Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (punctul C din rechizitoriu).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 72 din C. pen. şi art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei durata arestării preventive şi a arestului la domiciliu începând cu data de 31 ianuarie 2015 până la 15 iunie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeaşi inculpată pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeaşi inculpată pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (punctul C din rechizitoriu).

2. În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut 24 de ore începând cu 29 ianuarie 2015, ora 19:00, până la 30 ianuarie 2015, ora 19:00, şi arestat preventiv în perioada 31 ianuarie 2015 - 6 februarie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 1500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 600 RON în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. şi art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., în sumă de câte 690 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpata A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 iulie 2017, sub nr. x/2017.

II. Prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, privind şi pe intimatul inculpat B..

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A., desfiinţarea în parte a sentinţei penale şi achitarea acesteia, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a din C. proc. pen. şi pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., cu menţinerea celorlalte dispoziţii care nu sunt contrare.

Împotriva deciziei penale nr. 117 din 26 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, la data de 22 noiembrie 2018 a formulat contestaţie în anulare condamnata A..

III. Prin decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a admis contestaţia în anulare formulată de condamnata A. şi a desfiinţat în parte decizia penală contestată, numai în ceea ce o priveşte pe condamnata A..

Prin aceeaşi decizie a fost fixat termen la data de 20 mai 2019, pentru rejudecarea apelurilor declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatei pentru infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Au fost anulate formele de executare dispuse în baza sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menţionată în ceea ce o priveşte pe condamnată.

Urmare a rejudecării apelurilor declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost pronunţată decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019.

IV. Prin decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. apelanta intimată inculpată A. a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 217 RON, a rămas în sarcina statului.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 din C. pen.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, cu privire la apelul formulat de inculpata A. următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel formulat, s-a arătat că apărarea inculpatei a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinându-se că, în cauză, este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/3.07.2019, prin care s-a constatat că a existat un conflict juridic de natură constitutţională între Parlament, pe de o parte, sţi Inalta Curte de Casatţie sţi Justitţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Ianalta Curte de Casatţie sţi Justitţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instantţă a infractţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea sţi sanctţionarea faptelor de coruptţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi s-a statuat, totodată, că dosarele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Cu privire la această critică, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a constatat că decizia Curţii Constituţionale nr. 417/3.07.2019 nu produce efecte în prezenta cauză, după cum rezultă chiar din considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional (par. 170-171).

Totodată, s-a apreciat că, în cauză, rejudecarea căii de atac a apelului are loc în limitele stabilite prin decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, respectiv numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatei A. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Pentru toate celelalte infracţiuni ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de fond, respectiv abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen. (punctul B din rechizitoriu) şi infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., s-a apreciat că soluţia primei instanţe, de achitare a inculpatei în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap.la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a rămas definitivă prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, cu privier la aceste infracţiuni, situaţia juridică a inculpatei fiind definitiv consolidată anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3.07.2019, astfel că aceasta nu produce efecte în prezenta cauză. Împrejurarea că infracţiunea de favorizare a făptuitorului a fost reţinută în rechizitoriu în concurs ideal cu o infracţiune de corupţie s-a apreciat a fi fără relevanţă la acest moment procesual, faţă de limitele judecăţii.

Cu privire la al doilea motiv de apel, prin care s-a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că apărarea a arătat, în esenţă, că sesizarea din oficiu cuprinde o descriere detaliată a faptelor, iar aceasta nu putea porni de la parchet, ci a fost realizată de Serviciul Român de Informaţii, care, la momentul respectiv, în baza unor protocoale încheiate cu Ministerul Public, realiza acte conexe actului de justiţie. S-a arătat că această concluzie este susţinută de împrejurarea că din comunicatele de presă de la momentul reţinerii inculpatei A., rezultă că D.N.A a beneficiat de sprijinul de specialitate al Serviciul Român de Informaţii. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 101 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen. s-a solicitat excluderea tuturor probelor directe şi derivate care au rezultat ca urmare a stării de fapt consemnată de către procuror în cadrul sesizării din oficiu, întrucât acestea nu pot reprezenta decât preluări ale unor note informative întocmite de organe ale statului fără atribuţii în cadrul procesului penal, respectiv fără competenţă funcţională de realizare a unor acte de urmărire penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a reţinut că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu, iar potrivit art. 292 din C. proc. pen., organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.

Verificând actele dosarului, s-a constatat că actul de sesizare în dosarul de urmărire penală îl constituie procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 15 octombrie 2014 .

Înalta Curte, Completul de 5 judecători a reţinut că legalitatea actelor de urmărire penală este supusă cenzurii în procedura de cameră preliminară, iar apărarea inculpatei nu a adus argumente pertinente pentru punerea în discuţie a acestei nulităţi în cursul judecăţii în apel (datele invocate în motivele de apel existau la dosarul de urmărire penală, fiind cunoscute încă din procedura de cameră preliminară, astfel că nu există vreun temei legal sau izvorât din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pentru repunerea lor în discuţie).

Pe de altă parte, s-a apreciat că soluţia de încetare a procesului penal întemeiată pe dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza a III-a din C. proc. pen., este incidentă atunci când lipseşte sesizarea organului competent şi vizează doar acele situaţii în care, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este nevoie de o sesizare specială, spre exemplu, în cazul infracţiunilor prev. de art. 413-417 din C. pen., când pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară, conform art. 431 din C. pen., sesizarea comandantului. Or, în mod evident, în cauză nu era necesară vreo sesizare specială.

Nu în ultimul rând, s-a menţionat faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti în apel, în primul ciclu procesual, (finalizat prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, desfiinţată doar în parte), Înalta Curte a încuviinţat cererea inculpatei şi a solicitat parchetului să comunice dacă în cursul urmăririi penale desfăşurate în cauză, Serviciul Român de Informaţii a colaborat cu organele de urmărire penală în efectuarea actelor de urmărire penală şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ, să se precizeze în ce a constat această colaborare.

Răspunzând acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat, prin Nota din data de 19 iunie 2018 (aflată dosar nr. x/2017), că Serviciul Român de Informaţii nu a participat la efectuarea actelor de urmărire penală în dosarul nr. x/2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, acestea fiind dispuse/întocmite exclusiv de procurori sau ofiţeri de poliţie judiciară delegaţi de procurori, aspect care rezultă din actele existente în dosarul de urmărire penală. Cvasitotalitatea declaraţiilor au fost luate de procuror în prezenţa apărătorilor aleşi, astfel că este exclusă suspiciunea ca la aceste activităţi să fi participat vreun reprezentant al Serviciului Român de Informaţii.

Faţă de cele arătate, se constată că susţinerile apelantei inculpate A., pe acest aspect, sunt nefondate.

De asemenea, s-au apreciat a fi neîntemeiate şi criticile apărării în sensul că toate actele de urmărire penală, inclusiv rechizitoriul au fost realizate de un organ de urmărire necompetent.

În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, prin care se tindea la pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau a II -a, s-au reţinut următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, a constatat că situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită, fiind confirmată de probele administrate în cauză, martorii reaudiaţi în actualul cadru procesual la solicitarea apărării, respectiv C., D., E. şi F. neaducând elemente suplimentare care să conducă la modificarea acestei baze factuale.

Prioritar analizei situaţiei de fapt şi a probatoriului pe care aceasta se întemeiază, instanţa de apel a procedat la examinarea susţinerilor apărării referitoare la limitele sesizării instanţei, în sensul că dispoziţia inculpatei de schimbare a procurorului de şedinţă nu ar face obiectul judecăţii întrucât această faptă nu a fost descrisă şi nu a fost considerată activitate infracţională în rechizitoriu.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat că apărările sunt total nefondate, reţinând că, în cuprinsul actului de sesizare, s-au reţinut aceste aspecte.

Descriind în continuare faptele care se circumscriau atitudinii abuzive şi de subordonare a intereselor D.I.I.C.O.T. interesului inculpatului G., în rechizitoriu s-a arătat că "probele administrate în cauză au relevat că, în luna iunie 2013 inculpata A. i-a solicitat procurorului de şedinţă, martorul C., care participa la cercetarea judecătorească în acest dosar încă din anul 2008 (menţionăm că dosarul se afla pe rolul instanţei de judecată de peste 10 ani), să-i prezinte evoluţia dosarului şi care este punctul său de vedere relativ la finalitatea dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, în care fuseseră trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, inclusiv G..

În considerarea faptului că în dosarul disjuns din acest dosar şi care privea pe inculpatul H., instanţa pronunţase o condamnare de 10 ani închisoare, iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G. erau similare, procurorul C. i-a spus că se aşteaptă ca instanţa să-i aplice acestuia15 ani de închisoare.

În continuare martorul C. a mai arătat că în luna august 2013, deşi participase de peste 5 ani la şedinţele de judecată în această cauză, a fost anunţat de procurorul şef serviciu, martora F. că, exceptând cauza G., urma să participe la toate celelalte cauze, din dispoziţia procurorului şef direcţie, A., care a desemnat ca procuror de şedinţă pe D..

Datorită faptului că martorul C. a apreciat că se impunea să participe în continuare la judecarea acestei cauze, datorită complexităţii sale şi faptului că este deja pregătit pentru acea speţă, a participat ca procuror de şedinţă şi la termenul din septembrie 2013. În ziua următoare a fost chemat de procurorul şef direcţie, A., care i-a spus că din acel moment nu trebuie să mai aibă nicio tangenţă cu acel dosar. Mai mult, începând cu data de 15.11.2013, pentru ca inculpata A. să fie sigură că nu va mai avea vreo tangenţă cu dosarul a dispus delegarea procurorului C. la Serviciul de combatere a criminalităţii economico financiare. Pe toată perioada care s-a scurs din primăvara anului 2013 şi până la judecarea cauzei pe fond, procuror de şedinţă în acest dosar a fost martora D.".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat astfel că acuzaţia adusă inculpatei se referă inclusiv la dispoziţia de schimbare a procurorului care asigura participarea în dosarul privindu-l pe inculpatul G., şi, totodată, că inculpata a formulat apărări sub acest aspect, inclusiv în cursul urmăririi penale, arătând că "la solicitarea domnului C. care dorea o funcţie de conducere în cadrul Serviciului de combatere a macrocriminalităţii economico - financiare, a fost de acord cu redistribuirea şedinţelor de judecată, astfel încât acesta să fie degrevat de anumite dosare şi am lăsat la latitudinea acestora alegerea acestor cauze..", acestea fiind analizate şi în actul de sesizare.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a evidenţiat faptul că apărarea inculpatei a susţinut, în esenţă, că iniţiativa schimbării procurorului de şedinţă C. nu i-a aparţinut acesteia, ci martorei F. şi că modificarea s-a făcut în contextul reorganizării activităţii Serviciului judiciar.

În acord cu instanţa de fond, Completul de 5 Judecători, a reţinut că dispoziţia de schimbare a procurorului de şedinţă în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în care inculpatul G. avea calitatea de inculpat, a fost dată de apelanta inculpată A., probele administrate în cauză conturând, în mod cert, această concluzie.

Înalta Curte a constatat că depoziţia martorului G. este susţinută de fotografiile ataşate la dosarul cauzei, aşa încât susţinerile apelantei inculpate care invocă lipsa de credibilitate a acestuia, raportat la pretinsa dorinţă de răzbunare împotriva procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată nu au fost primite, în contextul relaţiilor de natură personală existente între cei doi.

Deopotrivă, s-a apreciat că modul în care inculpata a acţionat ulterior, prin schimbarea procurorului de şedinţă C. şi impunerea anumitor concluzii în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în care G. avea calitatea de inculpat în scopul ajutării acestuia, confirmă declaraţiile acestuia.

În contextul poziţiei tranşante a procurorului de şedinţă, magistrat care nu putea fi controlat de procurorul şef de direcţie, după cum a afirmat şi martorul G., şi sub pretextul reorganizării activităţii Serviciului judiciar din cadrul D.I.I.C.O.T., inculpata a solicitat martorei F. întocmirea unui tabel cu dosarele structurii aflate pe rolurile instanţelor şi cu procurorii care intrau în şedinţele de judecată în respectivele dosare. Ulterior, aceasta a decis înlocuirea procurorului de şedinţă din dosarul G., măsură pusă în aplicare de şefa serviciului judiciar, procurorul F., prin întocmirea planificărilor în şedinţele de judecată.

Înalta Curte a mai reţinut şi că martora F. a susţinut ferm în faţa primei instanţe faptul că i-a fost solicitat de către conducerea DIICOT-ului întocmirea acestui tabel, însă "iniţiativa luării dosarului G. de la procurorul C. nu mi-a aparţinut", că acesta a fost singurul dosar în care procurorul nu a mai intrat, menţionând că "nu mi-am ridicat problema de ce a fost rerepartizat doar dosarul cu G. iar celelalte dosare i-au fost lăsate procurorului C., iar în momentul în care am vorbit telefonic cu procurorul şef DIICOT mi s-a comunicat "Ce, fata asta este proastă?" făcându-se referire la capacităţile acesteia profesionale de a participa la judecarea dosarului G.".

Pe de altă parte, martora a arătat "mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că dosarul G. urma să fie preluat de către procurorul D. chiar de către procurorul C. care mi-a comunicat la un moment dat prin vara anului 2013 că A. a spus să treacă la serviciul economico-financiar urmând ca dosarul mai sus indicat să fie luat de alt procuror" însă, în acelaşi timp a susţinut că, "am fost întrebată de către A. cine va intra în dosarul G. şi i-am spus că va intra procurorul D., pentru că aceasta mai avea două dosare la acel complet" (declaraţie apel), afirmând că în cadrul DIICOT exista regula ca procurorul programat într-o şedinţă de judecată să preia toate dosarele aflate pe rol, susţinând, totodată că decizia ar fi fost luată cu acordul martorului C..

Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi a reţinut că nu a existat un asemenea acord al martorului C. şi nicio discuţie prealabilă a acestuia cu inculpata A., împrejurare confirmată de întregul material probator, nefiind invocată nici măcar de apărarea inculpatei, care, astfel cum s-a arătat, a susţinut varianta că schimbarea procurorului ar fi fost dispusă de martora F. cu ocazia reorganizării secţiei.

Susţinerile martorului C. sunt confirmate şi de către inculpată care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond a recunoscut că i-a comunicat procurorului C., cu ocazia discuţiilor purtate pe fondul refuzului acestuia de a-i permite martorei D. să intre în locul său în şedinţă în cauza G., că ea a decis hotărât redistribuirea dosarului, "am purtat o discuţie cu proc. C. căruia i-am spus că în dosar urmează să intre dna D. întrucât aşa am hotărât iar în momentul în care acesta şi-a exprimat nemulţumirea i-am solicitat fie să formuleze în scris o contestaţie a deciziei pe care am luat-o fie să plece de la DIICOT dacă nu putem colabora".

Martorul C. a fost delegat la 15.11.2013 la conducerea biroului combaterea infracţiunilor privind piaţa de capital (G. susţinând că a aflat că modalitatea de îndepărtare a fost "promovându-l"), şi, astfel cum rezultă din declaraţiile acestuia cât şi din planificările procurorilor în şedinţele de judecată (ataşate la dosarul de urmărire penală), a continuat să asigure participarea la şedinţele de judecată în toate celelalte dosare care-i fuseseră repartizate, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în luna ianuarie 2014 fiindu-i repartizată o altă cauză de o complexitate deosebită, (dosarul Hidroelectrica). Rezultă, aşadar, că delegarea a intervenit la un interval de câteva luni de la înlocuirea sa din dosarul G. iar această delegare nu a avut consecinţe asupra activităţii sale în cadrul secţiei judiciare.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a reţinut că nu a avut loc o reorganizare a serviciului judiciar, martora F. susţinând că nu a fost chemată de procurorul şef direcţie A. pentru a discuta împreună cu aceasta şi cu procurorul şef adjunct despre reorganizarea activităţii la nivelul serviciului, ci doar i-a fost cerut tabelul cu procurorii care intrau în şedinţele de judecată în dosarele DIICOT, schimbarea intervenită vizând doar redistribuirea cauzei privindu-l pe inculpatul G., acesta fiind singurul dosar în care procurorul de şedinţă a fost înlocuit.

În raport de probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut, contrar apărărilor formulate de către inculpată, că dispoziţia de schimbare a procurorului de şedinţă i-a aparţinut şi că aceasta nu a avut ca scop real optimizarea activităţii desfăşurată de unitatea de parchet, ci, dimpotrivă crearea unei aparenţe în acest sens, care să ofere prilejul înlăturării procurorului C., aceasta măsură dispusă de inculpată fiind privită cumulat cu acţiunea de impunere procurorului de şedinţă a concluziilor pe care acesta trebuia să le susţină cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei respective.

În continuare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a examinat criticile ce vizează reţinerea de către prima instanţă a poziţiei inculpatei în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, reţinând că s-a invocat, pe de o parte, că această faptă nu formează obiectul judecăţii, nefiind descrisă în actul de sesizare, ci doar în expunerea declaraţiei martorului C., că prima instanţă a adăugat în mod nelegal noi acte materiale în sarcina inculpatei, cu privire la care nu s-au administrat probe în cursul urmăririi penale şi nici nu a fost audiată. Pe de altă parte, s-a arătat că în practică existau opinii divergente cu privire la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat această problemă de drept prin Decizia nr. 2/2014 şi că din probatoriul administrat nu a rezultat că inculpata ar fi impus procurorilor teza instituţiilor autonome în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G..

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că, într-adevăr, în actul de sesizare nu se formulează o învinuire distinctă sub acest aspect, împrejurare reţinută de altfel şi de către prima instanţă, care a analizat aceste fapte ca elemente de circumstanţiere a activităţii desfăşurată de inculpată în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G..

Instanţa de apel a apreciat că aspectele referitoare la discuţiile privind modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, nu pot fi reţinute, în cauză nedemonstrându-se faptul că aceste discuţii au privit strict dosarul G. sau că poziţia exprimată de către inculpata A., aceea a aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome ar fi fost diferită în funcţie de dosarul în care era făcută această analiză.

Înalta Curte a reţinut că modalitatea de aplicare a art. 5 din C. pen. a constituit, atât anterior intrării în vigoare a Noului C. pen. cât şi ulterior acestui moment, până la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 265/2014, un subiect de interes deosebit, intens dezbătut nu doar la nivelul DIICOT ci şi în toate instituţiile din cadrul sistemului judiciar, dar şi în mediul juridic în general, cu privire la această problemă fiind sesizat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014, a statuat că, "în aplicarea art. 5 din C. pen., stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei". Din considerentele acestei decizii, Înalta Curte Completul de 5 judecători a constatat că poziţia oficială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin concluziile depuse la dosar, susţinute prin invocarea doctrinei, jurisprudenţei şi a deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale, a fost aceea că "identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripţie nu se va face potrivit criteriului aprecierii globale, ci prin aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind sancţiunea şi, respectiv, prescripţia (...) prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituţia pedepsei". În plus, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a reţinut că aceleaşi concluzii au fost formulate de către Ministerul Public şi în faţa instanţei de contencios constituţional cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., soluţionată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 publicată în M.Of. Partea I nr. 372 din 20 mai 2014.

Înalta Curte a reţinut, aşadar, că în cauză, nu pot fi reţinute ca elemente circumstanţiale defavorabile inculpatei aspectele menţionate anterior şi nici decizia de schimbare a procurorului de şedinţă C. nu poate fi legată de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., chiar dacă martorul susţinea aplicarea globală a legii penale mai favorabile, în condiţiile în care, din declaraţia acestuia dată în cursul urmăririi penale a rezultat că dispoziţia de a fi calculate termenele de prescripţie a intervenit după întoarcerea sa din concediu, când decizia de înlăturare din dosarul G. fusese deja luată.

În ceea ce priveşte solicitarea de formulare de concluzii în sensul condamnării martorului G. cu suspendarea executării pedepsei, s-a reţinut că apelanta nu a contestat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, apărările acesteia vizând exclusiv probleme de drept, respectiv neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptei.

În acord cu instanţa de fond, Completul de 5 judecători, a constatat că întocmirea referatului nr. x/2014 şi a procesului-verbal din 27 octombrie 2014 privind formularea unor concluzii cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru G. s-a făcut din dispoziţia expresă a inculpatei A. care s-a şi implicat efectiv în conceperea referatului şi a argumentelor ce urmau să fie susţinute în instanţă de către procurorul de şedinţă D. pentru obţinerea unei soluţii favorabile martorului G., susţinerile apărării fiind contrazise de declaraţiile succesive ale martorelor D. şi F..

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a reţinut că, potrivit legii, procurorul de şedinţă era liber să-şi susţină punctul de vedere şi să formuleze inclusiv concluzii de achitare sau încetare a procesului penal, nefiind necesar acordul anterior al procurorului ierarhic superior şi, cu atât mai puţin, nu era necesar şi nici uzual ca acest acord (dacă ar fi existat în practica parchetelor) să fie depus la dosar, astfel cum solicita inculpata A., ceea ce a urmărit inculpata fiind nu numai determinarea procurorului de şedinţă să formuleze concluzii favorabile inculpatului G., în totală discrepanţă cu gravitatea faptelor, dar şi ca, prin respectivul referat să confirme instanţei faptul că aceasta este şi poziţia oficială a DIICOT în cauză, susţinută de şeful acesteia care era chiar autorul rechizitoriului.

Chiar dacă referatul nr. x/2014 din 27.10.2014 nu a fost depus la dosarul cauzei de către procurorul de şedinţă, iar martora D. a formulat cu ocazia dezbaterilor, doar în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul acestuia, s-a considerat că împrejurarea este lipsită de relevanţă sub aspectul consecinţelor juridice ale faptei inculpatei, astfel cum se va arăta în continuare.

Faţă de această situaţie de fapt, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 din C. pen.

În acest context, s-a arătat că elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni constă în ajutorul dat făptuitorului, iar cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca actul de ajutor să fie făcut în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, astfel că infracţiunea subzistă chiar dacă scopul pentru care s-a dat ajutorul nu s-a realizat. Dat fiind că scopul reprezintă destinaţia acţiunii, fiind un element ataşat laturii obiective, din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă cu intenţie, în ambele sale forme.

Principala problemă ridicată prin motivele de apel se referă la faptul că instanţa de fond ar fi interpretat extensiv dispoziţiile art. 269 din C. pen., în defavoarea inculpatei, interpretare interzisă de principiul legalităţii incriminării şi de prevederile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a învederat că aspectele care vizează suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se circumscriu noţiunii de tragere la răspundere penală, întrucât individualizarea pedepsei este un proces ce intervine ulterior constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii penale. S-a arătat că prin solicitarea de aplicare a unei pedepse cu suspendare condiţionată a executării nu se realizează o activitate de îngreunare a tragerii la răspundere penală, ci eventual doar o atenuare a consecinţelor procesului penal. De asemenea, a fost invocat şi faptul că referatul vizat de inculpata A. nu a fost depus de către procurorul de şedinţă D. la dosarul cauzei, astfel că instanţa de judecată nu a avut cunoştinţă despre existenţa lui, precum şi împrejurarea că, ulterior, inculpata i-a spus martorei ""să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat neîntemeiate toate aceste critici.

În primul rând, s-a evidenţiat faptul că acuzaţia formulată împotriva inculpatei, confirmată probator şi în apel, constă în acţiuni concertate care reprezintă acte de ajutor circumscrise unui scop iniţial, acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a martorului G., inculpat în dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (în cauză fiind reţinută o infracţiune unică, sub forma unei unităţi naturale colective).

Ca atare, s-a apreciat că faptele inculpatei nu pot fi analizate distinct, fragmentat, prin disocierea acţiunilor prin care a impus noului procuror de şedinţă susţinerea unor concluzii de suspendare condiţionată a executării pedepsei pentru inculpatul G., de prima etapă a planului acesteia de schimbare a procurorului de şedinţă pentru a asigura posibilitatea unui control al acestuia în vederea direcţionării concluziilor care trebuiau formulate dosar.

Pornind de la aceste premise, în ceea ce priveşte chestiunea de drept invocată de apărare, s-a reţinut că răspunderea penală este consecinţa infracţiunii care constituie premisa şi temeiul ei, iar la rândul său, răspunderea penală constituie premisa şi temeiul aplicării sancţiunilor penale. Între cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal există o strânsă interdependenţă, infracţiunea, ca fapt interzis de lege atrage prin săvârşirea ei răspunderea penală, infracţiunea fiind singurul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală fără sancţiune ar fi lipsită de obiect.

Răspunderea penală este definită de aceeaşi doctrină ca fiind însuşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii. Întrucât unicul temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict trebuie să se stabilească existenţa faptei care dă naştere răspunderii penale şi sancţiunea ce urmează să fie aplicată infractorului şi executată de acesta.

Plecând de la aceste scurte consideraţii teoretice şi reţinând că tragerea la răspundere penală nu se rezumă doar la constatarea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă din norma care incriminează comportamentul ilicit, ci presupune şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege, Înalta Curte a constatat că nu se poate susţine că instanţa de fond a realizat o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 269 din C. pen.. Dimpotrivă, interpretarea este una previzibilă, fiind, aşa cum s-a arătat, într-o totală concordanţă cu doctrina în materie, inclusiv cea anterioară anului 1989. Consecinţa săvârşirii unei infracţiuni a fost şi este tragerea la răspundere penală a infractorului, respectiv cercetarea, judecarea şi condamnarea acestuia la o pedeapsă sau, după caz, aplicarea unei măsuri educative prevăzute de lege.

Instanţa de apel, în majoritate, a reţinut că toate acţiunile inculpatei, începând cu schimbarea, la cererea martorului G., a procurorului de şedinţă, întrucât "era un tip agresiv", nu putea fi controlat şi îşi făcuse cunoscută poziţia cu privire la pedeapsa care s-ar justifica în cauză, aceea de 15 ani închisoare (raportându-se la sancţiunea stabilită în cauza disjunsă), desemnarea unui alt procuror de şedinţă căruia i-a impus să formuleze concluzii de aplicare a unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, i-a solicitat să întocmească un referat pe care l-a aprobat, urmărind în acest fel să aducă la cunoştinţa instanţei că acesta reprezintă chiar punctul vedere al D.I.I.C.O.T., prin procurorul şef direcţie (care întocmise şi rechizitoriul în cauză), consemnarea respectivelor împrejurări în registrul de analiză a soluţiilor (prin care urmărea blocarea oricăror discuţii cu privire la exercitarea unei eventuale căi de atac, în cazul în care instanţa ar fi dispus o asemenea modalitate de individualizare), se circumscriu unor acte de ajutor dat lui G., inculpat în dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

Scopul acţiunilor acesteia, cum în mod corect a stabilit prima instanţă, a fost acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpatului G.. Potrivit doctrinei, a îngreuna însemnă a face dificultăţi, a face greutăţi, a provoca întârzieri, amânări sau complicaţii, a pune piedici, a căuta să inducă în eroare sau să abată atenţia de la o anumită împrejurare sau lucru, a deruta (V. Dongoroz. Explicaţii teoretice ale C. pen. român, vol. IV, ed. a II a, All Beck, Bucureşti 2003, pag. 191).

Astfel cum s-a arătat anterior, tragerea la răspundere penală implică şi aplicarea pedepsei, care trebuie stabilită în limitele şi pe baza criteriilor prevăzute de lege, fiind necesar ca rezultatul operaţiunii de individualizare să reflecte, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare, gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului şi să asigure realizarea scopului preventiv-educativ.

Se impune a fi subliniat faptul că prezenta cauză nu relevă nicidecum situaţia unui procuror care, cu buna credinţă, apreciind toate circumstanţele cauzei, a considerat că se impune reducerea limitelor de pedeapsa prin reţinerea de circumstanţe atenuante si aplicarea unei pedepse neprivative de libertate, ci un caz de o gravitate deosebită, în care procurorul sef al D.I.I.C.O.T., prin acţiuni concertate a subordonat practic instituţia parchetului, chemată să reprezinte interesele generale ale societăţii în activitatea judiciară şi să apere ordinea de drept, intereselor personale ale inculpatului G..

În cauza în care acesta era inculpat, soluţia în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor ce urmau a fi aplicate era una previzibilă, neputând fi fundamental diferită faţă de cea dispusă în dosarul disjuns, privindu-l pe inculpatul H.. Şi în acest din urmă caz rechizitoriul a fost întocmit de inculpată, aceasta interesându-se periodic de măsurile dispuse de instanţă (astfel cum rezultă din declaraţiile matorului E.), inculpatul fiind condamnat în noiembrie 2011 de Tribunalul Bucureşti la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pedeapsă majorată de Curtea de Apel Bucureşti la 12 ani închisoare.

În aceste circumstanţe şi cunoscând practica instanţelor în speţe similare, acţiunile inculpatei s-au circumscris unui singur deziderat, acela ca inculpatului G. să nu îi fie aplicată o pedeapsă care să corespundă criteriilor de individualizare prevăzute de lege şi să fie proporţională cu situaţia care a antrenat răspunderea penală, ci una favorabilă inculpatului, redusă sub minim, a cărei executare să fie suspendată condiţionat.

Scopul se circumscrie unei îngreunări a tragerii la răspundere penală, inculpata urmărind prin acţiunile sale să abată atenţia de la împrejurările descrise în rechizitoriu care evidenţiau gravitatea deosebită a faptelor şi să prezinte instanţei de judecată actuala viziune, nu numai a procurorului de şedinţă, dar şi a D.I.I.C.O.T., prin procurorul şef, autor şi al actului de sesizare, cu privire la faptele şi persoanele pe care le-a trimis în judecată (prin solicitarea de depunere a referatului aprobat la dosarul cauzei), şi, totodată, să se creeze circumstanţele în care o eventuală soluţie favorabilă pronunţată de prima instanţă nu va fi apelată de către parchet (prin consemnările din registrul de analiză a soluţiilor).

Acesta este scopul urmărit de către inculpată prin acţiunile sale, care se circumscrie dispoziţiei din norma de incriminare, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta a fost atins sau nu, ori dacă instanţa achiesa sau nu la poziţia Ministerului Public. Favorizarea făptuitorului este o infracţiune de pericol, astfel că nu este necesar ca ajutorul dat să şi îngreuneze efectiv tragerea la răspundere penală, ci doar să se urmărească acest obiectiv, condiţie îndeplinită în prezenta cauză.

Infracţiunea se consumă la momentul în care activitatea de ajutor a fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei.

În cauza de faţă, infracţiunea s-a consumat la momentul la care inculpata A. a avizat referatul nr. x/2014 din data de 27 octombrie 2014, act care a devenit un act oficial şi care reprezenta poziţia D.I.I.C.O.T. în cauza G. - Carom, a primit număr de înregistrare la unitatea de parchet, făcându-se menţiune despre acesta şi în registrul de analiză a soluţiilor ţinut la nivelul Serviciului judiciar şi, apoi, fiind înmânat procurorului de şedinţă pentru a fi depus şi folosit în instanţă.

Prin urmare, s-a apreciat că nu are nicio relevanţă faptul că martora D. nu a depus la instanţă referatul întocmit, după cum nu prezintă relevanţă nici faptul că, ulterior, în contextul discuţiei purtată anterior ultimului termen de judecată din 5 noiembrie 2014, inculpata i-a comunicat martorei că poate "să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează", dat fiind scandalul mediatic declanşat de apariţia în presă a fotografiilor de la Paris. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat, martora D. a formulat, în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul referatului, împrejurare care dovedeşte autoritatea şi ascendentul avut de procurorul şef direcţie asupra procurorului care l-a înlocuit pe martorul C. şi căruia a reuşit îi să impună punctul său de vedere, prin care urmărea favorizarea inculpatului G..

Sub aspectul laturii subiective, în opinie majoritară, Completul de 5 Judecători a apreciat că inculpata A. a comis fapta cu intenţie directă, din probele administrate în cauză, relevate anterior în considerentele prezentei decizii, dovedind că a realizat şi urmărit să dea ajutor martorului G., pentru obţinerea unei soluţii favorabile acestuia sub aspectul regimului neprivativ de executare a pedepsei, prevăzând că prin acţiunile sale creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Contrar susţinerilor din motivele de apel, acţiunile inculpatei nu au fost bazate pe buna sa credinţă, ci au urmărit să eludeze prevederile legii şi să lezeze ordinea de drept. Apărarea în sensul că solicitarea unei condamnări cu suspendarea executării pedepsei pentru G. a fost determinată de intervenţia prim adjunctului şefului Serviciului Român de Informaţii care i-a menţionat că această cerere este fundamentată pe raţiuni ce ţin de interesul statului român, inculpata fiind astfel convinsă că interesul statului este reprezentat mai bine în această manieră, ea acţionând cu bună credinţă, chiar dacă ar fi reală nu este de natură a conduce la înlăturarea vinovăţiei acesteia, ci întăreşte faptul că actele sale de conduită au fost în scopul favorizării martorului G..

Prin urmare, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că inculpata A. a acţionat, în realizarea planului de a-l ajuta pe martorul G., cu vinovăţia cerută de norma de incriminare, respectiv cu intenţie directă.

Cu privire la apelul Ministerului Public prin care se critica individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, solicitându-se majorarea acesteia Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în unanimitate, a reţinut că împotriva sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpata A., ce au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme. Ulterior, urmare publicării deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, inculpata A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d), coroborat cu art. 431 din C. proc. pen., cale extraordinară de atac ce a fost admisă prin decizia nr. 67 din 18 martie 2019, consecinţa admiterii contestaţiei în anulare fiind rejudecarea apelurilor declarate în cauză.

Dispoziţiile art. 418 alin. (1) din C. proc. pen. interzic instanţei de apel ca, soluţionând cauza, să creeze o situaţie mai grea pentru persoana care a declarat apel, regula non reformatio in peius fiind pe deplin aplicabilă şi cu ocazia rejudecării în urma admiterii unei căi extraordinare de atac.

Cum Ministerul Public nu a formulat contestaţie în anulare, în rejudecarea apelurilor urmare a admiterii extraordinare de atac promovată exclusiv de inculpată, Înalta Curte a apreciat că nu poate înrăutăţi situaţia acesteia, astfel că nu a reexaminat criticile prin care se tinde la majorarea pedepsei aplicată de prima instanţă.

V. Împotriva deciziei penale nr. 284 din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, la data de 28 noiembrie 2019, inculpata A. (prin apărători aleşi, avocat I. şi J.) a formulat cerere de recurs în casaţie.

În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen., în argumentarea cărora a susţinut, în esenţă, următoarele:

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., inculpata A. a arătat că, în speţă sunt incidente considerentele deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, fapt ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., nulitate absolută ce nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către o instanţă competentă.

În fapt, a susţinut recurenta inculpată, că sentinţa penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 a fost pronunţată de unul dintre completurile de 3 judecători al secţiei Penale a instanţei supreme, iar raportat la considerentele deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionată acesta nu a fost un complet specializat conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, sentinţa penală pronunţată în prima instanţă de un complet nespecializat este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.

Totodată, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata A., în esenţă, a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât, în cauză, infracţiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea sa nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Cu referire la acest caz de casare, criticând soluţia dispusă de instanţa de control judiciar, inculpata a arătat că norma penală este de strictă interpretare, procesul penal fiind cârmuit de principiul in dubio pro reo, şi, prin urmare activitatea infracţională reţinută în sarcina sa nu poate fi circumscrisă conţinutului constituţional al infracţiunii prevăzute de art. 269 din C. pen.

În acest sens apărarea inculpatei a făcut referire la doctrina în materie, care a reţinut:

"Un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmăreşte nici îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii ori executarea pedepsei şi nici a se asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, nu constituie elementul material al infracţiunii de favorizare a infractorului. Această cerinţă primeşte latura obiectivă a infracţiunii, pentru că ea indică destinaţia, obiectivul acţiunii de ajutorare. Acţiunea de ajutorare trebuie să fie de natură a îngreuna, a zădărnici urmărirea penală sau judecata ori executarea pedepsei, sau de natură a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii."

În susţinerea cazului de casare invocat apărarea a arătat, totodată, că acţiunile inculpatei A. nu realizează trăsăturile esenţiale ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, întrucât aspectele care vizează suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se circumscriu noţiunii de tragere la răspundere penală, individualizarea pedepsei fiind un proces ce intervine ulterior constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii penale.

VI. Prin încheierea din data de 21 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 284 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, la Completul de 5 Judecători - Penal P1 - 2020. Totodată, a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 2 noiembrie 2020.

La termenul din 2 noiembrie 2020, faţă de cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentei inculpate A., s-a acordat termen la data de 07 decembrie 2020, termen la care, nemaifiind cereri de formulat sau ori excepţii de invocat, instanţa a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile apărătorilor aleşi ai recurentei şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind expuse pe larg în încheierea de la acea dată.

VII. Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurenta inculpată A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente" şi cel prevăzut de pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., instanţa supremă, în unanimitate, reţine că susţinerile formulate de către recurentă, vizând nelegala constituire a completului de judecată care a soluţionat fondul cauzei, nefiind specializat, conform art. 29 din Legea nr. 78/2000, să judece infracţiuni de corupţie, nu se încadrează în sfera acestui caz de recurs în casaţie.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reaminteşte că doar atunci când nu se respectă dispoziţiile privind competenţa după materie (ratione materiae) şi competenţa după calitatea persoanei (ratione personae) şi judecata a fost efectuată de instanţă inferioară celei legal competente, se poate invoca cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

Analizând dosarul cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că inculpata A. a invocat în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., împrejurarea că judecarea cauzei, la instanţa de fond, s-a realizat de un complet nespecializat în materie de corupţie.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., instanţa supremă aminteşte că acesta vizează situaţiile în care au fost încălcate normele privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată (nu şi cea teritorială), atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (nu şi atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă superioară în grad celei competente).

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. este incident numai atunci când, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că acest caz de recurs în casaţie este incident "atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente, după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa intervenind în cursul judecăţii". (astfel cum s-a reţinut prin decizia nr. 71/RC/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În acest sens sunt şi considerentele deciziilor nr. 278/RC din 28 iunie 2019, respectiv nr. 150/RC din 05 iunie 2020, în cuprinsul cărora Înalta Curte a reţinut că "acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei - nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condiţiile în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei, precum şi cu privire la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancţiune ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la tipurile de competenţă menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din C. proc. pen.."

Completul de 5 Judecători notează, cu privire la noţiunea de compunere a completului de judecată că, în accepţiunea dispoziţiilor art. 354 raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., aceasta presupune alcătuirea completului de judecată conform dispoziţiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcţională de a îndeplini anumite acte de jurisdicţie penală în cazurile şi condiţiile cerute de lege şi are în vedere etapa procesuală a judecăţii, până la pronunţarea hotărârii. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 354 din C. proc. pen. alin. (1) "Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege; (2) Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor", art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. alin. (1) "Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; art. 394 şi art. 400 din C. proc. pen. (luarea hotărârii şi minuta), rezultă că noţiunea de compunere a completului de judecată are în vedere alcătuirea conform legii a completului, până la momentul pronunţării hotărârii, când are loc dezinvestirea instanţei de judecată.

Înalta Curte constată că, din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 03 iulie 2019 prin care a fost admisă sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi s-a constatat existenţa un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracţiunilor de corupţie este o chestiune ce priveşte compunerea instanţei şi nu competenţa materială a instanţei.

Or, criticile inculpatei A. vizând nelegala compunere a instanţei nu constituie motive de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă constată că recurenta inculpată nu a invocat lipsa competenţei materiale sau după calitatea persoanei a Completului de 5 Judecători de a soluţiona cauza, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., ci nelegalitatea modului de constituire a completului învestit în primă instanţă cu judecarea cauzei, motiv de nelegalitate ce nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

Pentru aceste argumente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casţaie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în unanimitate, apreciază că motivul de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluţionarea infracţiunilor de corupţie grefat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., este nefondat.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că potrivit acestui caz, hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători notează că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din C. pen. "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale". Astfel, este reglementat un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Astfel, analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept, cazul de casare invocat nepermiţând o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate. Altfel spus, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între conduita imputată (fapta săvârşită) şi configurarea legală a infracţiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aplicând aceste consideraţii teoretice la cauza de faţă, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că aspectele invocate de inculpată şi din perspectiva acestui caz de casare nu sunt întemeiate.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din C. proc. pen. este definită infracţiunea de favorizare a făptuitorului, ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Astfel, inculpata A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., instanţa reţinând că inculpata, în calitate de procuror şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, după preluarea funcţiei, în urmărirea intereselor inculpatului G., de a nu fi condamnat la o pedeapsă cu executare în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, a dispus, ca atribuţiile profesionale şi poziţia judiciară a procurorilor de şedinţă ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în faţa instanţei de judecată, să fie exercitate şi să susţină interesul infracţional al numitului G., de aşa manieră încât acesta să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea sau cel puţin să nu execute în penitenciar o eventuală pedeapsă.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în motivarea scrisă a cererii de recurs în casaţie, inculpata a solicitat să se aprecieze că "a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, câtă vreme, prin cererea de aplicare a unei pedepse cu suspendare, nu a realizat o activitate care să reprezinte o împiedicare sau îngreunare a tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei (fiind cel mult o atenuare a consecinţelor procesului penal) prin urmare nu a realizat o activitate care să se circumscrie elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului".

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată caracterul neîntemeiat al susţinerilor recurentei inculpate, notând că, starea de fapt reţinută prin decizia recurată a constat în aceea că dispoziţia de schimbare a procurorului de şedinţă i-a aparţinut exclusiv inculpatei A. şi că prin aceasta s-a urmărit crearea unei aparenţe în sensul eficientizării activităţii Direcţiei, care să ofere prilejul înlăturării procurorului C., aceasta măsură dispusă de inculpată fiind privită cumulat cu acţiunea de impunere procurorului de şedinţă a concluziilor pe care acesta trebuia să le susţină cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei respective.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că toate acţiunile inculpatei, începând cu schimbarea, la cererea martorului G., a procurorului de şedinţă, întrucât "era un tip agresiv", nu putea fi controlat şi îşi făcuse cunoscută poziţia cu privire la pedeapsa care s-ar justifica în cauză, aceea de 15 ani închisoare (raportându-se la sancţiunea stabilită în cauza disjunsă), desemnarea unui alt procuror de şedinţă căruia i-a impus să formuleze concluzii de aplicare a unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, i-a solicitat să întocmească un referat pe care l-a aprobat, urmărind în acest fel să aducă la cunoştinţa instanţei că acesta reprezintă chiar punctul vedere al D.I.I.C.O.T., prin procurorul şef direcţie (care întocmise şi rechizitoriul în cauză), consemnarea respectivelor împrejurări în registrul de analiză a soluţiilor (prin care urmărea blocarea oricăror discuţii cu privire la exercitarea unei eventuale căi de atac, în cazul în care instanţa ar fi dispus o asemenea modalitate de individualizare), se circumscriu unor acte de ajutor dat lui G., inculpat în dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, scopul acţiunilor acesteia, fiind acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpatului G..

Contrar susţinerilor inculpatei, instanţa de apel a mai reţinut că declaraţiile martorilor reaudiaţi în mod nemijlocit în apel, confirmă situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, în sensul că iniţiativa înlocuirii procurorului de şedinţă a aparţinut exclusiv inculpatei.

Completul de 5 Judecători din cadrul instanţei supreme, în majoritate, reţine că aspectele criticate de recurentă sunt cele iterate şi în faţa instanţei de apel şi antamează împrejurări cu un pronunţat caracter factual.

Analizând motivele invocate în prezentul demers judiciar, Înalta Curte reţine că recurenta inculpată a indicat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocând împrejurarea că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în aprecierea recurentei nefiind realizat scopul urmărit de făptuitor, prin ajutorul acordat - de împiedicare sau îngreunare a tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei.

În acest context, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că cerinţa ca ajutorul să fie dat pentru a împiedica sau a îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare şi constituie o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Mai mult decât atât, recurenta a adus critici elementelor factuale reţinute cu caracter defitiniv, iar reexaminarea cerinţei ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii în raport de criticile acesteia, ar presupune o reevaluare a situaţiei de fapt care vizează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei. Prin motivele de recurs formulate, recurenta a criticat raţionamentul logico-juridic care a condus judecătorii la interpretarea faptelor, a probelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, adică tocmai operaţiunea prin intermediul căreia magistratul îşi formează opinia într-o cauză, ceea ce nu se circumscrie verificării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, cum impun dispoziţiile care reglementează această cale extraordinară de atac.

Reevaluarea situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii instanţei supreme în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esenţiale pentru legalitatea hotărârii definitive şi le-a reglementat ca atare, expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În consecinţă, Completul de 5 Judecători din cadrul instanţei supreme, în majoritate, constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata prin decizia recurată întruneşte condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentei privesc chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 284 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 284 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2021

În opinie minoritară, consider că în speţă este incident cazul de casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nefiind întrunite elementele de tipicitate, obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii de favorizare a infractorului prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În consecinţă, apreciez că, în mod greşit s-a dispus prin decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători condamnarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prev. de art. 269 alin. (1 din C. pen., impunându-se achitarea inculpatei în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

În sensul celor menţionate, reliefez următoarele aspecte:

Prin rechizitoriul emis la data de 25.02.2015 de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în dosarul nr. x/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., reţinându-se că, în calitate de procuror şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, după preluarea funcţiei, în urmărirea intereselor inculpatului G., de a nu fi condamnat la o pedeapsă cu executare în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, tocmai prin prisma funcţiei dar contrar atribuţiilor de serviciu rezultate din calitatea de procuror şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a dispus, prin măsuri abuzive, ca atribuţiile profesionale şi poziţia judiciară a procurorilor de şedinţă ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în faţa instanţei de judecată, să fie exercitate şi să susţină interesul infracţional al numitului G., de aşa manieră încât acesta să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea - sau cel puţin să nu execute în penitenciar o eventuală pedeapsă, fapte care, potrivit rechizitoriului, întruneau elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (punctul C din rechizitoriu).

Ulterior, prin decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, privind şi pe intimatul inculpat B..

Prin decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a admis contestaţia în anulare formulată de condamnata A. şi a desfiinţat în parte decizia penală contestată, numai în ceea ce o priveşte pe condamnata A..

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. apelanta intimată inculpată A. a fost obligată la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 217 RON, a rămas în sarcina statului.

Prin decizia mai sus menţionată s-a reţinut că imediat după numirea sa în funcţia de procuror şef al DIICOT - Structura Centrală, la sfârşitul lunii mai sau începutul lui iunie 2013, inculpata s-a interesat de stadiul dosarului în care era cercetat G. şi a solicitat punctul de vedere al procurorului care asigura reprezentarea în acest dosar, respectiv martorul C., persoană care a asigurat reprezentarea interesându-se despre stadiul dosarului în care era cercetat G. şi i-a solicitat punctul de vedere în legătură cu soluţia ce se preconiza a fi pronunţată de instanţă.

S-a stabilit că după ce martorul menţionat i-a comunicat inculpatei că se prefigurează condamnarea la o pedeapsă de 12-15 ani inculpata a efectuat demersuri de înlocuire a acestuia cu un alt procuror, ceea ce s-a şi întâmplat, procurorul C. fiind înlocuit cu procurorul D. care reprezenta parchetul în alte două cauze aflate pe rolul aceluiaşi complet.

Ulterior, inculpata a solicitat martorei D. să o informeze periodic în legătură cu măsurile procesuale dispuse la fiecare termen de judecată, martora conformându-se acestei solicitări.

S-a evidenţiat că în condiţiile în care, la 1 februarie 2014, urma să intre în vigoare noul C. pen., o altă preocupare importantă a inculpatei A. a fost aceea de a impune procurorilor din subordine, sub pretextul creării unei practici unitare la nivelul DIICOT ideea stabilirii legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, context în care, începând din vara anului 2013, au fost organizate mai multe şedinţe de lucru în care s-a discutat în legătură cu acest aspect, inculpata însuşindu-şi orientarea care consta în aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, participând la unele şedinţe, dezbaterile fiind unele tensionate.

S-a reţinut că în toamna anului 2013, s-a solicitat de conducerea structurii de Parchet întocmirea de către fiecare procuror care îşi desfăşura activitatea la Serviciul judiciar a unei situaţii cu privire la data când se împlineşte termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune ce formează obiectul judecăţii în cauzele aflate pe rolul instanţelor şi în care participă la şedinţele de judecată, dându-se dispoziţie ca modalitatea de calcul să fie realizată pe criteriul instituţiilor autonome.

În dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, procurorul D. a constatat că, dintre toate infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată numitul G., doar pentru cea de spălare de bani nu se împlinise termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

S-a reliefat că în data de 27 octombrie 2014, inculpata A. a convocat-o în biroul său pe D. şi, făcând trimitere expresă la numitul G., i-a solicitat să formuleze concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aducând ca argumente vechimea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi împrejurarea că acuzatul nu a mai comis alte infracţiuni, aspecte ce pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante în favoarea acestuia, menţionând că în cauză au fost instituite măsuri asigurătorii, astfel încât este garantată recuperarea pagubei produse prin infracţiunile deduse judecăţii, iar pentru mai multe fapte ce formează obiectul acuzaţiei penale, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

S-a arătat că martorul K., i-a recomandat inculpatei ca formularea unor asemenea concluzii pe fond în dosarul respectiv să fie supusă dezbaterii colectivului de procurori din cadrul Serviciului judiciar, apreciind că, în lipsa unei astfel de analize, solicitarea adresată procurorului de şedinţă apare ca fiind abuzivă însă inculpata nu a ţinut seama de această opinie şi a îndemnat-o pe martora D. să redacteze, la secretariat, un referat în sensul celor anterior discutate şi a chemat-o în biroul său, cu registrul în care erau consemnate procesele-verbale ale şedinţelor de analiză a soluţiilor, pe şefa Serviciului judiciar, F., motivând că "totul trebuie făcut ca la carte".

S-a reţinut că martora D. a dat curs dispoziţiei verbale a inculpatei şi s-a deplasat în biroul alăturat, solicitându-i grefierei şef, L., să tehnoredacteze, după dictarea sa, un înscris, la un moment dat, alăturându-se acestora şi A., care s-a implicat în conceperea documentului fiind întocmit referatul nr. x/2014 din 27 octombrie 2014, în cuprinsul căruia s-a menţionat că, în calitate de procuror de şedinţă în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti privindu-i pe inculpaţii G. ş.a., D. propune procurorului şef al DIICOT ca, în cadrul concluziilor ce urmează a fi susţinute pe fondul cauzei, să se solicite instanţei aplicarea unor pedepse cu suspendarea sub supraveghere a executării, invocându-se, în acest sens, împrejurarea că, pentru infracţiunea de înşelăciune, recalificată în dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, că faptele, circumscrise unor infracţiuni economico-financiare, au fost comise în intervalul 2002-2004, moment după care inculpaţii nu au mai săvârşit alte infracţiuni, astfel încât perioada de 10-12 ani scursă de la acea dată indică un comportament social corect, ce poate constitui, alături de celelalte aspecte, circumstanţe atenuante judiciare, în sensul prevederilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., precum şi faptul că, în privinţa laturii civile, au fost instituite măsuri asigurătorii, ce pot fi folosite la recuperarea prejudiciului.

Referatul a fost semnat de procurorul de şedinţă D. şi vizat de inculpata A., care a aplicat rezoluţia "De acord", datată 27 octombrie 2014, fiind întocmit în două exemplare, din care unul i-a fost înmânat martorei pentru a-l depune la dosarul instanţei.

S-a stabilit că, în acest context, inculpata a avut o discuţie cu martora F., căreia, după finalizarea redactării referatului, i-a solicitat să îşi exprime acordul pentru ca, în dosarul G., să fie formulate concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor, martora F. fiind de acord cu solicitarea adresată, motiv pentru care, la indicaţia procurorului şef direcţie, a întocmit, în caietul/registrul de analiză a soluţiilor, un proces-verbal în cuprinsul căruia a consemnat că "s-a pus în discuţie, de comun acord cu conducerea DIICOT - reprezentată de doamna procuror şef A., procuror şef Serviciu judiciar F. şi procuror de şedinţă D. - în dosarul nr. x/2006 privind pe inculpatul G. ş.a., formularea unor concluzii de condamnare a inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, iar ca modalitate de executare, s-a opinat, în consens să fie suspendare sub supraveghere, conform motivelor invocate în referatul nr. x/2014", procesul-verbal fiind semnat de cei trei procurori menţionaţi în conţinutul acestuia.

A doua zi, în 28 octombrie 2014, a fost stabilit un nou termen de judecată în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, ocazie cu care procurorul de şedinţă a formulat o cerere de schimbare a calificării în drept a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, în cazul lui G. solicitând, în considerarea prevederilor art. 5 din C. pen., încadrarea juridică a acestora în dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 din C. pen. coroborat cu art. 308 şi art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 35 din C. pen., art. 367 alin. (1) din C. pen. şi art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 din C. pen. - o faptă, CU MENŢIUNEA CĂ nici la acest termen şi nici ulterior, D. nu a depus la dosarul cauzei referatul nr. x/2014 din 27 octombrie 2014, convenind cu martora F. ca, înaintea datei de 5 noiembrie 2014, când vor avea loc dezbaterile pe fondul cauzei, să mai poarte o discuţie cu inculpata A. pentru a o convinge să renunţe la formularea unor concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor şi, implicit, la înaintarea respectivului document, procurorul şef al Serviciului judiciar realizând că, în cazul ataşării acestui înscris la dosar, parchetul nu va mai putea declara apel în cauză împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. Ca urmare, anterior şedinţei de judecată din 5 noiembrie 2014, martora D. a încercat să discute pe această temă cu inculpata A., care, însă, fiind preocupată de situaţia sa personală, generată de scandalul mediatic în care era implicată, i-a spus să procedeze cum consideră de cuviinţă întrucât nu o mai interesează acest aspect, intenţionând să îşi depună demisia din funcţia de conducere pe care o ocupa (depoziţiile martorei D., declaraţia inculpatei din 12 noiembrie 2015).

În acest context, cu ocazia susţinerii acuzaţiilor din rechizitoriu, procurorul de şedinţă D. a solicitat, la termenul de dezbateri din 5 noiembrie 2014, condamnarea numitului G. pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, în încadrarea juridică precizată în şedinţa din 28 octombrie 2014, mai puţin pentru infracţiunea de înşelăciune, în privinţa căreia a apreciat că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, şi, ca urmare, se impune pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal. De asemenea, a precizat că, în situaţia în care se vor aplica inculpaţilor pedepse rezultante ce nu vor depăşi 3 ani închisoare, nu se opune ca instanţa să dispună suspendarea sub supraveghere a executării acestora, urmând să stabilească, pe durata termenului de încercare, măsurile şi obligaţiile prevăzute de lege.

Această situaţie a fost adusă la cunoştinţa procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, M. de către martora F. care nu a fost de acord cu situaţia, fiind luate măsuri pentru redactarea şi depunerea unor note scrise prin care să se solicite pronunţarea de către instanţă a unei soluţii de condamnare la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie.

S-a evidenţiat că despre demersurile întreprinse de inculpata A. în legătură cu acest dosar, a fost încunoştinţat, în mod constant, martorul G. de către angajatul său N. care, anterior, colaborase cu inculpata în calitate de poliţist judiciar şi, apoi, de consilier personal, relaţia dintre aceştia rămânând apropiată şi după ce nu au mai lucrat împreună, N. fiind cel care a realizat legătura dintre cei doi.

S-a mai reţinut că activitatea infracţională a inculpatei a constat în aceea că în calitate de procuror şef direcţie, a luat măsuri administrative şi a impus formularea anumitor concluzii în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în scopul ajutării martorului G., prin obţinerea unei soluţii cât mai avantajoase pentru acesta, astfel încât să nu execute, în regim de detenţie, o eventuală pedeapsă.

S-a concluzionat că "demersurile inculpatei pentru acceptarea teoriei instituţiilor autonome în identificarea legii penale mai favorabile de către procurorii din subordine au fost apreciate ca reprezentând elemente de circumstanţiere a activităţii desfăşurată de inculpată, în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G., de natură a evidenţia amploarea planului conceput în vederea ajutării lui G., ce a fost gândit în cele mai mici detalii pentru a-i asigura reuşita, fără ca aceasta să constituie o modificare a obiectului acuzaţiei".

S-a considerat că "toate măsurile luate de A. atât în plan administrativ, cât şi pentru a impune procurorului de şedinţă formularea unor concluzii cu suspendarea executării pedepsei în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi care, de altfel, au fost amplu prezentate în dezvoltările anterioare, se circumscriu noţiunii de ajutor acordat lui G., aşa cum o cer dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. pen., în condiţiile în care martorul era cercetat, în primă instanţă, ca urmare a trimiterii sale în judecată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Sub acelaşi aspect, instanţa a reţinut că este îndeplinită şi cerinţa esenţială prevăzută de norma de incriminare pentru întregirea laturii obiective, având în vedere că ajutorul a fost dat în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului G.."

S-a considerat că " măsurile luate de inculpată, în calitate de procuror şef direcţie, prin modul în care au fost corelate, erau apte să conducă la scopul ce se dorea a fi realizat, în condiţiile în care, prin sintagma "îngreunare" nu se înţelege doar întârzierea sau împiedicarea efectuării unui act de procedură pe parcursul judecăţii, ci şi orice acţiune de inducere în eroare, de derutare sau de abatere a atenţiei de la o anumită împrejurare, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină (Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale C. pen. Român, Partea specială, volumul IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, pag. 218).

Evidenţiem că se impută inculpatei schimbarea procurorului de şedinţă cu un alt procuror pentru ca acesta din urmă să solicite instanţei de judecată pronunţarea unei soluţii de condamnare la o pedeapsă cu închisoare a cărei executare să fie suspendată condiţionat, şi aceasta urmare a prezentării unui punct de vedere al inculpatei referitor la aplicarea legii penale mai favorabile şi a punerii în evidenţă a unor circumstanţe personale favorabile inculpaţilor.

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului, este definită în art. 269 alin. (1) din C. pen. ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Elementul material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. constă în ajutorul dat unui făptuitor prin acţiune (comisiune) sau inacţiune (omisiune), consacrându-se, doctrinar şi jurisprudenţial, condiţia ca ajutorul să fie cert, efectiv, să aibă aptitudinea de a realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor ori tragerea la răspundere penală cerinţa esenţială explicită cu privire la elementul material fiind reprezentată de scopul în care este dat ajutorul, respectiv împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Constatăm că în speţă, inculpata a săvârşit acţiuni care se pot circumscrie noţiunii de ajutor, acţiuni care sunt certe, efective însă acestea nu au aptitudinea de a împiedica sau îngreuna tragerea la răspundere penală, chiar şi în măsura în care s-ar accepta că prin tragere la răspundere penală se înţelege şi stabilirea unei pedepse, favorizarea în acest sens referindu-se la aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus cu posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Concluzia se impune urmare a faptului că aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei, în ambele reglementări, nu ar fi fost posibilă, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege, întrucât şi în situaţia reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului G., cuantumul pedepsei rezultante ar fi depăşit maximul de 3 ani închisoare prevăzut de art. 86¹ alin. (2) din C. pen. din 1969 sau de art. 91 alin. (1) lit. a) din C. pen., iar pe de altă parte concluziile procurorului, ca şi a celorlalte părţi, nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată, în sensul reţinerii ca atare a acestora.

Totodată, nu se poate reţine că ajutorul ar fi îmbrăcat forma unei acţiuni de derutare, de inducere în eroare a instanţei de judecată, existând, la momentul respectiv, două orientări la nivelul instanţelor de judecată, unul în sensul celui exprimat de inculpată, orientări care au generat practică judiciară neunitară, impunând intervenţia ulterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi chiar a Curţii Constituţionale.

Observăm totodată că ajutorul acordat trebuie să constea în acţiuni sau omisiuni care să vizeze, în speţă, orice act de procedură efectuat între momentul sesizării instanţei şi pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată, neputând viza şi procesul de individualizare a pedepsei, întrucât aceasta ar reprezenta o interpretare a normei penale referitoare la răspunderea penală în sensul său larg şi nu stricto sensu, cu consecinţa interpretării, în sens larg şi a normei de incriminare şi aceasta fără a exista o bază doctrinară şi jurisprudenţială care să consacre o asemenea interpretare, ceea ce este contrar art. 7 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Răspunderea penală a fost definită ca fiind obligaţia de a suporta şi executa o pedeapsă şi dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsă ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, şi de a-l constrânge pe infractor să execute o asemenea sancţiune.

Noţiunea de tragere la răspundere penală include toate actele de procedură care se efectuează, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, în scopul constatării şi reţinerii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii penale a făptuitorului, fiind deci de substanţa infracţiunii de favorizare a infractorului ca aceasta să se săvârşească prin împiedicarea sau îngreunarea oricărui act de procedură realizat în acest scop, astfel cum s-a consacrat în doctrina şi practica judiciară.

În aceste condiţii, includerea în noţiunea de tragere la răspundere penală şi a procesului de individualizare a pedepsei reprezintă o interpretare extinsă a legii penale, în defavoarea acuzatului, în neconcordanţă cu substanţa infracţiunii şi neprevizibilă în mod rezonabil.

În acest sens arătăm că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a evidenţiat că " în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziţie legislativă, inclusiv o dispoziţie de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), pct. 141].

Totodată, conform aceleiaşi jurisprudenţe " Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, pct. 36; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), pct. 50; Kononov împotriva Letoniei (MC), pct. 185].

Totodată, s-a statuat, în aceiaşi jurisprudenţă că se sancţionează de Curte "din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare extinsă a legii penale în defavoarea acuzatului (in malam partem), atât atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenţei [Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, pct. 39-48) sau constituie o interpretare prin analogie care nu poate fi considerată compatibilă cu substanţa infracţiunii (de exemplu, condamnarea pentru genocid în Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 179- 186] sau atunci când este vorba despre o interpretare extinsă şi imprevizibilă a unei infracţiuni în defavoarea acuzatului, incompatibilă cu însăşi esenţa infracţiunii (Navalnyye împotriva Rusiei, pct. 68)" .

Faţă de aspectele prezentate, apreciez că fapta inculpatei, astfel cum a fost reţinută prin decizia instanţei de apel, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizare a infractorului, putând îmbrăca o altă formă de răspundere, respectiv cea disciplinară, sens în care s-ar fi impus admiterea recursului în casaţie formulat de recurenta inculpată A., casarea deciziei recurate şi achitarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj