Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată la data de 25.07.2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 14 din 19.01.2016, prin care pârâta a respins contestaţia promovată împotriva Deciziei de impunere nr. x/08.07.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/08.07.2015 prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii de plată fiscale în sumă de 911.048 RON, cu titlu de TVA, respectiv 858.987 RON - majorări de întârziere şi 136.657 RON - penalităţi de întârziere; anularea Raportului de Inspecţie Fiscală şi a Deciziei de impunere anterior arătate ca neîntemeiate şi nelegale, şi, în subsidiar, în măsura în care vor fi desfiinţate actele administrative fiscale atacate, exonerarea sa de la plata accesoriilor aferente constând în majorări de întârziere în suma de 858.987 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 136.657 RON, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 102/2017 din 10 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ-fiscal formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, au fost anulate parţial Decizia nr. 14/2016, Decizia de impunere nr. x/2015 şi RIF nr. x/2015, a fost exonerată reclamanta de plata sumei de 68.328,5 RON, reprezentând 50% din suma de 136.657 RON, aferentă penalităţilor de întârziere.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs ambele părţi litigante.
3.1 Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, în nume propriu şi pentru Direcţia din care face parte a formulat recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea excepţiei de tardivitate a acţiunii, iar pe fond casarea în parte a sentinţei şi, în urma rejudecării, respingerea în întregime a acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, partea a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:
3.1.1. Prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei tardivităţii acţiunii reclamantei, excepţie care se impune a fi admisă, întrucât nu a fost respectat termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, termen reglementat de prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
3.1.2. Instanţa de fond a aplicat greşit principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate în sarcina recurentei-reclamante şi nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi (7), art. 1201 alin. (1), (2) şi (3) din Codul de Procedură Fiscală.
3.2. Reclamanta A. a formulat recurs incident împotriva sentinţei, prin care a solicitat admiterea acestuia şi, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii în totalitate, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.
* Recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., apreciind că acestea sunt contrare prevederilor art. 129 din Constituţia României raportate la dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, partea a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind că acestea sunt în contradicţie cu prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.
* În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
3.2.1. Instanţa de primă jurisdicţie nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, deoarece nu analizat din oficiu prioritatea dreptului Uniunii Europene pe chestiunea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.
Recurenta susţine că era necesară administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate prin care să se stabilească valoarea materialelor şi a manoperei necesare edificare construcţiei ce a constituit obiectul livrării taxabile.
Partea invocă dezlegările date de CJUE în cauzele Vădan (C-664/16) şi Tulică şi Plavoşin.
3.2.2. Instanţa de fond a omis să analizeze criticile de nelegalitate de ordin procedural invocate prin acţiunea introductivă de instanţă referitoare la:
- necomunicarea avizului de inspecţie fiscală;
- încălcarea dispoziţiilor art. 98 alin. (3) din Codul de Procedură Fiscală, în condiţiile în care inspecţia fiscală a vizat o perioadă de 5 ani.
3.2.3. Prima instanţă trebuia să analizeze motivul de ordine publică referitor la încălcarea de către organele de inspecţie fiscală a Directivei 95/46/CE în cursul inspecţiei fiscale. În concret, echipa de inspecţie fiscală a obţinut înscrisuri, respectiv contracte de vânzare-cumpărare de la notarii publici şi acte administrative de la autorităţile publice, fără notificarea prealabilă a recurentei. Această chestiune nu a putut fi invocată în etapa recursului administrativ, întrucât dosarul de inspecţie fiscală nu a fost adus la cunoştinţa contribuabilului până la termenul de judecată din data de 22.02.2017, aspect probat cu încheierea de şedinţă de la acel termen. În atare condiţii, toate înscrisurile au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 şi art. 65 alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală. În consecinţă, toate constatările organului fiscal privind presupusa activitate economică independentă, presupusele livrări taxabile, presupusa bază impozabilă, precum şi presupusa taxă pe valoarea adăugată datorată (împreună cu accesoriile aferente acesteia) sunt făcute în absenţa unor probe legal administrate, împrejurare în raport cu care actele administrativ-fiscale contestate sunt nelegale.
3.2.3. Instanţa de fond a aplicat greşit principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate în sarcina recurentei.
În raport de dezlegările date de CJUE în Cauza Salomie şi Oltean, inclusiv dobânzile şi majorările de întârziere au caracterul unor sancţiuni penale şi se impun a fi cenzurate în totalitate.
Cuantumul în care au fost reindividualizate penalităţile de întârziere nu este corespunzător, deoarece legislaţia din perioada supusă controlului fiscal nu permitea înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA.
Principiul securităţii juridice ar trebui să se opună unor practici administrative, precum cele ale fiscului, şi nu ar trebui să fie admisă constatarea culpei neînregistrării voluntare în scopuri de TVA, întrucât nu exista posibilitatea legală pentru realizarea acestei operaţiuni până în anul 2010.
Legiuitorul român nu a respectat obligaţia transpunerii dispoziţiei art. 214 alin. (1) lit. a) din Directiva TVA prin stabilirea unor proceduri care să conţină inclusiv documentele tipizate pentru declararea unei eventuale activităţi economice independente.
3.2.4. În cauza Salomie şi Oltean, CJUE utilizează termenul de "penalităţi" din perspectiva noţiunii autonome de sancţiune penală. În aceste condiţii, inclusiv dobânzile şi majorările de întârziere au caracterul unor "sancţiuni penale" şi trebuie cenzurate în totalitate.
De altfel, dobânzile stabilite prin actul de impunere au o valoare mai mare decât cea legală, motiv pentru care acestea îşi pierd scopul reparator.
4. Apărările formulate în cauză
4.1 Recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat, pentru argumentele arătate la dosar.
4.2 Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, pentru apărările prezentate la dosar.
5. Alte aspecte
5.1 Prin încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2020 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară, cerere formulată de recurenta-reclamantă A.:
1. Dacă Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, interpretată din perspectiva principiului ne bis in idem (art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) şi a principiului proporţionalităţii, se opune unei jurisprudenţe naţionale interpretative prin care dobânda de întârziere de 36,5% pe an, de 18,25%, respectiv de 10,95% este considerată a juca un rol reparator, mai ales în contextul în care dreptul naţional prevede şi o penalitate de 15 % din creanţa fiscală revendicată de fisc cu titlu de taxă pe valoare adăugată?
5.2 În cadrul dosarului nr. x/2016, la termenul de judecată din 10 septembrie 2020 s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. în raport de art. 129 din Constituţia României şi art. 2 din Protocolul nr. 7 CEDO, art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. în raport de prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, cerere formulată de recurenta-reclamantă A..
6. Soluţia instanţei de recurs
6.1. Consideraţii generale
Aşa cum s-a prezentat la pct. 1 al prezentei decizii, controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă A. are ca obiect verificarea legalităţii:
- Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 14 din 19.01.2016;
- Deciziei de impunere nr. x/08.07.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/08.07.2015.
Situaţia de fapt existentă în cauză este următoarea:
Recurenta A. a fost supusă unei inspecţii fiscale în urma căreia organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sălaj au întocmit Raportul de inspecţie fiscală din data de 08.07.2015 în baza căruia au emis Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata nr. x din 08.07.2015.
În cadrul Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere anterior nominalizate, organele de inspecţie fiscală au reţinut faptul că recurenta A. nu a colectat şi nu a achitat taxa pe valoarea adăugata datorată ca urmare a încheierii unui număr de 54 de contracte de vânzare-cumpărare pentru bunuri imobile, în perioada 2009-2013.
Calificarea dată de organul fiscal pentru activitatea realizată de A. a fost cea de activitate economică desfăşurată de o persoană impozabilă în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, conform dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul fiscal, activitate generatoare de TVA.
Ca urmare a interpretării stării de fapt şi de drept, organele de inspecţie fiscală au procedat la recalcularea TVA aferent operaţiunilor de vânzare-cumpărare realizate de recurentă în perioada 2009-2013, stabilindu-se TVA de plată în sarcina acesteia în sumă de 911.048 RON, precum si majorări de întârziere de în sumă de 858.987 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 136.657 RON.
Prin Decizia nr. 14 din 19.01.2016, a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de recurenta-reclamantă împotriva actului de impunere anterior arătat.
Prima instanţă:
- a admis în parte acţiunea în contencios administrativ-fiscal formulată de reclamanta A.;
- a anulat în parte Decizia nr. 14/2016, Decizia de impunere nr. x/2015 şi RIF nr. x/2015;
- a exonerat reclamanta de plata sumei de 68.328,5 RON, reprezentând 50% din suma de 136.657 RON, aferentă penalităţilor de întârziere.
Înalta Curte împărtăşeşte doar parţial dezlegările primei instanţe, respectiv în ceea ce priveşte calitatea recurentei-reclamante de subiect al inspecţiei fiscale, competenţa organului de inspecţie fiscală, legalitatea calificării activităţilor desfăşurate de recurenta-reclamantă ca fiind activităţi economice, dobândirea de către acesta a calităţii de persoană impozabilă în scopuri de TVA, precum şi modul de calcul a bazei de impunere, stabilirea cuantumului dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.
Motivul de nelegalitate referitor la modul de calcul al majorărilor de întârziere datorate pentru creanţa principală, prin prisma principiului proporţionalităţii, a primit o rezolvare ce nu poate fi însuşită de instanţa de control judiciar, motiv pentru care a fost adoptată soluţia casării cu trimitere spre rejudecare a acestui capăt de cerere.
Reevaluând materialul probator administrat în cauză prin prisma cadrului normativ aplicabil şi răspunzând la criticile formulate în cadrul memoriilor de recurs, ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., dar şi la apărările din cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, instanţa de control judiciar constată următoarele:
5.2. Referitor la recursul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sălaj, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca
5.2.1. Prima critică formulată de recurentă vizează faptul că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei tardivităţii acţiunii reclamantei, excepţie care se impune a fi admisă, întrucât nu a fost respectat termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, termen reglementat de prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Critica este nefondată.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii acţiunii reclamantei, în sensul respingerii acesteia, la termenul de judecată din data de 14.12.2016, pentru argumentele prezentate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Soluţia pronunţată cu privire la excepţia în discuţie este legală, întrucât acţiunea în contencios administrativ-fiscal a fost formulată de recurenta-reclamantă în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În concret, Decizia nr. 14/19.01.2016 a fost comunicată contribuabilului la data de 22.01.2016, iar aceasta a depus acţiunea, prin poştă, la data de 22.07.2016, conform plicului aflat la dosar fond.
5.2.2. A doua critică se referă la faptul că instanţa de fond a aplicat greşit principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate în sarcina recurentei-reclamante.
Critica este nefondată.
Relevante sunt prevederile art. 1201 alin. (1) din Codul de Procedură Fiscală, în care se menţionează faptul că penalităţile de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
În mod justificat, instanţa de fond a apreciat că această chestiune se impune a fi analizată şi din perspectiva hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-183/14 (Salomie şi Oltean), aplicabilă speţei din perspectiva art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Relevante din hotărârea CJUE anterior individualizată sunt paragrafele 50-52, conform cărora:
"(50) În ceea ce priveşte, în al treilea şi ultimul rând, conformitatea cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speţă de administraţia fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizării a legislaţiei Uniunii în domeniul sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislaţie, statele membre rămân competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să îşi exercite competenţele cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (a se vedea Hotărârea Factorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 şi jurisprudenţa citată).
(51) Astfel, deşi, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei şi pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislaţii naţionale sancţiuni corespunzătoare care să urmărească sancţionarea penală a nerespectării obligaţiei de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancţiuni nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludării a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată (a se vedea în acest sens Hotărârea Redlihs, C-263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 şi 47).
(52) Aceleaşi principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancţiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale."
În raport de cele anterior prezentate, în mod justificat prima instanţă a procedat la reindividualizarea cuantumului penalităţilor de întârziere, în urma aplicării principiului proporţionalităţii.
5.3. Referitor la recursul reclamantei A.
5.3.1. Critica recurentei prezentată la pct. 3.2.1. din decizie este nefondată.
Instanţa de fond nu avea obligaţia să analizeze din oficiu dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în condiţiile în care recurenta nu a invocat existenţa acestui drept în acţiunea dedusă judecăţii.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar reţine incidenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
5.3.2. Critica recurentei menţionată la pct. 3.2.2. din decizie este nefondată.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a analizat criticile de nelegalitate de ordin procedural invocate de aceasta prin acţiunea introductivă de instanţă referitoare la:
- necomunicarea avizului de inspecţie fiscală;
- încălcarea dispoziţiilor art. 98 alin. (3) din Codul de Procedură Fiscală, în condiţiile în care inspecţia fiscală a vizat o perioadă de 5 ani.
Astfel, instanţa a reţinut faptul că neregularităţile procedurale invocate de parte nu sunt de natură să-i creeze un prejudiciu.
5.3.3. Critica recurentei prezentată la pct. 3.2.3. din decizie este nefondată.
Aspectele prezentate de recurentă în cadrul acestei critici nu pot reprezenta motive de nelegalitate ale actelor administrativ-fiscale ce se impuneau a fi analizate din oficiu de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei.
5.3.4. Critica recurentei nominalizată la pct. 3.2.4. din decizie este parţial fondată.
Prin actul de impunere contestat în cauză, majorările şi dobânzile de întârziere au fost calculate de la data de 25.07.2009 până la data de 25.06.2015, ele fiind în sumă de 858.987 RON.
Instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă în analiza acestei critici de nelegalitate a sentinţei atacate dezlegările date de CJUE în cauza C-183/14 (Salomie şi Oltean), respectiv paragrafele 50-52, anterior citate.
De asemenea, sunt aplicabile şi chestiunile tranşate prin Decizia nr. 86/2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat în sensul că:
"În interpretarea art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - în forma republicată la 31 iulie 2007 - majorările de întârziere au caracterul de sancţiuni fiscale.
În privinţa majorărilor de întârziere reglementate în perioada 2007 - 1 iulie 2010 se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.
În interpretarea art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 39/2010, aprobată prin Legea nr. 46/2011, dobânzile nu au caracterul unor sancţiuni fiscale.
În privinţa dobânzilor nu se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean."
După cum în mod corect a menţionat şi prima instanţă, dobânda reprezintă suma de bani ce acoperă lipsa de folosinţă a sumei principale şi nu sancţionează plata cu întârziere a sumei datorate. Aşadar, în privinţa dobânzilor nu se poate aplica principiul proporţionalităţii, deoarece nu au caracterul unor sancţiuni fiscale.
Cauza Jussila contra Finlandei din 23 noiembrie 2006 nu prezintă relevanţă pe subiectul analizat, deoarece în această cauză instanţa europeană a analizat respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă partea a beneficiat de dreptul la un proces echitabil.
Însă, soluţia instanţei de fond în privinţa majorărilor de întârziere este nelegală, întrucât nu a ţinut seama de faptul că acestea au caracterul unor sancţiuni fiscale şi trebuie analizat dacă acestea au fost stabilite de organul fiscal cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului formulat de recurenta-reclamantă, casarea, în parte, a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect anularea actelor atacate în ceea ce priveşte majorările de întârziere aferente creanţei principale. În concret, instanţa de trimitere va analiza în ce măsură a fost respectat principiul proporţionalităţii din perspectiva jurisprudenţei CJUE anterior nominalizate, precum şi a dezlegării date prin Decizia nr. 86/2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte:
- va respinge recursul principal formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 102/2017 din 10 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
- va admite recursul incident formulat de A. împotriva aceleiaşi sentinţe;
- va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea capătului de cerere având ca obiect anularea actelor atacate în ceea ce priveşte majorările de întârziere aferente creanţei principale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul principal formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 102/2017 din 10 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul incident formulat de A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea capătului de cerere având ca obiect anularea actelor atacate în ceea ce priveşte majorările de întârziere aferente creanţei principale.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 17 februarie 2021.