului că "Ministerul Finanţelor şi Consiliul Popular al Judeţului Argeş au avizat favorabil acest proiect..."
Dispoziţiile Decretului - Lege nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului au fost abrogate tacit prin dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 213/1998.
Referitor la titlul Clubului Sportiv "Edilul" Piteşti, arată că înscrierile în cartea funciară nu sunt constitutive de drepturi. Ceea ce susţine intimatul cu privire la "dreptul de proprietate" asupra imobilului reiese din cererea introductivă de instanţa "...deţinem un drept de proprietate prin edificare, drept de proprietate intabulat în cartea funciară din anul 2000".
Relevant în prezenta speţă este faptul că, intimatul - reclamant omite să precizeze dacă avea acordul proprietarului terenului pentru a edifica construcţii, ceea ce poate semnifica faptul că acesta este doar un constructor de rea - credinţă din moment ce nu are nici un titlu asupra terenului.
Având în vedere cele prezentate solicităm instanţei de recurs să constate că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material după cum urmează:
Imobilul s-a aflat, atât anterior, cât şi ulterior H.C.M. nr. 609/I972 în proprietatea publică a Statului Român, iar în prezent se află în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului prin Clubul Sportiv Municipal Piteşti, prin raportare la art. 7 lit. e) şi art. 3 alin. (1), coroborat cu Partea I, pct. 29 din Anexa Ia Legea nr. 213/1998, cu modificări şi completări.
In ipoteza în care ar exista o suprapunere între imobilul deţinut de Statul Român şi în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului şi Clubul Sportiv "Edilul" Piteşti, acesta nu deţine Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de ministerul de resort, situaţie în care apreciază că acesta nu poate justifica un interes legitim, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind în esenţă, un constructor de rea-credinţă prin raportare la dispoziţiile art. 492 din vechiul C. civ.
Modalitatea de reglementare a dreptului de proprietate sub regimul comunist a fost, evident, diferită de cea ulterioară anului 1989.
Reclamantul nu a putut invoca decât un contract de închiriere, încheiat în data de 05.06.1990, în conformitate cu care, potrivit pct. 3, lit. c) avea obligaţia "să remedieze şi să întreţină în perfectă stare de funcţionare încăperile aflate în exploatare şi instalaţiile aferente precum şi suprafaţa de joc şi împrejmuirea bazei sportive".
În virtutea acestor obligaţii, uzitând de nişte procese-verbale de recepţie lucrări, acesta a procedat la intabulare "construcţii stadionul Tineretului, tribună, culoar teren".
Întabularea în cartea funciară, în condiţiile Legii nr. 7/1996 nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, în sine.
Hotărârea Guvernului nr. 447/2002 este adoptată în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificări şi completări, şi are rolul de a atesta apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau local al judeţului Argeş, în baza inventarelor întocmite şi însuşite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale.
Un astfel de act administrativ nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, ci are exclusiv caracter declarativ de proprietate publică, fiind, în fapt, un act de aprobare a inventarelor întocmite şi, ulterior, însuşite prin acte ale autorităţilor locale desemnate şi învestite cu atribuţii şi competenţe legale în acest sens.
Prin urmare, inventarierea şi declararea apartenenţei la domeniul public s-a făcut de către autorităţile publice locale. în condiţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, cu modificări şi completări, fără ca Guvernul, ulterior comunicării acestor inventare, să aibă posibilitatea de a efectua verificări de natură juridică cu privire la existenta sau inexistenta dreptului de proprietate publică.
În recursul său, pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătând că prin sentinţa atacată, a fost încălcată latura pozitivă a autorităţii de lucru judecată stabilită prin sentinţa civilă nr. 219F/07.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/2009, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 3107/21.06.2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect "excepţie nelegalitate act administrativ"
Referitor la al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reiterează modul în care este reglementat titlul statului privind imobilul identificat cu nr. M.F. x făcând trimitere, totodată şi la modalitatea în care intimata reclamantă a înscris în cartea funciară dreptul de care se prevalează fără să facă vreo dovadă că imobilul ar fi ieşit vreodată din patrimoniul Statului Român, respectiv din folosinţa gratuită şi ulterior din administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului.
În recursul său, intervenientul Ministerul Finanţelor Publice a invocat ca şi motive de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Criticile aferente motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt cele privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază soluţia, şi nu se arată nici motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Deşi în cauza de faţă atât pârâţii, cât şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice au formulat apărări în sensul respingerii acţiunii reclamantului, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că acestea au fost analizate de instanţa de fond.
Astfel, dacă în partea introductivă a considerentelor, instanţa de fond a redat câteva pasaje din actele de procedură depuse de pârâţi şi de intervenient, ceea ce ar trebui să reprezinte motivarea soluţiei pronunţate nu reprezintă altceva decât preluarea unor pasaje întregi din cererea de chemare în judecată.
Or, de vreme ce din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că a analizat apărările formulate de pârâţi şi de intervenient, se desprinde concluzia că instanţa de fond a procedat ca şi cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca şi cum prezenţa acestor autorităţi în litigiul de faţă trebuia să fie formală.
Instanţa de fond şi-a însuşit susţinerile reclamantei, fără însă a rezulta că a existat o verificare si o analiză a acestor susţineri şi fără a indica, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea pentru pronunţarea acestei soluţii. instanţa de fond nu a făcut altceva decât să preia, să redea, să-şi însuşească susţinerile reclamantei, unele diferenţe între pasajele preluate din cererea de chemare în judecată, pe de o parte, şi paginile care compun considerentele cu privire la soluţia dată cererii de chemare în judecată fiind de ordinul a câteva cuvinte.
Din acest motiv, solicită casarea hotărârii şi trimiterea dosarului la instanţa de fond, în vederea pronunţării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că aceasta conţine toate elementele prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că, deşi a apreciat că în cauză este utilă, pertinentă şi concludentă administrarea probei cu expertiză topografică, instanţa de fond a înlăturat concluziile Raportului de expertiză, pe motiv că acestea ar fi neconcludente.
Aflarea adevărului în cauză nu presupune preluarea susţinerilor reclamantului şi nici înlăturarea concluziilor Raportului de expertiză întocmit ca urmare a efectuării expertizei încuviinţată chiar de către instanţă.
Câtă vreme expertul a menţionat, aşa cum a reţinut instanţa de fond, că "nu poate preciza dacă terenul din HCM 609/1972 prezintă identitate cu terenul reclamantului", soluţia nu era în sensul de a se da credit susţinerilor reclamantului şi de a fi admisă acţiunea ci, eventual, obţinerea unei alte păreri, de la un alt expert, ceea ce presupunea refacerea expertizei.
Mai mult decât atât, incertitudinea cu privire la împrejurarea dacă terenul din HCM nr. 609/1972 prezintă identitate cu terenul reclamantului nu este de natură a concluziona că H.G. nr. 1705/2006 ar fi vătămat pe reclamant într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, care să atragă nelegalitatea acestui act administrativ.
În acest sens, se arată că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, vătămarea de drepturi constituie una din condiţiile prealabile necesare pentru ca o persoană să poată cere instanţei de contencios administrativ anularea unui act administrativ sau recunoaşterea unui drept.
H.G. nr. 1705/2006 nu stabileşte natura juridică a unor imobile, ci doar aprobă inventarul centralizat al imobilelor proprietate publică a statului declarate astfel, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, de către administratorii acestora care au atribuţii în delimitarea bunurilor aflate în administrarea lor pe baza documentelor şi informaţiilor de natură economică şi juridică şi care stabilesc regimul juridic al bunurilor în cauză.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse împreună cu cererea de intervenţie, imobilul cu nr. de inventar x reprezintă clădiri - sediul clubului - 70 mp, spaţii de cazare - 200 mp, tribuna cu vestiare, magazie şi suprafeţe de teren - pista de atletism cu zgură, teren fotbal şi spaţii antrenament (bac, kaiac canoe şi sală forţă), însumând o suprafaţă totală de 21900 mp., proprietate publică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, în calitate de administrator principal şi al Clubului Sportiv Municipal Piteşti, în calitate de administrator.
Înscrisul care atestă dreptul de proprietate al reclamantului este încheierea nr. 1467/28.02.2000 pronunţată de Judecătoria Piteşti, Biroul de Carte Funciară, prin care a fost dispusă întabularea în favoarea Clubului Sportiv Edilul Piteşti, asupra tribunei şi culoarului de trecere situat în Piteşti, Str. x, în baza unei documentaţii ce atestă efectuarea de lucrări de construcţii, modernizare, modificări etc, desfăşurate în perioada 1990-1997, beneficiar fiind Clubul Sportiv Edilul Piteşti şi antecesorii acestuia.
Reclamantul nu avea cum să fie vătămat prin actul administrativ dedus judecăţii, întrucât încheierea pronunţată de către Judecătoria Piteşti în baza unei documentaţii ce atestă efectuarea de lucrări de construcţii, modernizare, modificări etc, desfăşurate. în perioada 1990-1997, este ulterioară actelor normative ce certifică dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în discuţie.
Astfel, din analiza art. 78 alin. (1) şi (2) şi art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, rezultă că baza materială pentru activitatea sportivă aflată în patrimoniul statului a fost reintegrată în patrimoniul succesorului în drepturi, Ministerul Tineretului şi Sportului, încă din anul 2000.
Acesta este şi motivul pentru care, Ministerul Tineretului şi Sportului a întocmit Inventarul bunurilor din domeniul public al statului pe care le are în administrare, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, inventar ce a fost aprobat prin hotărârile de Guvern date în aplicarea art. 21 din lege.
Astfel, în cuprinsul inventarului centralizat al bunurilor proprietate publică a statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, cu modificările şi completările ulterioare, Ia poziţia nr. x se află imobilul situat în Municipiul Piteşti, str. x-Ştrand, respectiv Stadionul Tineretului (aşa cum rezultă din fila de inventar aflată la dosarul cauzei).
De asemenea, din cuprinsul inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, rezultă că Ministerul Tineretului şi Sportului (sau antecesorii acestuia) a inclus imobilul cu nr. de inventar x în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în baza HCM nr. 609/1972 şi a Ordinului ministrului tineretului şi sportului nr. 102/1998, aceste documente fiind anterioare adoptării atât a H.G. nr. 1705/2006, a Ordinului ministrului tineretului şi sportului nr. 759/2003, cât şi a pronunţării încheierii nr. 1467/28.02.2000, de către Judecătoria Piteşti, în favoarea reclamantului.
Totodată, din cuprinsul filei de inventar menţionată anterior, rezultă că imobilul în discuţie se află în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, ca urmare a adoptării Legii nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, imobilul în discuţie se regăsea în domeniul public al statului înainte de pronunţarea, de către Judecătoria Piteşti, a încheierii nr. 1467/28.02.2000 şi, ca atare, nu se poate pune în discuţie faptul că prin H.G. nr. 1705/2006, reclamantului i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.
Împrejurarea că expertul a menţionat că "nu poate preciza dacă terenul din HCM 609/1972 prezintă identitate cu terenul reclamantului" (cu alte cuvinte, incertitudinea existentă cu privire la bunul în litigiu) nu este de natură a atrage nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006, câtă vreme nu s-a făcut dovada faptului că inventarierea bunului în discuţie, în domeniul public al statului, astfel cum se regăseşte în cuprinsul H.G. nr. 1705/2006, a provocat reclamantului o vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.
4. Apărările formulate în cauză
La data de 20 iulie 2018, recurentul pârât Ministerul Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare la recursul intervenientului Ministerul Finanţelor Publice, achiesând la criticile formulate.
La data de 31.07.2018, intimatul-pârât Clubul Sportiv Edilul Piteşti a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, prin care a invocate tardivitatea recursului formulat de pârâtul Guvernul României, cu consecinţa caracterului neavenit al recursurilor promovate de intervenienţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi Ministerul Finanţelor Publice; pe fond, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, ataşând în acest sens înscrisuri care fac dovada depunerii în termen a recursului (copia confirmării de primire cererii de recurs expediată prin poştă, factura de plată a serviciului de corespondenţă precum şi dovada comunicării pe fax a cererii la Curtea de Apel Bucureşti).
II. Soluţia instanţei de recurs
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Ministerul Tineretului şi Sportului, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar în cazul în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată i se pune în vedere părţii obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.
Art. 32 din acelaşi act normativ prevede că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii.
Prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. arată că menţiunile prevăzute la art. 486 alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
De asemenea, potrivit art. 197 C. proc. civ., în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.
Înalta Curte constată că, deşi recurentului-pârât i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 200 RON, datorată conform art. 25 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum rezultă din rezoluţia şi dovada primirii procedurii de citare, aceasta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală.
Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va aplica sancţiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. şi va anula recursul formulat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, ca netimbrat.
Cu privire la recursurile declarate de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor, întrucât criticile invocate de aceştia vizează aceleaşi aspecte, Înalta Curte urmează a le analiza împreună.
Hotărârea recurată va fi verificată, sub un prim aspect, din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., ce constituie un motiv de casare de ordine publică.
Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când ….aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).
Verificând sentinţa atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, se constată că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare a litigiului, ci doar a preluat, necritic, pasaje întregi din susţinerile reclamantei intimate din cererea de chemare în judecată.
Din conţinutul hotărârii recurate se observă că cea mai mare parte din considerente acesteia este identică în conţinut cu acţiunea reclamantei, fără ca instanţa să argumenteze de ce a respins susţinerile părţilor adverse, felul în care a analizat probatoriile administrate şi cum a interpretat, în manieră proprie, dispoziţiile legale incidente.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a explicat convingător raţionamentul juridic propriu pe care l-a adoptat, astfel că, prin preluarea necenzurată a opiniei unei singure părţi, hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.
Or, în cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, este notabil că nicio afirmaţie din apărările recurentelor nu a fost cercetată, deci nu a servit ca suport al concluziilor instanţei, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidenţă în cauză.
Procedând în acest mod, prima instanţa nu a cercetat fondul cererii principale cu care a fost sesizată, preluând doar susţinerile formulate de reclamantă pe calea cererii de chemare în judecată, iar pronunţarea unei soluţii direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
Constatând că acest prim motiv de casare este fondat, iar admiterea acestuia conduce la casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei la prima instanţă, se apreciază că nu este necesară verificarea celui de-al doilea motiv de casare - art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanţă urmând să cerceteze toate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, dar şi apărările recurentelor, reiterate în prezentul recurs. De asemenea, instanţa de fond va pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei noi expertize topografice de către 3 experţi, cu obiective clare menite să clarifice aspectele constatate incerte în raportul de expertiză efectuat iniţial la fond.
Concluzionând, este evident că toate aspectele reţinute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii şi necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursul declarat de pârâtă şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. va anula recursul formulat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, ca netimbrat iar în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor, cu consecinţa casării sentinţei recurate si trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe care va rejudeca pricina ţinând cont de îndrumările prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 3831 din 20 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
Admite recursurile declarate de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 3831 din data de 20 octombrie 2017 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2021.