Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1765/2021

Decizia nr. 1765

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Reclamantul A., prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2015, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Filiaşi, satul Răcarii de Sus, judeţul Dolj, compus din teren extravilan în suprafaţă totală de 46.033,31 mp şi construcţiile civile, industriale şi agricole, edificate pe acest teren, imobil adjudecat de pârâtă la licitaţia organizată în cadrul executării silite pornite de DGFP Dolj-AFP Filiaşi împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L..

2. Cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie:

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat la 4 martie 2015:

a) cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 554.363,11 RON, din care suma de 261.838 RON reprezintă plata preţului nedatorat, conform actului de adjudecare a imobilului în litigiu, suma de 251.507,83 RON investiţii utile şi necesare efectuate asupra imobilului adjudecat, suma de 41017,28 RON impozit pe teren şi clădiri, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea cheltuielilor necesare şi utile;

b) cerere de chemare în garanţie a pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orăşenesc Filiaşi, pentru obligarea acestora la plata sumelor reprezentând plata preţului nedatorat, cheltuieli necesare şi utile şi impozitul aferent imobilului în litigiu.

Hotărârea de declinare:

Prin sentinţa civilă nr. 393 din 10 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Filiaşi în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Filiaşi. A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

Primul ciclu procesual

3. Sentinţele pronunţate de Tribunalul Dolj:

Prin sentinţa civilă nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

A fost obligată pârâta-reclamantă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamantului-pârât imobilul compus din teren în suprafaţă de 46.033,31 mp, situat în extravilanul oraşului Filiaşi, sat Răcarii de Sus, judeţul Dolj şi construcţiile situate pe acest teren după cum urmează: siloz (CI), bazin (C2); cabină bazin (C3); bazin (C4); grajdurile (C5-C9); clădire CI 1; clădire poartă (C12); grajd (C 13), centrală termică (C14); grajd (CI 5) şi grajd (C 16).

S-a admis cererea de chemare în garanţie şi au fost obligate chematele în garanţie la plata sumei de 26.1838 RON, către pârâta-reclamantă, reprezentând preţul imobilului adjudecat, actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei la data plăţii efective.

S-a admis în parte cererea reconvenţională şi a fost obligat reclamantul-pârât către pârâta-reclamantă la plata sumei de 505.294,78 RON din care: 464.277,60 RON reprezentând investiţii imobil, sumă ce s-a actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei si pană la data plăţii, şi 41.017,28 RON reprezentând contravaloarea impozitului aferent imobilului revendicat.

S-a dispus instituirea unui drept de retenţie al pârâtei-reclamante asupra imobilului revendicat până la executarea integrală a obligaţiei reclamantului-pârât.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 16 noiembrie 2017, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins cererea formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 740 din 29 decembrie 2016, în ceea ce priveşte obligaţia reclamantului de a plăti dobânda de la data plăţii imobilului adjudecat - 4 februarie 2008 - şi nu de la data rămânerii definitive a sentinţei, cum s-a menţionat în dispozitiv.

Prin încheierea din 22 martie 2018, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantul A. privind sentinţa civilă nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi chemaţii în garanţie Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orăşenesc Filiaşi.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei civile sub forma omisiunii, în sensul că se va menţiona şi construcţia grajd C 10.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova:

Prin decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

5. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 1092 din 30 mai 2019, ÎCCJ a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

S-a casat în parte decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale decizie.

Al II-lea ciclu procesual

1. Decizia pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Craiova:

Prin decizia nr. 183 din 11 februarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. şi intimaţii chemaţi în garanţie Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj - Serviciul Fiscal Orăşenesc Filiaşi.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat pe reclamantul-pârât A. la plata sumei totale de 455.163,42 RON despăgubiri către pârâta-reclamantă, din care suma de 298.562 RON reprezentând cheltuieli necesare privind imobilul şi suma de 156.601,42 RON reprezentând sporul de valoare adus acestuia.

A respins petitul privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata sumei de 41.017,28 RON reprezentând impozitul aferent imobilului revendicat.

A respins cererea pârâtei-reclamante B. S.R.L. privind instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat pe intimata B. S.R.L. la plata către apelant a sumei de 4.825 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (din care 496 RON în apel şi 4.329 RON în recurs).

2. Recursurile exercitate în cauză. Motive:

Prin recursul declarat de reclamantul-pârât s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 330 alin. (1) raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize în specialitatea agricultură şi construcţii.

Reclamantul-pârât a arătat că a criticat în apel greşita determinare a cheltuielilor necesare şi utile, întrucât prin expertiza în construcţii efectuată nu s-a ţinut seama de starea fizică a imobilului la data la care intimata a intrat în posesia imobilului.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize în specialitatea agricultură a precizat că aceasta ar fi fost absolut necesară pentru a se calcula sporul de valoare adus imobilului în ansamblu şi sau după destinaţie, astfel că respingerea sa de către instanţa de apel a fost nelegală.

S-au adus critici şi cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. privind limitele reprezentării, instanţa de apel reţinând eronat că recurentul-pârât a optat pentru obligarea la sporul de valoare adus imobilului în ceea ce priveşte plantaţiile, deşi prin întâmpinare a solicitat ridicarea investiţiilor de pe teren de către pârâta-reclamantă.

A subliniat că nu s-a dispus prezentarea sa în faţa instanţei pentru a-şi exprima opţiunea în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ. şi nici apărătorul său nu a avut mandat special în acest sens, hotărârea fiind nelegală.

De asemenea, a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept al cererii reconvenţionale, dacă sunt incidente dispoziţiile vechiului sau noului C. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a susţinut că decizia recurată este contradictorie, deoarece, deşi sunt reţinute ca incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, ulterior natura şi caracterul cheltuielilor necesare şi utile este analizată în raport cu prevederile art. 566 alin. (3) şi (4) din Noul C. civ.

De asemenea, a menţionat că hotărârea atacată este insuficient motivată în ceea ce priveşte buna-credinţă a intimatului-reclamant şi incidenţa art. 516 pct. 8 C. proc. civ. vechi, atât timp cât acesta a intrat în stăpânirea imobilului prin fraudă, instanţa de apel reţinând eronat că imobilul de afla în posesia debitorului la data adjudecării.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a criticat că la stabilirea cheltuielilor datorate pentru lucrările de construcţii/grajduri nu s-a avut în vedere starea de uzură fizică medie.

A arătat că plantaţiile, gardul şi iluminatul electric reprezintă lucrări autonome ce intră sub incidenţa accesiunii imobiliare artificiale, iar nu lucrări adăugate cu caracter durabil, astfel că soluţia trebuia să se întemeieze pe dispoziţiile art. 494 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. civ. din 1864, situaţie în care putea fi obligat numai la plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii, întrucât a răsturnat prezumţia bunei-credinţe.

În privinţa bunei-credinţe a precizat că aceasta trebuia stabilită în raport cu momentul efectuării lucrărilor, deoarece lucrările din perioada martie 2013 - aprilie 2016 s-au efectuat pe parcursul litigiului.

Referitor la dreptul de retenţie a considerat că trebuia reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 2496 alin. (1) C. civ. ca efect al răsturnării prezumţiei de bună-credinţă a intimatului la data intrării în posesia imobilului.

Prin recursul declarat de pârâta-reclamantă s-a solicitat schimbarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii în totalitate a sentinţei civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Dolj.

Pârâta-reclamantă a apreciat că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi că interpretarea dată normelor de drept material este eronată.

Instanţa a respins în mod greşit petitul privind plata impozitului în valoare de 41.017,28 RON în condiţiile în care reclamantul a triumfat în cadrul acţiunii în revendicare, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 1.345-1.348 C. civ. pârâta avea dreptul de a recupera această sumă.

În ceea ce priveşte suma de 8.574 RON reprezentând cheltuieli cu plantaţia de gard viu, susţine că instanţa nu a dat eficienţă prevederilor art. 566 alin. (3) C. civ., deşi s-a constatat prin expertiză că reprezintă cheltuieli necesare pentru protejarea proprietăţii.

A arătat că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept aplicabile, astfel cum statuează prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la dreptul de retenţie a precizat că instanţa ar fi trebuit să dea eficienţă dispoziţiilor art. 2.495 C. civ., iar nu celor prevăzute la art. 566 alin. (7) C. civ. din raţiunea protejării drepturilor creditorului - societatea B. S.R.L.., întrucât aceasta risca o pagubă însemnată.

3. Apărările formulate în cauză:

Recurentul reclamant-pârât A. a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei pârâte reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte suma de 41.017,28 RON, reprezentând impozit fiscal, a arătat că soluţia este corectă, întrucât intimata S.C. B. S.R.L. era proprietar în perioada litigiului, astfel că avea obligaţia de plată a impozitului.

Referitor la plata sumei reprezentând contravaloarea gardului viu, a precizat că soluţia este corectă, deoarece această plantaţie nu aduce un spor de valoare imobilului, mai ales că este nepotrivită pentru a asigura destinaţia de împrejmuire.

Cu privire la dreptul de retenţie a precizat că soluţia este legală, întrucât imobilul face parte din categoria celor frugifere, iar intimata a fost de rea-credinţă.

Recurenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea recursului.

În ceea ce priveşte efectuarea unor noi expertize a arătat că în apel nu s-a criticat că expertiza în specialitatea construcţii nu a ţinut cont de starea fizică a imobilului la data intrării în posesie, iar în ceea ce priveşte expertiza agricolă recurentul A. a fost de acord cu raportul de expertiză, în lipsa formulării unor obiecţiuni.

A menţionat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Recurentul reclamant-pârât A. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin care a combătut susţinerile acesteia.

Recurenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul reclamant-pârât A..

4. Procedura de filtru:

La 11 februarie 2021, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.

În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul ambelor cereri de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 22 - 23 februarie 2021.

Prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 183 din 11 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

5.1. Recursul reclamantului

Un prim motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte nelegalitatea hotărârii prin prisma nesocotirii prevederilor art. 330 alin. (1), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize în specialitatea agricultură şi construcţii.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu este întemeiat, având în vedere că nelegalitatea hotărârii determinată de faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii poate fi reţinută, în materia probelor, numai dacă se invocă nerespectarea normelor care reglementează probele.

Dacă, aşa cum este cazul în speţă, sunt deduse analizei în recurs aspecte care, prin administrarea unor probe, tind în realitate la efectuarea de aprecieri care implică situaţia de fapt - greşita determinare a cheltuielilor necesare şi utile, întrucât prin expertiza în construcţii efectuată nu s-a ţinut seama de starea fizică a imobilului la data la care intimata a intrat în posesia imobilului; calcularea sporului de valoare adus imobilului în ansamblu şi sau după destinaţie impunea efectuarea unei noi expertize în specialitatea agricultură - critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., netemeinicia hotărârii neputând să constituie un motiv de recurs.

Recurentul a invocat şi încălcarea prevederilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele reprezentării, dat fiind faptul că instanţa de apel a reţinut opţiunea sa pentru obligarea pârâtului la sporul de valoare adus imobilului, aşa cum a indicat apărătorul său la termenul din 21 ianuarie 2020, deşi partea nu a fost prezentă la acel termen, iar apărătorul nu a avut mandat special în acest sens. Or, aceasta a fost în contra interesului reclamantului de a fi obligat la mai puţin, astfel încât hotărârea este lovită de nulitate.

Critica nu este întemeiată. Apărătorul reclamantului a susţinut, atât la termenul din 21 ianuarie 2020, cât şi prin concluziile scrise depuse ulterior, că reclamantul nu ar putea fi obligat să restituie pârâtului decât sporul de valoare adus imobilului, dar că acesta nu a fost dovedit. Prin urmare, nu se poate considera că apărarea făcută se întemeia pe o renunţare la un drept sau o achiesare la pretenţiile celeilalte părţi, consecinţă a opţiunii între valoarea materialelor şi preţul muncii, respectiv sporul de valoare a fondului, potrivit art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., pe care apărătorul să nu o fi putut face decât în baza unui mandat special, ci urmărea respingerea ca nefondată în întregime a cererii reconvenţionale. Împrejurarea că, analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a considerat că s-a făcut dovada că imobilul în legătură cu care există litigiul a câştigat un plus de valoare prin lucrările efectate de către pârâtă, şi a dispus obligarea reclamantului la restituirea acestuia, nu înseamnă că este consecinţă a depăşirii limitelor mandatului apărătorului reclamantului.

În concluzie, Înalta Curte consideră că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură impuse de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., de natură să justifice temeinicia criticilor fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs priveşte încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. dedusă din nepunerea în discuţia părţilor a temeiului de drept al cererii reconvenţionale, aşa cum se impusese prin decizia de casare, ceea ce a făcut ca reclamantul să nu poată cunoaşte care este temeiul de drept în raport cu care se va da dezlegare pretenţiilor intimatului şi, corelativ, de a formula cereri şi apărări faţă de acest temei de drept.

Referitor la acest aspect, verificând considerentele deciziei nr. 1092/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs consideră că în rejudecare nu trebuia să fie pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor dacă analiza pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reconvenţională urma să fie făcută potrivit dispoziţiilor C. civ. de la 1864 sau potrivit Legii nr. 287/2009, în hotărârea de casare reţinându-se că "părţile au formulat susţineri şi apărări axate atât pe dispoziţiile C. civ. de la 1864, cât şi pe cele înscrise în Legea nr. 287/2009". Ceea ce a impus instanţa de casare a fost ca instanţa de trimitere "să examineze aceste apărări cu ocazia stabilirii naturii şi regimului juridic al lucrărilor pretinse, ocazie cu care va îndeplini obligaţia de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecăţii, a operaţiunii de apreciere a probatoriului administrat sau care va fi suplimentat în raport de condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale incidente, ce vor fi stabilite prin raportare la art. 58 din Legea nr. 71/2009 coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ..". Or, instanţa de apel a determinat legea aplicabilă în ceea ce priveşte lucrările de reparaţie a construcţiilor, respectiv dispoziţiile art. 494 C. civ. din 1864.

Pe cale de consecinţă, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reclamantul a criticat hotărârea din apel şi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând faptul că nu este suficient motivată în ceea ce priveşte buna-credinţă a reclamantului.

Critica nu este întemeiată, în condiţiile în care motivele de recurs subsumate acestui temei de drept privesc în realitate aprecierea probelor făcute de instanţa de apel precum şi situaţia de fapt stabilită de aceasta. Se observă că instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care nu a putut reţine răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă a pârâtei-reclamante în privinţa plantaţiilor înfiinţate, raportat la dispoziţiile legale incidente - art. 494 C. civ. din 1864 - dimpotrivă, probatoriul confirmând şi întărind această prezumţie relativă.

De altfel, recurentul nu a arătat de ce consideră că hotărârea este insuficient motivată, ce considerente mai trebuiau adăugate pentru ca, în opinia sa, chestiunea legată de buna-credinţă a pârâtei să fi primit o motivare corespunzătoare situaţiei de fapt şi de drept analizate.

Faţă de cele ce preced, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, printr-un ultim motiv de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat critici vizând materialul probator administrat şi situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond - faptul că la stabilirea cheltuielilor datorate pentru lucrările de construcţii/grajduri nu s-a avut în vedere starea de uzură fizică medie, astfel cum a fost stabilită prin procesul-verbal de adjudecare nr. x/2008; plantaţiile, gardul şi iluminatul electric reprezintă lucrări autonome ce intră sub incidenţa accesiunii imobiliare artificiale, iar nu lucrări adăugate cu caracter durabil, astfel că soluţia trebuia să se întemeieze pe dispoziţiile art. 494 alin. (1) şi alin. (3) teza I C. civ. din 1864, situaţie în care putea fi obligat numai la plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii, întrucât a răsturnat prezumţia bunei-credinţe.

Referitor la dreptul de retenţie a considerat că trebuia reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 2496 alin. (1) C. civ. ca efect al răsturnării prezumţiei de bună-credinţă a intimatului la data intrării în posesia imobilului.

În privinţa acestei ultime critici, Înalta Curte observă lipsa de interes în condiţiile în care cererea de instituire a unui drept de retenţie, formulată de cealaltă parte, a fost respinsă.

5.2. Recursul pârâtului

În opinia recurentului, nelegalitatea hotărârii date de instanţa de apel provine din încălcarea prevederilor art. 1345 C. civ. prin respingerea capătului de cerere privind plata impozitului în cuantum de 41.017,28 RON, ţinând cont că acest impozit a fost achitat în totalitate de S.C. B. S.R.L., ceea ce înseamnă că a făcut o plată nedatorată.

Critica nu este întemeiată. În condiţiile art. 1345 C. civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

La rândul său, art. 455 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.

Prin urmare, proprietarul unei clădiri datorează anual impozit pentru acea clădire. Instanţa de apel a argumentat în mod corect respingerea capătului de cerere privind obligarea reclamantului la restituirea către pârâtă a sumei achitate cu titlu de impozit, în lumina principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel, s-a arătat că în perioada de referinţă în litigiu pârâta era proprietară a imobilului, deci avea obligaţia de achitare a impozitului pentru acea perioadă, iar faptul că adversarul a triumfat în acţiunea în revendicare nu face aplicabilă ipoteza din art. 1345 C. civ., câtă vreme reclamantul nu a beneficiat de imobil la momentul la care trebuia plătit impozitul.

Faţă de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs priveşte greşita respingere a cererii de obligare a reclamantului la plata sumei de 8574 RON reprezentând cheltuieli de înfiinţare a plantaţiei de gard viu, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 566 alin. (3) C. civ.

Având în vedere limitele în care pârâtul a atacat decizia dată în rejudecare de instanţa de apel, fără să deducă analizei în recurs şi opţiunea acesteia în privinţa legii civile aplicabile, urmare a îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca stabilirea legii civile să fie făcută prin raportare la dispoziţiile tranzitorii ale art. 58 din Legea nr. 71/2011, coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ., în prezentul recurs nu poate fi verificată legalitatea hotărârii faţă de prevederile art. 566 alin. (3) C. civ., câtă vreme instanţa de apel a arătat că, "Fiind fixate reperele de drept material care stabilesc regulile după care se desocotesc părţile în litigiu, Curtea constată că, sub imperiul C. civ. din 1864, numai lucrările din categoria celor autonome cu caracter durabil erau tratate în contextul accesiunii reglementate de art. 494 C. civ., în timp ce a doua categorie de lucrări - adăugate cu caracter durabil - a fost lăsată sub incidenţa regulilor care guvernează admiterea acţiunii în revendicare. Prin urmare, raporturile dintre proprietar şi autorul lucrărilor durabile care nu au un caracter de sine stătător, aşa cum sunt reparaţiile şi îmbunătăţirile, în concepţia vechii reglementări, intrau sub incidenţa teoriei cheltuielilor necesare, utile sau voluptuare, care sintetizează regulile din materia acţiunii în revendicare".

În consecinţă, instanţa de apel a analizat chestiunea restituirii contravalorii gardului viu din perspectiva C. civ. de la 1864 şi, făcând aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., a ajuns la concluzia că reclamantul nu datorează pârâtului suma de 8574 RON.

Faţă de cele mai sus-arătate, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs vizează soluţia de respingere a cererii de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat.

Critica nu este întemeiată. Imobilul în litigiu are natura unui bun frugifer - iar pârâtul nu a contestat acest aspect - astfel încât îi sunt aplicabile prevederile art. 566 alin. (7) C. civ. conform cărora, dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer. Textul conţine în mod evident o normă imperativă, pe care nici instanţa nu o poate eluda, aşa cum a solicitat pârâtul.

Cum instanţa nu putea face aplicarea prevederilor art. 2495 C. civ., critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 183 din 11 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2021.