Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Litigiul dedus judecăţii

Între Curtea de Conturi şi A. S.A. s-a purtat litigiul înregistrat sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ce a avut ca obiect acţiunea formulată de A. S.A., privind anularea deciziei Curţii de Conturi nr. 17 din 10 decembrie 2015 şi a încheierii nr. 2 din 29 februarie 2016 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, prin care au fost stabilite mai multe măsuri în sarcina reclamantei, litigiu ce a fost finalizat prin Decizia nr. 3541 pronunţată la 21 iunie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, care face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat în curs de soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în dosarul nr. x/2019, aflat în curs de soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal

În cadrul acestui dosar, recurenta din dosarul pendinte a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene aplicabil cauzei, şi anume a principiului protecţiei încrederii legitime, în raport de situaţia de fapt şi de drept existentă în cauză.

În motivarea cererii formulate, recurenta a invocat, în drept, dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, care prevede competenţa C.J.U.E. de a hotărî cu titlu preliminar în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii Europene şi care se interpretează în sensul că instanţele care sunt ultime în grad, potrivit dreptului intern, au obligaţia de a realiza o trimitere preliminară, obligaţie ce suportă doar câteva excepţii, stabilite de C.J.U.E. pe cale pretoriană şi care nu sunt incidente în speţă.

Referindu-se la istoricul litigiului, revizuenta şi-a reiterat argumentele în justificarea incidenţei principiului de drept european ce necesită interpretare şi care au determinat-o să formuleze cererea de revizuire care face obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A arătat că cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar, în motivare, a invocat încălcarea principiului încrederii legitime, consacrat la nivelul C.J.U.E.

În esenţă, A. S.A. a arătat că, din moment ce activitatea Băncii, pe tema primelor de stat, a fost verificată, în mod constant, de autorităţile cu atribuţii în domeniu, timp de 8 ani, şi nu au fost constatate încălcări ale normelor legale, acest lucru a creat încrederea Băncii că întregul proces de stabilire şi acordare a primelor de stat către clienţi, cât şi de restituire a primelor către M.D.R.A.P., este conform cu dispoziţiile legale incidente.

De asemenea, a menţionat actele administrative în baza cărora s-a declanşat litigiul, respectiv cele jurisdicţionale, care au fost emise în soluţionarea cauzei de către Curtea de Conturi, precum şi parcursul procesului desfăşurat în faţa instanţelor de judecată.

În susţinerea cererii de sesizare a C.J.U.E., s-a arătat că dreptul naţional nu cuprinde norme care să reglementeze, expres, principiul protecţiei încrederii legitime din dreptul Uniunii Europene, principiu care are un conţinut aparte şi produce efecte specifice.

Prin urmare, poate fi dificil, pentru instanţa naţională, să stabilească, în cadrul cererii de revizuire, cum se interpretează principiul evocat, dacă există limite ale acestuia şi în ce ar consta într-un caz cum este cel din speţă, fără sesizarea C.J.U.E.

Recurenta din cauza pendinte a mai arătat că încălcarea principiului încrederii legitime a avut loc în contextul aplicării dispoziţiilor art. 49 şi art. 63 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (libertatea de stabilire şi libertatea de circulaţie a capitalurilor), art. 17 şi art. 44 din Cartă, a cadrului de reglementare european privind activitatea instituţiilor bancare (Directiva 2013/36 şi Regulamentul 575/2014), precum şi a obiectivelor pieţei interne şi, în acest context, numai C.J.U.E. este îndreptăţită să stabilească configuraţia pe care principiul încrederii legitime o capătă în funcţie de sfera de aplicabilitate a acestuia.

Prin raportare la particularităţile cauzei, recurenta a propus cinci întrebări:

a) Prima întrebare:

Principiul protecţiei încrederii legitime se interpretează în sensul că un act emis de o autoritate, prin care sunt stabilite condiţii pentru acordarea unei prime de stat, echivalează cu un control ex-ante al acestor condiţii, pe aplicarea cărora un justiţiabil îşi poate întemeia, în mod legitim, conduita?

b) A doua întrebare:

În domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 49 şi art. 63 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, coroborate cu art. 17 şi art. 47 din Cartă, şi circumstanţe precum cele din prezenta cauză, principiul protecţiei încrederii legitime trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instituţie de credit să suporte efectele interpretării diferite impuse post-factum, cu caracter retroactiv, de o altă autoritate a Statului român, a unor criterii/condiţii pentru acordarea unei prime de stat, cu consecinţa modificării acestor criterii/condiţii, în contextul în care nicio altă autoritate, inclusiv cele care au aprobat, supravegheat şi controlat activitatea instituţiei de credit, nu a sesizat vreo neregulă privind modalitatea în care instituţia de credit a aplicat şi interpretat dispoziţiile legate relevante?

c) A treia întrebare:

Principiul protecţiei încrederii legitime trebuie interpretat în sensul că, în circumstanţe precum cele din prezenta cauză, se opune unor masuri luate de stat care, prin chiar autoritatea legislativă, dar şi prin intermediul puterii judecătoreşti, a continuat, după data actului autorităţii, să confirme legalitatea modului în care instituţia de credit a aplicat legislaţia incidental?

d) A patra întrebare:

Principiul protecţiei încrederii legitime trebuie interpretat în sensul că, în circumstanţe precum cele din prezenta cauză, se opune ca statul să dispună în sarcina instituţiei de credit intermediare măsuri precum obligarea intermediarului să recupereze primele de stat de la clienţii cărora le eliberase aceste sume anterior aducerii la cunoştinţă a noii interpretări de către autoritatea statului şi/sau să suporte din fondurile proprii restituirea contravalorii respectivelor prime de stat şi a dobânzilor calculate până la data restituirii efective?

e) A cincea întrebare:

Principiul protecţiei încrederii legitime se interpretează în sensul că se opune stabilirii post factum şi cu efect retroactiv a regimului fructelor civile aferente primelor restituite statului?

3. Încheierea supusă recursului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat încheierea din 02 decembrie 2020, prin care a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurenta reclamantă A. S.A., ca nefondată, şi a fixat termen pentru soluţionarea cererii de revizuire formulate de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, la 20 ianuarie 2021, cu citarea părţilor.

În esenţă, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa a reţinut că litigiul are ca obiect cererea de revizuire, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, text de lege în raport de care prima condiţie de admisibilitate este cea de aplicabilitate a dreptului Uniunii Europene în raportul juridic dedus judecăţii.

Instanţa a arătat că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (Hotărârea din 6 martie 2014, în cauza C-206/13, Cruciano Siragusa, Hotărârea din 27 martie 2014, în cauza C-265/13, Emiliano Torralbo Marcos), noţiunea de punere în aplicare din cadrul art. 51 al Cartei necesită un anumit grad de legătură cu dreptul Uniunii Europene.

De asemenea, în cazul în care o situaţie juridică nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, C.J.U.E. nu are competenţa de a se pronunţa asupra acesteia şi niciuna dintre prevederile invocate ale Cartei nu poate, în mod independent, să constituie baza unei astfel de competenţe.

Este, deopotrivă, considerată punere în aplicare de către statele membre a dreptului Uniunii Europene situaţia în care legislaţia naţională se referă la conţinutul anumitor prevederi ale dreptului UE, făcându-le aplicabile, în mod direct şi necondiţionat, unor raporturi juridice pur interne.

Pe baza acestor considerente teoretice, referitoare la noţiunea de punere în aplicare a dreptului Uniunii Europene de către statele membre, Înalta Curte a reţinut că revizuenta indică norme din dreptul unional aplicabile cauzei şi formulează argumente, în sensul că actul normativ naţional ar urmări să pună în aplicare dreptul Uniunii Europene prin care este reglementată activitatea instituţiilor de credit, precum şi obiectivele pieţei interne, subliniind că principiul încrederii legitime are un rol deosebit de important în aprecierea conduitei unei autorităţi naţionale care aplică dreptul comunitar (european).

Prin raportare la jurisprudenţa C.J.U.E. în legătură cu principiul încrederii legitime, instanţa a reţinut că revizuenta nu a menţionat niciun aspect nou, care ar necesita lămuriri suplimentare, că sesizarea formulată în cauză ignoră această jurisprudenţă, sens în care a apreciat cererea ca fiind lipsită de utilitate practică şi nepertinentă.

Instanţa a arătat, cu privire la aplicarea principiului încrederii legitime, că, pe cale jurisprudenţială, s-a stabilit că acest principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene permite oricărui operator economic pe care o instituţie l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate să se prevaleze de respectivele speranţe. Cu toate acestea, atunci când un operator economic prudent şi avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii Europene de natură să îi afecteze interesele, el nu poate invoca beneficiul acestui principiu, după adoptarea măsurii.

Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiţii cumulative. În primul rând, administraţia Uniunii Europene trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiţionate şi concordante, emise de surse autorizate şi de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o aşteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile.

În raport de aceste consideraţii, instanţa care soluţionează cererea de revizuire a apreciat că nu se poate pronunţa în sensul admiterii cererii de sesizare C.J.U.E. formulată, fără a stabili, în prealabil, admisibilitatea cererii de revizuire, adică aplicabilitatea, în concret, a dreptului european, respectiv a principiului încrederii legitime, aşa cum acesta a fost circumscris până în prezent de către instanţa europeană.

Instanţa de revizuire a stabilit că, doar ulterior depăşirii etapei admisibilităţii căii extraordinare de atac, s-ar putea pune întrebări în privinţa modului în care principiul încrederii legitime trebuie concretizat în prezenta cauză. În alţi termeni, instanţa europeană nu se poate substitui instanţei de revizuire pentru a stabili că autorităţile Statului român au încălcat normele dreptului european înainte de a se dispune rejudecarea litigiului de către instanţa de revizuire.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva încheierii menţionate la pct. 3, A. S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

În motivarea recursului, s-a arătat că cererea de sesizare a C.J.U.E. a fost întemeiată, în drept, pe art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, reflectat în legislaţia internă prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, potrivit căruia instanţele sunt obligate să adreseze întrebarea preliminară C.J.U.E. în cazurile în care hotărârile pe care urmează să le pronunţe nu mai au cale de atac.

Or, a arătat recurenta, contrar exigenţelor impuse de lege cu privire la limitarea analizei strict la verificarea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare, instanţa de revizuire a respins cererea de sesizare a C.J.U.E., apreciind că întrebările propuse privesc însuşi raportul juridic litigios, care a fost în mod definitiv soluţionat, şi nu pot primi altă dezlegare anterior admiterii căii de atac de retractare.

Recurenta a criticat argumentarea instanţei, care, în mod nelegal, a procedat întâi la verificarea unei pretinse inadmisibilităţi a cererii de sesizare C.J.U.E., raportat la etapa procesuală a revizuirii, apoi la verificarea competenţelor C.J.U.E.

Această motivare este nelegală, pentru că niciuna dintre împrejurările reţinute de către instanţă nu se regăseşte printre condiţiile de admisibilitate ale unei sesizări a C.J.U.E., mai ales când motivul revizuirii este chiar încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Ca urmare, atât cererea de sesizare, cât şi hotărârea pronunţată de C.J.U.E., servesc dezlegării căii de atac a revizuirii.

Din această perspectivă, recurenta a criticat încheierea, apreciind că ar cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., deoarece instanţa de revizuire ar fi reţinut practică judiciară străină de natura cauzei, respectiv jurisprudenţa C.J.U.E. în materia ajutorului de stat acordat în baza Regulamentului CE nr. 800/2008.

Or, prin cererea de sesizare a C.J.U.E., s-a făcut referire la primele de stat acordate prin sistemul Bauspar, ce nu au fost clasificate drept ajutor de stat.

Prin urmare, arată recurenta, instanţa de revizuire nici măcar nu a verificat, aşa cum expres prevede art. 411 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2014, dacă măsura a fost sau nu declarată ajutor de stat de către Comisia Europeană sau de către furnizor (Statul român) şi nici nu a pus în discuţia părţilor o astfel de chestiune, cu atât mai mult cu cât atribuţiile instanţei naţionale în materia ajutorului de stat, prevăzute la Cap. VII din O.U.G. nr. 77/2014, nu prevăd posibilitatea acestei instanţe de a constata caracterul de ajutor de stat al unei măsuri. Cu atât mai mult, referinţa la aplicarea art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretată ca limitând rolul instanţelor naţionale la acela de a lua măsurile care se impun, potrivit legii naţionale, pentru îndeplinirea dispoziţiilor adoptate de Comisia Europeană, singura autoritate care poate constata o încălcare a art. 107 şi art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Recurenta a invocat şi încălcarea normelor de drept material de către instanţa de revizuire, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin încheierea recurată, instanţa a nerespectat dreptul justiţiabilului de a-i fi garantată aflarea adevărului prin asigurarea prevalenţei dreptului Uniunii Europene şi a ignorat esenţa motivului de revizuire reprezentat de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

A menţionat cele reţinute prin Decizia nr. 45/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia nu are importanţă momentul pronunţării deciziei C.J.U.E., sens în care a apreciat că formularea cererii de sesizare a C.J.U.E. în calea de atac a revizuirii este pe deplin legală.

Totodată, prin încheierea recurată, instanţa a ignorat condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare C.J.U.E., trimiterea întrebărilor fiind obligatorie, potrivit art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Instanţa de revizuire a apreciat, fără indicarea unui text de lege, că o sesizare a C.J.U.E. nu este admisibilă în calea revizuirii, ci doar ulterior acesteia şi doar dacă, în urma revizuirii, s-ar dispune o rejudecare a cauzei.

Procedând astfel, recurenta a apreciat că instanţa adaugă la prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (sediul materiei pentru cereri de sesizare C.J.U.E.) o nouă condiţie de admisibilitate, deşi nici prevederile din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (care prevalează dreptului intern), nici motivul de revizuire invocat nu permit acest lucrul.

Ca atare, a susţinut recurenta, în cazul de faţă, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene era nu doar permisă, dar şi obligatorie, instanţa naţională neavând căderea de a îngrădi dreptul recurentei de a accede la evaluarea jurisdicţională a C.J.U.E. asupra chestiunii în litigiu, ce formează obiectul sesizării.

Recurenta a făcut referire la cauza CILFIT, prin care s-au stabilit condiţiile de admisibilitate pe care o instanţă naţională trebuie să le verifice la o cerere de sesizare a C.J.U.E. "Instanţa naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile".

Refuzul de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene echivalează, în opinia recurentei, cu o gravă încălcare a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, sancţionabilă conform art. 258 din acest tratat, precum şi cu o nesocotire a dreptului la un proces echitabil, drept fundamental, consacrat şi garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

5. Cererea de sesizare C.J.U.E.

În cadrul dosarului de recurs declarat împotriva încheierii din 02 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurenta A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Recurenta a apreciat că se impune admiterea cererii şi sesizarea C.J.U.E. cu următoarele întrebări:

1. Este compatibilă cu art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nerecunoaşterea de către legislaţia naţională a unui stat membru al UE a unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a C.J.U.E., în cazul în care hotărârea ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului nu este supusă niciunei căi de atac, iar instanţa naţională avea obligaţia trimiterii cererii de sesizare către C.J.U.E.?

2. Este compatibilă cu principiul cooperării loiale prevăzut de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi principiul comunitar al echivalenţei, nerecunoasterea de către legislaţia naţională a unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a C.J.U.E., în cazul în care (i) hotărârea ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului nu este supusă niciunei căi de atac, iar instanţa naţională avea obligaţia trimiterii cererii de sesizare către C.J.U.E., deşi (ii) în situaţii echivalente, în materia controlului de constituţionalitate intern, legislaţia naţională recunoaşte posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a sesizării, pe calea excepţiei de neconstitutionalitate, a Curţii Constituţionale a României?

3. Nerecunoasterea unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a C.J.U.E., în cazul în care hotărârea ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului nu este supusă niciunei căi de atac, este compatibilă cu: (i) drepturile la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil prevăzute de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (C.D.F.U.E.), (ii) dreptul la apărare prevăzut de art. 48 din C.D.F.U.E. şi (iii) drepturile la egalitate în faţa legii şi nediscriminare prevăzute de art. 20 şi art. 21 din C.D.F.U.E.?

4. Este compatibilă cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene reţinerea unei condiţii suplimentare de admisibilitate dincolo de art. 273 alin. (3) din acest tratat, respectiv condiţia ca cererea să nu fie formulată într-o cale extraordinară de atac, indiferent de etapa soluţionării acesteia?

Cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii din 02 decembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa a respins cererea de sesizare a C.J.U.E., a apreciat că sunt incidente prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ale art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi ale art. 2 din Legea nr. 340/2009.

În raport de dispoziţiile legale mai sus indicate, recurenta a apreciat că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de sesizare C.J.U.E. se atacă potrivit dreptului comun, respectiv C. proc. civ., cu referire şi la art. 513 alin. (1) coroborat cu art. 466 alin. (4) şi art. 494 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede explicit obligativitatea sesizării C.J.U.E. atunci când hotărârea din dreptul intern nu este supusă vreunei căi de atac, fără a face vreo distincţie între natura ordinară sau extraordinară a căii de atac în care este exercitat dreptul, respectiv faza procesuală a soluţionării căii de atac.

Ca urmare, apreciază recurenta, prin omisiunea legiuitorului de a garanta exercitarea unei căi de atac prevăzute de lege se creează premisele unei încălcări a dreptului unional, fără a exista un remediu efectiv la dispoziţia celor vătămaţi, motiv pentru care a formulat prezenta cerere de sesizare a jurisdicţiei europene cu întrebările preliminare, spre a putea fi clarificată admisibilitatea recursului formulat.

Cu privire la pertinenţa întrebărilor, s-a susţinut că lipsa unei căi de atac în cazul de faţă lipseşte recurenta de dreptul prevăzut de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în substanţa sa, dacă instanţa internă refuză sesizarea C.J.U.E., deşi are o obligaţie în acest sens; în plus, a subliniat recurenta, solicitarea adresată instanţei europene de a se pronunţa cu privire la conformitatea normelor de drept intern cu dreptul comunitar era pertinentă.

S-a arătat că răspunsurile C.J.U.E. la întrebările puse în litigiul pendinte ar avea o influenţă semnificativă în soluţionarea cauzei, oferind recurentei oportunitatea de a uza de o cale de atac (în speţă, recursul) împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a C.J.U.E.; astfel, de a se prevala de drepturile cuprinse în legislaţia europeană.

S-a susţinut că, până în prezent, C.J.U.E. nu a statuat asupra conformităţii unui caz similar celui reprezentat de art. 2 din Legea nr. 340/2009, în raport de dispoziţiile comunitare invocate, acest caz prezentând particularităţi care tind la ridicarea unei noi probleme de interpretare, ce reflectă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în speţa dedusă judecăţii.

În plus, principiile consacrate de jurisprudenţa instanţei europene sunt clare în acest sens: pentru ca instanţa de judecată să refuze sesizarea C.J.U.E., intepretarea dreptului Uniunii Europene trebuie să se impună cu o asemenea evidenţă, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile, iar răspunsul problemei de drept trebuie să fie evident atât pentru instanţele din toate statele membre, cât şi pentru C.J.U.E.

A arătat şi că, în doctrină, este unanim acceptată distincţia între instanţele care pot să formuleze o trimitere prealabilă şi instanţele care trebuie să formuleze o astfel de cerere; de regulă, instanţele pot formula o cerere atunci când aceasta este necesară pentru soluţionarea cauzei, dar obligaţia de a trimite cererea prealabilă aparţine instanţelor "ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac prevăzute de dreptul intern", cum prevede art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

În susţinerea cererii de sesizare a C.J.U.E., recurenta a subliniat incompatibilitatea dintre lipsa căii de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a C.J.U.E. şi cazurile prevăzute de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene cu dreptul european, sens în care a invocat prevederile art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care fac referire la principiul cooperării loiale, principiu ce presupune ca, în măsura în care legislaţia Uniunii Europene nu dispune, sarcina reglementarii revine statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiţia să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii.

Din analiza jurisprudenţei C.J.U.E., recurenta a susţinut că ar rezulta că principiul echivalenţei constă în existenţa aceluiaşi regim juridic procedural, atât cu privire la acţiunile întemeiate pe drept intern, cât şi în cazul acţiunilor întemeiate pe dreptul comunitar, ori, cel puţin, regimul juridic procedural aplicabil acestora din urmă să nu fie mai puţin favorabil decât în cazul acţiunilor întemeiate pe norme de drept intern.

Recurenta a făcut o paralelă între aspectele specifice cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege incidente în cauză şi cele ale cererii de sesizare a C.J.U.E., apreciind că aceste două instrumente sunt similare, mai puţin cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată de părţi împotriva încheierii de respingere. Astfel, încheierea prin care se respinge cererea de sesizare a instanţei de control constituţional poate fi atacată cu recurs, pe când cea prin care instanţa naţională respinge cererea de sesizare a C.J.U.E. nu are cale de atac.

Faţă de legile interne, a susţinut recurenta, principiul autonomiei procedurale recunoscut statelor membre (care include şi principiul legalităţii căilor de atac prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituţie) nu poate justifica înlăturarea principiul echivalenţei. Astfel, lipsa căii de atac în dreptul intern nu poate fi justificată în vreun fel de autonomia procedurală.

Cu alte cuvinte, deşi statele membre beneficiază de autonomie procedurală, acest principiu nu poate fi aplicat cu limitarea principiului echivalenţei, de forţă superioară. Or, în cazul de faţă, a apreciat că nerecunoasterea unei căi de atac cu privire la exercitarea unei acţiuni întemeiate pe dreptul european, într-un context în care, în dreptul intern, tratamentul acţiunilor este mai favorabil, reprezintă o încălcare a dreptului european ce permite instanţelor judecătoreşti, raportat la prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) -(3) şi art. 129 din Constituţie, devenind, astfel, competente să soluţioneze recursul formulat.

În opinia recurentei, prin lipsa unei căi de atac împotriva respingerii cererii de sesizare a C.J.U.E., este încălcat şi art. 47 C.D.F.U.E., care priveşte dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. Or, sesizarea C.J.U.E. în vederea interpretării cadrului normativ unional reprezintă o componentă importantă a dreptului de acces la o instanţă. Astfel, în conformitate cu tendinţele moderne ale jurisprudenţei comunitare, dreptul unui justiţiabil de acces la o instanţă, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, include şi dreptul de a se adresa C.J.U.E., prin intermediul procedurii de trimitere preliminară.

Dată fiind aplicabilitatea directă şi prioritară a dreptului comunitar, îngrădirea accesului la procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 47 alin. (2) din C.D.F.U.E., în înţelesul pe care C.E.D.O. 1-a conturat în jurisprudenţa sa.

Recurenta a invocat şi încălcarea art. 48 alin. (2) C.D.F.U.E. privind dreptul la apărare, care nu ar fi aplicabil dacă petentului, aflat în faţa unei instanţe de ultim grad, nu i s-ar recunoaşte dreptul de a formula recurs împotriva soluţiei dispuse de judecător, după prima analiză a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie, prin raportare şi la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care stabileşte dreptul oricărei persoane la un remediu veritabil pentru realizarea propriului drept sau interes legitim.

Or, în cazul de faţă, limitarea exercitării căii de atac, având în vedere invocarea trimiterii preliminare direct în recurs sau în altă cale de atac extraordinară, reprezintă o gravă încălcare a dreptului la apărare şi care se impune a fi remediată.

Pentru aceleaşi considerente arătate mai sus, recurenta a apreciat că sunt încălcate art. 20 şi art. 21 din C.D.F.U.E. privind egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea.

În acest sens, a arătat că principiile egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie, dreptului la apărare, înfăptuirii justiţiei precum şi folosirea căilor de atac presupun, inter alia, drepturi procesuale egale.

Prin urmare, în raport de faptul că, în situaţia în care instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii întrebării preliminare prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul, iar în cadrul procedurii revizuirii nu mai poate fi contestată, în absenţa posibilităţii de a contesta fondul, a apreciat că sunt încălcate drepturile la egalitate şi nediscriminare, având în vedere că specificul cauzei în care s-a ridicat întrebarea preliminară a inclus şi ultimul grad de jurisdicţie în materia respectivă.

Prin cererea de sesizare a C.J.U.E., recurenta a solicitat şi suspendarea cauzei, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009, coroborat cu art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

6. Apărările părţilor

Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de A. S.A., în raport de art. 513 C. proc. civ. şi de caracterul interlocutoriu al respectivei încheieri.

De asemenea, intimata a depus întâmpinare şi la cererea de sesizare a C.J.U.E., prin care a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă, cu motivarea că este incidentă condiţia irelevanţei, litigiul fiind guvernat de reglementările legislaţiei naţionale.

II. Considerentele Înaltei Curţi:

1. Asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulate de recurenta A. S.A.:

Analizând cererea de sesizare a C.J.U.E., în raport cu susţinerile părţilor şi dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene şi din dreptul naţional incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.".

Art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că:

"(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.".

Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009:

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.".

Conform Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2018/C 257/01), publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 257 din 20 iulie 2018:

"Prevăzută la articolul 19 alin. (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare "TUE") şi la articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene. Acest mecanism urmăreşte să garanteze interpretarea şi aplicarea uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanţelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.".

În prezenta cauză, autoarea cererii de sesizare a C.J.U.E. invocă, în drept, dispoziţii din dreptul Uniunii Europene şi din dreptul naţional, textele de lege fiind citate mai sus, respectiv art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009.

În raport de aceste dispoziţii legale, recurenta susţine, în esenţă, că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se respinge cererea de sesizare a C.J.U.E. încalcă art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, principiile cooperării loiale şi al echivalenţei, dreptul la o cale de atac, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul la egalitate în faţa legii.

În acord cu dispoziţiile citate, prima dintre condiţiile de admisibilitate a trimiterii preliminare rezidă în faptul că aceasta trebuie să vizeze "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii".

Competenţa C.J.U.E. de a se pronunţa cu privire la "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii" este circumscrisă strict domeniilor de competenţă ale Uniunii Europene, exclusive sau partajate cu statele membre, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 3 şi art. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv: (i) competenţa exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună; încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora; (ii) competenţele partajate între Uniune şi statele membre vizează următoarele domenii principale: piaţa internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene; energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat, cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul; cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar.

Înalta Curte constată că dreptul Uniunii Europene este aplicabil în litigiul de faţă, deoarece dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului transpun şi implementează, în legislaţia naţională, Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit, precum şi Directiva 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiţii şi al instituţiilor de credit. Deşi directivele menţionate au fost ulterior abrogate de Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE, acestea rămân aplicabile litigiului ratione temporis.

În acelaşi timp, cu privire la obligaţia de trimitere a unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, se constată că, în jurisprudenţa relevantă a C.J.U.E., s-au stabilit următoarele: (...) "În al doilea rând, rezultă din raportul dintre al doilea şi al treilea paragraf ale articolului 177 (devenit art. 234 T.C.E. şi actualul 267 T.F.U.E.) că instanţele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale pentru a evalua dacă, pentru a pronunţa o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecăţii lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alţi termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului" (Hotărârea din 6 octombrie 1982, CILFIT, cauza 283/81, EU:C:1982:335). Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a statuat că articolul 177 al treilea paragraf din T.C.E.E. (actualul 267 alin. (3) T.F.U.E.) "trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii.".

De asemenea, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., procedura instituită prin articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este definită ca fiind un instrument de cooperare între C.J.U.E. şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia C.J.U.E. furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii, care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C 370/12, EU:C:2012:756, punctul 83, precum şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).

Raportat la jurisprudenţa indicată anterior, contrar susţinerilor recurentei, se constată că obligaţia de trimitere a instanţelor naţionale de ultim grad de jurisdicţie, reglementată de art. 267 alin. (3) T.F.U.E., nu este una absolută, dimpotrivă, a fost circumstanţiată şi atenuată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, astfel încât aceste instanţe se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe pentru a stabili dacă este necesară sau nu trimiterea unei cereri preliminare în interpretarea dreptului Uniunii Europene.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că dosarul în care a fost formulată cererea de sesizare a C.J.U.E. are ca obiect contestaţia formulată de A. S.A. împotriva deciziei Curţii de Conturi nr. 17 din 10 decembrie 2015 şi a încheierii nr. 2 din 29 februarie 2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, prin care au fost stabilite mai multe măsuri în sarcina contestatoarei, fiind invocate, în drept, prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi ale Ordinului nr. 509/2009 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor cap. V din titlul II partea a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Ulterior, A. S.A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei prin care a fost soluţionat litigiul ce avea ca obiect contestaţia mai sus amintită, cale extraordinară de atac întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, şi care face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat în curs de soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În cadrul acestui dosar, recurenta A. S.A. a formulat cerere de sesizare a C.J.U.E. cu privire la interpretarea dreptului Uniunii aplicabil în cauză, iar prin încheierea din data de 2 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins această solicitare. Împotriva încheierii menţionate, a declarat prezentul recurs A. S.A., solicitând şi trimiterea unei cereri preliminare, prin care, în esenţă, urmăreşte a se verifica dacă dreptul Uniunii Europene se opune unei legislaţii naţionale care nu recunoaşte o cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a C.J.U.E., în situaţia în care hotărârea ce urmează a fi pronunţată este dată în ultim grad de jurisdicţie, însă aceeaşi legislaţie recunoaşte pentru ipoteza litigiilor aflate în ultimul grad de jurisdicţie, posibilitatea atacării încheierii de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

În raport de cele menţionate mai sus, analizând pertinenţa întrebărilor preliminare propuse de recurentă, Înalta Curte apreciază că interpretarea dreptului Uniunii Europene, respectiv a principiului protecţiei jurisdicţionale efective, principiilor echivalenţei şi efectivităţii, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, este necesară pentru soluţionarea problemei admisibilităţii căii de atac a recursului în litigiul de faţă.

În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trece la cercetarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la aspectele de dreptul Uniunii menţionate în precedent şi care fac obiectul solicitării de trimitere preliminară. În acest sens, urmează a se verifica dacă chestiunile de drept respective sunt identice cu probleme asupra cărora deja s-a pronunţat C.J.U.E. sau dacă rezolvarea problemelor de drept respective poate fi dedusă în mod clar din jurisprudenţa sa constantă.

În acest scop, mai întâi, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, principiul protecţiei jurisdicţionale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii, care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, care a fost consacrat în articolele 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, EU:C:1986:206, punctele 18 şi 19, Hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens şi alţii, 222/86, EU:C:1987:42, punctul 14, Hotărârea din 27 noiembrie 2001, Comisia/Austria, C-424/99,EU:C:2001:309, punctul 45, Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequenos Agricultores/Consiliul, C-50/00 P, EU:C:2002:642, punctul 39, şi Hotărârea din 19 iunie 2003, Eribrand, C-467/01, EU:C:2003: 364, punctul 61) şi care a fost reafirmat şi în articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, în ceea ce priveşte principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar, în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia acestor drepturi nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivităţii) (a se vedea în special Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, punctul 46).

Mai reţine Înalta Curte, cu privire la principiul protecţiei jurisdicţionale efective, că, în Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami,C-583/11/P, EU:C:2013:625, C.J.U.E. a stabilit următoarele (...), 99. În ceea ce priveşte rolul instanţelor naţionale, menţionat la punctul 90 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că instanţele naţionale îndeplinesc în colaborare cu Curtea funcţia care le este atribuită în comun în scopul de a garanta respectarea legalităţii în aplicarea şi în interpretarea tratatelor (Avizul 1/09, punctul 69).

100. Statelor membre le revine, aşadar, obligaţia de a prevedea un sistem de căi de atac şi de proceduri care să permită asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecţie jurisdicţională efectivă (Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequenos Agricultores/Consiliul, C-50/00 P, punctul 41 şi Hotărârea din 1 aprilie 2004, Comisia/Jégo Quéré, C-263/02 P, punctul 31, EU:C:2004:210).

101. Această obligaţie a statelor membre a fost reafirmată la articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, potrivit căruia acestea "stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii".

102. În această privinţă, revine, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuţia de a desemna, cu respectarea cerinţelor care decurg din cuprinsul punctelor 100 şi 101 din prezenta hotărâre, precum şi din principiile efectivităţii şi echivalenţei, instanţele competente şi de a prevedea modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, EU:C:2008:223, punctul 44 şi jurisprudenţa citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales, C-118/08, EU:C:2010:39, punctul 31, şi Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini şi alţii, C-317/08- C-320/08, EU:C:2010:146 punctele 47 şi 61).".

Faţă de această jurisprudenţă constantă a Curţii de Justiţie, se observă, în primul rând, că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice naţionale a fiecărui stat membru atribuţia de a desemna atât instanţele competente, cât şi modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii (autonomia procedurală naţională).

În al doilea rând, autonomia procedurală a statelor membre este condiţionată de respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii, aşa cum au fost acestea definite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, Înalta Curte reţine, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, următoarele aspecte cu privire la principiile echivalenţei şi efectivităţii:

În Hotărârea din data de 29 octombrie 2009, Virginie Pontin, C-63/08, EU:C:2009:666, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat astfel (...):,,45. Respectarea principiului echivalenţei presupune că norma naţională în discuţie se aplică fără distincţie atât acţiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului comunitar, cât şi celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect şi o cauză asemănătoare (Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C-326/96, EU:C:1998:577, punctul 41). Totuşi, acest principiu nu poate fi interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil la toate acţiunile introduse în domeniul dreptului muncii (a se vedea Hotărârea Levez, citată anterior, punctul 42). Pentru a verifica dacă principiul echivalenţei este respectat, instanţa naţională, care este singura ce dispune de o cunoaştere directă a modalităţilor procedurale ale acţiunilor în domeniul dreptului intern, are obligaţia să verifice dacă modalităţile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar sunt conforme cu acest principiu şi să examineze atât obiectul, cât şi elementele esenţiale ale acţiunilor de natură internă presupuse a fi similare (a se vedea Hotărârea Levez, citată anterior, punctele 39 şi 43, precum şi Hotărârea din 16 mai 2000, Preston şi alţii, C-78/98, EU:C:2000:247, punctul 49). În acest scop, instanţa naţională trebuie să verifice similitudinea acţiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei şi al elementelor lor esenţiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Preston şi alţii, citată anterior, punctul 57).

46. Din jurisprudenţă rezultă că, pentru a statua cu privire la echivalenţa normelor de procedură, instanţa naţională trebuie să verifice în mod obiectiv şi abstract similitudinea normelor în discuţie din punctul de vedere al locului lor în ansamblul procedurii, al desfăşurării procedurii respective şi al particularităţilor normelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Preston şi alţii, citată anterior, punctele 61-63).

47. În ceea ce priveşte principiul efectivităţii, reiese din jurisprudenţa Curţii că, de asemenea, cazurile în care se pune întrebarea dacă o dispoziţie procedurală naţională face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite particularilor de ordinea juridică comunitară trebuie analizate ţinând cont de locul acestei dispoziţii în ansamblul procedurii, de desfăşurarea şi de particularităţile sale în faţa diferitelor instanţe naţionale. Din această perspectivă, trebuie să se ţină cont, eventual, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicţional naţional, precum protecţia dreptului la apărare, principiul securităţii juridice şi buna desfăşurare a procedurii (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 2008, Tele2 Telecommunication, C-426/05, EU:C.2008:103, punctul 55 şi jurisprudenţa citată).

49. În sfârşit, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii, nu este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la interpretarea dreptului intern, această misiune revenind în mod exclusiv instanţei de trimitere care, în speţă, trebuie să stabilească dacă cerinţele de echivalenţă şi de efectivitate sunt îndeplinite de dispoziţiile reglementării naţionale relevante (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C 378/07-C 380/07, EU:C:2009:250, punctul 163)."

Din jurisprudenţa redată mai sus, Înalta Curte desprinde concluzia că, pentru a verifica dacă sunt respectate cele două principii în ipoteza pusă în discuţie în cauza de faţă, trebuie să analizeze din perspectiva obiectului, cât şi a elementelor esenţiale, acţiunile de natură internă presupuse a fi similare, pe de o parte, iar pe de altă parte, să ia în considerare locul acestor dispoziţii în ansamblul procedurii naţionale, ţină cont, printre altele, de protecţia dreptului la apărare şi de principiul securităţii juridice.

Comparând cele două modele procedurale puse în discuţie în cauza de faţă (absenţa unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate în ultim grad de jurisdicţie, prin care se respinge solicitarea trimiterii unei cereri preliminare în interpretarea dreptului Uniunii Europene, şi existenţa, în aceeaşi ipoteză, a unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a trimiterii unei excepţii de necontituţionalitate) din perspectiva principiului echivalenţei, astfel cum este analizat în jurisprudenţa CJ.U.E., mai sus citată, Înalta Curte constată următoarele:

Sistemul stabilit de articolul 267 T.F.U.E., în vederea asigurării unităţii de interpretare a dreptului comunitar în statele membre, instituie o cooperare directă între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi instanţele naţionale, printr-o procedură independentă de orice iniţiativă a părţilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa şi alţii, 28/62-30/62, EU:C:1983:6, punctul 76, Hotărârea din 1 martie 1973, Bollmann, 62/72, EU:C:1973:24, punctul 4). Astfel, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanţe, a cărui declanşare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanţa naţională asupra pertinenţei şi necesităţii trimiterii menţionate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, 126/80, EU:C:1981:136, punctul 7).

Obiectul cererii preliminare în interpretare, astfel cum este definit de art. 267 alin. (1) T.F.U.E., îl constituie tratatele, precum şi actele adoptate de instituţiile organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În ceea ce priveşte efectele pe care le au hotărârile preliminare în interpretarea dreptului Uniunii Europene, instanţele naţionale au obligaţia de a respecta, în soluţionarea cauzelor, ceea ce Curtea de Justiţie a decis cu privire la interpretarea dreptului Uniunii. Autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forţa obligatorie a acesteia faţă de instanţa care a solicitat-o şi instanţele care ar judeca cauza în căile de atac şi în aplicabilitatea generală faţă de celelalte instanţe. Hotărârile preliminare produc, în principiu, efecte retroactive de la data emiterii actului şi, pe cale de excepţie, de la data indicată de către Curte în hotărâre. În acest sens, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii, dată de Curte în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E., lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite şi condiţiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanţelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot şi alţii, 24/86, EU:C:1988:43, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov şi Bilka, C-402/03, EU:C:2006:6, punctul 50, precum şi Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, EU:C:2007:33, punctul 55).

Pe de altă parte, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României, la cererea părţilor sau din oficiu. În ceea ce priveşte obiectul acesteia, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Scopul primordial al controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost definit de Curtea Constituţională, este acela al "interesului general al societăţii, de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate" (a se vedea, de exemplu, decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 19 ianuarie 2021). Referitor la efectele acestei excepţii, potrivit art. 147 alin. (1) lit. c) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Din acestă analiză comparativă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că atât obiectul, cauza, cât şi efectele celor două căi procedurale, sunt diferite, astfel încât acestea nu sunt similare şi, prin urmare, existenţa unui regim juridic diferit din perspectiva posibilităţii exercitării unei căi de atac în cele două ipoteze nu aduce atingere principiului echivalenţei.

În ceea ce priveşte principiul efectivităţii, Curtea a recunoscut că: "Tratatul nu a intenţionat să creeze în faţa instanţelor naţionale alte căi procesuale pentru apărarea dreptului comunitar decât cele care sunt stabilite în dreptul intern" (Hotărârea din data de 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, EU:C:2007:163, punctul 40 şi jurisprudenţa citată). A mai arătat C.J.U.E. în aceeaşi cauză că "situaţia ar fi fost diferită numai dacă rezulta din structura ordinii juridice naţionale respective că nu există nicio cale de atac care să permită, chiar şi pe cale incidentală, asigurarea respectării drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar (a se vedea în acest sens şi Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe).

Aplicând aceste consideraţii obligatorii în cauza de faţă, Înalta Curte constată că revizuirea unei hotărâri definitive în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este cea mai favorabilă cale de atac extraordinară prevăzută de dreptul naţional, care este aplicabilă numai în materia contenciosului administrativ. De asemenea, Înalta Curte apreciază că trebuie să se ţină cont, în această analiză, de locul acestei dispoziţii în ansamblul procedurii naţionale şi de faptul că înaintea acestei căi de atac extraordinare, recurenta a avut la dispoziţie un alt ciclu procesual, care a presupus exercitarea unei acţiuni de fond, precum şi a unui recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în care şi-a putut exercita drepturile procesuale, beneficiind de un remediu efectiv pentru punerea în aplicare a drepturilor sale, conferite de dreptul Uniuni.

În concluzie, Înalta Curte constată că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a solicitării de a trimite o cerere preliminară la C.J.U.E. nu face imposibilă, practic, exercitarea drepturilor recurentei, astfel cum au fost conferite acestea de dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este adusă nicio atingere principiului efectivităţii.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că rezolvarea chestiunilor de drept propuse prin cererea preliminară a rezultat în mod clar din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de sesizare a C.J.U.E.

2. Asupra cererii de suspendare a cauzei, formulate de recurenta A. S.A.:

Prin cererea de sesizare a C.J.U.E., recurenta a solicitat şi suspendarea cauzei, cu motivarea că dezlegarea de drept dată de C.J.U.E. prin răspunsul instanţei europene la întrebările preliminare propuse de recurentă ar duce la o soluţie diferită asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului pendinte.

Având în vedere soluţia instanţei asupra cererii de sesizare a C.J.U.E., Înalta Curte urmează să respingă şi cererea de suspendare a cauzei, care nu se poate dispune în absenţa admiterii cererii în litigiul pendinte.

3. Asupra recursului declarat de A. S.A. împotriva încheierii din 02 decembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019:

Examinând încheierea atacată, în raport de dispoziţiile art. 235 şi art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Ca urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, această regulă având valoare de principiu constituţional în raport de prevederile art. 129 din Constituţie.

De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este aceasta consacrată de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă sau instituirea căii de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicţie este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, acest drept putând fi supus unor condiţionări de fond şi de formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte.

Din prevederile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

În cauză, hotărârea recurată, respectiv încheierea de şedinţă din 02 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, face parte din categoria încheierilor de şedinţă cu caracter interlocutoriu.

Dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. definesc încheierile interlocutorii ca fiind "acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase."

Totodată, prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. reglementează categoriile de hotărâri determinate de lege ca fiind supuse recursului, respectiv "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege."

Cauza de faţă are ca obiect o cerere de revizuire declarată împotriva Deciziei nr. 3541/2019 pronunţate la data de 21 iunie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care este o hotărâre judecătorească definitivă, fiind pronunţată în soluţionarea recursurilor formulate împotriva sentinţei nr. 699 din 01 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale redate, rezultă că încheierea recurată nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât a fost pronunţată într-o cerere de revizuire declarată împotriva unei decizii definitive.

Înalta Curte apreciază că se impune verificarea admisibilităţii recursului şi prin prisma dispoziţiilor legii speciale aplicabile cauzei.

Aşadar, problema de drept este dacă, în speţă, dispoziţiile Legii nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag.(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană deschid recurentei posibilitatea de a ataca cu recurs respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.

Se constată că dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu justifică admisibilitatea căii de atac exercitate.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 340/2009 prevede:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în aceasta privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.".

Alin. (5) al art. 2 din acest act normativ prevede:

"Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.".

Se constată că legea specială deschide calea recursului doar împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În speţă, prin încheierea recurată, instanţa a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.E., cu consecinţa respingerii cererii de sesizare C.J.U.E. şi continuarea judecăţii.

Ca atare, această încheiere nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, astfel că legea specială nu justifică admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse, raportat la dispoziţiile art. 235 şi art. 483 alin. (1) C. proc. civ., precum şi art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, încheierea din 02 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, nefiind supusă căii de atac a recursului, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta A..

Respinge cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurenta A..

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. S.A. împotriva încheierii din 02 decembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj