Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 19 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020 s-a dispus:
- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurenţii-inculpaţi A., B., C., D., E., F. şi G. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurentul-inculpat H. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire la abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 12, 171 şi 172 din C. proc. pen. anterior);
- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurentul-inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi art. 367 alin. (6) din C. pen.
- respingerea, ca inadmisibile, a cererilor formulate de recurenţii-inculpaţi E. şi B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 alin. (1) din Legea nr. 286/2009.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, secţia penală a reţinut, în esenţă, că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a subliniat că într-o cauză aflată în faza de admisibilitate în principiu a cererilor formulate, cum este procedura de filtru a cererilor de recurs în casaţie, condiţia impusă pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, de a avea legătură cu soluţionarea cauzei este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii în justiţie.
Inalta Curte, secţia penală a reţinut, referitor la dispoziţiile art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi art. 367 alin. (6) din C. pen., a căror neconstituţionalitate a fost invocată de către recurentul-inculpat A. şi cele ale art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 alin. (1) din C. pen., a căror neconstituţionalitate a fost invocată de către recurenţii inculpaţi E. şi B., că acestea nu sunt de natură să producă consecinţe cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate.
Prin urmare, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii normative au fost considerate ca inadmisibile în acest stadiu procesual.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, de către recurentul-inculpat H., privind art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Înalta Curte, secţia penală a constatat că, deşi sunt îndeplinite celelalte condiţii de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 108 din Legea nr. 255/2013 nu poate influenţa soluţia în etapa admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate, dar nici ulterior, singura consecinţă ce s-ar putea produce fiind revitalizarea unor cazuri de casare într-o cale de atac care nu se mai regăseşte în actuala ordine de drept.
Referitor la cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte, secţia penală a constatat că, în realitate, autorii excepţiei urmăresc completarea cazurilor de casare, în sensul reglementării unora similare celor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 171 şi 172 din C. proc. pen. anterior, ceea ce, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, este de competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, Înalta Curte, secţia penală a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenţii-inculpaţi A., B., C., D., E., F., G. şi H..
II. Împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, au formulat recurs inculpaţii B., E., A. şi H..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 05 februarie 2021, sub nr. x/2021, fiind stabilit în mod aleatoriu, prim termen la data de 19 aprilie 2021, termen la care, constatându-se lipsa de apărare a recurentului inculpat H., cauza a fost amânată pentru termenul din data de 24 mai 2021.
La termenul din data de 24 mai 2021, în cauză a fost stabilit un nou termen, respectiv la data de 28 iunie 2021, în vederea solutionarii cererii de recuzare a domnului judecător I., cerere formulată de recurentul inculpat A..
La termenul de judecată din data de 28 iunie 2021 au avut loc dezbaterile, susţinerile apărătorilor recurenţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurenţilor A. şi B., fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prin recursul declarat de către recurenţii inculpaţi B., E. şi A., s-a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii din 19 ianuarie 2021 în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate, constatarea admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate precum şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin (4) din Legea nr. 47/1992 raportat la dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi art. 146 lit. d) teza I din Constituţia României.
În susţinerea recursului formulat, s-a arătat cu titlu prealabil, că aprecierea instanţei de judecată asupra excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să se limiteze doar asupra condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, fiind invocate dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României republicată, art. 29 din Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017 şi Decizia nr. 878 din 30 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 21 septembrie 2011 ale Curţii Constituţionale a României.
Referitor la obiectul recursului formulat, recurenţii au arătat că din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din data de 09 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de recurs trebuie să constate doar dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prescrise de art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată şi art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, în concret, ca excepţia să fi fost invocată în faţa unei instanţe de judecată de către una dintre părţi, să aibă ca obiect un text dintr-o lege sau ordonanţă, textul de lege să nu fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Criticând încheierea din data de 19 ianuarie 2021, referitor la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., recurenţii inculpaţi au arătat că instanţa nu a precizat care condiţie de admisibilitate nu a fost îndeplinită, şi că a fost adăugată o nouă condiţie de admisibilitate, care nu se regăseşte nici în dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3), nici în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, fiind astfel în contradicţie cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, art. 147 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia Romaniei.
În cuprinsul motivelor de recurs, s-a mai susţinut faptul că inculpaţii nu au cerut Curţii Constituţionale a României să completeze o lege, ci doar să statueze dacă omisiunea legislativă este de natură să afecteze principii şi valori constituţionale, iar în cazul în care omisiunea legislativă ar fi fost declarată neconstituţională, Parlamentul sau Guvernul ar urma să pună în aplicare decizia Curţii Constituţionale.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa şi-a expus opinia cu privire la conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, aspect pe care ar fi trebuit să îl realizeze doar în cazul în care ar fi sesizat Curtea Constituţională, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (4), teza I din Legea nr. 47/1992, iar prin faptul că instanţa a procedat în această manieră, a fost încălcată decizia Curţii Constituţionare nr. 377/2017.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a reprezentat un alt argument invocat de către recurenţii inculpaţi în susţinerea recursului, în sensul admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, cu referire la Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1190 din data de 07 decembrie 2020.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 367 alin. (6) din C. pen., art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 din C. pen. alin. (1) din C. pen., recurenţii inculpaţi au arătat că aceste excepţii au fost depuse în dosarul nr. x/2020, având ca obiect cererile de recurs în casaţie. Faptul că acestea au fost depuse anterior fazei de admisibilitate în principiu nu echivalează cu intenţia recurenţilor de a fi soluţionate în această etapă, ci s-a avut în vedere posibilitatea respingerii recursului în casaţie ca inadmisibil, context în care în cazul în care ulterior, Curtea Constituţională a României ar fi admis aceste excepţii, nu ar fi putut cere revizuirea deciziei, cu motivarea că aceste excepţii nu au fost invocate în respectiva cauză.
S-a mai susţinut că decizia de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate în această etapă procesuală a aparţinut instanţei de judecată.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul inculpat H. a solicitat casarea încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală, în dosarul nr. x/2020 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 (cu referire la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen.) şi a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Recurentul inculpat H. a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia având legătură cu soluţionarea recursului în casaţie din perspectiva motivelor de nelegalitate care ar trebui să constituie şi motive de casaţie, fiind invocate Decizia nr. 766 din data de 15 iunie 2011, Decizia nr. 244 din data de 6 aprilie 2017 şi Decizia nr. 878 din data de 30 iunie 2011 ale Curţii Constituţionale.
Recurentul a arătat că excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect tocmai norma abrogatoare cuprinsă în dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 referitoare numai la abrogarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, cu efecte de ordin constituţional şi asupra dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
S-a susţinut că instanţa de contencios constituţional a reţinut că art. 146 lit. d) din Constituţia României nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi incetează efectele juridice, în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte.
În continuare, s-a arătat că în exercitarea rolului său, Curtea Constituţională trebuie să restabilească starea de legalitate şi în cazul dispoziţiilor legale de abrogare, dar şi în scopul eliminării omisiunilor legislative ce au semnificaţia unei executări necorespunzătoare de către legiuitor a obligaţiei de a stabili reguli impuse de Constituţie.
Recurentul inculpat H. a mai arătat faptul că din moment ce prin Deciziile nr. 694 din 20 mai 2010 şi nr. 783 din 12 mai 2009, Curtea Constituţională a constatat că prin modificarea şi abrogarea sub regimul C. proc. pen. anterior, a cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969, starea de constituţionalitate a fost viciată, acelaşi viciu există şi în cazul normei abrogatoare prevăzute de art. 108 din Legea nr. 255/2013 prin care se încalcă şi efectele de ordin constituţional ale celor două decizii şi autoritatea de lucru judecat a acestora.
În motivarea recursului, s-a precizat că actuala reglementare a recursului în casaţie prin art. 438 din C. proc. pen. limitează în mod excesiv verificarea legalităţii unei unei hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă este conformă regulilor de drept aplicabile, inclusiv sub aspectul existenţei sau inexistenţei laturii subiective a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea.
S-a mai arătat că reglementarea prevăzută de art. 108 din Legea nr. 255/2008)privind abrogarea cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. 1969) şi cea prevăzută de art. 438 din C. proc. pen. îi restrâng recurentului inculpat, până la suprimare, accesul la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor individuale, dar şi art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
Nereglementarea în actuala legislaţie a unor asemenea cazuri de casare ce vizează însăşi starea de legalitate şi abrogarea în temeiul art. 108 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 şi 171 din C. proc. pen. din 1969 constituie o încălcare a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţia României.
Analizând recursurile formulate de inculpaţii B., E., A. şi H. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt nefondate, din următoarele considerente:
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, revine Curţii Constituţionale.
Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia de neconstituţionalitate astfel cum este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremaţia Constituţiei în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituţionalitate a posteriori şi asigurându-se accesul părţilor la jurisdicţia constituţională.
Aşadar, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate, nu realizează un control al constituţionalităţii propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.
Din perspectiva aceloraşi dispoziţii legale, instanţele judecătoreşti au apreciat, în mod constant, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
În mod concret, recurentul inculpat A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 323 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi art. 367 alin. (6) din C. pen., iar recurenţii inculpaţi E. şi B. au invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 alin. (1) din C. pen.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că acesta trebuie făcut în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
Astfel, prin Decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiilor formulate cu soluţionarea cauzei, analizat din perspectiva argumentelor învederate de recurenţii inculpaţi, se constată că prevederile legale a căror constituţionalitate se contestă nu influenţează în niciun mod admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate în cauză.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, în faza de examinare a admisibilităţii cererilor de recurs, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen. presupune analiza unor aspecte de ordin legal şi pur formale, fiind o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul inculpat H., a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu referire la abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 12, 171 şi 172 din C. proc. pen. anterior, instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei, nu se analizează în abstract, ci se verifică prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.
Conform dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 255/2013 rezultă că "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 29/1968 privind C. proc. pen., republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. III din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea C. proc. pen. şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003".
Excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi analizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că nici aceste dispoziţii nu sunt de natură să producă consecinţe cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate.
În plus, se constată că prin invocarea acestei excepţii de neconstituţionalitate se tinde la aducerea în actualitate a unor cazuri de casare neprevăzute în actuala reglementare şi pe cale de consecinţă, la o modificare şi completare a normei legale. Or, modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Referitor la invocarea de către recurenţii inculpaţi B., E., A. şi H. a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie constatarea, printre altele, că prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorii excepţiei nu tind la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doresc modificarea şi completarea dispoziţiilor pretins neconstituţionale, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare, în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
De altfel, Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi cazuri de eroare judiciară celor prevăzute de lege, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată, în deplin acord cu prima instanţă, că ceea ce se urmăreşte prin excepţia invocată este completarea cazurilor de casare, prin reglementarea unor cazuri similare celor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 171 şi 172 din C. proc. pen. anterior.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpaţii B., E., H. şi A. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A., B. şi E., în cuantum de câte 80 RON, vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat H., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpaţii B., E., H. şi A. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A., B. şi E., în cuantum de câte 80 RON, rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat H., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.