Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia rezumată nr. 2239/2021

Acțiune în pretenții formulată de consilierul în proprietate industrială. Termenul de prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art. 2520 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive

Index alfabetic : acțiune în pretenții

  • penalități de întârziere
  • contract de consultanță
  • consilier în proprietate industrială
  • termen de prescripție

 

Legea nr. 71/2011, art. 201

C. civ., art. 2520 alin. (1) pct. 8

O.G. nr. 66/2000, art. 1, art. 20 alin. (1)

Legea nr. 437/2002

Potrivit dispoziţiilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Acest termen de prescripţie extinctivă se aplică şi în cazul acţiunii în pretenţii formulată de un consilier în proprietate industrială pentru plata sumelor care i se cuvin pentru prestațiile efectuate în temeiul contractului de consultanţă având ca obiect acordarea de asistenţă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea beneficiarului în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi în faţa terţilor.

Profesia de consilier în proprietate industrială este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, conform art. 1 din O.G. nr. 66/2000, consilierul în proprietate industrială fiind un liber-profesionist în înţelesul art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 C. civ. care reglementează termenul de prescripție de un an în cazul altor liber-profesioniști, în afara celor amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestațiile efectuate.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2239 din 21 octombrie 2021

 

Prin cererea înregistrată sub nr. x/89/2019 reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei 94.277 reprezentând contravaloarea următoarelor facturi seria ARIF: nr. 201522527T1.11.2015 (22.142,56 lei); nr. 20151982/06.10.2015 (11.195,15 lei); nr. 20151317/01.07.2015 (30.263,69 lei); nr. 20^51305/29.06.2015 (55.676 lei, parţial achitată), in cuantum de 0,5% pe zi pentru valoarea facturii, conform dispoziţiilor Cap. III Art. 10 teza 3 din contractul cu nr. 2000/17.06.2009 şi la plata cheltuielilor de judecata.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1516 şi urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, Secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la plata penalităţilor de întârziere calculate până la data de 21 ianuarie 2017.        

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. Agenție de Proprietate Intelectuală în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind prescrisă.

A obligat pârâta către reclamantă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 94.277 lei, reprezentând contravaloarea facturilor seria ARIF: nr. 20152252/11.11.2015; nr.20151982/06.10.2015; nr. 20151317/ 01.07.2015; nr. 20151305/29.06.2015, calculate de la data de 22.01.2017 şi până la data stingerii sumei datorate.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.546 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală şi pârâta SC B. SA.

Prin decizia civilă nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia             civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală şi de pârâta SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1269/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Obligă pârâta SC B. SA să plătească reclamantei suma de 94.277 lei, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere.

Obligă pârâta SC B. SA să plătească reclamantei suma de 4.990,54 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la instanţa de fond (din care 2990,54 lei reprezintă taxa de timbru şi 2000 lei onorariu de avocat) şi suma de 50 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta SC B. SA şi recurs incident reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală SRL.

Motivele de casare formulate de recurenta-pârâta B. SA, prin recursul principal.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine determinarea eronată a termenului de prescripţie, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2520 C. civ. şi O.G. nr. 66/2000, sens în care se arată că termenul de prescripţie trebuia determinat în funcţie de dispoziţiile citate, întrucât reclamanta a încheiat contractul de consultanţă ca formă de exercitare a profesiei liberale de consilier de proprietate intelectuală.

Contractul nr. 2000/17.06.2009 a fost încheiat de pârâtă aşa cum se menţionează în contract, având în vedere înregistrarea consilierului în Registrul Naţional OSIM sub nr. 1222, eliberată de Camera Naţională a Consilierilor în Proprietate Intelectuală din România.

Aşadar, în opinia recurentei, prescripţia trebuia judecată prin prisma termenului de 1 an reglementat de art. 2520 C. civ.

Chiar dacă prescripţia ar fi fost întreruptă la data de 14 octombrie 2016 cu privire la una dintre facturi prin aplicarea termenului de un an, creanţa ar fi fost deja prescrisă în data de 14 ianuarie 2017, cu mult înainte de învestirea instanţei cu prezenta cauză în 23 ianuarie 2018.

Sub al doilea aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 10 din contractul 2000/2009, chestiune care nu a făcut obiectul analizei instanţei de judecată în sentinţa civilă nr. 641/2017 a Judecătoriei Bârlad, motiv pentru care apărarea nu poate fi înlăturată prin trimiterea la art. 430 C. proc. civ.

Se reproşează instanţei de apel faptul că hotărârea judecătorească este pronunţată în cadrul unei proceduri superficiale, a ordonanţei de plată, incompatibile cu standardele emiterii unei hotărâri judecătoreşti apte pentru a bloca accesul la justiţie, în cadrul unei cauze aflate în legătură cu aceasta, dar fără a exista tripla identitate de părţi, cauză şi obiect.

Prin urmare, autoritatea/puterea de lucru judecat nu poate fi opusă în cauza de faţă, raportat la practica CEDO, iar existenţa unei sentinţe pronunţate într-o cauză în care au fost criticate pretenţiile la nivel superficial, nu poate fi opusă ca motiv pentru care să se refuze judecata.

Deşi au fost aduse la cunoştinţa judecătorului de fond considerentele încheierii din data de 14 septembrie 2016 pronunţate în cadrul dosarului nr. x/189/2016 al Judecătoriei Bârlad, considerente care au stat la baza refuzului emiterii ordonanţei de plată pentru penalităţile aplicate în baza aceluiaşi contract ce este temeiul de drept în prezenta cauză şi raportat şi la facturi ce constituie în parte şi obiectul prezentei cauze, acestea au fost complet ignorate.

Invocarea greşită a autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 641/2017 a dus la neanalizarea următoarelor apărări:

-           facturile pentru care se solicită obligarea la plata de penalităţi nu sunt în executarea contractului nr. 2000/2009;

-           nu există comandă din partea pârâtei;

-           serviciile facturate nu se încadrează în obiectul contractului;

-           reclamanta nu a asigurat pentru pârâtă beneficiul serviciilor sale, excepţie de neexecutare a contractului;

-           contractul nu are obiect determinat sau determinabil, preţul acestuia nefiind agreat în cadrul acestuia, dar nici pe cale separată, prin anexă, act adiţional sau alt act scris însuşit de pârâtă;

-           instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la cauza ilicită a contractului nr. 2000/2009.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului, criticile fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 26.03.2021, intimata-reclamantă A. Agenţie de Proprietate Intelectuală a formulat întâmpinare şi recurs incident împotriva deciziei nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, comunicată recurentei-reclamante la 26 martie 2021, prin care a solicitat, în ceea ce priveşte recursul pârâtei, în principal respingerea acestuia.

În ceea ce priveşte recursul incident, a solicitat în eventualitatea admiterii recursului principal, admiterea acestuia, casarea parţială a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamanta A. Agenţie de Proprietate Intelectuală SRL, prin recursul incident.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la considerentele faţă de soluţia dispusă asupra apelului reclamantei în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea rejudecării în limitele casării.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că interesul soluţionării prezentului recurs se justifică în condiţiile în care recurenta-pârâtă a formulat recurs cu privire la soluţia instanţei de apel, iar unul dintre motivele invocate de aceasta în cererea de recurs cu privire la soluţia instanţei de apel se referă la reţinerea de către instanţă a prevederilor art. 2517 C. civ., faţă de art. 2520 C. civ., aşa cum aceasta a pretins.

În acest context, se arată că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1864 cu privire la termenul de 3 ani, apreciind că recursului îi sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. şi vizează greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la legea aplicabilă situaţiei deduse judecăţii şi la aplicabilitatea prescripţiei extinctive prevăzute de legea nouă sau de legea în vigoare la data naşterii pretenţiei.

În ceea ce priveşte Codul civil aplicabil în speţa de faţă, se arată că pentru actul de faţă legiuitorul a stabilit regula privind aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, nu numai în privinţa condiţiilor de validitate, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, respectiv şi pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi.

Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 3 C. civ., reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, cât şi din art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 şi apreciază că instanţa de apel a confirmat în mod greşit soluţia instanţei de fond, arătând că sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, având în vedere că efectele contractului de consultanţă s-au produs după intrarea în vigoare a acestui act normativ, or efectele contractului sunt sub incidenţa legii de la momentul încheierii actului.

Aplicarea noului Cod civil în raport cu data emiterii facturilor este eronată, întrucât factura nu este un contract sau un act juridic unilateral căruia să îi fie aplicabile dispoziţiile Codului civil, ci are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată.

Penalităţile de întârziere sunt datorate în temeiul unei clauze penale inserate în contract, care potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părţilor, astfel încât aplicarea dispoziţiilor referitoare la intervenirea, calcularea prescripţiei extinctive se calculează raportat la data încheierii contractului, fiind aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii contractului, în speţa de faţă fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Recurenta citează dispoziţiile art. 1 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi arată că recunoaşterea pretenţiilor de către reclamantă rezultă şi din demersurile personale ori prin intermediul adreselor pe e-mail ori în urma notificărilor, urmare a încercării rezolvării situaţiei pe cale amiabilă iniţiate de reclamantă.

Având în vedere că pârâta nu a procedat la achitarea debitului principal, decât parţial, aceasta operând şi ca o recunoaştere a datoriei, dar şi data pronunţării celor două hotărâri de către Judecătoria Bârlad, cu privire la debitul principal, în cauzele cu nr. x/189/2016 şi x/189/2017, în raport de data introducerii acţiunii în cauza de faţă, termenul de prescripţie extinctivă pentru obţinerea penalităţilor aferente debitului principal nu a fost împlinit, pe cale de consecinţă nici termenul pentru prescrierea penalităţilor nu este împlinit.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele casării.

La 7 mai 2021, recurenta-pârâtă B. SA a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate de reclamantă, respectiv respingerea recursului incident ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. 4 C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor. 

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. Agenţie de Proprietate Intelectuală SRL împotriva deciziei civile nr. 499/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă şi a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul principal formulat de către recurenta-pârâtă B. SA este fondat și l-a admis cu consecința respingerii recursului incident declarat de către recurenta-reclamantă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă, având în vedere criticile recurentei-pârâte sub aspectul corectei determinări a termenului de prescripție incident în cauză, ocazie cu care s-a susținut că instanța de apel a dat o decizie civilă nelegală prin care a încălcat atât normele de drept material care reglementează termenul de prescripție, cât și normele care reglementează activitatea de consilier în proprietate intelectuală, reține că se impune cercetarea cu prioritate a acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., corelativ cu analizarea recursului incident referitor la greșita reținere în considerente de către instanța de apel a incidenței Noului Cod civil și a termenului de prescripție aplicabil pretențiilor deduse judecății de către recurenta-reclamantă.

În atare context, se constată că reclamanta a învestit instanța judecătorească cu o cerere având un obiect evaluabil în bani solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere decurgând din mai multe facturi emise în perioada iunie 2015-noiembrie 2015, în temeiul contractului părților cu nr. 2000/17.06.2009.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că cercetarea criticilor recurentei-pârâte, sub aspectul faptului că obligarea sa la plata de penalități de întârziere nu poate decurge din  executarea contractului nr. 2000/2009, prezintă un caracter subsidiar celor referitoare la corecta determinare a termenului de prescripție incident în dosar și urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.

Așadar, în temeiul contractului părților de consultanță cu nr. 2000/17.06.2009 având ca obiect acordarea de către reclamantă de asistență de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea pârâtei-beneficiară de către reclamanta-consilier în procedurile în fața OSIM și în fața terților, s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată a cărei analizare se impunea a fi analizată prin raportare la data emiterii facturilor emise de către reclamantă în perioada iunie-noiembrie 2015 și care se află la baza pretențiilor deduse judecății.

Referitor la legea aplicabilă în cauză, în mod corect atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut incidența art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, potrivit căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Astfel fiind, reclamanta a susținut că a emis facturile fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în baza contractului de consultanță nr. 2000/17.06.2009, iar termenul de prescripție în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc acțiunea acesteia a început să curgă din momentul emiterii fiecărei facturi, începând cu luna iunie 2015.

Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a ,,Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor” a Codului civil, în cauză își găsește aplicabilitatea Noul Cod civil, chiar dacă se are în vedere un contract încheiat între părți anterior intrării în vigoare actului normativ evocat.

Cu toate acestea, având în vedere data emiterii facturilor în discuție și momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei prin raportare la fiecare factură, instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că reclamanta nu este un liber-profesionist în înțelesul art. 2520 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod civil și că nu se poate aplica termenul de prescripție extinctivă de un an, așa cum a susținut pârâta-beneficiar.

Această reținere este în contradicție cu motivația încheierii contractului părților care stă la baza pretențiilor reclamantei-consultant, motivație constând în asigurarea cadrului legal de protecție a proprietății intelectuale  de către specialiști  autorizați în această meserie conform O.G. nr. 66/2000 și Legii nr. 437/2002, pregătiți să își asume răspunderea de reprezentare a intereselor firmelor sau persoanelor fizice care apelează la serviciile lor.

Reclamanta-consultant își desfășoară profesia de consilier în proprietate industrială în condițiile Ordonanței enunțate anterior, iar potrivit art. 20 alin. 1 din acest act normativ, consilierii de proprietate industrială cu liberă practică își desfășoară activitatea în cabinete individuale autorizate, cabinete individuale asociate pe bază de contract, societăți civile profesionale persoane juridice sau în societăți comerciale având ca unic obiect activitățile din domeniul proprietății industriale. De altfel, profesia de consilier în proprietate industrială este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă, se arată în art. 1 din aceeași Ordonanță.

Pe cale de consecință, după reținerea aplicabilității Noului Cod civil instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere art. 2520 care reglementează termenul de prescripție de un an în cazul altor liber-profesioniști, în afara celor amintiți în mod expres de către legiuitor în articolul amintit, pentru plata sumelor care li se cuvin pentru prestațiile efectuate.

Procedând altfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care stabilesc termenul special de prescripție aplicabil acțiunilor patrimoniale în cazul liber-profesioniștilor și a nesocotit caracterul profesiei de consilier în proprietate industrială, aspecte care fundamentează calea de atac promovată de pârâtă și pentru care Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat de această parte.

Față de cele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul principal declarat de pârâta B. SA împotriva deciziei civile nr. 499 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu consecința respingerii recursului incident declarat de către reclamantă împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.