Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 431 din C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 2839 din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2016 (Decizia nr. 2839/2019 a Curţii de Apel Bucureşti), susţinând că este potrivnică deciziei civile nr. 3501 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2016 (Decizia nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti).
Raportat la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 31 alin. (2) din C. proc. civ., se susţine că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte domeniul în care operează autoritatea de lucru, s-a arătat că, prin dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut că autoritatea de lucru judecat vizează şi considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecăţii în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi, aşadar, în dispozitivul hotărârii.
Este întemeiată excepţia autorităţii lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 din C. civ., întrucât Decizia nr. 2839/2019 a Curţii de Apel Bucureşti este contrară modului în care chestiunea litigioasă a fost tranşată definitiv prin Decizia nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti.
Este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect, întrucât în cele două litigii s-a solicitat ca instanţa să constate că a prestat muncă sub autoritatea şi pentru cei doi angajatori, fără a fi remunerat pentru munca prestată, în fapt, având încheiat contract individual de muncă cu cel de-al treilea.
Sunt îndeplinite şi cerinţele privind identitatea de cauză şi de părţi, întrucât în ambele cauze părţi în litigiu au fost revizuentul şi B., în contextul în care, conform B., societăţile deţin proiecte comune şi acţionează ca o singură echipă cu o conducere unitară.
Revizuentul a invocat dispoziţiile art. 166 din C. proc. civ. şi art. 1201 din C. civ. şi a formulat consideraţii de ordin doctrinar cu privire la principiul puterii de lucru judecat.
Raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, revizuentul a evidenţiat similitudinile existente între cele două cauze, arătând, în esenţă că a fost salariat doar al B., însă a activat şi pentru B. S.A., conform Deciziei nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi pentru C., iar fuziunea intervenită între societăţile C. şi B. dovedeşte că, în perioada în litigiu, respectiv septembrie 2013 - iunie 2016, a muncit fără forme legale şi fără plata unui salariu pentru munca prestată.
În ceea ce priveşte chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, revizuentul a solicitat să se ia în considerare faptul că, prin Decizia nr. 3501/2018, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu autoritate de lucru judecat că "între reclamant în calitate de salariat şi pârâtă, în calitate de angajator, s-a stabilit un raport de muncă, începând cu data de 01.09.2013 până la data de 30.06.2016" şi a fost obligată "pârâta să plătească reclamantului drepturile salariate nete rezultate pentru perioada 01.09.2013 - 30.06.2016".
Această decizie a fost invocată în faţa curţii de apel, în dosarul în care s-a pronunţat decizia atacată, dar instanţa nu a ţinut cont de ea.
2. Hotărârea dată în revizuire
Prin Decizia nr. 186 din 28 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., pentru considerentele arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.
În dosarul nr. x/2016, în care a fost pronunţată Decizia nr. 2839/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, prin răspunsul la întâmpinare, revizuentul a invocat aspectul pozitiv al Deciziei nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanţa de apel a statuat asupra faptului că Decizia nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care apelantului i-a fost recunoscută calitatea de salariat al B. S.A. (D.) pentru o perioadă similară, nu are autoritate de lucru judecat în cauză, în nici unul din aspectele sale, negativ sau pozitiv.
Una dintre condiţiile cerute pentru admisibilitatea revizuirii, care rezultă din economia dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanţa să nu se fi pronunţat asupra ei.
În ipoteza în care instanţa a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat în sensul respingerii acesteia, desfiinţarea hotărârii nu mai poate fi obţinută pe calea revizuirii, întrucât, într-o atare situaţie, rezolvarea nu se mai limitează la anularea ultimei hotărâri ci impune în primul rând examinarea temeiniciei soluţiei pronunţate asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Din aceste raţiuni, faţă de faptul că, în cauză, instanţa de apel s-a pronunţat respingând autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, revizuentul nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii.
Instanţa de revizuire a reţinut ampla analiză pe care instanţa de apel a făcut-o prin decizia ce formează obiectul cererii de revizuire cu privire la autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti sub ambele aspecte, pozitiv şi negativ.
În speţă, nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, dat fiind faptul că în cauza nr. x/2016 reclamantul a formulat acţiunea în contradictoriu cu E. S.A. (fostă F.), în calitate de succesoare a C. S.A., iar, în cauza nr. x/2016, acţiunea aceluiaşi reclamant este formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (fosta D.), persoană juridică distinctă de E. S.A. (fosta F., dar în calitate de succesoare a C.), context în care, în raport de principiul relativităţii efectelor juridice ale hotărârilor judecătoreşti, Decizia nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat E. S.A..
De asemenea, în cauză nu este îndeplinită nici condiţia identităţii de obiect. Astfel, în cauza nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a statuat asupra existenţei raporturilor de muncă dintre revizuent şi B. S.A. (fosta D.), iar, în cauza nr. x/2016, în care a fost pronunţată decizia atacată cu revizuire, instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unor raporturi de muncă între revizuent şi C. S.A., entitate al cărei succesor în drepturi şi obligaţii este E. S.A. (fosta F.).
3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire
Împotriva deciziei menţionate la pc. I.2, a declarat recurs revizuentul A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., fără a-şi încadra criticile formulate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurentul invocă încălcarea dreptului la apărare, în reglementarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arătând că instanţa nu a admis cererea sa de la termenul de judecată din 14.01.2020, prin care a solicitat acordarea unui nou termen în vederea angajării unui apărător, deşi a admis o astfel de cerere într-un dosar anterior cauzei sale. De asemenea, critică faptul că instanţa i-a refuzat depunerea de înscrisuri noi, în posesia cărora intrase înainte de termenul din 14.01.2020, înscrisuri care, în opinia sa, sunt pertinente şi concludente stabilirii adevărului în cauza dedusă judecăţii.
Printr-o a doua critică, recurentul susţine că instanţa în mod greşit a aplicat normele de drept material. În susţinerea acestei critici, recurentul reia în totalitate şi aproape ad litteram argumentele din cererea de revizuire.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Criticile întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare în raport cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.
În dosarul nr. x/2019, la termenul din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de amânare formulată de revizuentul A. pentru lipsă de apărare, în vederea angajării unui avocat, reţinând că partea a avut la dispoziţie suficient timp pentru a-şi asigura apărarea printr-un avocat ales, iar, în temeiul art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., a amânat pronunţarea pentru a conferi părţii posibilitatea de a formula concluzii scrise.
Se constată că dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunţată hotărârea atacată, a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 iunie 2019, astfel că întemeiat a apreciat instanţa că, până la termenul din 14 ianuarie 2020, revizuentul A. a avut la dispoziţie suficient timp pentru a efectua demersurile necesare pentru a-şi asigura apărarea printr-un avocat ales.
Faptul că instanţa ar fi admis o cerere de amânare într-un alt dosar nu poate primi relevanţa propusă de recurent, întrucât în recurs se verifică incidenţa motivelor de casare în raport cu dispoziţiile legale incidente în circumstanţele particulare ale litigiului dedus judecăţii, fără a se realiza o comparaţie a măsurilor procesuale dispuse de instanţă în diverse cauze.
În acord cu dispoziţiile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., respingând cererea de amânare pentru lipsă de apărare, instanţa de revizuire a amânat pronunţarea pentru a da revizuentului posibilitatea de a depune concluzii scrise, ceea ce conferă consistenţă concluziei că părţii i-au fost asigurate condiţiile necesare exercitării efective a dreptului la apărare, inclusiv printr-un avocat ales.
În ceea ce priveşte proba cu înscrisuri prin care revizuentul tindea să probeze raporturile dintre părţi în ceea ce priveşte fondul cauzei, în deplin acord cu instanţa de revizuire, se reţine că, potrivit art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., în cadrul revizuirii dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii şi la faptele pe care se întemeiază, nefiind supuse examinării raporturile juridice de fond, ci existenţa unei hotărâri definitive potrivnice, care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare.
Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, care se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 coroborat cu art. 430 alin. (2) prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:
"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."
De esenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.
În cauză, întemeiat a reţinut instanţa de revizuire că nu există identitate de părţi şi de obiect între litigiile în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuentului, aşa cum s-a explicitat în considerentele hotărârii atacate, aspect, de altfel, necontestat în recurs.
Prin criticile din recurs sunt reiterate susţinerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă în raport cu art. 430 alin. (2) şi art. 431 din C. proc. civ.
Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:
"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.
Ceea ce invocă revizuentul este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Însă, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, instanţa de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.
În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie care nu este incidentă, aşa cum s-a reţinut în hotărârea atacată, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat (Decizia nr. 2839/2019 a Curţii de Apel Bucureşti), instanţa a efectuat o analiză amplă a autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 3501/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel încât excepţia nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepţia respectivă.
Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta în cauză.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 186 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2021.