Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 20.09.2017 sub numărul x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major General, a solicitat:
- anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2016, comunicata la data de 12.01.2017;
- anularea Deciziei de imputare nr. x emisa la data de 27.01.2016 si a actelor subsecvente (proces-verbal nr. x/29.12/2016, x/25.11.2015; 99CJI 668 din 25.02.2015; Decizia CJI nr. 88/1308/20.01.2016);
- suspendarea executării Deciziei de imputare nr. x emisa la data de 27.01.2016;
- anularea Ordinului M5/1999, emis de MApN;
- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei de interes a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia decăderii Statului Major, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia de inadmisibilitate, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de suspendare a executării decizie de imputare nr. x/27.01.2016, ca neîntemeiată.
Totodată, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major General, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 2755 din 12 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat cereri de recurs privind soluţiile de respingere a cererii de suspendare şi a cererii de anulare act, criticând hotărârea pentru nelegalitate.
3.1 Prin cererea de recurs din data de 21 august 2018, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării astfel cum a fost formulată.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că cererea de suspendare este justificată, acesta proband existenţa îndoielii asupra prezumţiei de legalitate a Decizie de imputare nr. x emisă la data de 27.01.2016.
Astfel, a arătat că actul a cărui suspendare o solicită a fost dat, în principal, cu încălcarea regimului incompatibilităţii, adică cu încălcarea regulilor care reglementează activitatea administraţiei, înscrise în ordinul nr. M27/2014, iar, în subsidiar, urmare a inopozabilităţii (în fapt, inexistenţei) bazei legale a întregii procedure de sancţionare a reclamantului, mai precis a Ordinului nr. M5/1999, act normativ nepublicat, neclasificat şi nesecret, reţinut a fi inopozabil.
De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că a dovedit şi paguba iminentă, prin calitatea acestuia de pensionar, care probează prin ea însăşi atingerea gravă şi iminenţa traiului zilnic şi nicidecum prin opunerea motivului reţinut de instanţa de fond în pronunţare, anume însăşi executarea actului administrativ.
3.2 Prin cererea de recurs din data de 3 septembrie 2018, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe moitv că s-ar fi opus în mod greşit caracterul definitiv al Deciziei CJI nr. 99CJI668/25.02.2015 şi ca urmare a nesoluţionării celorlalte motive de nelegalitate indicate, precum şi ca urmare a refuzului nesoluţionării excepţiei MAN din dreptul de a formula apărări în nume propriu, iar, în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată.
Astfel, în opinia sa, în mod greşit prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a MAN a fost invocată cu privire la depunerea întâmpinării, în condiţiile în care reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a MAN pentru Statul Major General şi Comisia de Jurisdicţie, prima instanţă nepunând în discuţia părţilor textul legal reţinut în motivare, cu încălcarea prevederilor art. 22 şi art. 14 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că, în raport de obiectul cauzei, respectiv hotărârea pronunţată de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor "chiar dacă angajarea propriu-zisă a răspunderii materiale a reclamantei se face prin decizia de imputare (aceasta din urmă fiind subsecventă actului principal reprezentat de decizia Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor) coroborat cu faptul că însuşi judecătorul fondului a reţinut inopozabilitatea bazei legale în atragerea răspunderii reclamantului, motivul privind incompatibilitatea subzistă, judecătorul fondului a refuzat să efectueze orice control în privinţa celorlalte motive de nelegalitate, opunând aşa zise aspecte tranşate definitiv prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. 99CJI/668/2014 din 25.02.2014 pretins opozabilă şi reclamantului, ignorând şi aspectele subliniate şi relative la lipsa de calitate, la incertitudinea sumei, la lipsa unor elemente de formă ale deciziei de imputare, se constată necercetarea cauzei şi nemotivarea soluţiei pronunţate, fapt ce justifică, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul Ministerul Apărării Naţionale pentru Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Statul Major General nu a formulat întâmpinare, la termenul de judecată din data de 9 septembrie 2020 depunând note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 decembrie 2018, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată la data de 3 februarie 2021.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin decizia de imputare nr. L207D/27.01.2016 emisă de Statul Major General s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului A. pentru paguba de 12.935,17 RON produsă în perioada 2003 -2004 şi constatată în data de 14.06.2005 prin raportul de audit intern înregistrat sub nr. x/2005, având ca obiect efectuarea cercetării administrative privind stabilirea răspunderii materiale în sarcina persoanelor care nu au luat măsurile necesare pentru efectuarea, în termenul legal, a cercetării administrative pentru paguba de 88.861,90 RON produsă la U.M. 01026 Bucureşti, prin plata unor facturi în perioada 2003-2004 pentru bunuri materiale care nu au fost achiziţionate, lucrări de reparaţii şi prestări de servicii care nu au fost executate.
În fapt, s-a reţinut că reclamantul se face vinovat de dispunerea cu tardivitate a efectuării cercetării administrative pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei. Prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2014 acestor persoane li s-au admis plângerile ca urmare a admiterii excepţiei depăşirii termenului de cercetare administrativă, anulând decizia de imputare emisă şi actele subsecvente acesteia .
Împotriva deciziei de imputare, reclamantul a formulat contestaţie ce a fost soluţionată la data de 22.04.2016 în sensul respingerii, astfel cum rezultă din procesul-verbal de soluţionare prin Hotărârea nr. L-935 .
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major General, a solicitat: anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2016, comunicata la data de 12.01.2017; anularea Deciziei de imputare nr. x emisa la data de 27.01.2016 si a actelor subsecvente (proces-verbal nr. x/29.12/2016, x/25.11.2015; 99 CJI 668 din 25.02.2015; Decizia CJI nr. 88/1308/20.01.2016); suspendarea executării Deciziei de imputare nr. x emisa la data de 27.01.2016; anularea Ordinului M5/1999, emis de MApN.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurent cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Apărării Naţionale invocată de reclamant în privinţa întâmpinării.
Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că Ministerul Apărării Naţionale are calitatea de reprezentant atât pentru Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor cât şi pentru Statul Major.
Instanţa de control judiciar constată că potrivit art. 7 din Legea 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, "(1) Structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, sunt: a) Statul Major al Apărării…..d) Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul…, iar potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ Ministerul Apărării Naţionale are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie, prin Direcţia generală juridică, structurile armatei care nu au personalitate juridică. Structurile ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiţie de Direcţia generală juridică a Ministerului Apărării Naţionale, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale", iar conform art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. M.27/2014 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale, "Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, denumită în continuare Comisia, este un organ administrativ-jurisdicţional constituit la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, fără personalitate juridică, care funcţionează pe lângă Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică, denumit în continuare Departament, subordonată din punct de vedere administrativ acestuia, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999 şi Ordinului ministrului de stat, ministrul apărării naţionale, nr. M.5/1999 pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului României nr. 121 din 28.08.1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările ulterioare".
Faţă de aceste dispoziţii legale şi având în vedere art. 64 alin. (1) din Ordinul M. 75/2009 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Apărării Naţionale reprezintă în justiţie, prin Direcţia Generală Juridică, Statul Major şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, având în vedere calitatea acestora de structuri centrale aflate în subordinea Ministerului.
Înalta Curte observă că apărările formulate în cuprinsul întâmpinării în privinţa capetelor 1-3 de cerere au avut drept temei calitatea Ministerului de reprezentant al Statului Major şi al Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, astfel că este corectă soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării de a formula întâmpinare în privinţa capetelor 1-3 de cerere şi excepţia lipsei de interes.
De asemenea, corect a apreciat instanţa de fond că, faţă de modalitatea de soluţionare a excepţii lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului, şi excepţia decăderii Statului Major din dreptul de a invoca excepţii relative şi de a propune probe, apare ca neîntemeiată, având în vedere că pârâtul Statul Major a formulat întâmpinare, prin reprezentant, respectiv prin Ministerul Apărării Naţionale, iar, cât priveşte excepţia decăderii Ministerului Apărării Naţionale din dreptul de a formula apărări în nume propriu, nu se impune a fi soluţionată, având în vedere că acest pârât nu a depus o altă întâmpinare în afara celei formulate pentru Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi pentru Statul Major.
Totodată, instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ aplicabil situaţiei de fapt, reţine că aspectele invocate de recurentul-reclamant privind necercetarea cauzei sub toate aspectele, cu precădere a fondului şi deci corelativ nesoluţionarea cauzei, încadrate de acesta în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă o reţine în cauză.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."
Înalta Curte observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.
Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.
Aminteşte instanţa de control judiciar că unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (...)".
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.", iar conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ. "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că se poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă este îndeplinită condiţia triplei identităţi, respectiv obiect, cauză şi părţi.
Or, constată Înalta Curte că prima instanţă a opus în mod greşit caracterul definitiv al Deciziei CJI 99/668 din 25.02.2015, prin care s-a constatat depăşirea termenului de cercetare administrativă, iar nu dispunerea cu tardivitate a efectuării cercetării administrative, reclamantul A. nefiind parte în cauza respectivă, neputând exercita vreo calea de atac împotriva acestei decizii, care nu îi este opozabilă.
Astfel, prin decizia CJI nr. 99CJI 668/2014 din 25.02.2015 au fost admise plângerile formulate de gl.bg.(r) B. şi lt.col.(r) C., prin care s-a solicitat anularea Hotărârii UM 01026 nr. A8498 din 18.12.2014, privind antrenarea răspunderii pentru persoanele care îndeplineau la data producerii prejudiciului atribuţiile comandantului unităţii pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce reveneau comandantului unităţii, gl.bg.(r) B., şi contabilul şef lt.col.(r) C..
În prezenta cauză, reclamantul col.(r) A., comandant al unităţii ulterior producerii pagubei, a solicitat anularea deciziei CIJ nr. 38/2016, prin care s-a stabilit în sarcina sa dispunerea cu tardivitate a efectuării cercetării administrative pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.
În aceste condiţii, este evident că nu este îndeplinită condiţia impusă de lege pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat, fiind eronată reţinerea primei instanţe în sensul că decizia nr. 99CJI 668/2014 din 25.02.2015 nu a fost contestată de reclamantul A. în condiţiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, având prin urmare caracter definitiv conform art. 31 alin. (4) din acelaşi act normativ, decizie prin care s-a reţinut că cercetarea administrativă a prejudiciului produs prin plata unor facturi fără ca acestea să fie însoţite de documente justificative, ca urmare a raportului de audit intern nr. A(S) 367/2005, iar aspectele reţinute în cuprinsul acesteia nu mai pot forma obiectul dezbaterilor în prezenta cauză, fiind tranşate în mod definitiv.
Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, instanţa de control judiciar constată că susţinerile reclamantului referitoare la dispunerea în termen a cercetării administrative prin OZU nr. 134/08.07.2005 şi la consecinţele pe care le-a produs acest ordin prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, întrucât acest ordin (coroborat cu alte înscrisuri cum ar fi actul de cercetare, actul de sesizare a parchetului), în opinia reclamantului, infirmă fapta imputată acestuia prin Decizia de imputare L 207/27.01.2016, respectiv "dispunerea cu tardivitate a efectuării cercetării administrative pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei", aspect care trebuie cercetat şi lămurit de prima instanţă.
Nu în ultimul rând, reclamantul a contestat temeinicia cuantumului sumei imputate, având în vedere că acestuia i-a fost imputată întreaga sumă reprezentând paguba produsă la U.M. 01026 Bucureşti, prin plata unor facturi în perioada 2003-2004 pentru bunuri materiale care nu au fost achiziţionate, lucrări de reparaţii şi prestări de servicii care nu au fost executate, invocând lipsa calităţii acestuia în privinţa facturilor consemnate în FIAP 11, precum şi faptul că în decontarea facturilor în discuţie au fost implicate şi alte persoane încadrate la compartimentele de specialitate din cadrul unităţii militare (de exemplu contabilul şef) aspecte care, de asemenea, trebuie cercetate şi lămurite.
Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, respingând acţiunea formulată opunând caracterul definitiv al Deciziei CJI nr. 99/668 din 25.02.2015, fără a cerceta fondul, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport cu această soluţie, nu se mai impune analizarea celorlalte critici aduse de recurent sentinţei atacate, care privesc fondul cauzei, nesoluţionat de prima instanţă, care urmează să cerceteze toate argumentele şi apărările formulate de părţile raportului juridic, atât prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinările formulate, cât şi prin cererile de recurs.
În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatul-pârât se constată că, prin notele scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamant.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată în fond; va menţine dispoziţiile privind soluţionarea excepţiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată în fond.
Menţine dispoziţiile privind soluţionarea excepţiilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.