Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 19/RC/2021

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 109 din 28 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 386 C. proc. pen., au fost respinse ca neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice formulate în raport cu inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.

În baza art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 60.000 RON, sub aspectul săvârşirii infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 30 iulie 2009).

În baza art. 532 alin. (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară prevăzută de art. 717 C. pen. (1969), constând în afişarea în formă scrisă a extrasului hotărârii, la uşa instanţei, timp de 1 lună, pe cheltuiala acesteia.

În baza art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 70.000 RON, sub aspectul săvârşirii infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 06 iulie 2010).

În baza art. 532 alin. (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară prevăzută de art. 717 C. pen. (1969), constând în afişarea în formă scrisă a extrasului hotărârii, la uşa instanţei, timp de 1 lună, pe cheltuiala acesteia.

S-a constatat că cele două infracţiuni deduse judecăţii sunt concurente.

În baza art. 401 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 33 lit. a) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, astfel încât inculpata să execute în final pedeapsa amenzii de 70.000 RON.

În baza art. 401 alin. (3) C. pen. (1969) raportat la art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară prevăzută de art. 717 C. pen. (1969), constând în afişarea în formă scrisă a extrasului hotărârii, la uşa instanţei, timp de 1 lună, pe cheltuiala acesteia.

În baza art. 532 alin. (4) C. pen. (1969), s-a dispus ca executarea pedepsei complementare să înceapă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., astfel: din trei infracţiuni prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale), şi din infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 3 luni pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 67 alin. (1), alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi lit. k) C. pen., pe o durată de 5 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

S-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., au fost contopite cele trei pedepse aplicate prin sentinţă, astfel încât inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 5 luni închisoare, rezultând în final pedeapsa închisorii de 4 ani şi 1 lună închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi lit. k) C. pen., pe o durată de 5 ani, pedeapsă care s-a dispus a fi executată, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi lit. k) C. pen., care s-a dispus a fi executată potrivit art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată durata reţinerii de 24 de ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., astfel: din infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., şi din trei infracţiuni prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 38 C. pen. şi art. 5 C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa închisorii de 1 an şi 8 luni, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969).

S-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) raportat la art. 33 lit. a) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, astfel încât inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni, rezultând în final pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969).

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-au aplicat inculpatului pedepsele complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (interzicerea dreptului de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969), pe o durată de 3 ani.

În baza art. 861 C. pen. (1969), a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit potrivit art. 862 C. pen. (1969)

În baza art. 863 C. pen. (1969), s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti conform programului stabilit de consilierul de probaţiune; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut timp de 24 de ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata C., astfel: din infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., şi din infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata C. la pedeapsa închisorii de 2 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de consilier al preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a ocupa funcţia de consilier al preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani.

În baza art. 861 C. pen. (1969), a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare, pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit art. 862 C. pen. (1969).

În baza art. 863 C. pen. (1969), s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti conform programului stabilit de consilierul de probaţiune; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat că inculpata a fost reţinută timp de 24 ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata D. din infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa închisorii de 3 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei, pe o durată de 2 ani, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a ocupa funcţia de director economic în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti) şi lit. k) C. pen., exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, care se calculează conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de către acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului său de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul E. sau Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului - Sector 4, pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca executarea pedepselor complementare aplicate prin sentinţă să înceapă la data rămânerii definitive a acesteia.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice, şi au fost obligaţi inculpatul A. la plata sumei de 396.944 RON (proiectul ID x) şi inculpata D. la plata sumei de 275.029 RON (proiectul ID x);

A fost respinsă, ca lipsită de interes, acţiunea civilă formulată de aceeaşi parte civilă în raport cu inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, privind prejudiciul de 396.944 RON (proiectul ID x) şi de 275.029 RON (proiectul ID x).

S-a constatat că partea civilă Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, are titlu executoriu împotriva inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, pentru suma de 396.944 RON (proiectul ID x) şi suma de 275.029 RON (proiectul ID x), constând în procesele-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/07.12.2011 (proiectul ID x) şi nr. x/07.12.2011 (proiectul ID x), astfel cum au fost anulate parţial prin Sentinţa civilă nr. 4325 din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia civilă nr. 2442 din 27 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 397 C. proc. pen., au fost admise, în parte, acţiunile civile formulate de părţile civile F., G., H., I. şi J. şi, în tot, acţiunea civilă formulată de partea civilă K., inculpaţii A., B. şi C. fiind obligaţi, în solidar, la plata către acestea, astfel:

- către partea civilă F. a sumei de 85.996 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobândă legală începând cu 06 decembrie 2011 până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 4.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii, la care se adaugă dobândă legală începând cu 06 decembrie 2011 până la data plăţii efective, cu titlu de daune morale;

- către partea civilă G. a sumei de 40.552 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobândă legală începând cu 07 decembrie 2011 până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 4.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii, la care se adaugă dobândă legală începând cu 07 decembrie 2011 până la data plăţii efective, cu titlu de daune morale;

- către partea civilă K. a sumei de 24.056 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale;

- către partea civilă H. a sumei de 87.844 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale;

- către partea civilă I. a sumei de 26.355 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale;

- către partea civilă J. a sumei de 111.458 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale.

S-a luat act că persoana vătămată L. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) raportat la art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. (1969), au fost confiscate de la inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti sumele de 1.312.531,6 RON (proiectul ID x), de 1.126.551,17 RON (proiectul ID x) şi de 31.733 RON, plătită cu titlu de sponsorizare.

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatei D., până la concurenţa sumei de 283.029 RON (275.029 RON - prejudiciu; 8.000 RON - cheltuieli judiciare avansate de către stat).

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatei C., până la concurenţa sumei de RON 464.261 RON (456.261 RON - daune materiale şi morale; 8.000 RON - cheltuieli judiciare avansate de către stat) şi 8.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii (daune morale).

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (3), alin. (4), alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă asupra inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, prin ordonanţa din 23 iulie 2013, până la concurenţa sumei de 2.555.815,77 RON (70.000 RON - amendă penală; 15.000 RON - cheltuieli judiciare avansate de către stat; 2.470.815,77 RON - sumă supusă confiscării).

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (4), alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă în raport cu inculpatul A. prin ordonanţa din 23 iulie 2013, până la concurenţa sumei de 868.205 RON (15.000 RON - cheltuieli judiciare avansate de către stat; 456.261 RON - daune materiale şi morale; 396.944 RON - daune materiale) şi 8.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii (daune morale).

În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (4), alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă în raport cu inculpatul B. prin ordonanţa din 23 iulie 2013, până la concurenţa sumei de 466.261 RON (10.000 RON - cheltuieli judiciare avansate de către stat; 456.261 RON - daune materiale şi morale) şi 8.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii (daune morale).

În baza art. 274 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, astfel: Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti la suma de 15.000 RON; A. la suma de 15.000 RON; B. la suma de 10.000 RON; C. la suma de 8.000 RON; D. la suma de 8.000 RON.

În baza art. 276 alin. (1), alin. (2), alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C. la plata către partea civilă F. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (onorariu avocat ales), după distincţiile din dispozitiv.

În baza art. 276 alin. (1), alin. (2), alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C. la plata către partea civilă G. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (onorariu avocat ales), după distincţiile din dispozitiv.

În baza art. 276 alin. (1), alin. (2), alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A., B. şi C. la plata către partea civilă J. a sumei de 2180 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (onorariu avocat ales şi cheltuieli de fotocopiere), conform menţiunilor din dispozitiv.

În baza art. 81 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, republică, a fost majorat onorariul avocatului din oficiu al părţii civile H., la suma de 2.000 RON, sumă care s-a avansat din fondurile special alocate de către Ministerul Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările acuzaţilor, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, care, în data de 28 iunie 2010, a încheiat în nume propriu cu Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" contractul de finanţare x - "Formarea Profesională în Vederea Obţinerii Calificărilor de Electrician în Construcţii şi Electrician de întreţinere şi reparaţii - M.", obţinând o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON, în condiţiile în care nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate la data de 30 iulie 2009, când a fost depusă declaraţia de eligibilitate, întrucât înregistra datorii la A.N.A.F. în cuantum de 222.113 RON, reprezentând impozite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a arătat că fapta aceleiaşi inculpate care, în nume propriu, în data de 06 iulie 2010, a încheiat cu Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" contractul de finanţare x - "Calificarea şi Orientarea Profesională a Angajaţilor din Industria Panificaţiei", obţinând o prefinanţare în cuantum de 1.480.002 RON, în condiţiile în care la data încheierii contractului avea datorii la A.N.A.F. în cuantum de 1.010.397 RON, nerespectând, astfel, condiţia de eligibilitate prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contractul de finanţare, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanţa de fond a apreciat că data săvârşirii celor două infracţiuni este data la care, în mod nereal, organele de conducere ale Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti au comunicat Autorităţii de Management că instituţia îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru a accesa cele două proiecte cu fonduri europene. Astfel, s-a reţinut că, pentru proiectul x, data săvârşirii infracţiunii este 30 iulie 2009, când a fost formulată declaraţia de eligibilitate de către instituţie, prin preşedintele A., iar, pentru proiectul x, această dată este 06 iulie 2010, când s-a încheiat contractul de finanţare, întrucât la acel moment nu a fost respectată clauza contractuală prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contract, potrivit căruia instituţia a declarat pe proprie răspundere şi a garantat că situaţia existentă la momentul depunerii cererii de finanţare şi susţinută cu documente suport, depuse pentru a dovedi condiţiile de eligibilitate, nu s-a schimbat, fiind aceeaşi şi la data semnării contractului de finanţare.

Întrucât ambele infracţiuni au fost săvârşite sub imperiul vechii codificări, instanţa de fond a analizat incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 C. pen., constatând că, în condiţiile în care între dispoziţiile celor două legi penale succesive nu există diferenţe de reglementare în ceea ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei juridice, mai favorabilă inculpatei este legea în vigoare la data săvârşirii faptelor, care prevede limite mai reduse între care se poate aplica pedeapsa amenzii.

Totodată, a constatat că, potrivit ambelor reglementări succesive, inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti întruneşte condiţiile pentru a fi trasă la răspundere penală, întrucât este o persoană juridică înfiinţată în baza Hotărârii Adunării generale a comercianţilor din Municipiul Bucureşti din 15 aprilie 2005 şi a fost recunoscută prin H.G. nr. 709/2005, a dobândit personalitate juridică la 19 iulie 2005, iar, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 335/2007, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 39/2011, nu face parte din categoria persoanelor juridice exceptate de art. 191 alin. (1) C. pen. (1969) şi, respectiv, de art. 135 alin. (1), alin. (2) C. pen. de la punerea sub acuzare, deoarece nu este autoritate publică şi nici instituţie publică.

În legătură cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere penală, instanţa de fond a constatat că cele două infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, deşi nu au fost comise în realizarea obiectului său de activitate, astfel cum este precizat acesta în art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 335/2007, totuşi, au fost săvârşite în interesul şi în numele acesteia. Astfel, cele două contracte de finanţare au fost încheiate în interesul persoanei juridice, pentru că în urma încheierii acestora a obţinut prefinanţări în cuantum de 1.709.475,60 RON (proiectul x) şi în cuantum de 1.480.002 RON (proiectul x), sume care constituie prejudiciul cauzat Ministerului Fondurilor Europene pentru cele două proiecte. Totodată, ambele contracte de finanţare au fost încheiate în numele persoanei juridice, de către organele de conducere ale acesteia.

Contrar susţinerilor apărării, instanţa de fond a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate inculpatei din două infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, aflate în concurs, într-o singură astfel de infracţiune, întrucât nu se poate reţine o rezoluţie infracţională unică, având în vedere intervalul mare de timp dintre acestea, faptul că vizează etape diferite ale procedurii de accesare a proiectelor cu fonduri europene, precum şi împrejurarea că au fost comise de organe de conducere distincte (prima de către inculpatul A., preşedintele instituţiei, iar cea de-a doua de către inculpata D., directorul economic al instituţiei).

Prima instanţă a constatat că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât inculpata, prin organele sale de conducere, şi anume inculpatul A., preşedintele instituţiei (proiectul x), şi inculpata D., directorul economic al instituţiei (proiectul x), a declarat, în fals, că întruneşte condiţiile de eligibilitate pentru a accesa proiecte cu fonduri europene. Declaraţiile neconforme cu realitatea ale organelor sale de conducere au permis inculpatei persoană juridică să încheie, în nume propriu, cele două contracte de finanţare, în baza cărora a obţinut prefinanţări în cuantum de 1.709.475,60 RON, pentru proiectul x, şi de 1.480.002 RON, pentru proiectul x, ambele proiecte fiind lansate cu bani proveniţi din fonduri europene.

Deopotrivă, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care, în data de 30 iulie 2009, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a semnat declaraţia de eligibilitate pentru Proiectul x, prin care atesta în mod nereal că instituţia nu are datorii la bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care aceasta înregistra datorii la A.N.A.F. în cuantum de 222.113 RON, reprezentând impozite, ceea ce a făcut posibilă încheierea contractului de finanţare x - "Formarea Profesională în Vederea Obţinerii Calificărilor de Electrician în Construcţii şi Electrician de întreţinere şi reparaţii - M.", în baza căruia Camera a obţinut o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii împotriva intereselor financiare al Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Întrucât s-a reţinut că infracţiunile pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată (cele prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) C. pen.; art. 13 din Legea nr. 78/2000; art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., şi art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000) au fost săvârşite anterior datei de 01 februarie 2014, instanţa de fond a procedat la analizarea incidenţei, în cauză, a dispoziţiilor art. 5 C. pen., constatând că, în raport cu criteriile la care a făcut trimitere Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 265/2014, legea penală mai favorabilă acestuia este reprezentată de Legea nr. 78/2000, după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, având în vedere opţiunea organului judiciar de a stabili pedepse cu închisoarea orientate spre minimul prevăzut de lege şi faptul că, în noua reglementare, cuantumul prejudiciului reţinut (respectiv 1.709.475,60 RON) nu se încadrează în noţiunea de consecinţe deosebit de grave, care atrage o agravare a limitelor de pedeapsă, astfel că pedeapsa rezultantă este mai mică chiar în condiţiile adăugării sporului obligatoriu prevăzut pentru sancţionarea concursului de infracţiuni.

Instanţa de fond a considerat că sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât inculpatul, având o funcţie de conducere în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a semnat declaraţia de eligibilitate înregistrată sub nr. x din 30 iulie 2009, aspect pe care, de altfel, nici nu l-a contestat.

S-a reţinut, totodată, că, la momentul semnării declaraţiei de eligibilitate, inculpatul avea cunoştinţă că respectiva declaraţie este esenţială pentru accesarea proiectului x, aşadar ştia care sunt consecinţele juridice ale înregistrării acesteia la AMPOSDRU. Această declaraţie a permis ca inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti să parcurgă etapa administrativă de selecţie a cererilor de finanţare pentru Proiectul x, precum şi etapele ulterioare de evaluare şi, în final, să încheie contractul de finanţare. De asemenea, instanţa a apreciat că, dată fiind funcţia de preşedinte deţinută de inculpat în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă despre faptul că instituţia a înregistrat datorii la bugetul de stat în data de 30 iulie 2009, când a semnat respectiva declaraţie de eligibilitate.

Cu privire la fapta inculpatei D., care, având funcţia de director economic al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, în calitate de împuternicit al acestei instituţii, în data de 06 iulie 2010, a semnat contractul de finanţare x, în baza căruia instituţia a primit, cu titlu de prefinanţare, suma de 1.480.002 RON, deşi nu era îndeplinită condiţia de eligibilitate prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contractul de finanţare, întrucât, la data de 06 iulie 2010, înregistra la bugetul consolidat al statului datorii exigibile în cuantum de 1.010.397 RON, s-a apreciat că acesta întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 C. pen., instanţa de fond a apreciat că mai favorabilă inculpatei este Legea nr. 78/2000, după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, având în vedere că, prin raportare la prevederile art. 183 C. pen., cuantumul reţinut al prejudiciului de 1.480.002 RON nu se încadrează în noţiunea de consecinţe deosebit de grave, astfel încât limitele de pedeapsă sunt mai mici în noua reglementare.

Prima instanţă a considerat că inculpata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene întrucât, în data de 06 iulie 2010, a semnat, în numele Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, contractul de finanţare x, în condiţiile în care, în art. 9 lit. A) alin. (30) din contract, se preciza în mod expres că, la data încheierii contractului, instituţia trebuia să îndeplinească condiţiile de eligibilitate existente la momentul depunerii cererii de finanţare. Cu alte cuvinte, la data încheierii contractului, respectiv 06 iulie 2010, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti trebuia să respecte dispoziţiile art. 93 alin. (1) lit. d) din Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002 şi condiţiile de eligibilitate din Ghidul Solicitantului 2009, Condiţii Generale şi Specifice, în sensul de a nu avea datorii la fondul asigurărilor sociale şi la bugetul de stat. Or, la data încheierii contractului de finanţare, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti înregistra datorii la bugetul de stat în cuantum de 1.010.397 RON. În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că, semnând contractul, practic, inculpata a atestat, în mod nereal, faptul că, la data de 06 iulie 2010, instituţia nu avea datorii exigibile la bugetul de stat şi al asigurărilor sociale şi că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contractul de finanţare.

S-a arătat că forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpata D. este intenţia indirectă, potrivit art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., deoarece, deşi nu a urmărit, în mod expres, ca inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti să obţină, pe nedrept, suma de 1.480.002 RON, plătită cu titlu de prefinanţare, prin semnarea contractului de finanţare x, în condiţiile în care nu era îndeplinită condiţia de eligibilitate prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contract, cea dintâi a prevăzut posibilitatea ca bugetul general al Uniunii Europene să fie prejudiciat, dat fiind faptul că, urmare a semnării, între părţi s-ar fi aplicat clauzele contractuale, între care se regăsesc şi dispoziţiile art. 5 alin. (7) din contract, privind plata prefinanţării. Totodată, dată fiind calitatea sa de director economic în cadrul instituţiei, inculpata a avut cunoştinţă că amânarea la plată, dispusă de către A.N.A.F. prin Decizia nr. 108476 din 26 martie 2010, şi-a pierdut valabilitatea începând cu data de 28 iunie 2010.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., s-a reţinut în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. că, în perioada 2010 - 2012, ar fi constituit un grup infracţional organizat, în scopul săvârşirii unei infracţiuni de corupţie, şi anume folosirea autorităţii care decurge din funcţia de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a inculpatului A., în vederea obţinerii de bani din drepturile salariale ale angajaţilor instituţiei pentru Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.

Potrivit actului de acuzare, practic, gruparea infracţională organizată s-ar suprapune peste structura organizatorică a conducerii Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.

Realizând o analiză comparativă a dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) şi art. 367 alin. (6) C. pen., instanţa de fond a constatat că, în ambele reglementări succesive, existenţa grupului infracţional organizat presupune un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care este constituit şi acţionează în vederea comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, cerinţe care nu sunt întrunite în speţă, întrucât inculpaţii A., B. şi C. au acţionat în baza organigramei Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti. Astfel, s-a arătat că, deşi contractele de sponsorizare urmau un circuit, trecând pe la şefii mai multor compartimente - economic, resurse umane, programe şi juridic -, aceasta este o consecinţă a structurii organizatorice a Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, care este preexistentă demarării procedurii de încheiere a respectivelor contracte, întrucât datează din 19 iulie 2005, când, prin H.G.. nr. 709/2005, s-a recunoscut înfiinţarea persoanei juridice. Or, atâta timp cât cei trei inculpaţi au acţionat în baza organigramei, modul lor de acţiune nu poate fi asimilat unui grup special constituit în vederea comiterii infracţiunii prevăzut de art. 13 din Legea nr. 78/2000, niciun mijloc de probă administrat în cauză neatestând că aceştia ar fi acţionat peste atribuţiile lor, stabilite în baza organigramei.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, sub aspectul laturii obiective, întrucât chiar dacă inculpaţii au acţionat în mod coordonat, ca o grupare, o perioadă lungă de timp (2010 - 2012), totuşi, nu s-au constituit în mod expres pentru a săvârşi infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, ci au fost organizaţi ierarhic în baza organigramei. Ca urmare, pentru această infracţiune, instanţa a pronunţat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Cu privire la infracţiunea de folosirea autorităţii sau a influenţei, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, s-a reţinut că:

- fapta inculpatului A., care, în perioada 01 septembrie 2010 - 06 martie 2012, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, persoană juridică fără scop patrimonial, şi-a folosit autoritatea oferită de funcţie în vederea obţinerii de la angajaţi ai instituţiei, pentru patrimoniul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a unor sume de bani, pe care aceştia le remiteau în baza unor contracte de sponsorizare, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de folosire a autorităţii sau a influenţei, în scopul obţinerii pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fapta inculpatului B., care, în perioada 01 septembrie 2010 - 06 martie 2012, în calitate de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, persoană juridică fără scop patrimonial, şi-a folosit autoritatea oferită de funcţie în vederea obţinerii de la angajaţi ai instituţiei, pentru patrimoniul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a unor sume de bani, pe care aceştia le remiteau în baza unor contracte de sponsorizare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosire a autorităţii sau a influenţei, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- fapta inculpatei C., care, în perioada 01 septembrie 2010 - 06 martie 2012, în calitate de consilier al preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, persoană juridică fără scop patrimonial, i-a ajutat pe inculpaţii A. (preşedintele instituţiei) şi B. (directorul general) să îşi folosească autoritatea oferită de funcţie, în vederea obţinerii de la angajaţi ai instituţiei, pentru patrimoniul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a unor sume de bani, pe care aceştia le remiteau în baza unor contracte de sponsorizare, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de folosirea autorităţii sau a influenţei, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpaţii B. şi C. este reglementarea anterioară, pe de o parte, având în vedere că aceasta prevede limite de pedeapsă mai reduse decât codificarea în vigoare, iar, pe de altă parte, întrucât condiţiile acordării suspendării sub supraveghere şi conţinutul acestei măsuri sunt mai blânde, chiar dacă durata termenului de încercare este mai mare, şi, mai mult, reabilitarea intervine de drept.

S-a reţinut că, deşi formal au fost respectate clauzele contractuale prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994, mecanismul de încheiere a contractelor de sponsorizare, şi anume lipsa manifestării libere de voinţă a angajaţilor instituţiei în a încheia respectivele contracte şi stabilirea sumei sponsorizate de către conducerea instituţiei, fără acordul prealabil al angajaţilor, determină incidenţa în cauză a infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000.

Sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, s-a arătat că, având funcţiile de preşedinte şi, respectiv, director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, inculpaţii A. şi B. au calitatea de subiecţi activi ai acestei infracţiuni, întrucât fac parte din organele de conducere ale acestei entităţi, care, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, este o persoană juridică fără scop patrimonial. S-a subliniat, însă, că, deşi, în concret, inculpata C. stabilea, alături de coinculpaţii A. şi B., sumele pe care urmau să le plătească angajaţii cu titlu de sponsorizare, având în vedere că prin funcţia deţinută, de consilier al preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, nu face parte din categoria expres şi limitativ prevăzută de art. 15 din Legea nr. 335/2007, vizând organele de conducere, aceasta nu poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care în privinţa sa a fost reţinută forma de participaţie a complicităţii.

În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, instanţa de fond a apreciat că acesta poate fi reprezentat şi de către persoana care urmează să sufere o vătămare a intereselor sale legitime, datorită intervenţiei ilicite a făptuitorului, iar nu doar de partidul, sindicatul, patronatul sau persoana juridică fără scop lucrativ în care deţine funcţia de conducere subiectul activ. Astfel, s-a considerat că, în speţă, au calitatea de subiect pasiv angajaţii instituţiei care au plătit sponsorizările, întrucât aceştia au suferit, în fapt, o vătămare a intereselor lor legitime, ca urmare a impunerii de către inculpaţi a obligativităţii încheierii respectivelor contracte, vătămare care a constat în diminuarea patrimoniului lor, cu sumele plătite cu titlu de sponsorizare.

Din perspectiva elementului material al laturii obiective, s-a constatat că, în cauză, inculpaţii A. şi B. şi-au folosit autoritatea pentru a crea la nivelul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti un mecanism de încheiere a contractelor de sponsorizare, probatoriul administrat în cauză atestând că organele de conducere au impus angajaţilor perfectarea acestor contracte atât ca acte juridice, cât şi ca sume ce trebuiau plătite, aspect confirmat şi de faptul că cei din urmă primeau, de la casierie, în ziua de 6 ale fiecărei luni (când era zi de plată a salariului), doar diferenţa dintre sumele de bani ce li se cuveneau ca salariu şi cele achitate cu titlu de sponsorizare.

S-a arătat că folosul injust este reprezentat de banii pe care Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti i-a primit cu titlu de sponsorizări de la angajaţii implicaţi în proiecte cu fonduri europene.

S-a subliniat că nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere penală faptul că banii plătiţi cu titlu de sponsorizare erau folosiţi pentru susţinerea activităţii Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, întrucât, chiar dacă actul de conduită interzis a fost motivat de situaţia economică precară în care se găsea instituţia, totuşi, acest aspect nu este de natură să confere legitimitate mecanismului de încheiere al contractelor de sponsorizare, neavând relevanţă, din această perspectivă, nici faptul că şi cei trei inculpaţi au plătit sponsorizări.

Întrucât infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de pericol, s-a apreciat că aceasta se consumă indiferent dacă foloasele au fost sau nu obţinute. S-a arătat, totodată, că activitatea infracţională a celor trei inculpaţi a fost continuă şi s-a epuizat în data de 06 martie 2012, atunci când au fost încheiate ultimele contracte de sponsorizare care fac obiectul judecăţii.

Instanţa a constatat că forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpaţii este intenţia directă calificat prin scop, întrucât contractele de sponsorizare au fost o sursă constantă de venit pentru Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti pentru o lungă perioadă de timp (2010 - 2012), astfel că acuzaţii au urmărit obţinerea de foloase necuvenite în favoarea instituţiei, pentru a susţine proiectele europene în care era implicată, cheltuielile curente, şi chiar plata salariilor.

În legătură cu autoritatea exercitată de către inculpaţi asupra angajaţilor în perfectarea contractelor de sponsorizare, instanţa a constatat că semnarea acestora de către angajaţi nu conferă caracter licit mecanismului sponsorizării, deoarece încheierea contractelor nu a fost consecinţa manifestării libere de voinţă a sponsorului.

În cuprinsul sentinţei, s-a mai reţinut că:

- fapta inculpatului A. care, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, împreună cu inculpatul B., director general, a întreprins demersuri pentru concedierea abuzivă a persoanelor vătămate F., G. şi K., ca urmare a refuzului acestora de a mai plăti sponsorizări, concepând de comun acord modalitatea de concediere, concretizată în propunerea adresată Colegiului de Conducere al C.C.I.B. privind modificarea organigramei, în cadrul şedinţei de colegiu din data de 24 februarie 2012, ceea ce a determinat desfiinţarea posturilor celor trei persoane vătămate, contrar art. 65 Codul muncii, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, în forma continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., iar

- fapta inculpatului B. care, în calitate de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, împreună cu inculpatul A., preşedinte al aceleaşi instituţii, a întreprins demersurile pentru concedierea abuzivă a persoanelor vătămate F., G. şi K., ca urmare a refuzului acestora de a mai plăti sponsorizări, întocmind "o notă privind restructurarea personalului şi reorganizarea compartimentelor C.C.I.B.", pe care a prezentat-o în cadrul Colegiului de conducere al C.C.I.B. din data de 24 februarie 2012, prin care a propus desfiinţarea Biroului N. şi a Compartimentului Informaţii de Afaceri, ceea ce a determinat desfiinţarea posturilor celor trei persoane vătămate, contrar art. 65 C. muncii, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Pornind de la scopul pentru care a fost înfiinţată Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de la statutul acestei persoane juridice, instanţa de fond a constatat că inculpatul A., preşedinte al instituţiei, nu este un funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) C. pen. şi nici nu poate fi asimilat acestuia, în condiţiile art. 175 alin. (2) C. pen., întrucât nu a fost învestit cu funcţia respectivă de către autorităţile publice, ci, conform art. 17 alin. (5) din Legea nr. 335/2007, a fost ales în această calitate de către Adunarea generală, prin vot secret, dintre toţi membrii Colegiului de conducere. De asemenea, s-a arătat că activitatea inculpatului A., în calitate de preşedinte al instituţiei, nu este supusă controlului sau supravegherii autorităţii publice, întrucât, conform art. 40 din Statutul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, controlul operaţiunilor Camerei, constând în supravegherea, controlul operaţiunilor privind patrimoniul, rezultatele economico-financiare, precum şi administrarea Camerei revine unei Comisii de Cenzori. De asemenea, conform art. 37 din Statut, organele de conducere în întregul lor şi fiecare dintre membrii acestora răspund de activitatea proprie în faţa celor care i-au ales. Aşadar, conform art. 37 din Statut, inculpatul A. răspunde pentru exercitarea atribuţiilor sale de serviciu în faţa Adunării Generale a Camerei. Pentru aceste motive, instanţa de fond a apreciat că inculpatul A. este un funcţionar în sensul art. 308 C. pen. întrucât exercită permanent o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, respectiv în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă este vechea reglementare. În aceste condiţii, raportându-se la dispoziţiile art. 147 C. pen. (1969), a arătat că acest inculpat este funcţionar public în sensul acestor prevederi legale, întrucât, în calitate de director general al instituţiei, este o persoană care exercită permanent o însărcinare în serviciul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, care reprezintă o unitate publică, conform art. 145 C. pen. (1969). Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 39/2011, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti este o instituţie de utilitate publică, aşadar prestează servicii de interes public, conform art. 145 C. pen. (1969).

Deşi cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de abuz în serviciu, în concurs, prima instanţă a reţinut caracterul continuat al infracţiunii (3 acte materiale), apreciind că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. 35 alin. (1) C. pen. (în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.) şi, respectiv, de art. 41 alin. (2) C. pen. (în cazul inculpatului B.), având în vedere că desfiinţarea posturilor celor trei persoane vătămate s-a realizat prin acelaşi mod de operare (ca urmare a modificării organigramei de către Colegiul de conducere al instituţiei), cu aceeaşi motivaţie invocată de către cei doi inculpaţi (situaţia economică precară prin care trecea instituţia, de unde necesitatea de a face economii prin desfiinţarea celor trei locuri de muncă), în aceeaşi şedinţă (şedinţa Colegiului de conducere din data de 27 februarie 2012) şi ca o consecinţă a refuzului celor trei persoane vătămate de a mai plăti sponsorizări. Ca urmare, s-a considerat că, de fapt, disponibilizarea celor trei persoane vătămate s-a realizat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Pornind de la cele stabilite prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 517 din 08 iulie 2016, în sensul că cele două norme care incriminează infracţiunea de abuz în serviciu sunt constituţionale, în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", instanţa de fond a reţinut că, prin modul lor de operare, cei doi inculpaţi au încălcat legislaţia din dreptul muncii, şi anume dispoziţiile art. 65 din Codul muncii din 2003, republicat. Astfel, s-a reţinut că, dincolo de motivele aparente invocate de către cei doi inculpaţi în şedinţa Colegiului de Conducere din data de 24 februarie 2012 (obţinerea de economii, prin externalizarea unor activităţi), motivul pentru care au fost desfiinţate posturile persoanelor vătămate F., G. şi K. ţine de refuzul acestora de a mai plăti sponsorizări şi nicidecum de o necesitate reală a instituţiei de a-şi modifica organigrama. Or, pentru a fi legală, măsura concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, întemeiată pe dispoziţiile art. 58 alin. (2) teza a II-a din Codul muncii, trebuie să constea în desfiinţarea locului de muncă ocupat de angajat, fără legătură cu persoana sa.

Totodată, s-a arătat că este întrunită şi condiţia ca atribuţiile de serviciu să fie reglementate expres prin legislaţie primară, având în vedere că inculpatul A., în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu stabilite de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 335/2007 raportat la art. 32.1 şi art. 32.6 din Statutul persoanei juridice, iar inculpatul B., în calitate de director economic al aceleiaşi instituţii, pe cele stabilite de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 335/2007 raportat la art. 35 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi statut. Astfel, inculpatul A., în data de 24 februarie 2012, a convocat şi a prezidat Colegiul de Conducere al Camerei, propunând modificarea organigramei, prin desfiinţarea posturilor Biroului N. şi a Compartimentului Informaţii de Afaceri, iar inculpatul B. a întocmit un înscris intitulat "Nota privind restructurarea personalului şi reorganizarea compartimentului C.C.I.B." şi unul intitulat "Raportul Executivului C.C.I.B. privind realizarea măsurilor dispuse în Colegiul de Conducere din 20.11.2011" care au fost ataşate la ordinea de zi anexată convocatorului şi prin care susţinea externalizarea activităţii celor două structuri, motivând că prin aceste măsuri de reorganizare şi restructurare se obţine o economie lunară la fondul de salarii de 7.600 RON. S-a subliniat că modul de operare al celor doi inculpaţi a avut la bază influenţarea votului membrilor Colegiului de conducere, în sensul dorit de ei, întrucât în absenţa acestui vot nu se putea ajunge la desfiinţarea celor trei locuri de muncă şi disponibilizarea celor trei persoane vătămate.

S-a mai arătat că, în speţă, s-a produs şi urmarea imediată a infracţiunii, de vreme ce, prin acţiunile lor, cei doi inculpaţi au produs o vătămare intereselor legitime ale persoanelor vătămate, prin încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 alin. (2) C. muncii, respectiv dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.

S-a constatat că forma de vinovăţie cu care au acţionat cei doi inculpaţi este intenţia directă, deoarece, prin acţiunile lor, au urmărit în mod premeditat desfiinţarea locurilor de muncă ale celor trei persoane vătămate, aşa cum rezultă din procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate.

Chiar dacă disponibilizarea posturilor celor trei persoane vătămate cade şi sub incidenţa Codului muncii, s-a apreciat că acest lucru nu exclude atragerea răspunderii penale a inculpaţilor, dacă sunt îndeplinite condiţiile normei de incriminare a abuzului în serviciu. Astfel, s-a subliniat că, deşi persoanele vătămate au declanşat litigii pe dreptul muncii, instanţele civile au analizat exclusiv legalitatea şi temeinicia deciziilor de concediere, iar nu şi motivele care au determinat în fapt desfiinţarea locurilor de muncă. Or, ceea ce atrage incidenţa normei penale este tocmai faptul că la baza propunerii aduse Colegiului de conducere de a externaliza cele două servicii nu au stat argumente economice sau situaţia site-ului Camerei, ci dorinţa celor doi inculpaţi de a concedia cele trei persoane vătămate, pe motiv că refuzaseră să mai plătească sponsorizări.

Ca urmare, constatând că faptele există şi au fost săvârşite de inculpaţi cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, instanţa de fond a dispus condamnarea acestora la pedepsele menţionate în dispozitivul hotărârii, la a căror individualizare a ţinut seama atât de circumstanţele comiterii faptelor, cât şi de cele personale.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că, în fapt, prejudiciul cauzat Ministerului Fondurilor Europene este reprezentat de suma primită cu titlu de prefinanţare pentru fiecare dintre cele două proiecte, şi anume sumele de 1.709.475,60 RON (Proiectul x), care a fost achitată prin ordinul de plată nr. x/30.07.2010, şi de 1.480.002 RON (x), care a fost achitată prin ordinul de plată nr. x/22.09.2010.

Întrucât, potrivit art. 19 alin. (5) C. proc. pen., repararea prejudiciului material se face potrivit dispoziţiilor legii civile, iar aceasta este guvernată de principiul disponibilităţii, instanţa de fond a avut în vedere, la soluţionarea acţiunii civile, prejudiciul de 396.944 RON (pentru proiectul x) şi de 275.029 RON (pentru proiectul x), astfel cum persoana vătămată Ministerul Fondurilor Europene s-a constituit parte civilă. Instanţa de fond a constatat că aceste sume sunt cele stabilite de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 4325 din 27 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia civilă nr. 2442 din 27 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost anulate, în parte, procesele-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/7.12.2011 (proiectul x) şi nr. x/07.12.2011 (proiectul x), fiind redus cuantumul sumelor derivate din nereguli.

Având în vedere că, potrivit art. 21 alin. (20) din Legea nr. 66/2011, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, constituie titlu de creanţă şi se emite în vederea stingerii acestei creanţe, prima instanţă a respins acţiunea civilă formulată împotriva inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, întrucât, în raport cu această instituţie, partea civilă are deja un titlu executoriu.

Raportându-se la dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1039 C. civ. (1865), instanţa a reţinut existenţa solidarităţii pasive între inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi inculpatul A. (pentru Proiectul x) şi între inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi inculpata D. (pentru x). Având în vedere faptul că Ministerul Fondurilor Europene are împotriva inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti un titlu executoriu, constând în cele două procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare (astfel cum au fost anulate de către instanţa de contencios administrativ), iar împotriva inculpaţilor A. şi D. nu are un titlu executoriu, instanţa de fond i-a obligat pe inculpatul A. la plata prejudiciului în cuantum de 396.944 RON, iar pe inculpata D. la plata prejudiciului în cuantum de 275.029 RON.

S-a mai arătat că prejudiciul real cauzat părţii civile este mai mare decât cuantumul sumei precizate în cererea de constituire de parte civilă şi constă în sumele primite cu titlu de prefinanţare pentru cele două proiecte. Având în vedere că nu se poate acorda părţii civile un cuantum al despăgubirii mai mare decât cel solicitat, întrucât s-ar pronunţa plus petita, instanţa de fond a procedat la confiscarea diferenţei dintre prejudiciul real şi suma cu care persoana vătămată s-a constituit parte civilă de la inculpata persoană juridică (în patrimoniul căreia au intrat sumele de bani obţinute cu titlu de prefinanţare).

În ceea ce priveşte daunele materiale şi morale solicitate de către părţile civile persoane fizice, s-a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile derivând din infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, astfel că instanţa de fond a procedat la obligarea inculpaţilor la plata respectivelor daune conform menţiunilor din dispozitiv.

Totodată, s-a luat act că persoana vătămată L. nu s-a constituit parte civilă în cauză, deşi a plătit sponsorizări în valoare de 26.353 RON, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică. Ca urmare, instanţa a procedat la confiscarea acestei sume, în baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. 1969, de la inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, A., B., C. şi D. şi părţile civile F. şi G., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Astfel, prin motivele scrise depuse la dosar, inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a invocat nelegalitatea sentinţei apelate, determinată de:

- încălcarea dispoziţiilor art. 372 şi art. 491 C. proc. pen., precum şi a celor ale art. 2 din Protocolul 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale cu referire la lipsa unui grad efectiv de jurisdicţie, întrucât instanţa de fond a omis să efectueze verificări cu privire la identitatea şi calitatea persoanelor abilitate sa reprezinte persoana juridică în cadrul procesului penal, consecinţa fiind că aceasta nu a avut un reprezentant desemnat în conformitate cu prevederile legale;

- nulitatea absolută a mijloacelor de probă obţinute în mod ilegal, respectiv a procedeelor probatorii prin care au fost obţinute probe în procesul penal de către organele S.R.I., care nu aveau competenţe prevăzute de lege în acest sens, şi a mijloacelor de probe subsecvente, derivate din aceste procedee probatorii, sens în care s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 346/A din 20 decembrie 2018 dată în Dosarul nr. x/2014);

- încălcarea dispoziţiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., în legătură cu refuzul instanţei de fond de a readministra proba cu expertiză, deşi aceasta fusese contestată.

Hotărârea a mai fost criticată sub aspectul greşitei aprecieri a probelor administrate în cauză, având drept consecinţă condamnarea inculpatei, al reţinerii unor împrejurări de fapt fără a exista probe în acest sens, al neadministrării tuturor dovezilor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, precum şi al neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică.

Inculpatul A. a criticat sentinţa penală atacată sub aspectul:

- greşitei respingeri a excepţiei nulităţii absolute a proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate, care au fost realizate cu suportul tehnic al ofiţerilor din cadrul S.R.I.;

- contradicţiei dintre considerente (pagina 50) şi dispozitiv (pagina 79) în legătură cu infracţiunea prevăzută art. 13 din Legea nr. 78/2000, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei;

- greşitei condamnări pentru cele trei infracţiuni, ca urmare interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză;

- neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 şi de art. 297 C. pen. raportat la art. 308 C. pen.;

- depăşirii limitelor sesizării instanţei în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, în formă continuată, întrucât în rechizitoriu nu au fost indicate prevederile legale încălcate de acuzat, şi al nesocotirii autorităţii de lucru judecat a sentinţelor civile care în procesul penal, potrivit art. 52 alin. (3) C. proc. pen., reprezintă chestiuni prealabile definitiv rezolvate;

- lipsei probelor în susţinerea acuzaţiei circumscrisă de procuror infracţiunii împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- greşitei aprecieri a legii penale mai favorabile (din perspectiva calităţii speciale cerută subiectului activ, a lipsei plângerii prealabile conform art. 258 alin. (2) C. pen. 1969 şi a prescripţiei răspunderii penale);

- greşitei soluţionări a laturii civile.

Prin motivele scrise depuse la dosar, inculpata C. a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei condamnări pentru complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză şi a neînlăturării unor convorbiri telefonice obţinute în afara cadrului legal, al neîndeplinirii elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă a acestei infracţiuni, al neprezentării argumentelor ce au stat la baza reţinerii de către instanţă a formei de participaţie a complicităţii, precum şi al greşitei rezolvări a laturii civile.

Inculpatul B. a formulat critici cu privire la neînlăturarea probelor administrate în cauză în mod nelegal, respectiv a celor obţinute cu suportul tehnic al ofiţerilor S.R.I., la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi la greşita condamnare ca urmare a interpretării eronate a probatoriului.

Inculpata D. a criticat sentinţa penală atacată sub aspectul neîntrunirii elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, al greşitei individualizări a pedepsei, al nereţinerii circumstanţei atenuante prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi al greşitei rezolvări a laturii civile.

Părţile civile F. şi G. au formulat critici cu privire la greşita achitare a inculpaţilor A., B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, la greşita individualizare a pedepselor aplicate în cauză şi la greşita rezolvare a laturii civile.

Prin Decizia penală nr. 1165/A din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de părţile civile F. şi G. împotriva Sentinţei penale nr. 109 din 28 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, aceştia fiind obligaţi la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpaţii Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, A., B., C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, care a fost desfiinţată în parte, iar, în rejudecare, în temeiul art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a constatat nulitatea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate la datele de: 13 decembrie 2011 între C. şi A., 15 decembrie 2011 între B. şi A., 27 decembrie 2011 între C. şi O., 06 ianuarie 2012 între C. şi P., între C. şi Q., 06 ianuarie 2012 între B. şi A., 06 ianuarie 2012 între C. şi A., precum şi a proceselor-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice aflate la filele x şi la dosar urmărire penală, în condiţiile punerii în executare a autorizaţiilor de interceptare de către alte organe decât cele abilitate de legea în vigoare la data îndeplinirii respectivelor acte procedurale.

S-a dispus excluderea din materialul probator a probelor constatate ca fiind nelegale, în sensul celor statuate prin Decizia nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.

A fost descontopită pedeapsa principală rezultantă aplicată inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, de 70.000 RON amendă penală, în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, astfel: pedeapsa amenzii penale în cuantum de 60.000 RON pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 30 iulie 2009), prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., şi pedeapsa amenzii penale în cuantum de 70.000 RON pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 06 iulie 2010), prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Au fost reduse pedepsele amenzii penale aplicate inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti pentru săvârşirea: infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 30 iulie 2009), prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 60.000 RON la 50.000 RON, şi a infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (fapta din data de 06.07.2010), prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), raportat la art. 711 alin. (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 70.000 RON la 50.000 RON.

În baza art. 401 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 33 lit. a) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, inculpata urmând să execute în final pedeapsa amenzii de 50.000 RON.

A fost menţinută pedeapsa complementară aplicată pe lângă fiecare dintre pedepsele principale şi cea aplicată inculpatei potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. (3) C. pen. (1969) raportat la art. 35 alin. (3) C. pen. (1969).

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., de 4 ani şi 1 lună închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) şi k) C. pen. pe o durată de 5 ani şi cea accesorie, constând în interzicerea aceloraşi drepturi, în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa complementară prevăzută de art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen., aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- pedeapsa principală de 2 ani şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară prevăzută de art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen. pe o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen., aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.;

- pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsa complementară prevăzută de art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen., pe o durată de 5 ani, şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (interzicerea dreptului de a fi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi de a face parte din Colegiul de Conducere al instituţiei) şi k) C. pen., aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- sporul de 1 an şi 5 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

A fost redusă pedeapsa complementară aplicată inculpatului A. pe lângă pedeapsa principală de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 5 ani la 3 ani.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani şi 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 3 ani, care se calculează conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de către acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului său de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul E. sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 3, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepselor complementare aplicate prin hotărâre începe la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

S-a dispus ca pedeapsa accesorie să se execute în ipoteza în care pedeapsa principală devine executabilă.

S-a constatat că inculpatul A. a fost reţinut 24 de ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B., de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii, potrivit art. 35 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), pe o durată de 3 ani, şi pedeapsa accesorie a interzicerii, potrivit art. 71 C. pen. (1969), exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), pe o durată de 3 ani, şi pedeapsa accesorie a interzicerii, potrivit art. 71 C. pen. (1969), exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- pedeapsa principală de 1 an şi 8 luni închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii, potrivit art. 71 C. pen. (1969), exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969) (dreptul de a ocupa funcţia de director general al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.;

- sporul de 6 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut timp de 24 de ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

A fost înlăturată dispoziţia privind schimbarea încadrării juridice pentru inculpata C. din infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., şi din infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., în cea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., ca efect al aplicării dispoziţiilor legii penale mai favorabile.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata C. pentru săvârşirea infracţiunii complicitate la folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a constatat că inculpata a fost reţinută timp de 24 ore, de la 02 aprilie 2012 la 03 aprilie 2012.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatei D. pentru infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei, pe un termen de supraveghere de 3 ani, care se calculează conform art. 92 C. pen.

A fost redus numărul de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la care a fost obligată inculpata de la 120 la 60 de zile.

S-a dispus ca pedepsele accesorii aplicate să fie executate numai în ipoteza în care pedeapsa principală cu închisoarea devine executabilă.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile promovate în cauză de părţile civile F., G., H., I., J. şi K..

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la măsurile asigurătorii luate/menţinute prin sentinţa penală apelată cu privire la inculpaţii B., C. şi A. în legătură cu recuperarea sumelor acordate părţilor civile ale căror acţiuni civile au fost lăsate nesoluţionate.

Totodată, au fost înlăturate:

- dispoziţiile privind obligarea inculpaţilor B. şi C. la plata cheltuielilor judiciare către stat;

- dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii faţă de inculpatul B. pentru recuperarea sumei de 10000 RON cheltuieli judiciare, reţinând că a fost înlăturată obligarea inculpatului la plata acestei sume;

- dispoziţia de luare a măsurilor asigurătorii faţă de inculpata C. pentru recuperarea sumei de 8000 RON cheltuieli judiciare, reţinând că a fost înlăturată obligarea inculpatei la plata acestei sume;

- dispoziţiile de obligare a inculpaţilor B., C. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile F., G. şi J.;

- dispoziţia de confiscare de la inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a sumei de 31.733 RON plătită cu titlul de sponsorizare.

A fost redusă limita în care a fost menţinută măsura sechestrului asigurător faţă de inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti de la 2.555.815,70 RON la 2.504.082,77 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelurile admise au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen., au fost respinse cererile formulate de apelantele părţi civile F. şi G. şi de intimatele părţi civile J. şi K. de obligare a inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut, cu titlu preliminar, că nu este fondată solicitarea de trimitere a cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond formulată de inculpata persoană juridică Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti pe considerente legate de încălcarea dispoziţiilor legale privind reprezentarea acesteia în procesul penal şi de nesocotirea dispoziţiilor procesuale privind audierea sa.

Astfel, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dispoziţiile procedurale interne ce reglementează reprezentarea inculpatei persoană juridică în procesul penal, Curtea a constatat că, în speţă, în baza dispoziţiilor art. 491 alin. (2) C. proc. pen., inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti şi-a desemnat ca mandatari diverse persoane, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă şi în apel. Astfel, au fost desemnaţi, în această calitate: în cursul urmăririi penale, numiţii R. şi S., care au luat cunoştinţă de învinuirea adusă persoanei juridice, de punerea în mişcare a acţiunii penale şi au precizat că nu înţeleg să dea alte declaraţii, precizări făcute în prezenţa avocaţilor aleşi ai persoanei juridice; în procedura de cameră preliminară, avocatul T., care a asigurat apărarea inculpatei în această etapă, dar şi în cursul judecăţii; în cursul judecării cauzei la fond, numitul O., preşedinte al Secţiunii Comerţ din cadrul C.C.I.B., care a fost împuternicit de aceasta să o reprezinte în procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 491 alin. (2) C. proc. pen., în cuprinsul împuternicirii arătându-se că mandatarul a fost numit prin vot, la data de 22 octombrie 2015, în urma şedinţei Biroului de Conducere C.C.I.B. şi că, în baza mandatului dat, acesta poate depune orice cereri, poate efectua orice acte şi fapte şi va semna opozabil în vederea îndeplinirii mandatului.

În acest context, Curtea a reţinut că numai în ipoteza în care persoana juridică nu şi-ar fi desemnat un mandatar în condiţiile art. 491 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de fond ar fi putut, în condiţiile verificărilor efectuate potrivit art. 361 alin. (5) C. proc. pen., să procedeze la desemnarea unui reprezentant pentru persoana juridică, din rândul practicienilor în insolvenţă, însă nu a fost cazul.

S-a mai constatat că, pe tot parcursul judecării cauzei în primă instanţă, inculpata persoană juridică a beneficiat de asistenţă juridică din partea unor avocaţi aleşi care au asigurat o apărare calificată, precum şi că mandatarul a avut un mandat special pentru exprimarea poziţiei procesuale a C.C.I.B. în sensul de a nu recunoaşte învinuirile aduse şi a nu solicita aplicarea procedurii simplificate de judecată, poziţie pe care acesta a exprimat-o în prezenţa respectivilor avocaţi şi care nu diferă de cea rezultată din motivele de apel şi din apărările formulate.

S-a remarcat, totodată, faptul că persoana juridică, prin organele de conducere de la acel moment, a optat pentru desemnarea ca reprezentant a unei persoane care fusese audiată ca martor în cursul urmăririi penale, iar această împrejurare a fost folosită ulterior de apărare pentru a invoca lipsa de reprezentare în procesul penal. Curtea a apreciat că acest aspect nu poate produce nicio consecinţă în cauză şi că nu se poate reţine în sarcina primei instanţe vreo culpă legată de respectarea dispoziţiilor legale referitoare la reprezentarea persoanei juridice în procesul penal, în condiţiile în care apărarea a invocat, de fapt, propria culpă a inculpatei. De altfel, şi pentru faza de judecată a apelului a fost acordat un mandat în aceleaşi împrejurări în care s-au acordat mandatele pentru fazele anterioare ale procesului, care a fost semnat tot de inculpatul A., în calitate de preşedinte al C.C.I.B., iar inculpata a beneficiat în continuare de asistenţă din partea unor avocaţi aleşi.

În ceea ce priveşte audierea inculpatei persoană juridică, Curtea a reţinut că deşi O. a fost ascultat în cauză în calitate de martor, audierea sa a avut în vedere aspectele pe care le-ar fi cunoscut în legătură cu acordarea sponsorizărilor de către angajaţii Camerei şi modalitatea în care s-a hotărât la nivelul Camerei externalizarea serviciilor N., iar nu cele două infracţiuni pentru care se dispusese trimiterea în judecată a inculpatei. Referitor la activitatea desfăşurată cu fonduri europene martorul a declarat doar că în perioada accesării acestor fonduri situaţia financiară a instituţiei era bună şi că nu îşi aduce aminte ca aceasta să fi avut datorii la bugetul de stat, aspect care nu prezenta relevanţă, în raport cu înscrisurile existente la dosar, pentru lămurirea acuzaţiilor aduse persoanei juridice. Curtea a considerat că, în aceste împrejurări, nu se putea aprecia că ar fi existat o contrarietate de interese între inculpata persoana juridică şi cel care îi asigura reprezentarea în procesul penal, astfel încât nu se impunea nicio intervenţie din partea instanţei de judecată pentru desemnarea unui alt mandatar pentru persoana juridică.

S-a mai subliniat că nici din perspectiva prezenţei mandatarului în instanţă nu se poate reţine că s-ar fi încălcat dreptul la apărare şi, implicit, dreptul la un proces echitabil al inculpatei, în condiţiile în care legea procesual penală nu prevede reguli derogatorii sub acest aspect pentru persoana juridică, iar pe tot parcursul procesului aceasta a beneficiat de asistenţă din partea unui avocat ales, care a fost prezent la termenele acordate de instanţa de fond.

Curtea a mai constatat că împrejurarea că inculpata persoană juridică nu a fost audiată în faţa instanţei de fond prin mandatarul său a fost determinată de propria culpă, întrucât reprezentantul inculpatei a lipsit atât la termenul la care ar fi trebuit să se realizeze audierea, cât şi ulterior. În plus, s-a reţinut că nici în faza de judecată a apelului inculpata persoană juridică nu a dorit să dea declaraţie, deşi i s-a pus în vedere să se prezinte în faţa instanţei în acest scop.

Nefondată a fost apreciată şi solicitarea de admitere a apelurilor şi de trimitere a cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond pe considerente legate de modalitatea în care prima instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptelor avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor, prin sentinţă şi nu printr-o încheiere dată înainte de soluţionarea cauzei pe fond, reţinându-se că analiza cererilor formulate în acest sens de către apărare s-a realizat exclusiv din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, aspect care a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor. În plus, s-a subliniat că prima instanţă a soluţionat dosarul în fond cu mult înainte de pronunţarea Deciziei nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale şi că, în concret, niciunul dintre inculpaţi nu poate susţine producerea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin reluarea dezbaterilor pe aspectele legate de încadrare şi soluţionarea acestora printr-o încheiere dată înainte de pronunţarea pe fondul cauzei.

În legătură cu acest aspect, s-a arătat că, în cazul inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, cererile de schimbare a încadrării juridice au fost respinse, fiind menţinută încadrarea dată faptelor în actul de sesizare, care era cunoscută de aceasta şi a fost avută în vedere de avocaţii săi aleşi în formularea apărărilor în faţa primei instanţe, astfel încât, în concret, nu există o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel inculpata nu a criticat această soluţie şi nici nu a formulat o solicitare similară în calea de atac.

În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi inculpaţi, Curtea a reţinut că aspectele legate de determinarea legii penale mai favorabile nu reprezintă chestiuni care ţin de schimbarea de încadrare juridică, fiind vorba despre o modificare a calificării printr-o lege nouă şi o apreciere a instanţei asupra dispoziţiilor legale care sunt mai favorabile, diferenţele dintre cele două noţiuni rezultând din textele legale care le reglementează şi din prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, s-a arătat că, în cazul inculpatelor C. şi D., schimbarea de încadrare realizată de prima instanţă a vizat exclusiv aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., aspect care poate fi stabilit de organul judiciar la momentul soluţionării cauzei pe fond, fără a se proceda înainte la o schimbare a încadrării juridice, şi cu privire la care procurorul şi părţile au avut posibilitatea de a pune concluzii, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare sau la un proces echitabil.

Aceleaşi considerente au fost apreciate ca fiind valabile şi în privinţa inculpaţilor A. şi B., reţinându-se, în plus, că, în cazul acestora, instanţa de fond a schimbat şi încadrarea juridică din trei infracţiuni de abuz în serviciu într-o singură infracţiune în formă continuată, care, însă, le este favorabilă şi în legătură cu care nu s-au formulat critici prin apelurile declarate, constatându-se, astfel, că nu s-a produs o vătămare efectivă a drepturilor lor la un proces echitabil sau la apărare.

În continuare, referitor la calea de atac declarată de părţile civile F. şi G., Curtea a subliniat că interesul acestora de a promova apel poate fi justificat numai cu privire la soluţiile date faţă de inculpaţii A., B. şi C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 (autorat sau complicitate) şi a infracţiunilor de abuz în serviciu, acuzaţii în legătură cu care s-au constituit parţi civile în cauză, iar nu şi la soluţia de achitare pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) C. pen., în raport cu care nu au nicio calitate. S-a arătat că, de altfel, această ultimă soluţie nici nu este supusă controlului în cauză, de vreme ce nu a fost atacată cu apel de către Ministerul Public ori de inculpaţi.

Analizând criticile apărării vizând nulitatea absolută a proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate generată de implicarea S.R.I. în administrarea acestor mijloace de probă, Curtea a reţinut că, deşi, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că această chestiune poate fi examinată chiar dacă faza de cameră preliminară a fost depăşită, concluzia la care a ajuns, în sensul că interceptările s-au realizat cu respectarea legii, este una eronată.

Astfel, s-a arătat că, după publicarea în Monitorul Oficial, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, în cursul cercetării judecătoreşti a fost emisă o adresă către D.N.A., cu solicitarea de a se preciza dacă mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către S.R.I. sau cu sprijinul acestei instituţii, iar în răspunsul înaintat s-a precizat că înregistrările telefonice au fost realizate din punct de vedere tehnic de către ofiţeri din cadrul S.R.I., care au asigurat doar suportul logistic, că actele procedurale de redare a acestor convorbiri şi comunicări telefonice, respectiv procesele-verbale, au fost întocmite, în conformitate cu prevederile art. 913 C. proc. pen. (1968), de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi că înregistrarea audio-video a convorbirilor purtate în mediul ambiental au fost efectuate exclusiv de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A. cu sprijinul Serviciului Tehnic al acestei direcţii.

Curtea a observat că, din acest răspuns, rezultă o diferenţă esenţială în modalitatea în care s-au realizat cele două tipuri de înregistrări în cauză. Astfel, în timp ce înregistrările telefonice au fost realizate din punct de vedere tehnic de către ofiţeri din cadrul S.R.I., înregistrările audio-video ale convorbirilor purtate în mediul ambiental au fost efectuate exclusiv de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A. şi cu sprijinul Serviciului Tehnic al acestei direcţii. În raport cu aceste precizări, s-a apreciat că obiectul analizei instanţei trebuie să vizeze doar mijloacele probatorii prin care au fost obţinute procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, nu şi cele prin care au fost obţinute procesele-verbale de redare a interceptărilor audio-video.

Făcând trimitere la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, instanţa de apel a subliniat că relevant pentru cauză este faptul că viciul de neconstituţionalitate constatat prin decizia menţionată priveşte chiar modalitatea de executare a mandatului de supraveghere tehnică şi nu doar dispoziţia legală particulară reţinută a fi contrară legii fundamentale, instanţa de contencios constituţional stabilind că sunt încălcate drepturile constituţionale privind statul de drept şi principiul legalităţii nu numai prin modalitatea de redactare a art. 142 alin. (1) C. proc. pen., ci şi prin calitatea organelor care pun efectiv în executare aceste metode speciale de cercetare penală (paragraful 49 al deciziei). Prin urmare, s-a apreciat că argumentele expuse în considerentele respectivei decizii sunt valabile şi în cazul procedeelor probatorii realizate, în baza art. 911 C. proc. pen. (1968), de alte organe decât cele judiciare penale.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a arătat că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că situaţia interceptărilor realizate din punct de vedere tehnic de către ofiţeri din cadrul S.R.I. ar fi diferită în funcţie de legea procesual penală în baza căreia au fost efectuate. În plus, a apreciat că, în mod eronat, instanţa de fond s-a raportat la Deciziile de respingere nr. 140/2018 şi nr. 734/2017 ale Curţii Constituţionale, motivând că sintagma "persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi la înregistrări" din cuprinsul dispoziţiilor art. 912 teza a II-a C. proc. pen. (1968) nu a fost declarată neconstituţională, întrucât a pornit de la teza greşită că, potrivit vechii reglementări, S.R.I. putea fi considerat ca făcând parte din categoria acestor persoane şi că, în cauză, ar fi acţionat în această calitate. S-a subliniat că ceea ce avea de analizat instanţa de fond erau criticile apărării referitoare la punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare de către S.R.I., în condiţiile în care dispoziţiile legale prevedeau că procurorul procedează personal la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor ori dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. În susţinerea acestei idei, instanţa de apel a făcut trimitere la considerentele 22 şi 23 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 140 din 27 martie 2018, din care rezultă contrariul celor reţinute de prima instanţă, şi anume că cele statuate prin Decizia nr. 51/2016 sunt valabile şi în cazul interceptărilor realizate cu sprijinul S.R.I. sub imperiul vechii reglementări, de vreme ce această instituţie nu este un organ de cercetare penală.

Totodată, Curtea a apreciat că nu sunt relevante susţinerile Ministerului Public în sensul că S.R.I. s-a limitat strict la a acorda suportul tehnic, adică a asigurat infrastructura necesară punerii în aplicare a respectivelor măsuri de supraveghere tehnică, întrucât o asemenea contribuţie echivalează cu implicarea S.R.I. în activitatea de cercetare penală, mai exact, în etapa obţinerii probelor prin procedeul probatoriu de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicărilor telefonice. Chiar şi în condiţiile în care S.R.I. ar fi asigurat numai suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, în conformitate cu cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. proc. pen., respectiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Or, din moment ce Serviciul Român de Informaţii nu era un astfel de furnizor, înseamnă că suportul tehnic acordat excedează cadrului legal stabilit prin normele C. proc. pen., în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Încheierea nr. 31/C din 27 septembrie 2018) şi a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019).

Având în vedere aceste considerente, Curtea, în baza art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a constatat nulitatea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate conform distincţiilor din dispozitiv, reţinând că punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare s-a realizat de către alte organe decât cele abilitate de legea în vigoare la data îndeplinirii respectivelor acte procedurale. Totodată, a dispus excluderea din materialul probator a probelor constatate ca fiind nelegale, în sensul celor statuate prin Decizia nr. 22/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.

În ceea ce priveşte interceptările audio-video, Curtea a arătat că situaţia acestora este diferită, din adresa emisă de către D.N.A. rezultând cu claritate că S.R.I. nu a fost implicat în realizarea acestora.

Analizând apărările formulate de inculpaţi cu privire la existenţa provocării, Curtea a apreciat că discuţiile avute de persoanele vătămate cu alte persoane decât inculpaţii din cauză, înregistrate în mediul ambiental, s-au purtat în vederea obţinerii unor mijloace de probă cu privire la o pretinsă activitate infracţională, prima înregistrare de acest tip având loc la data de 07 decembrie 2011, în contextul arătat de F. în declaraţia dată la aceeaşi dată în faţa organelor judiciare. S-a subliniat că, atât timp cât scopul exclusiv urmărit prin aceste discuţii purtate cu alţi angajaţi ai C.C.I.B. a vizat doar obţinerea unor probe şi persoane care nu au calitatea de inculpaţi în cauză, nu se ridică probleme pe loialitatea administrării acestor probe.

În cazul discuţiilor avute cu inculpaţii, s-a reţinut că acestea au intervenit în contextul în care persoanele vătămate au comunicat inculpaţilor B., A. şi A. intenţia lor de a nu mai acorda sponsorizări, iar, potrivit propriilor susţineri, celor dintâi le-a aparţinut iniţiativa de a comunica conducerii C.C.I.B., respectiv celor trei inculpaţi, intenţia de a nu mai acorda sponsorizări.

Deşi din modalitatea în care s-au derulat aceste discuţii, din succesiunea acestora şi modul cum au fost conduse discuţiile de către persoanele vătămate ar rezulta unele indicii în sensul că scopul acestor convorbiri nu viza exclusiv obţinerea de probe în cauză, Curtea a arătat că nu dispune de date suficiente pentru a reţine că, la momentul discuţiilor cu inculpaţii din datele de 06 ianuarie 2012 şi 06 februarie 2012, persoanele vătămate s-ar fi aflat sub controlul organelor de cercetare şi ar fi acţionat urmând instrucţiunile acestora, în scopul de a determina inculpaţii să comită vreo infracţiune. Ca urmare, chiar dacă a apreciat că nu se impune excluderea proceselor-verbale de redare a acestor interceptări, Curtea a arătat că va privi cu rezerve conţinutul acestor convorbiri, având în vedere contextul în care s-au desfăşurat, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, respectiv pe fondul situaţiei conflictuale dintre G. şi F., pe de o parte, şi conducerea Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, pe de altă parte, ce data încă din perioada 2008 - 2009. S-a subliniat că într-o situaţie similară se află şi persoana vătămată K., între aceasta şi conducerea C.C.I.B. fiind o situaţie conflictuală datând din anul 2009.

Curtea a apreciat că acest context trebuie avut în vedere în speţă pe aspectele legate de învinuirile aduse inculpaţilor cu privire la contractele de sponsorizare încheiate, întrucât, în mare măsură, hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe declaraţiile persoanelor vătămate, în condiţiile în care în apel au fost excluse o serie de interceptări.

După ce, în prealabil, a făcut o amplă prezentare a modalităţii în care au evoluat acuzaţiile aduse inculpaţilor A., B. şi C. în legătură cu sponsorizările acordate C.C.I.B. de către persoanele vătămate, de la momentul începerii urmăririi penale până la cel al trimiterii în judecată, în condiţiile în care actul de sesizare nu detaliază o serie de aspecte, Curtea a analizat apărările inculpaţilor legate de limitele în care s-ar fi pronunţat instanţa de fond cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 şi de lipsa probelor privind existenţa unei constrângeri la încheierea contractelor de sponsorizare.

Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura de cameră preliminară, inculpatul B. nu a formulat cereri şi excepţii, iar inculpatul A. a invocat aspecte care nu aveau legătură cu modalitatea de descriere a faptelor prin actul de sesizare. Singura care a adus critici pe acest aspect a fost inculpata C., însă judecătorul de cameră preliminară a apreciat, prin încheierea din 12 martie 2015, că actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 328 alin. (1) C. proc. pen., reţinând că în rechizitoriu se indică în ce a constat activitatea presupus infracţională a inculpatei. În încheierea menţionată s-a mai reţinut că în cuprinsul actului de sesizare nu se face o analiză a elementelor constitutive ale celor două infracţiuni avute în vedere la trimiterea în judecată, dar că dispoziţiile art. 328 alin. (1) C. proc. pen. nu instituie o astfel de obligaţie în sarcina Ministerului Public.

Prin urmare, instanţa de apel a observat că apărările legate de descrierea infracţiunilor avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor au făcut obiectul verificărilor în cauză în procedura de cameră preliminară, finalizată prin încheierea din 12 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a dispus începerea judecăţii, astfel încât, în apel, nu se pot face alte aprecieri din perspectiva legalei sesizări a instanţei, considerând, însă, că argumentele invocate de apărare trebuie lămurite în condiţiile în care instanţa de fond a pronunţat condamnarea pentru acuzaţiile aduse inculpaţilor prin actul de sesizare, reţinând în plus mai multe aspecte în legătură cu care aceştia au formulat critici pe calea apelului.

Astfel, Curtea a arătat că sunt reale apărările în sensul că, în rechizitoriu, nu era indicată cu precizie perioada avută în vedere pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, fiind menţionat generic intervalul 2010 - 2012, împrejurare care, corelată cu faptul că nu erau menţionate în concret contractele de sponsorizare încheiate de persoanele vătămate asupra cărora se reţinea că ar fi fost exercitată influenţa şi autoritatea, a generat dificultăţi pentru instanţa de fond în lămurirea acestor aspecte.

Cu toate acestea, examinând cele reţinute de judecătorul fondului cu privire la această infracţiune prin raportare la acuzaţiile aduse prin rechizitoriu celor trei inculpaţi, Curtea a înlăturat apărările acestora, constatând că, deşi hotărârea atacată conţine unele neconcordanţe, instanţa de fond nu a depăşit limitele actului de sesizare, din cuprinsul sentinţei rezultând că aceasta nu a avut în vedere toate contractele de sponsorizare încheiate de angajaţii Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, ci doar pe cele perfectate de persoanele vătămate din cauză, care au susţinut că le-au încheiat fără consimţământ, în condiţiile în care inculpaţii şi-ar fi exercitat influenţa sau autoritatea deţinută de funcţiile de conducere pentru a-i determina să acorde aceste sponsorizări.

Totodată, s-a arătat că, deşi este reală susţinerea inculpatei C. în sensul că în rechizitoriu nu au fost detaliate considerentele care au determinat reţinerea formei de participaţie a complicităţii, concluzia primei instanţe că aceasta ar avea legătură cu faptul că inculpata nu ar fi deţinut o funcţie de conducere la nivelul C.C.I.B. este corectă şi nu înseamnă că judecătorul fondului ar fi avut în vedere alte aspecte decât cele menţionate prin actul de sesizare sau că ar fi depăşit limitele sesizării. De altfel, în rechizitoriu s-a menţionat expres că inculpata ar fi fost una dintre persoanele implicate în reţinerea sponsorizărilor şi plata salariului prin casierie.

În ceea ce priveşte perioada infracţională avută în vedere la trimiterea în judecată, Curtea a reţinut că, raportat la actele de urmărire efectuate în cauză, la aspectele menţionate cu ocazia punerii în mişcare a acţiunii penale, la înscrisurile depuse la dosar, în mod corect instanţa de fond a arătat că infracţiunea menţionată ar fi fost comisă în formă continuă. Astfel, chiar dacă rechizitoriul nu face trimitere la forma continuă a infracţiunii, din modalitatea de descriere a faptei reţinută în sarcina celor trei inculpaţi, rezultă că aceasta a fost avută în vedere de procuror, astfel că nu se poate constata că, prin reţinerea acestei forme, prima instanţă ar fi modificat în vreun fel limitele sesizării.

S-a mai subliniat că fixarea perioadei avute în vedere la trimiterea în judecată a fost, de asemenea, posibilă prin raportare la actele de urmărire penală şi înscrisurile depuse la dosar, chiar dacă în rechizitoriu s-a indicat generic perioada 2010 - 2012, fără a fi făcute precizări suplimentare. În legătură cu acest aspect, făcând trimitere la înscrisurile ataşate la dosar, Curtea a reţinut că primul contract de sponsorizare, avut în vedere de instanţa de fond ca punct de pornire al analizei activităţii presupus infracţionale, a fost cel încheiat de persoana vătămată H. la data de 01 septembrie 2010, raportarea la această dată apărând ca fiind corectă. În ceea ce priveşte epuizarea activităţii presupus infracţionale, s-a arătat că data la care ar fi trebuit să se raporteze instanţa de fond era 14 martie 2012, în raport cu sponsorizările care ar fi fost acordate de L., dată care, de altfel, a fost menţionată corect în cazul inculpatului A. la analiza incidenţei legii penale mai favorabile.

Curtea a apreciat ca nefiind relevante apărările referitoare la lipsa constrângerii şi la aspectele reţinute prin încheierea prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, având în vedere că trimiterea în judecată a vizat infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000, care nu implică exercitarea unei constrângeri în sensul propriu-zis al cuvântului, iar nu infracţiunea de şantaj. În plus, s-a subliniat că, deşi în motivare a făcut referire la faptul că persoanele vătămate s-ar fi simţit constrânse la încheierea contractelor de sponsorizare, instanţa de fond a precizat că această constrângere s-a datorat faptului că inculpaţii ar fi folosit autoritatea conferită de funcţii.

Procedând, în continuare, la analizarea aspectelor ce rezultă din declaraţiile date cu privire la sponsorizările acordate C.C.I.B., Curtea a constatat că nicio probă administrată în cauză nu face dovada faptului că activităţile conducerii legate de contractele de sponsorizare ar fi fost expresia folosirii autorităţii conferite de funcţiile de conducere deţinute. Astfel, din declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi, unii inclusiv în faza de judecată a apelului, a rezultat că hotărârea legată de acordarea sponsorizărilor a aparţinut salariaţilor Camerei şi a avut legătură cu dificultăţile financiare pe care le întâmpina C.C.I.B. şi pe care aceştia le resimţiseră prin şomajul tehnic în care fuseseră trimişi anterior, ultimul aspect fiind menţionat de mai mulţi martori, precum şi de unele persoane vătămate. De asemenea, s-a arătat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că inculpaţii ar fi fost implicaţi în vreun fel în luarea acestei hotărâri de către salariaţi în sensul folosirii autorităţii prin care să se impună încheierea respectivelor contracte. În plus, s-a subliniat că sumele au intrat în patrimoniul C.C.I.B. şi că sponsorizări au fost acordate atât de persoanele vătămate, cât şi de alţi salariaţi, care au fost audiaţi în cauză ca martori, precum şi de inculpaţi, cei din urmă în baza aceleiaşi hotărâri luate de angajaţii C.C.I.B.

S-a subliniat că materialul probator administrat în cauză nu conduce la reţinerea celor menţionate în actul de sesizare în sensul că inculpaţii A. şi B. ar fi dat dispoziţii angajaţilor, fie direct, fie indirect prin intermediul inculpatei C., în vederea încheierii contractelor tip de sponsorizare, câtă vreme nici măcar persoanele vătămate nu au susţinut că ar fi avut vreo discuţie cu primii doi în legătură cu aceste contracte înainte de comunicarea refuzului de acordare a sponsorizărilor, iar referirile acestora la discuţiile avute cu inculpata C. nu au fost confirmate de alte probe.

Examinând conţinutul convorbirilor înregistrate în mediul ambiental la datele de 06 ianuarie 2012 şi 06 februarie 2012, Curtea a apreciat, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, că discuţiile purtate de persoanele vătămate cu inculpaţii cu prilejul comunicării intenţiei de a nu mai acorda sponsorizări, în contextul în care au avut loc, nu fac dovada exercitării unei autorităţi de către inculpaţi în sensul reţinut prin actul de sesizare.

S-a apreciat că temerea de concediere la care fac referire unele dintre persoanele vătămate şi care ar fi determinat lipsa consimţământului la încheierea contractelor de sponsorizare, în lipsa dovedirii vreunei acţiuni desfăşurate de inculpaţi prin care să fi fost indusă această temere, nu este suficientă pentru a se reţine că activităţile desfăşurate de cei trei inculpaţi, prin funcţiile deţinute, legate de sponsorizările acordate de angajaţii C.C.I.B. ar realiza tipicitatea infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Astfel, s-a reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit existenţa vreunei situaţii în care faţă de un angajat care nu acorda sponsorizări să se dispună măsura concedierii şi nici măcar existenţa unor discuţii cu inculpaţii de natură a justifica inducerea acestei idei. De altfel, temerea de concediere a fost asociată de persoanele vătămate cu zvonuri care ar fi circulat la nivelul C.C.I.B. privind această posibilitate, fără a se putea reţine vreo acţiune constând în folosirea autorităţii inculpaţilor care să fi condus la acordarea sponsorizărilor de teama concedierilor, fiind mai degrabă vorba despre o situaţie acceptată de toată lumea, privită ca o modalitate de a se asigura buna desfăşurare a activităţii Camerei astfel încât să poată fi derulate proiecte cu fonduri europene şi să se obţină sume de bani suplimentar faţă de salariul primit.

Ca urmare, având în vedere aspectele expuse pe larg în considerentele deciziei, Curtea a dispus, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpaţilor A., B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea influenţei sau autorităţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 (autorat/complicitate), reţinând că nu sunt întrunite condiţiile privind latura obiectivă a acestei infracţiuni.

În ceea ce priveşte infracţiunile de abuz în serviciu avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor A. şi B., Curtea a reţinut că nu pot fi primite criticile acestora vizând modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală şi lipsa plângerilor prealabile, condiţie cerută de art. 258 alin. (2) C. pen. (1969). Astfel, Curtea a observat că la dosarul de urmărire penală se regăsesc plângerile formulate de persoanele vătămate G., F. şi K. prin care acestea fac referire la împrejurările în care a intervenit desfacerea contractelor de muncă, fiind indicate dispoziţiile de concediere şi se solicită expres tragerea la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), a persoanelor vinovate pentru desfacerea abuzivă şi nelegală a contractelor de muncă, aceste sesizări îndeplinind condiţiile pentru a fi apreciate ca reprezentând plângerile prealabile, necesare pentru a fi pusă în mişcare şi exercitată acţiunea penală. Faţă de aceste împrejurări, nu a fost primită solicitarea de a se dispune încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

În continuare, Curtea a reţinut că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. şi B. sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu în legătură cu desfiinţarea posturilor persoanelor vătămate F., G. şi K., respectiv cu referire la demersurile făcute de inculpaţi pentru a obţine desfiinţarea posturilor ocupate de aceştia şi a se dispune concedierea persoanelor vătămate.

Sub acest aspect, s-a constatat că F. a avut calitatea de şef al Biroului N. din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, iar G. şi K. au făcut parte din Compartimentul Informaţii de Afaceri. Persoana vătămată G. a fost şefa compartimentului, iar persoana vătămată K. a fost pe post de execuţie - operator introducere, validare şi prelucrare date în cadrul departamentului respectiv.

Curtea a reţinut că, din înscrisurile de la dosar, rezultă că, în urma propunerilor celor doi inculpaţi, în cadrul şedinţei din data de 24 februarie 2012, membrii Colegiului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti au votat, în unanimitate, modificarea organigramei instituţiei, externalizând serviciul N. şi Compartimentul Informaţii de Afaceri, potrivit extrasului ataşat la dosarul de urmărire penală, consecinţa acestei hotărâri fiind desfiinţarea posturilor celor trei persoane vătămate.

Făcând trimitere la aspectele relatate de persoana vătămată F. cu prilejul audierii în cursul urmăririi penale cu privire la împrejurările în care a intervenit audierea sa, dar şi la cele care rezultă din înscrisurile de la dosar, Curtea a constatat că, la nivelul conducerii C.C.I.B. au existat numeroase discuţii referitoare la desfăşurarea activităţii de reproiectare a site-ului de către persoana vătămată, precum şi faptul că aceasta cunoştea obligaţiile care îi reveneau în legătură cu această activitate, aceste aspecte rezultând şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză în apel.

Totodată, s-a arătat că, aşa cum rezultă din procesul-verbal al şedinţei Colegiului de Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, externalizarea serviciului N. şi reconfigurarea site-ului au fost decise în şedinţa din 11 decembrie 2011, ca urmare a numeroaselor critici de la firme şi membri ai colegiului privind funcţionalitatea respectivului site, la dosar neexistând nicio probă care să dovedească caracterul nereal al celor conţinute ori faptul că acest document ar fi fost redactat ulterior, după ce F. a comunicat refuzul de a mai sponsoriza unitatea, în scopul de a justifica luarea măsurii de concediere a persoanelor vătămate, aşa cum s-a susţinut în actul de sesizare. De altfel, în legătură cu redactarea acestui înscris nu s-au formulat acuzaţii la adresa celor care l-au întocmit.

În acest context, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că înainte de şedinţa din 24 februarie 2012 se încheiase deja contractul de prestări servicii cu firma care urma să desfăşoare activitatea N. (W. SRL), acest contract fiind, de fapt, o consecinţă a deciziei de externalizare adoptate anterior.

Deopotrivă, s-a arătat că, din menţiunile făcute în cuprinsul înscrisului intitulat "completarea declaraţiei mele date în Dosarul nr. x/2011", datat 15 decembrie 2011 şi depus la D.N.A. la data de 16 decembrie 2011 de către persoana vătămată F., a rezultat că măsurile legate de externalizare au fost demarate înainte de exprimarea refuzului acestuia de a acorda sponsorizări C.C.I.B., neavând legătură cu acesta. De altfel, chiar din cuprinsul convorbirii dintre F. şi A., înregistrată ambiental la data de 06 ianuarie 2012, rezultă că era prima discuţie legată de refuzul persoanei vătămate de a acorda sponsorizări, persoana vătămată explicând refuzul prin încercarea de a obţine o adeverinţă în luna anterioară, necesară pentru un credit bancar în care nu s-ar fi menţionat sumele din sponsorizări, fără vreo referire la vreo discuţie sau nemulţumire manifestată anterior în discuţiile cu preşedintele C.C.I.B.

Curtea a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă cu claritate că emiterea deciziilor de concediere a celor trei persoane vătămate nu a reprezentat altceva decât punerea în executare a hotărârii adoptate de Colegiul de Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, şedinţă la care au participat cei 23 de membri, fiind prezenţi personal 20, iar trei prin mandatar A., decizia privind desfiinţarea Biroului N. şi a Compartimentului Informaţii de Afaceri şi externalizarea activităţilor desfăşurate de acestea fiind luată cu unanimitate. S-a subliniat că acuzaţiile aduse inculpaţilor nu au legătură cu emiterea propriu-zisă a acestor decizii, ci cu demersurile care ar fi condus la desfiinţarea posturilor, astfel încât nu există nicio legătură între aspectele care fac obiectul verificărilor în cauză şi cele care au fost examinate în litigiile de muncă soluţionate.

Legat de aceste demersuri care ar fi fost făcute de inculpaţi, s-a precizat că Nota privind restructurarea personalului şi reorganizarea compartimentelor C.C.I.B., prezentată în şedinţa din data de 24 februarie 2012 a Colegiului de Conducere, a fost semnată şi de I., în calitate de reprezentant al Direcţiei R.P.J.P.C., care figurează în cauză ca persoană vătămată în raport de infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000. În cuprinsul acestei note, s-a menţionat că această externalizare va avea drept consecinţă desfiinţarea tuturor posturilor prevăzute în cadrul acestor departamente, aşadar nu numai a posturilor celor trei persoane vătămate.

În plus, s-a menţionat că, potrivit declaraţiilor membrilor Colegiului de Conducere care au participat la şedinţa de colegiu din data de 24 februarie 2012, motivele care au determinat externalizarea celor două compartimente au fost: raţiuni economice şi funcţionarea defectuoasă a site-ului www.x.ro.

Curtea a constatat, astfel, că demersurile prezentate nu pot fi puse în legătură cu refuzurile celor trei persoane vătămate concediate de a mai sponsoriza unitatea, astfel încât nu se poate reţine că activitatea desfăşurată de cei doi inculpaţi ar realiza tipicitatea sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce priveşte infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., D. şi Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat, în urma propriei evaluări a materialului probator, că instanţa de fond a făcut o analiză completă a probelor administrate în cauză, reţinând că faptele există şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a interveni tragerea la răspundere penală a inculpaţilor.

Astfel, referitor la proiectul x - Formarea profesională în vederea obţinerii calificărilor de electrician în construcţii şi electrician de întreţinere şi reparaţii "M.", Curtea a reţinut că, la data de 30 iulie 2009, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a formulat declaraţia de eligibilitate, înregistrată sub nr. x/30.07.2009, aceasta fiind semnată de preşedintele C.C.I.B., inculpatul A.. Prin această declaraţie, dată pe propria răspundere, se atestă că, la data formulării acesteia, 30 iulie 2009, instituţia nu avea obligaţii de plată a contribuţiilor la fondul asigurărilor sociale sau de achitare a impozitelor în conformitate cu legislaţia fiscală română.

Curtea a constatat, însă, că, potrivit adresei A.N.A.F. nr. 676 din 06 aprilie 2012, contrar menţiunilor din cuprinsul declaraţiilor de eligibilitate, în data de 30 iulie 2009, instituţia avea datorii la A.N.A.F. în valoare de 222.113 RON, dintre care 219.342 RON debit principal, iar 2.771 RON penalităţi de întârziere, derivate din neplata impozitelor.

S-a observat că, pentru perioada de raportare iunie 2009, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a depus prin directorul economic, inculpata D., Declaraţia 102 privind obligaţiile de plata la bugetele asigurărilor sociale şi fondurilor speciale şi Declaraţia 100 privind obligaţia de plata la bugetul de stat, ambele datorii având ca dată de scadenţă 25 iulie 2009. Dacă datoria derivată din Declaraţia 102, privind obligaţiile de plată la bugetele asigurărilor sociale şi fondurilor speciale, în cuantum de 708.430 RON a fost achitată de Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu debitul derivat din Declaraţia 100, privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, la data de 30 iulie 2009 instituţia neavând plătită suma de 222.113 RON.

Curtea a constatat, astfel, că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că la data formulării declaraţiei de către inculpatul A. acest debit nu fusese achitat.

După ce s-a derulat întreaga procedură de evaluare, în cadrul căreia a fost verificată şi eligibilitatea solicitantului, în data de 28 iunie 2010, s-a încheiat contractul de finanţare x, în baza căruia Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a primit o prefinanţare în sumă de 1.709.475,60 RON, plătită de către Autoritatea de Management - Program Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (AMPOSDRU) în contul de prefinanţare, prin ordin de plată nr. x/30.07.2010. Inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a depus trei cereri de rambursare, dar acestea nu au fost onorate la plată, potrivit adresei nr. x/05.11.2018 emisă de către Ministerul Fondurilor Europene.

În ceea ce priveşte proiectul x - "Calificarea şi orientarea profesională a angajaţilor din industria panificaţiei", s-a reţinut că, după ce inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a urmat toată procedura de evaluare aferentă proiectului x, la data de 06 iulie 2010, s-a încheiat contractul de finanţare x, în baza căruia instituţia a primit, cu titlu de prefinanţare, suma de 1.480.002 RON, plătită de către Autoritatea de Management - Program Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (AMPOSDRU) în contul de prefinanţare, prin ordin de plată nr. x/22.09.2010.

Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a restituit o parte din prefinanţare, şi anume suma de 78.421,83 RON, reprezentând prefinanţare neutilizată până la data de 31 octombrie 2011, potrivit extrasului de cont ataşat dosarului de urmărire penală. S-a mai reţinut că aceasta a depus în calitate de beneficiar trei cereri de rambursare, care nu au fost onorate la plată de către Ministerul Fondurilor Europene, aşa cum rezultă din adresa nr. x/05.11.2018.

În cuprinsul contractului de finanţare x se prevedea, potrivit clauzei stipulate în art. 9 - Obligaţiile Părţilor, lit. A) - Obligaţiile Beneficiarului, pct. 30, că beneficiarul declară pe proprie răspundere şi garantează că situaţia existentă la momentul depunerii cererii de finanţare şi susţinută cu documentele suport depuse pentru a dovedi condiţiile de eligibilitate impuse în cadrul Programului Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 - 2013", pentru categoria beneficiarilor în care se încadrează şi Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, nu s-a schimbat şi este aceeaşi şi la data semnării contractului de finanţare. Astfel, potrivit acestei clauze contractuale, şi la data încheierii contractului de finanţare, 06 iulie 2010, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti trebuia să îndeplinească condiţiile de eligibilitate din procedura de evaluare, adică să nu aibă datorii nici la bugetul statului şi nici la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Curtea a reţinut că, potrivit adresei A.N.A.F. nr. x din 06 aprilie 2012, în data de 06 iulie 2010 (data încheierii contractului de finanţare), Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti avea datorii la bugetul de stat în valoare de 1.010.397 RON, dintre care suma de 896.314 RON reprezenta debit principal, iar suma de 114.083 RON reprezenta penalităţi de întârziere, datorii care erau scadente încă din 28 iunie 2010, când şi-a pierdut valabilitatea amânarea la plată.

Referitor la această amânare la plată, Curtea a constatat că, prin decizia de acordare a amânării la plată nr. x din 26 martie 2010 emisă de către A.N.A.F., inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a beneficiat, până la data de 28 iunie 2010, de instituţia amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, în cuantum de 950.032 RON, ca urmare a depunerii unei scrisori de garanţie bancară emisă de către U.. La data de 29 iunie 2010, prin decizia de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată nr. x din 29 iunie 2010, A.N.A.F. a comunicat Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti faptul că amânarea la plată, aprobată prin Decizia nr. 108476 din 26 martie 2010, şi-a pierdut valabilitatea începând cu data de 28 iunie 2010.

În aceste condiţii, s-a reţinut că la momentul încheierii contractului de finanţare x, respectiv la 06 iulie 2010, inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti figura cu obligaţii fiscale neachitate în valoare de 114.083 RON.

Contractul de finanţare x a fost semnat din partea Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti de către inculpata D., directorul economic al instituţiei, aspect care nu a fost contestat în cauză.

Curtea a considerat neîntemeiată apărarea inculpaţilor în sensul că, prin refuzul de a readministra proba cu expertiză, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 374 alin. (7) C. proc. pen., reţinând că art. 181 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte expres care sunt condiţiile în care se poate efectua o nouă expertiză, respectiv atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului. De altfel, dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi alin. (8) C. proc. pen. nu se referă la administrarea automată a probelor contestate, cererile de probe formulate în cauză putând fi admise sau respinse în condiţiile art. 100 C. proc. pen.. Totodată, s-a subliniat că, în cursul cercetării judecătoreşti la fond au fost audiaţi atât expertul care a întocmit raportul de expertiză tehnică contabilă în cursul urmăririi penale, cât şi experţii recomandaţi, iar prima instanţă a arătat în motivarea sentinţei motivul pentru care nu are în vedere concluziile la obiectivul 1 al raportului de expertiză, pe cele formulate de expertul desemnat în cauză ori pe cele formulate de experţii recomandaţi.

Deopotrivă, Curtea a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că pentru cele două proiecte cu fonduri europene în legătură cu care sunt formulate aceste acuzaţii sunt incidente dispoziţiile Regulamentului nr. 1605/2002, privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene şi Ghidul solicitantului 2009. Astfel, s-a arătat că Regulamentul nr. 1605/2002 al Consiliului Uniunii Europene a fost în vigoare în perioada 16 septembrie 2002 - 31 decembrie 2012 şi avea aplicabilitate generală, fiind obligatoriu în toate elementele sale şi aplicându-se direct în fiecare stat membru, conform art. 288 alin. (2) din Tratatul U.E. (ex.- articolul 249 TCE). De asemenea, faţă de împrejurarea că cererile pentru cele două proiecte au fost lansate în data de 24 aprilie 2009, s-a apreciat ca fiind aplicabile dispoziţiile din Ghidul Solicitantului 2009 - Condiţii Generale şi Condiţii Specifice, fiind fără relevanţă, din această perspectivă, datele la care au fost încheiate contractele de finanţare.

În raport cu dispoziţiile legale incidente, Curtea a reţinut că o condiţie de eligibilitate este aceea ca solicitantul să fi îndeplinit, în prealabil, obligaţiile de plată a contribuţiilor la fondul asigurărilor sociale şi obligaţiile de plată a impozitelor, neputând fi primite apărările inculpaţilor cu privire la aceste aspecte.

Astfel, cu privire la declaraţia de eligibilitate pentru proiectul x, s-a arătat că prezintă relevanţă din perspectiva acuzaţiilor aduse faptul că, prin semnarea ei la data de 30 iulie 2009, inculpatul A., în calitate de preşedinte al instituţiei, a declarat, în fals, că C.C.I.B. îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 93 alin. (1) din Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002, contrar realităţii, întrucât, în fapt, instituţia nu îndeplinea condiţia de la art. 93 alin. (1) lit. d) din Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002, având datorii la bugetul de stat în valoare de 222.113 RON.

S-a apreciat că depunerea de către inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a unui certificat de atestare fiscală în etapa de evaluare a eligibilităţii solicitantului pe bază de documente suport nu este de natură să confere legitimitate faptului că instituţia nu a îndeplinit condiţiile de eligibilitate în data de 30 iulie 2009, când s-a formulat declaraţia, întrucât fără semnarea şi depunerea acestei declaraţii nu ar fi fost posibilă parcurgerea celor trei etape eliminatorii din cadrul procesului de evaluare şi selecţie: verificarea eligibilităţii proiectului (etapa nr. 1 de evaluare), selectarea cererii de finanţare (etapa nr. 2 de evaluare) şi verificarea eligibilităţii instituţiei, pe baza unor documente suport (etapa nr. 3 de evaluare). Prin urmare, s-a apreciat că certificatul de atestare fiscală depus în etapa nr. 3, cu titlu de document suport, nu este de natură să acopere neregularitatea de la momentul formulării declaraţiei de eligibilitate, din moment ce tocmai menţiunile neconforme cu realitatea, că instituţia nu are datorii la bugetul de stat, au făcut posibilă parcurgerea tuturor etapelor procesului de evaluare şi selecţie, din care face parte şi evaluarea eligibilităţii Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti pe bază de documente suport.

S-a subliniat că esenţial în cauză este faptul că, dacă inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti nu ar fi declarat în fals, la data de 30 iulie 2009, când a formulat declaraţia de eligibilitate semnată de inculpatul A., că îndeplineşte condiţiile prevăzută de art. 93 alin. (1) lit. d) din Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002, cererea de finanţare formulată de aceasta ar fi fost respinsă din etapa administrativă, care este eliminatorie.

Totodată, Curtea a apreciat neîntemeiată apărarea în sensul că la momentul formulării declaraţiei de eligibilitate, respectiv 30 iulie 2009, se impunea numai respectarea condiţiei ca instituţia să nu înregistreze datorii la fondul asigurărilor sociale de stat, fiind permise datorii la bugetul de stat, având în vedere prevederile Ghidului solicitantului 2009, care face trimitere la cele ale art. 93 alin. (1), art. 94 şi art. 96 alin. (2) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1605/2002. Or, dispoziţiile art. 93 alin. (1) lit. d) din Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002 impun, în mod expres, condiţia ca solicitantul să nu aibă datorii, nici la bugetul statului şi nici la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în raport cu probele administrate în cauză, este îndreptăţită reţinerea concluziei că inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti nu a respectat condiţiile de eligibilitate la momentul depunerii declaraţiei de eligibilitate (30 iulie 2009) pentru Proiectul x, înregistrând la bugetul de stat datorii în cuantum de 222.113 RON, dintre care suma de 219.342 RON reprezintă debit principal şi suma de 2771 RON reprezintă obligaţii accesorii, iar declaraţia formulată de către inculpată la 30 iulie 2009, prin intermediul inculpatului A., cuprinde informaţii eronate, constând în faptul că la data respectivă instituţia nu avea datorii la bugetul de stat.

În ceea ce priveşte acuzaţiile legate de semnarea de către inculpata D. pentru Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a contractul de finanţare x, Curtea a reţinut că, potrivit Regulamentul Consiliului UE nr. 1605/2002 şi Ghidului Solicitantului din 2009, la momentul încheierii contractului Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti nu trebuia să aibă datorii la bugetul de stat şi la bugetul asigurărilor sociale de stat. Or, potrivit adresei nr. x din 06 aprilie 2012 emisă de către A.N.A.F., la acea dată, C.C.I.B. înregistra obligaţii neachitate la bugetul statului în cuantum de 1.010.397 RON, dintre care 896.314 RON cu titlu de obligaţii principale şi 114.083 RON cu titlu de obligaţii accesorii, în condiţiile în care începând cu data de 28 iunie 2010 toate obligaţiile pe care Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti le avea la bugetul statului au devenit scadente ca urmare a faptului că amânarea la plată, aprobată prin decizia de acordare a amânării la plată nr. x din 26 martie 2010, şi-a pierdut valabilitatea, începând cu data de 28 iunie 2010.

Curtea a reţinut că, faţă de împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de finanţare x, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti avea datorii la bugetul de stat în valoare totală de 1.010.397 RON, nu s-a respectat clauza contractuală prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contract.

S-a arătat că, întrucât la data semnării contractului avea funcţia de director economic al Camerei de Comerţ Industrie a Municipiului Bucureşti, inculpata D. cunoştea situaţia economică a instituţiei şi, implicit, faptul că A.N.A.F. înaintase Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, încă din 29 iunie 2010, decizia de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată nr. x din 29 iunie 2010. Prin urmare, chiar dacă nu există o viză pe acest înscris din care să rezulte că decizia de pierdere a valabilităţii amânării la plată i-a fost comunicată expres, s-a apreciat că apărarea inculpatei D. în sensul că nu cunoştea că amânarea la plată şi-a pierdut valabilitatea începând cu data de 28 iunie 2010 nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte apărările inculpaţilor în sensul că din certificatul de atestare fiscală nr. x din 23 iunie 2010 rezultă că la data încheierii contractului nu existau datorii la bugetul consolidat al statului, Curtea a subliniat că acesta atestă, conform art. 6 alin. (2) din Ordinul M.F.P. nr. 752/2006, creanţele fiscale exigibile existente în sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii, şi anume la 31 mai 2010, şi neachitate până la data eliberării certificatului de atestare fiscală, 23 iunie 2010. Or, ceea ce interesează în cauză este în ce măsură erau îndeplinite condiţiile la momentul încheierii contractului, iar nu la o dată anterioară. Prin urmare, s-a concluzionat că certificatul de atestare fiscală nr. x din 23 iunie 2010 nu indica situaţia creanţelor fiscale exigibile pe care A.N.A.F. le avea împotriva Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti la data încheierii contractului de finanţare x - 06 iulie 2010, condiţie impusă de art. 9 lit. A) alin. (30) din contract.

Curtea a reţinut că, din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţii contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare şi care are ca şi consecinţă aprobarea finanţărilor din fonduri publice a unei persoane care nu este îndreptăţită să le obţină întrucât, în fapt, nu îndeplineşte cerinţele de eligibilitate prevăzute de lege.

S-a subliniat că nu se poate reţine că în cazul inculpatului A. ar fi fost vorba despre o simplă eroare în completarea declaraţiei de eligibilitate, calitatea pe care o avea acesta la acel moment, corelată cu împrejurările în care a fost semnată, după ce în prealabil s-a solicitat un certificat fiscal care nu era obligatoriu la acel moment, îndreptăţind reţinerea concluziei că prezentarea acelei declaraţii s-a realizat cu rea credinţă, rezultatul produs fiind obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. Aceeaşi este şi situaţia inculpatei D. care a semnat un contract de finanţare, atestând că la acel moment instituţia pe care o reprezenta nu avea datorii la bugetul de stat, respectiv că sunt neschimbate condiţiile anterioare, fapt care nu corespundea realităţii. Şi în cazul acestei inculpate, calitatea pe care o avea şi împrejurările semnării contractului au fost suficiente, în aprecierea Curţii, să considere că aceasta cunoştea că aspectele asumate prin semnarea contractului nu corespundeau realităţii, ea având cunoştinţă despre situaţia obligaţiilor fiscale ale Camerei.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, Curtea a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 se săvârşeşte cu rea-credinţă, adică cu intenţie, această noţiune fiind folosită de legiuitor pentru a exclude culpa ca manifestare a formei de vinovăţie, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (Deciziile nr. 144/A din 28 ianuarie 2015 şi nr. 1313 din 14 aprilie 2014). Ca urmare, nu a fost primită susţinerea apărării în sensul că această infracţiune poate fi comisă doar cu intenţie directă.

Curtea a apreciat ca nefiind relevantă împrejurarea că datoriile către bugetul de stat ar fi fost ulterior achitate, în condiţiile în care consumarea infracţiunilor a avut loc la data depunerii declaraţiei de eligibilitate în cazul inculpatului A., respectiv la data semnării contractului de finanţare, în cazul inculpatei D..

De asemenea, s-a arătat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că ar fi fost efectuate verificări ulterioare, iar acordarea finanţărilor ar fi fost rezultatul acestor verificări, câtă vreme fără aceste declaraţii necorespunzătoare adevărului privind existenţa unor datorii la bugetul de stat nu s-ar fi trecut în etapele următoare şi nu s-ar fi obţinut finanţarea.

Nu au fost primite nici criticile legate de modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat latura civilă privind aceste infracţiuni, în condiţiile în care în baza probelor administrate, descrise pe larg de instanţa de fond, a rezultat că a fost reţinut corect cuantumul prejudiciilor cauzate.

Curtea a apreciat că, în raport cu probele administrate în cauză, în mod corect instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti care, în data de 28 iunie 2010, a încheiat în nume propriu cu Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane", contractul de finanţare x - "Formarea Profesională în Vederea Obţinerii Calificărilor de Electrician în Construcţii şi Electrician de întreţinere şi reparaţii - M.", obţinând o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON, în condiţiile în care nu îndeplinea cerinţele de eligibilitate la data de 30 iulie 2009, când a fost depusă declaraţia de eligibilitate, întrucât înregistra datorii la A.N.A.F. în cuantum de 222.113 RON, reprezentând impozite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

De asemenea, fapta aceleiaşi inculpate care, în nume propriu, la data de 06 iulie 2010, a încheiat cu Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane", contractul de finanţare x - "Calificarea şi Orientarea Profesională a Angajaţilor din Industria Panificaţiei" obţinând o prefinanţare în cuantum de 1.480.002 RON, în condiţiile în care la data încheierii contractului avea datorii la A.N.A.F. în cuantum de 1.010.397 RON, nerespectând astfel condiţia de eligibilitate prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contractul de finanţare, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea 78/2000 (înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Curtea a reţinut că, deşi nu au fost săvârşite în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, astfel cum este precizat acesta în art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 335/2007, infracţiunile au fost comise în interesul şi în numele acesteia în condiţiile în care cele două contracte de finanţare au fost încheiate în interesul persoanei juridice, pentru că în urma perfectării acestora a obţinut prefinanţări în cuantum de 1.709.475,60 RON (proiectul x) şi de 1.480.002 RON (proiectul x). Totodată, s-a subliniat că ambele contracte de finanţare au fost încheiate în numele persoanei juridice, de către organele sale de conducere, fiind, prin urmare, îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a interveni tragerea la răspundere penală a inculpatei.

Totodată, Curtea a apreciat ca fiind corecte aspectele reţinute de instanţa de fond cu privire la încadrarea juridică dată faptelor şi la legea penală mai favorabilă.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatei persoană juridică s-a apreciat că, în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de lege, se impune pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina persoanei juridice o pedeapsă cu amenda către minimul special al intervalului de sancţionare, iar în condiţiile în care gravitatea celor două infracţiuni este aproximativ aceeaşi nu se justifică aplicarea unei pedepse diferenţiate exclusiv pe criteriul legat de prejudiciul reţinut sau al perseverenţei infracţionale. Prin urmare, apelul inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti a fost considerat întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei principale pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina sa, apreciindu-se că se impune reducerea acestora, o pedeapsă de 50.000 RON pentru fiecare din cele două infracţiuni fiind aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut de lege.

Curtea a reţinut, totodată, că fapta inculpatului A., care, în data de 30 iulie 2009, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a semnat declaraţia de eligibilitate pentru Proiectul x, prin care atesta în mod nereal că instituţia nu are datorii la bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care aceasta înregistra datorii la A.N.A.F. în cuantum de 222.113 RON, reprezentând impozite, ceea ce a făcut posibilă încheierea contractului de finanţare x - "Formarea Profesională în Vederea Obţinerii Calificărilor de Electrician în Construcţii şi Electrician de întreţinere şi reparaţii - M., în baza căruia Camera a obţinut o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii împotriva intereselor financiare al Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că mai favorabilă inculpatului este Legea nr. 78/2000 după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, întrucât, prin raportare la dispoziţiile art. 183 C. pen., permite reţinerea unor limite cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.

S-a arătat că pedeapsa principală aplicată pentru această infracţiune este rezultatul unei juste individualizări, în baza criteriilor prevăzute de lege, însă nu este justificată orientarea instanţei de fond în ceea ce priveşte pedeapsa complementară la maximul prevăzut de lege, impunându-se reducerea duratei acesteia.

Sub aspectul individualizării judiciare a executării pedepsei aplicate inculpatului A., Curtea a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 91 alin. (1) C. pen., iar circumstanţele personale ale acestuia îl recomandă pentru suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (sens în care s-a reţinut vârsta înaintată, starea de sănătate, lipsa antecedentelor penale, posibilitatea de a se reintegra uşor în societate, pornind de la faptul că are studii superioare şi o ocupaţie care îi permite să aibă în mod constant şi pe viitor o sursă licită de venit). Ca urmare, s-a considerat că modalitatea de executare optimă, în raport cu inculpatul, este suspendarea sub supraveghere pe un termen de trei ani, care este suficient pentru a se obţine îndreptarea acestuia.

Curtea a mai reţinut că, în drept, fapta inculpatei D., care, având funcţia de director economic al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, în calitate de împuternicit al acestei instituţii, în data de 06 iulie 2010, a semnat contractul de finanţare x, în baza căruia instituţia a primit, cu titlu de prefinanţare, suma de 1.480.002 RON, deşi nu era îndeplinită condiţia de eligibilitate prevăzută de art. 9 lit. A) alin. (30) din contractul de finanţare, întrucât instituţia înregistra, la data de 06 iulie 2010, la bugetul consolidat al statului datorii exigibile în cuantum de 1.010.397 RON, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen.

De asemenea, au fost apreciate corecte aspectele reţinute de instanţa de fond cu privire la forma de vinovăţie cu care inculpata D. a comis această faptă şi la legea penală mai favorabilă, care este legea în vigoare la data pronunţării deciziei, întrucât prevede o limită minimă a pedepsei de 2 ani închisoare.

Apelul declarat de inculpată a fost considerat întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, arătându-se că, în raport cu criteriile generale prevăzute de lege, cu gravitatea infracţiunii, cu împrejurările în care inculpata a comis fapta şi cu datele care caracterizează persoana acesteia (vârsta şi faptul că este pensionară), se impune reducerea pedepsei principale pentru infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, cu menţinerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, ca modalitate de individualizare judiciară a executării şi cu reducerea termenului de supraveghere stabilit de instanţa de fond. Totodată, s-a apreciat că se impune reducerea numărului de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la care a fost obligată inculpata de la 120 la 60 de zile.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin reprezentant convenţional V., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu există corespondenţă deplină între situaţia de fapt concretă, aşa cum a fost reţinută pe baza probelor administrate în cauză, şi elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii reglementate de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte lipsa tipicităţii obiective, după ce, în prealabil, a făcut trimitere la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 cu referire la nivelul gravităţii atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin incriminarea unei fapte care poate justifica o sancţiune penală şi la împrejurarea că aplicarea dreptului penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă, recurentul a învederat că, în sensul O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, în vigoare la data săvârşirii presupuselor fapte, există o distincţie între neregula şi frauda în privinţa fondurilor europene. Astfel, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită. Pe de altă parte, frauda reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene şi/sau bugetele administrate de acestea ori în numele lor, incriminată prin C. pen., Legea nr. 78/2000 sau prin alte legi speciale. Or, fapta pentru care a fost condamnat recurentul, respectiv aceea de "semnare a declaraţiei de eligibilitate pentru proiectul x prin care se atesta în mod nereal că instituţia nu are datorii la bugetul consolidat al statului", aşa cum a fost reţinută de instanţele ordinare, în sensul că declaraţia de eligibilitate cuprinde informaţii eronate, se circumscrie noţiunii de neregulă, iar nu celei de fraudă, şi se sancţionează potrivit mecanismelor specifice din această materie (printre altele, prin retragerea finanţării şi returnarea sumelor accesate).

Totodată, s-a învederat că simpla semnare a declaraţiei de eligibilitate nu corespunde per se elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, acesta constând în acţiunea de folosire sau de prezentare, după caz, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, pentru a induce în eroare autoritatea contractantă. Or, în sarcina inculpatului recurent, nu s-au reţinut alte elemente factuale care să releve o eventuală inducere în eroare sau că ar fi procedat la depunerea sau utilizarea, în mod personal, a respectivei declaraţii.

În plus, s-a subliniat că activitatea imputată, constând în semnarea declaraţiei de eligibilitate, poate fi, eventual, circumscrisă altor infracţiuni, precum falsul în declaraţii, cu privire la care, însă, nu au fost efectuate cercetări în cauză şi care nu poate fi absorbit în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, întrucât nu este îndeplinită condiţia ca autorul falsului să fie şi cel care foloseşte ori prezintă declaraţia falsă în vederea obţinerii de fonduri europene pe nedrept.

Pe de altă parte, recurentul a învederat că infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se săvârşeşte cu vinovăţie în forma intenţiei directe, întrucât făptuitorul urmăreşte ca, prin comiterea faptei, să producă o pagubă bugetului Uniunii Europene, prin obţinerea frauduloasă de fonduri europene. Cu toate acestea, elementele factuale reţinute în cauză, inclusiv cele avute în vedere la pronunţarea soluţiilor de achitare pentru celelalte acuzaţii, conturează doar existenţa unei culpe în privinţa depunerii declaraţiei de eligibilitate, de vreme ce la dosar exista şi certificatul de atestare fiscală emis de către A.N.A.F.. Ca urmare, a apreciat că fapta concretă pentru care a fost condamnat nu întruneşte nici elementele de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Prin încheierea din 24 septembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1165/A din 24 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Întrucât prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. instanţa de casare stabileşte doar dacă fapta pentru care s-a dispus condamnarea este/nu este prevăzută de legea penală, indiferent de calificarea ei corectă în drept, cazul de recurs menţionat nu poate fi folosit pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel (Deciziile nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 434/RC din 19 noiembrie 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât ceea ce i se impută de către instanţele inferioare este doar semnarea declaraţiei de eligibilitate pentru proiectul x prin care se atesta în mod nereal că instituţia al cărei preşedinte era nu are datorii la bugetul consolidat al statului, situaţie de fapt care nu se circumscrie elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, ce constă în folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru a induce în eroare autoritatea contractantă. Cum în sarcina sa nu s-au reţinut aspecte factuale care să releve o eventuală inducere în eroare a autorităţii contractante ori că ar fi procedat la depunerea sau utilizarea, în mod personal, a respectivei declaraţii, recurentul a apreciat că activitatea imputată poate fi cel mult circumscrisă infracţiunii de fals în declaraţii, care, însă, nu a format obiect al cercetărilor efectuate în cauză.

S-a mai arătat că neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care a fost condamnat rezultă şi din împrejurarea că situaţia de fapt imputată, aşa cum a fost reţinută de instanţele ordinare, în sensul că declaraţia de eligibilitate cuprinde informaţii eronate, corespunde noţiunii de "neregulă" în materia finanţărilor din fonduri europene şi se sancţionează potrivit mecanismelor specifice în materie, neputând fi subsumată fraudei, aşa cum este aceasta definită de O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător.

Verificând, din perspectiva criticilor formulate, actele dosarului, se constată că, în speţă, prin rechizitoriul nr. x/2011 din 29 septembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că a prezentat declaraţii false având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, respectiv a semnat şi prezentat Autorităţii de Management - Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale declaraţia de eligibilitate datată 30 iulie 2009, în cuprinsul căreia a atestat în mod necorespunzător adevărului că C.C.I.B. (Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti), instituţie pe care o reprezenta, nu se afla în vreuna dintre situaţiile de neeligibilitate prevăzute de Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene, deşi la data respectivă C.C.I.B. înregistra datorii exigibile către bugetul de stat în valoare de 222.113 RON, condiţie eliminatorie avută în vedere la evaluarea şi selectarea cererii de finanţare, ce a avut ca urmare obţinerea, pe nedrept, pentru proiectul respectiv a unei prefinanţări în sumă de 1.709.475,60 RON.

În urma analizării materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond şi cea de apel au constatat că faptele pentru care inculpatul a fost deferit judecăţii există şi întrunesc toate elementele de conţinut ale infracţiunii imputate, reglementată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (după modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012), motiv pentru care au dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 91 şi urm. C. pen.

Deşi recurentul a susţinut, prin prisma cazului de casare invocat, împrejurarea că, în sarcina sa, a fost reţinută doar acţiunea de semnare a declaraţiei de eligibilitate înregistrată sub nr. x din 30 iulie 2009 pentru proiectul x, faptă ce nu s-ar circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte apreciază critica formulată ca nefiind fondată, constatând că există o corespondenţă deplină între situaţia factuală expusă de instanţele inferioare şi elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat.

Astfel, se observă că, deşi cu ocazia realizării încadrării juridice a faptelor, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au făcut referire la acţiunea recurentului de a semna, la data de 30 iulie 2009, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, declaraţia de eligibilitate pentru proiectul x, prin care se atesta în mod nereal că instituţia nu are datorii la bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care aceasta înregistra datorii la A.N.A.F. în cuantum de 222.113 RON reprezentând impozite, ambele instanţe s-au raportat la şi au valorificat, cu prilejul întregii analize efectuate în privinţa inculpatului A., dar şi a inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, în numele căreia acuzatul a acţionat în calitate de reprezentant, împrejurările factuale prezentate în actul de sesizare, făcând trimitere la acestea şi chiar preluând anumite pasaje considerate relevante, fără să existe vreo menţiune referitoare la reţinerea unei stări de fapt esenţialmente diferită de cea expusă în cuprinsul rechizitoriului sau alte elemente care să fundamenteze o asemenea concluzie, aşa cum s-a susţinut de către recurent în calea extraordinară de atac, cu toate că în faţa instanţei de apel nu a contestat acest aspect.

Dimpotrivă, din conţinutul considerentelor care au stat la baza soluţiei de condamnare a inculpatului A., rezultă că, circumscris elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, au fost avute în vedere de instanţele inferioare toate acţiunile ce au constituit obiectul acuzaţiei penale formulate de procuror (aspect atestat inclusiv de folosirea unor sintagme echivalente noţiunii "a prezentat", precum "a înregistrat", "a depus", "a formulat"), faptele imputate recurentului neputând fi privite decât în legătură cu cele reţinute în sarcina inculpatei persoană juridică Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, în numele căreia, aşa cum s-a stabilit în mod definitiv prin hotărârea atacată şi cum s-a arătat anterior, acesta a acţionat.

În acest sens, în ceea ce priveşte participaţia inculpatului recurent la infracţiunea pentru care a fost condamnat, s-au reţinut, printre altele, următoarele:

"Cu privire la proiectul x, i s-a imputat inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti că, în data de 30 iulie 2009, atunci când s-a formulat declaraţia de eligibilitate, inculpatul A., preşedintele instituţiei, ar fi precizat în fals că persoana juridică şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a contribuţiilor la fondul asigurărilor sociale şi şi-a achitat impozitele. (...)

Practic, în fapt, deşi nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate la data formulării declaraţiei (în data de 30 iulie 2009 înregistra datorii la bugetul de stat în valoare de 222.113 RON), totuşi, inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, prin reprezentantul său legal, inculpatul A., a înregistrat declaraţia respectivă la AMPOSDRU. Această manieră de a proceda a făcut posibilă parcurgerea de către instituţie a celor trei etape eliminatorii din cadrul procesului de evaluare şi selecţie: verificarea eligibilităţii proiectului (etapa nr. 1 de evaluare - f. x dup), selectarea cererii de finanţare (etapa nr. 2 de evaluare - f. x dup) şi verificarea eligibilităţii instituţiei, pe baza unor documente suport (etapa nr. 3 de evaluare - f. x dup)." (paginile 28-29 din decizia recurată).

Totodată, s-a subliniat că "atunci când a semnat declaraţia de eligibilitate, inculpatul avea la cunoştinţă că respectiva declaraţie este esenţială pentru accesarea proiectului x. Prin urmare, acesta ştia care sunt consecinţele juridice ale înregistrării declaraţiei la AMPOSDRU. Această declaraţie a permis ca inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti să parcurgă etapa administrativă de selecţie a cererilor de finanţare pentru Proiectul x, să parcurgă etapele ulterioare de evaluare şi în final să încheie contractul de finanţare.

De asemenea, dată fiind funcţia inculpatului în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti - preşedintele instituţiei, nu se poate susţine teza că acesta nu a avut la cunoştinţă faptul că instituţia înregistra datorii la bugetul de stat în data de 30 iulie 2009, când a semnat respectiva declaraţie de eligibilitate" (pagina 40 din decizia recurată).

Curtea a mai constatat că, în raport cu probele administrate în cauză, "este îndreptăţită reţinerea concluziei că inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti nu a respectat condiţiile de eligibilitate la momentul depunerii declaraţiei de eligibilitate (30 iulie 2009) pentru Proiectul x, înregistrând la bugetul de stat datorii în cuantum de 222.113 RON, dintre care suma de 219.342 RON reprezintă debit principal, iar suma de 2771 RON reprezintă obligaţii accesorii, iar declaraţia formulată de către inculpata Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti la data de 30 iulie 2009, prin intermediul inculpatului A., cuprinde informaţii eronate, constând în faptul că la data respectivă instituţia nu avea datorii la bugetul de stat" (pagina 155 din decizia recurată).

În plus, realizând o analiză a elementelor constitutive ale infracţiunii, prin raportare la apărările inculpatului, curtea de apel a menţionat că "nu se poate reţine că ar fi fost vorba în cazul inculpatului A. despre o simplă eroare în completarea declaraţiei de eligibilitate, iar calitatea pe care o avea acesta la data semnării acestuia, corelată cu împrejurările în care a fost semnată, după ce în prealabil s-a solicitat un certificat fiscal care nu era obligatoriu la acel moment, îndreptăţesc reţinerea concluziei că prezentarea acelei declaraţii s-a realizat cu rea credinţă, rezultatul produs fiind obţinerea pe nedrept fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor" (pagina 157 din decizia recurată).

S-a mai menţionat, de asemenea, "cu privire la semnarea la data de 30 iulie 2009 de către inculpatul A., în calitate de preşedinte al inculpatei C.C.I.B., a declaraţiei de eligibilitate pentru proiectul x", că "acuzaţiile reţinute vizează faptul că prin semnarea şi depunerea acesteia s-ar fi atestat în fals împrejurarea că persoana juridică şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de plată a contribuţiilor la fondul asigurărilor sociale şi şi-ar fi achitat impozitele, ceea ce a condus la atestarea în mod necorespunzător adevărului că C.C.I.B. nu se află în vreuna dintre situaţiile de neeligibilitate prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1605/2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene, iar în cele din urmă, pornind de la această declaraţie de eligibilitate, după parcurgerea celorlalte etape, a fost încheiat un contract de finanţare." (pagina 152 din decizia recurată).

În mod evident, aşa cum s-a arătat, această activitate a fost corelată cu faptele imputate inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti care, "prin organele sale de conducere, şi anume inculpatul A., preşedintele instituţiei (proiectul x), şi inculpata D., directorul economic al instituţiei (proiectul x), a declarat, în fals, că întruneşte condiţiile de eligibilitate pentru a accesa proiecte cu fonduri europene". Sub acest aspect, s-a menţionat că "declaraţiile neconforme cu realitatea ale organelor sale de conducere au permis inculpatei persoană juridică să încheie, în nume propriu, cele două contracte de finanţare, în baza cărora a obţinut o prefinanţare în cuantum de în cuantum de 1.709.475,60 RON (proiectul x) şi o prefinanţare în cuantum de 1.480.002 RON (proiectul x)" (pagina 39 din decizia recurată).

Ca urmare, raportat la situaţia factuală reţinută de instanţele inferioare, ce nu mai poate fi modificată în calea extraordinară de atac, se constată că faptele imputate inculpatului A. se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, neputând fi primite criticile formulate sub acest aspect de către recurent.

Astfel, potrivit normei de incriminare, infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat inculpatul A., constă în folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În mod constant, în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut că această infracţiune este una complexă, întrucât ocroteşte atât relaţiile sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor europene, cât şi cele vizând încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile producătoare de efecte juridice. Fiind o infracţiune complexă, aceasta absoarbe în conţinutul ei infracţiunea de uz de fals şi falsul în declaraţii, întrucât textul de incriminare include, în mod obligatoriu, ca element al laturii obiective folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020, a reţinut că "infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este o infracţiune complexă formă tip, care absoarbe în conţinutul său numai uzul de fals sau, după caz, falsul în declaraţii, dar nu include, în schimb, în elementul său material, şi falsul în înscrisuri, fie ele sub semnătură privată, fie oficiale.

Aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 4/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 reprezintă «o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare», având ca obiect juridic principal ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare.

Comisă în varianta folosirii sau prezentării de «documente ori declaraţii false», infracţiunea analizată cunoaşte şi un obiect juridic secundar, care include relaţiile sociale privitoare la încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile sau declaraţiile producătoare de consecinţe juridice."

Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că "indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conţinutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris."

Raportat la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatului A., astfel cum au fost reţinute cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de vreme ce acesta, în calitate de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, a semnat declaraţia de eligibilitate înregistrată sub nr. x din 30 iulie 2009 pentru Proiectul x, prin care se atesta în mod nereal că instituţia nu are datorii la bugetul consolidat al statului, declaraţie ce a fost prezentată, apoi, la Autoritatea de Management - Program Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, fapt ce a îngăduit inculpatei persoană juridică C.C.I.B., al cărui reprezentant legal era, să depăşească faza eliminatorie a procesului de evaluare şi selecţie, să parcurgă celelalte etape ale procedurii şi, în final, să obţină, pe nedrept, o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON din fonduri europene. Astfel, activitatea ce i se impută recurentului, constând în semnarea şi prezentarea declaraţiei de eligibilitate pentru proiectul x conţinând date nereale, ce a permis inculpatei Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti să încheie contractul de finanţare x - "Formarea Profesională în Vederea Obţinerii Calificărilor de Electrician în Construcţii şi Electrician de întreţinere şi reparaţii - M." şi să obţină o prefinanţare în cuantum de 1.709.475,60 RON, se circumscrie acţiunii specifice verbum regens al infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată şi condamnat, critica formulată sub acest aspect nefiind fondată.

Mai mult, se constată că, în realitate, prin susţinerile sale, recurentul tinde la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost deferit judecăţii în infracţiunea de fals în declaraţii, lucru nepermis din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care se referă la neprevederea faptei în legea penală şi nu la greşita reţinere a textului de lege care o incriminează.

Un alt aspect invocat de recurent prin calea extraordinară de atac promovată a vizat sensul noţiunilor "neregulă" şi "fraudă", apărarea susţinând că situaţia de fapt imputată, aşa cum a fost reţinută de instanţele ordinare, în sensul că declaraţia de eligibilitate cuprinde informaţii eronate, corespunde noţiunii de "neregulă" în materia finanţărilor din fonduri europene şi se sancţionează potrivit mecanismelor specifice în materie, neatrăgând răspunderea penală.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, la data faptelor, cele două noţiuni erau definite în art. 2 din O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, astfel:

"a) neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită;

b) frauda reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente, incriminată prin C. pen., Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi speciale."

Această reglementare la nivel naţional este în concordanţă cu normele europene în materie.

Astfel, art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene defineşte "neregula" ca fiind "orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate".

Rezultă, aşadar, că, în sensul Regulamentului (CE) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, termenul "neregulă" reprezintă un concept larg şi acoperă atât neregulile intenţionate, cât şi pe cele neintenţionate comise de operatorii economici.

Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C-316/49, 27.11.1995, defineşte noţiunea de "fraudă", din punct de vedere al cheltuielilor, ca fiind orice act sau omisiune intenţionată legată de: utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente false, incorecte sau incomplete, care are ca efect deturnarea sau reţinerea incorectă de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; nedezvăluirea de informaţii şi încălcarea unei obligaţii specifice, cu acelaşi efect; utilizarea improprie a acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost iniţial acordate.

Se observă, astfel, contrar susţinerilor apărării, că, în legislaţia internă şi în cea europeană, noţiunea de "neregulă" este una cuprinzătoare, care o include şi pe aceea de "fraudă", fiind aptă, prin urmare, să atragă atât răspunderea civilă ori contravenţională, cât şi pe cea penală, după caz, în funcţie de existenţa sau nu a intenţiei de fraudare a bugetului Uniunii Europene.

În acest context, se constată că, prin apărările formulate din această perspectivă, recurentul critică, în realitate, lipsa caracterului intenţionat al completării şi, implicit, al prezentării declaraţiei de eligibilitate semnată la 30 iulie 2009, aspect, de altfel, susţinut şi prin prisma criticilor referitoare la lipsa tipicităţii subiective a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, chestiune care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi examinată prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ce are în vedere doar ipoteza neprevederii faptei în legea penală, respectiv neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii, ţinându-se seama şi de natura recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele inferioare cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul A. şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici cauza de stingere a acţiunii penale prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1165/A din 24 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2014.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1165/A din 24 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.

GGC - CT