Schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Obligația de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Nerespectare. Sancțiune. Natura juridică a penalității de 100 Euro prevăzută de art. 28 alin. (1) şi (4) din HG nr. 780/2006. Imposibilitatea ajustării cuantumului penalității
HG nr. 780 /2006, art. 28 alin. (1)
OUG nr. 196 /2005
Având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin instituirea penalității prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (4) din HG nr. 780/2006, acela al sancţionării operatorilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile referitoare la generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces, natura juridică a acestei penalități este cea a unei sancțiuni contravenționale.
Între obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră şi obligaţia de plată a penalităţilor există un raport de tip principal-accesoriu. Dacă neachitarea la termen a obligaţiei principale (nerestituirea în termen legal a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră) atrage răspunderea fiscală, nefiind relevant motivul care a determinat neachitarea taxei, culpa contribuabilului nefiind o condiţie de angajare a răspunderii fiscale, în ceea ce priveşte obligaţia accesorie (plata penalităţilor), care intervine în situaţia neachitării obligaţiei principale, fiind o răspundere contravenţională, este necesară existența unei culpe, iar exoneratoare poate fi doar forţa majoră.
În aplicarea penalității prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (4) din HG nr. 780/2006 nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, care stabilesc criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale, trimiterea făcută de art. 29 din HG nr. 780 /2006 la dispozițiile OG nr. 2/2001 referindu-se strict la contravenţiile prevăzute la art. 281 din acelaşi act normativ, or penalitatea în discuție este reglementată de art. 28, nefiindu-i aplicabilă această trimitere. Ca urmare, nu se aplică criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale, un argument suplimentar în acest sens fiind împrejurarea că art. 28 reglementează un cuantum fix al penalităţii. De altfel, imposibilitatea ajustării penalității rezultă și din jurisprudența consolidată a CJUE prin care s-a stabilit că sistemul de sancțiuni prevăzut la articolul 16 din Directiva 2003/87 nu încalcă principiul proporționalității.
ÎCCJ – SCAF, Decizia nr. 1799 din 23 martie 2021
1.Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Societatea „A” S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 72 /2017 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 2 /2017 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală Direcţia Evidență și Colectare, privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera în sumă de 516.722.074,00 lei, calculate în temeiul art. 9 alin. (1) lit. s) din Ordonanţa de Urgență a Guvernului nr. 196 /2005 privind Fondul pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere nr. 2 /2017 și exonerarea reclamantei de la plata sumei de 516.722.074.00 lei.
2.Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 118/2018 pronunţată în data de 30 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea, ca nefondată.
3.Cererea de recurs
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SOCIETATEA „A” S.A., prin care a solicitat admiterea recursului si casarea sentinţei recurate, cu admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Instanţa de fond a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din HG nr. 780 /2006, care instituie penalitatea de 100 euro echivalent in lei pentru fiecare tona de dioxid de carbon echivalent emisa pentru care operatorul sau operatorul de nave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de sera, ce constituie venit la Fondul pentru mediu, în condițiile legii.
Din interpretarea textului de lege rezulta ca sancțiunea instituită de legiuitor este o sancțiune civilă, fie de natura răspunderii contravenționale, fie de domeniul răspunderii civile delictuale, dar in ambele situații, în speță, nu sunt întrunite elementele acestor forme de răspundere juridica.
Totodată, nu au fost indeplinite prevederile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2 /2001, care prevede criteriile de individualizare a sancţiunii contravenționale, iar nerespectarea obligaţiei depunerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera constituie contravenție, supusa regimului sancționator instituit prin OG nr. 2 /2001.
Potrivit prevederilor art. 29 din HG nr. 780 /2006, "contravenţiilor prevăzute la art. 28 indice l le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor", fapta imputata constituind contravenție, regimul sancționator fiind cel reglementat de OG nr. 2 /2001 si nu cel stabilit de Codul de procedura fiscala.
Nu sunt respectate prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2 /2001, articol care prevede criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale. Nici condiţia vinovăției nu este îndeplinită, predarea întregii cantități de certificate nefiind posibila din cauza faptului ca împotriva sa a fost deschisa procedura insolventei. Lipsa lichidităților bănești disponibile pentru plata creanțelor a condus la introducerea cererii de deschidere a procedurii insolventei.
Deschiderea procedurii generale a insolventei si împrejurarea ca societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziționării deficitului de certificate, a condus la neîndeplinirea obligaţiei sale de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de Co2 generate in perioada 01.01.2016-31.12.2016, reprezentând in opinia sa o justa cauza de exonerare de la plata amenzii. Recurenta „A” S.A. funcționează pe o piaţa concurențială de vânzare a energiei electrice total nefavorabila producătorilor de energie electrică pe baza de cărbune, sumele încasate pentru energia electrica vândută neputând acoperi cheltuielile necesare desfășurării activității. In aceste condiţii, „A” S.A nu a avut resursele necesare pentru achiziționarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Prin hotărârea atacata, prima instanţă a respins cererea sa, însă, prin considerentele hotărârii, instanța nu a analizat cele invocate de „A” S.A privind incidența încheierii nr. 152 /2016 de suspendare provizorie a executărilor silite asupra conturilor sale pana la pronunțarea unei hotărâri in dosarul nr. 5075/97/2016 (dosar care este suspendat pana la soluționarea dosarului nr. 5277/97/2016).
După o expunere cronologica a faptelor, recurenta a arătat că, având in vedere blocarea conturilor, indisponibilizarea sumelor datorate de către terţii popriţi si consemnarea acestora la dispoziţia executorului judecătoresc ca urmare a comunicărilor emise de către executori judecătoreşti, societatea s-a aflat in imposibilitatea achitării oricăror obligaţii. În același timp, având in vedere incheierile prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executărilor silite si s-a dispus eliberarea doar a sumelor necesare achitării salariilor angajaților „A” S.A., nu exista posibilitatea achitării altor obligaţii, aspecte care nu au fost avute in vedere de instanţa de fond in motivarea hotărârii.
Mai mult decât atât, Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolventei asupra Societăţii „A” S.A., cererea formând obiectul dosarului nr. 2292/97/2017, suspendat pana la soluţionarea dosarului nr. 5277/97/2016.
Recurenta a arătat că nu a putut restitui din motive independente de voinţa sa numărul de 1.136.994 certificate de emisii de gaze cu efect de sera. Deschiderea procedurii generale a insolventei si împrejurarea ca societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate, a condus la neîndeplinirea obligaţiei sale de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de C02 generate in perioada 01.01.2016-31.12.2016, reprezentând o justa cauză de exonerare de la plata amenzii. „A” S.A. funcționează pe o piaţa concurențială de vânzare a energiei electrice total nefavorabila producătorilor de energie electrica pe baza de cărbune, sumele încasate pentru energia electrica vânduta neputând acoperi cheltuielile necesare desfăşurării activităţii. In aceste condiţii, „A” S.A nu a avut resursele necesare pentru achiziţionarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera
Societatea desfăşoară o activitate care urmăreşte satisfacerea unui scop public, producerea si furnizarea de energie electrica, sens in care acţionar unic al acesteia este statul român prin Ministerul Energiei. „A” si-a dovedit importanta in perioada de iarna in satisfacerea scopului public când s-a dovedit ca „A” S.A. a avut un rol determinant in asigurarea energiei electrice, cu toate problemele cu care se confruntă.
În drept, au fost invocate prevederile art. 20 din Legea nr. 554 /2004.
4.Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de reclamantă a formulat întâmpinare intimata –pârâtă Administraţia Fondului Pentru Mediu, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
Recurenta îşi întemeiază cererea de recurs exclusiv pe art. 20 din Legea nr. 554 /2004 a contenciosului administrativ, fără a lua în considerare şi prevederile art. 28 alin. (1) ale aceleiaşi legi, astfel că nu indică concret motivele de nelegalitate conform rigorilor stabilite de art. 487, art. 488 şi art. 489 din Codul de procedură civilă sub a cărui incidenţă intră prezenta cauză, neajuns sancţionat de textele legale anterior menţionate cu nulitatea recursului.
În subsidiar, pe fond se arată că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
De asemenea, se arată că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise împotriva sentinţei instanţei de fond, cu indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în fond şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă practic în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată, a apărărilor formulate cu ocazia soluţionării fondului cauzei, a probelor administrate, cu concluzia finală că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, fără însă a arăta în concret în ce constă greşeala instanţei de fond.
Astfel, un prim motiv de recurs pe care îl invocă reclamanta, motiv invocat şi prin cererea de chemare în judecată, îl reprezintă deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi împrejurarea că societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate, ceea ce a condus la neîndeplinirea obligaţiei societăţii de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de C02 generate în perioada 01.01.2016 - 31.12.2016, apreciind astfel recurenta că aceasta reprezintă o justă cauză de exonerare de la plata amenzii.
Faţă de acest prim aspect, se arată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că societatea are calitatea de operator în sensul art. 3 lit. g din HGnr. 780 /2006 şi că în această calitate avea obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior. Prin susţinerile sale, recurenta-reclamanta arată în fapt că nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate aferente emisiilor de C02, necontestând în vreun fel restituirea certificatelor, or, în mod corect instanţa de fond a apreciat că acest motiv nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea societăţii.
Un al doilea motiv de recurs invocat de recurentă îl reprezintă incidenţa încheierii nr. 152 /2016 de suspendare provizorie a executărilor silite asupra conturilor societăţii până la pronunţarea unei hotărâri în dosarul nr. 5075/97/2016.
Intimata a arătat că prin cererea de chemare în judecată, recurenta doar a învederat instanţei faptul că a formulat cerere de suspendare provizorie şi că prin încheierea nr. 152 /29.11.2016 s-a dispus suspendarea procedurilor de executare silită asupra bunurilor societăţii, nefăcând o analiză prin care să conteste sumele datorate Administraţiei Fondului pentru Mediu. Mai mult, aceasta apreciază că instanţa de fond nu a analizat cele invocate cu privire la această încheiere, însă, în fapt, prin cererea de chemare în judecată, în cadrul unui singur paragraf, doar se aduce la cunoştinţa instanţei de existenţa acestei încheieri. Instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la acest aspect, reţinând în mod corect că aceste motive nu sunt de natură să înlăture obligaţia prevăzută de art. 18 alin. 2 din HG nr.780 /2006.
Totodată, este neîntemeiat motivul referitor la faptul că Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva societăţii, întrucât societatea reclamantă-recurentă este în funcţiune (activă).
De altfel, în ceea ce priveşte celelalte susţineri din cuprinsul recursului, solicităm instanţei să le respingă, ca neîntemeiate şi să constate că instanţa de fond în mod corect a reţinut că art. 18 alin. 2 din HG nr. 780 /2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră prevede că operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie, verificate potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din Codul de procedură civilă.
5.Răspunsul la întâmpinare
Recurenta –reclamantă SOCIETATEA „A” S.A a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata –pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care, cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs, a arătat că toate criticile sale se încadrează in prevederile art. 488 alin. (l) pct. 8 din Codul de procedură civilă; pe fondul cauzei, a reluat aspectele prezentate în cadrul cererii de recurs.
6.Procedura de soluționare a recursului
6.1.În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art. XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 07.01.2019 s-a fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6.2.Alte aspecte procesuale
În cauză, recurenta–reclamantă Societatea „A” S.A a fost legal citată prin administratorul judiciar Expert Insolvenţă SPRL, conform art. 41 alin. 1 din Legea insolvenţei nr. 85 /2014, având în vedere că s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva societăţii, prin Sentinţa nr. 601/F/2019 pronunţată în dosarul nr. 5075/97/2016.
La data de 04.03.2021, s-a înaintat pe e-mail la instanţă, din partea administratorului judiciar al recurentei–reclamante, Expert Insolvenţă SPRL, o adresă prin care menționează că îşi însuşeşte recursul formulat de recurenta-reclamantă.
6.3.La termenul de azi, Înalta Curtea respins ca nefondată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata –pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.
7.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499 din Codul de procedură civilă.
7.1.Situaţia de fapt reținută de prima instanţă
Reclamanta are calitatea de operator în sensul art. 3 lit. g din HG nr. 780/2006 (operator este orice persoană care operează sau controlează o instalaţie sau care, potrivit legislaţiei în vigoare, a fost învestită cu putere de decizie economică asupra funcţionării tehnice a instalaţiei) şi că în această calitate avea obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior.
Prin decizia de impunere nr. 2 /2017 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată la fondul pentru mediu în sumă de 516 722 074 lei.
Prin decizia nr. 72 /01.09.2017 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Din motivarea acestor decizii rezultă că sumele de plată stabilite suplimentar au fost stabilite în baza art. 9 alin. 1 litera ș din OUG nr. 196 /2005 privind fondul pentru mediu, având în vedere că, din datele transmise de Agenția Națională pentru Protecția Mediului prin adresa nr. 1 /1482 /VT /19.05.2017 rezultă că, în 2017, reclamanta nu a restituit un număr de 1136994 certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2016 -31.12.2016. În acest cadru, acesteia i s-a aplicat o penalitate în cuantum de 100 Euro, echivalent în lei, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă, stabilindu-se valoarea obligației de 516 722 074 lei.
7.2.Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor intimatei-pârâte
Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, cadrul legal aplicabile speţei, aşa cum a fost prezentat de către prima instanţă.
Potrivit prevederilor art. 18 alin. 2 din HG nr. 780 /2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră:
„Operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie, verificate potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior.”
Conform prevederilor art. 28 alin. 1 şi 4 din același act normativ:
„Pentru nerespectarea prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3), pentru perioada prevăzută la art. 12^2 se aplică o penalitate de 100 euro, echivalentă în lei, la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ce constituie venit la Fondul pentru mediu, în condiţiile legii.
(…)
(4) Plata sumelor prevăzute la alin. (1) nu exonerează operatorul sau operatorul de aeronave de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificate în registrul național, până la data la care restituie certificatele de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor din următorul an calendaristic.”
De asemenea, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196 /2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105 /2006 prevede că veniturile Fondului pentru mediu se constituie din: „ş) sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de 100 euro, echivalentă în lei la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naționale a României valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, plătită de către operatorul sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul anterior, penalitate care crește anual în conformitate cu indicele european al prețurilor de consum, potrivit prevederilor legale în vigoare.”
Recurenta a invocat, în primul rând, faptul că sancțiunea instituită de legiuitor este o sancțiune civilă, fie de natura răspunderii contravenționale, fie de domeniul răspunderii civile delictuale, dar in ambele situații, în speță, nu sunt întrunite elementele acestor forme de răspundere juridică.
În ceea ce privește natura juridică a sancțiunii instituite de textul amintit anterior, Înalta Curte constată că scopul legii este acela al sancţionării operatorilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile stabilite referitoare la generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces, iar potrivit art. 1 din O.G. nr. 2 /2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, este sancţionată prin lege fapta săvârşită cu vinovăţie.
În mod evident, aplicarea unei penalităţi are ca temei juridic săvârşirea unei fapte de încălcare cu vinovăţie a unei norme juridice, deci natura juridică a unei sancţiuni contravenționale, mai ales că, potrivit legii, plata penalităților nu exonerează operatorul sau operatorul de aeronave de la obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră.
Nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că nu sunt întrunite elementele răspunderii contravenţionale, în speţă aceasta solicitând să se constate că nu este regăsită condiția vinovăţiei, invocând deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi împrejurarea că societatea nu a avut asigurate fondurile necesare achiziţionării deficitului de certificate, ceea ce a condus la neîndeplinirea obligaţiei societății de a restitui numărul de certificate aferente emisiilor de C02 generate în perioada 01.01.2016 - 31.12.2016.
În primul rând, prima instanţă a luat în considerare argumentele recurentei referitoare la blocarea conturilor sale şi la deschiderea procedurii insolvenţei, dar a reţinut în mod corect că niciuna din aceste împrejurări nu este de natură să o exonereze de obligaţia de plată a penalităţilor.
Astfel, existenţa dificultăților financiare nu reprezintă o cauză de exonerare de la plata obligaţiilor fiscale; sub acest aspect, instanța de recurs reţine că între obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră şi obligaţia de plată a penalităţilor există un raport de tip principal-accesoriu. Dacă, în ceea ce priveşte obligaţia principală, instanţa de recurs menţine considerentele sentinţei, în sensul că neachitarea la termen a obligaţiei principale (în speţă, nerestituirea în termen legal a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră) atrage răspunderea fiscală, nefiind relevant motivul care a determinat neachitarea taxei, culpa contribuabilului nefiind o condiţie de angajare a răspunderii fiscale; în ceea ce priveşte obligaţia accesorie (plata penalităţilor), care intervine în situaţia neachitării obligaţiei principale, fiind o răspundere contravenţională, este necesară existența unei culpe, iar exoneratoare poate fi doar forţa majoră.
Or, împrejurările precum aceea că recurenta a acumulat datorii în activitatea sa sau că a intrat în procedura insolvenţei, în condiţiile în care obligaţia de restituire a certificatelor era cunoscută şi previzibilă, potrivit legislației incidente, nu pot contura situaţia unei împrejurări imprevizibile şi insurmontabile care să o fi împiedicat în mod absolut pe recurentă să anticipeze consecinţele neîndeplinirii obligaţiei sale principale.
În ceea ce priveşte argumentul recurentei, în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2 /2001, care prevede criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale, Înalta Curte constată că trimiterea făcută de art. 29 din HG nr. 780 /2006 se referă la contravenţiile prevăzute la art. 28 indice 1 din acelaşi act normativ, or penalitatea ce face obiectul prezentei cauze este reglementată de art. 28, nefiindu-i aplicabilă această trimitere. Ca urmare, nu se aplică criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale, un argument suplimentar în acest sens fiind împrejurarea că art. 28 reglementează un cuantum fix al penalităţii.
Înalta Curte mai reţine şi faptul că, prin Decizia din octombrie 2013 din cauza C-113 /19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art.16 din Directiva 203/87/CE, privind stabilirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii de la aplicarea penalităţii de 100 Euro pentru depăşirea emisiilor pe care o prevede în cazul operatorului care nu a restituit până la data de 30 aprilie a anului în curs cotele de dioxid de carbon care corespunde emisiilor sale din anul precedent, chiar dacă operatorul dispune la această dată de un număr suficient de certificate. S-a statuat, prin această decizie, că articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 stabilește o distincție obiectivă și rezonabilă în raport cu obiectivul care constă în instituirea unui sistem comun performant de cote între, pe de o parte, operatorii care și‑au îndeplinit obligația de restituire și, pe de altă parte, cei care s‑au sustras de la aceasta (par 39-42):
„Astfel, a da instanței naționale posibilitatea de a ajusta cuantumul penalității care sancționează operatorii din această a doua categorie și, prin urmare, de a trata în mod diferit operatorii care se află cu toții în mod obiectiv în aceeași situație de nerespectare a obligației lor de restituire nu numai că nu rezultă deloc din principiul egalității în drept, dar ar fi chiar în contradicție cu acesta.
În continuare, în ceea ce privește articolul 47 din cartă, presupunând că instanța de trimitere consideră că ar trebui să permită punerea sub semnul întrebării a validității Directivei 2003/87 pentru faptul că nu ar permite persoanelor vizate să conteste cuantumul penalității care le este aplicată, trebuie amintit că, referitor la acest aspect, Curtea s‑a pronunțat deja în Hotărârea Billerud și, ulterior, în Ordonanța din 17 decembrie 2015, Bitter (C‑580/14, EU:C:2015:835), și a statuat că sistemul de sancțiuni prevăzut la articolul 16 din această directivă nu încalcă principiul proporționalității.
În sfârșit, în ceea ce privește articolul 49 alineatul (3) din cartă, potrivit căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune, este suficient, din nou, să se facă trimitere în orice caz la aprecierea, efectuată deja de Curte în Hotărârea Billerud, cu privire la principiul proporționalității.
Astfel, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolele 20 și 47, precum și articolul 49 alineatul (3) din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca penalitatea forfetară prevăzută la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 să nu poată fi în niciun fel ajustată de instanța națională.”
Mai mult decât atât, prin Ordonanța Curții din 17 decembrie 2015 în cauza C‑580/14, CJUE a statuat că „examinarea întrebării adresate nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze, în privința principiului proporționalității, validitatea articolului 16 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009, în măsura în care acesta prevede o amendă de 100 de euro pe tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul nu a restituit cotele.”
În sfârşit, argumentele legate de faptul că recurenta desfășoară o activitate care urmăreşte satisfacerea unui scop public şi de importanţa serviciilor prestate pe timp de iarnă sunt strict teoretice şi nu pot înlătura obligaţia de plată a penalităților, cât timp recurenta s-a aflat în nerespectarea obligaţiei legale specifice de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
7.3.Temeiul procesual al soluţiei date recursului
Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.