Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 23 decembrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând repararea prejudiciului cauzat U.P.F.R., constând în remuneraţia unică echitabilă, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până în prezent, precum şi a TVA-ului aferent, actualizată cu rata inflaţiei, a penalităţilor de întârziere aferente, iar, în subsidiar, a daunelor materiale, la predarea play-listurilor, obţinerea licenţei neexclusive, cu cheltuieli de judecată.
I.2. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 16128/2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 noiembrie 2014, sub nr. x/2014.
I.3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 1456 din data de 3 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea precizată şi a obligat pârâta la: plata sumei de 251.462,59 RON (TVA inclus), remuneraţie unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerţ, a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, actualizată cu indicele de inflaţie la nivelul lunii august 2015, compusă din suma de 41.333,16 RON, pentru postul de radio naţional deţinut şi 210.129,43 RON pentru 11 posturi de radio locale; plata sumei de 223.464,85 RON, penalităţi de întârziere aferente debitului, calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalităţile de întârziere de la această dată şi până la momentul plăţii efective; predarea play-listurilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 1 ianuarie 2012 şi până în prezent; obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi plata sumei de 10.450 RON, cheltuieli de judecată.
I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 845A din data de 9 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâtă.
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că: a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată precizată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41.333,16 RON (TVA inclus), reprezentând remuneraţie unică echitabilă actualizată cu rata inflaţiei la nivelul lunii august 2015, datorată pentru postul de radio naţional A. Drobeta-Turnu Severin, pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, şi a sumei de 36.414,97 RON penalităţi de întârziere aferente calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalităţile de întârziere de la această dată şi până la momentul plăţii efective; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind predarea play-listurilor, obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor şi cheltuieli de judecată; s-a luat act de susţinerea apelantei privind solicitarea cheltuielilor de judecată din apel pe cale separată.
I. 5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 254 din data de 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1456 din data de 3 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea.
A consfinţit învoiala părţilor referitoare la capătul de cerere privind remuneraţiile aferente postului de radio A. - Drobeta-Turnu Severin, consemnată în tranzacţia nr. 2768 din data de 21 februarie 2017.
A respins pretenţiile vizând remuneraţii aferente altor posturi de radio locale, ca neîntemeiate.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind predarea play-listurilor, obţinerea licenţei neexclusive pentru radio-difuzarea fonogramelor şi cheltuielile de judecată.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.).
II.1. Motivele de recurs
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, judecând pe fondul cauzei, schimbarea în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul:
- de a menţine în parte decizia, referitor la tranzacţia ce a vizat postul de radio naţional (satelitar) deţinut de intimata-pârâtă şi înlăturarea remuneraţiilor aferente posturilor A. Câmpulung şi A. Turnu Măgurele, care nu au emis în perioada dedusă judecăţii (dar pentru care s-a făcut această probă abia în apel în primul ciclu procesual);
- de a modifica decizia, respectiv de a menţine în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond ca temeinică şi legală în ceea ce priveşte obligarea intimatei pârâte la plata şi a remuneraţiilor datorate pentru cele 9 (nouă) posturi de radio locale deţinute de către aceasta.
În consecinţă, a solicitat să se reţină ca legală şi temeinică Varianta 2 a calculelor aferente - înaintate de către U.P.F.R. în apel (al doilea ciclu procesual), după cum urmează:
Varianta 2: să se dispună obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la plata sumelor:
- 147.726,94 RON (fără TVA) - 158.443,92 RON-10.716,98 RON -, reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în programele celor 9 (nouă) posturi de radio locale deţinute de către intimata-pârâtă, pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014;
- 1.491,99 RON - actualizarea remuneraţiilor datorate (calculată la debitul principal fără TVA);
- 378.541,23 RON, reprezentând penalităţi calculate (la debitul principal fără TVA) până la data de 2 octombrie 2019 şi în continuare, până la data plăţii integrale a debitului principal.
Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ce urmează a fi efectuate în faza recursului.
Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel nu a făcut analiza solicitată de instanţa de casare, a făcut o greşită aplicare a normelor legale şi metodologice incidente în cauză şi a apreciat în mod eronat şi trunchiat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene incidente în cauză, încălcând normele de drept material incidente, prin raportare şi la probatoriului administrat.
În esenţă, a susţinut următoarele:
- analiza instanţei de apel nu este completă, fiind chiar în contradicţie cu propriile considerente:
- în primul rând, instanţa de apel a ignorat complet diferenţele esenţiale de structură de programe dintre postul naţional satelitar şi posturile locale;
- deşi instanţa supremă, prin decizia de casare apus în vedere instanţei de apel ca, în rejudecare, să analizeze dacă apelanta-pârâtă efectuează prin intermediul fiecărui post de radio local deţinut un act distinct de radiodifuzare faţă de postul naţional, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire acest aspect, mulţumindu-se să se limiteze la o pseudoanaliză a emisiei posturilor locale deţinute de apelanta-pârâtă din punct de vedere tehnic fără nicio legătură cu legislaţia dreptului de autor;
- instanţa de apel nu a avut în vedere şi nici nu a analizat diferenţa dintre structura de programe a postului de radio local A. Drobeta-Turnu Severin şi a postului de radio naţional satelitar A.;
- de asemenea, curtea de apel nu a analizat dacă apelanta-pârâtă trebuie obligată la plata unei remuneraţii distincte pentru radiodifuzarea fonogramelor pentru transmisia realizată de posturile locale separat de cea agreată (prin tranzacţia depusă la dosar) a fi plătită pentru radiodifuzarea de fonograme prin intermediul programelor transmise de postul naţional satelitar;
- dacă s-ar reţine ca temeinice şi legale argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte analiza referitoare la neplata remuneraţiei pentru posturile locale de radio deţinute de apelanta-pârâtă pe considerentul "amplasamentului sursei unice de programe în Drobeta-Turnu Severin" şi al unicităţii programului "transmis simultan ... având buletine de ştiri comune ce cuprind inserţii de ştiri din fiecare localitate, cu acelaşi calup de publicitate, acelaşi program muzical şi aceleaşi emisiuni" şi faţă de diferenţele de programe existente între programele postului local A. Drobeta-Turnu Severin şi cele ale postului de radio naţional satelitar A., rezultă că instanţa de apel nu şi-a respectat propriile criterii enunţate în analiza hotărârii pe care a efectuat-o.
- analiza instanţei de apel referitoare la obligaţia de plată a remuneraţiei pentru fiecare dintre posturile de radio locale deţinute este greşită din perspectiva dispoziţiilor legale incidente:
- în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu face trimitere la dispoziţiile legale pe care îşi sprijină dezlegarea pe care a dat-o apelului, în special a aspectelor ce au fost puse în sarcina sa prin decizia de casare; se fac doar consideraţii teoretice fără vreo argumentare legală în susţinerea hotărârii pronunţate, aceasta nefiind motivată în drept;
- instanţa de apel a făcut o "analiză tehnică" a procesului de radiodifuzare, în profundă contradicţie cu Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi fără a analiza cauza din punct de vedere al dispoziţiilor legale din Legea nr. 8/1996 şi metodologice referitoare la utilizarea fonogramelor;
- existenţa unui post de radio şi activitatea de radiodifuzare nu presupune existenţa obligatorie a unui studio; eliberarea unei licenţe audiovizuale (specifice unui post de radio) nu presupune existenţa unui studio sau funcţionarea unui studio pentru ca postul de radio să îşi poată radiodifuza programele, legislaţia audiovizuală nefăcând referire la noţiunea de "studio";
- din perspectiva legislaţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe, noţiunea de studio, care să caracterizeze o utilizare de fonograme prin radiodifuzare, nu există;
- în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului pct. 2, postul de radio se caracterizează prin existenţa unui "serviciu de programe de radiodifuziune - serviciu media audiovizual liniar prestat de un radiodifuzor, în care programele sunt difuzate în succesiune continuă, indiferent de modalitatea tehnică utilizată, având un conţinut şi un orar prestabilite, pentru vizionarea/audierea simultană de programe, pe baza unei grile de programe, sub o anumită denumire şi identificat printr-o siglă, în cazul televiziunii, sau printr-un semnal sonor, în cazul radiodifuziunii";
- faţă de art. 1 pct. 10, 30 şi 31 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, sunt eronate cele reţinute de către instanţă în sensul că am fi în prezenţa unui singur post de radio local, deoarece staţia de emisie se află în Drobeta Turnu Severin "unde există şi un studio local şi unde se află sursa de program, în celelalte localităţi avem de-a face doar cu emiţătoare şi antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă şi la nivelul localităţilor respective aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă";
- decizia instanţei de apel apare ca neîntemeiată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1065 din Legea nr. 8/1996, pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 248/2010, respectiv pct. 6 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011;
- analiza instanţei de apel este criticabilă şi din perspectiva argumentelor reţinute cu titlu de autoritate de lucru judecat de către decizia civilă nr. 153A/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, în dosarul nr. x/2010 - prin care s-a stabilit forma definitivă a metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011, care a avut în vedere două criterii incidente pentru corecta stabilire a remuneraţiei echitabile pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor: audienţa diferită şi potenţialul de a atrage venituri diferite;
- pct. 4 şi 6 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011 şi pct. 5 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 284/2010 precizează foarte clar faptul că organismele de radiodifuziune au obligaţia să plătească remuneraţia echitabilă stabilită prin aplicarea unui procent la baza de calcul, respectiv remuneraţia minimă, pentru fiecare post de radio deţinut, fără a se distinge între posturile de radio care retransmit programele altui post şi posturile de radio care transmit propriile programe;
- în cazul activităţii de radiodifuzare noţiunea de "public nou" se apreciază în raport cu zona geografică sau localitatea în care radiodifuzorul este îndreptăţit să emită, dar şi în raport cu libertatea editorială pe care acesta o are în zona respectivă de a stabili ce programe de radio difuzează, ştiut fiind că de la o zonă la alta există un număr de potenţiali ascultători şi audienţe diferite, în consecinţă, şi potenţialul diferit de a atrage venituri;
- contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nu are nicio relevanţă că apelanta pârâtă difuzează la Deva programele de radio ale postului de radio deţinut la Drobeta-Turnu Severin, câtă vreme are libertatea editorială să difuzeze orice programe doreşte, inclusiv programele de radio ale altor radiodifuzori, iar retransmiterea simultană a propriilor programe constituie tot acte de radiodifuzare, după cum sunt definite de art. 151 din Legea nr. 8/1996, pentru care se impune plata distinctă a remuneraţiei echitabile;
- instanţa de apel nu a analizat cu atenţie dispoziţiile art. 1 pct. 10 din Legea nr. 504/2002 a Audiovizualului care reţine foarte clar că retransmisia presupune transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori şi destinate recepţionării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor şi fără nicio modificare a conţinutului;
- conform art. 1 pct. 10 din Legea nr. 504/2002 a Audiovizualului coroborat cu art. 151 şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996, pârâta realizează o retransmisie a programelor postului de A. FM Drobeta-Turnu Severin prin transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale în vederea recepţionării de către public;
- legea nu distinge dacă utilizarea fonogramelor are ca izvor retransmiterea unui program deja difuzat, câtă vreme orice radiodifuzare este supusă remuneraţiei, potrivit art. 1065 din Legea nr. 8/1996;
- împrejurarea că sunt difuzate aceleaşi programe de radio la mai multe posturi de radio nu poate susţine ipoteza unui singur post de radio, după cum eronat pretinde instanţa de apel, întrucât s-ar ignora tocmai elementele care caracterizează postul de radio, respectiv libertatea editorială a radiodifuzorului de a difuza într-o anumită zonă geografică orice programe de radio doreşte şi care sunt destinate unui public nou, diferit ca audienţă şi număr de potenţiali ascultători;
- o altă eroare în analiza instanţei de apel este afirmaţia "avem de-a face cu un singur post de radio local, ..., chiar dacă aria de acoperire este extinsă şi în alte localităţi prin intermediul unor emiţătoare şi frecvenţe diferite - acest din urmă aspect neatrăgând calificarea emiţătoarelor care difuzează în alte localităţi programul unic drept posturi locale de radio."
Recurenta susţine că afirmaţia este greşită din perspectiva dispoziţiilor art. 1 pct. 30 şi pct. 31 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, fiecare post de radio fiind caracterizat prin: zona de emisie determinată, serviciu de programe şi frecvenţa de emisie;
- decizia instanţei de apel este criticabilă şi din perspectiva reţinerii unei situaţii neconforme cu probatoriul administrat în cauză, documentele transmise de către CNA şi de ANCOM cu referire la licenţele audiovizuale şi licenţele de emisie deţinute de către S.C. A. S.R.L.;
- soluţia este greşită deoarece vine în contradicţie tocmai cu analiza instanţei, exonerând pârâta de la plata remuneraţiei datorate pentru chiar postul local de radio individualizat în hotărâre;
- în ceea ce priveşte analiza "producţiei proprii", aceasta este eronată, vizând alte aspecte decât cele puse în vedere de instanţa de casare; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, prin decizia de casare, analiza incidenţei sau neincidenţei în cauză a prevederilor art. 2 lit. b) din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011;
- singura referire la analiza impusă de instanţa de casare (audienţa diferită şi potenţialul de a atrage venituri diferite prin extinderea ariilor de difuzare a fonogramelor prin radiodifuzare) este făcută de instanţa de apel prin raportare la "regula proporţionalităţii remuneraţiilor relativ la venituri ca bază de caicul";
- regula proporţionalităţii este menţionată în metodologiile incidente, însă nu cu referire la veniturile radiodifuzorului, ci cu referire la ponderea de utilizare a fonogramelor în programele posturilor de radio deţinute de către apelanta-pârâtă;
- mai mult, afirmaţia instanţei de apel în legătură cu modul de stabilire al remuneraţiei datorate de pârâtă este contrazisă de decizia civilă nr. 153A din data de 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală;
- instanţa de apel pune semnul egalităţii în ceea ce priveşte obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru radiodifuzarea de fonograme între un radiodifuzor care deţine un singur post de radio local şi cea a unui radiodifuzor, precum pârâta, care deţine 9 posturi de radio locale şi emite cu o arie de acoperire de aproximativ nouă judeţe, ceea ce este profund injust.
II.2. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la data de 16 decembrie 2020, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a arătat că nu îşi exprimă acordul pentru soluţionarea recursului în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
În termen legal, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea ca nefondate a susţinerilor formulate de către partea adversă şi, având în vedere motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportate la art. 496 şi art. 497 din Cod, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, judecând pe fondul cauzei, schimbarea în parte a deciziei instanţei de apel, astfel cum a solicitat prin cererea de recurs, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva deciziei civile nr. 1722A din data de 13 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 5 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, având în vedere că părţile nu şi-au exprimat acordul pentru soluţionarea pe fond a recursului în complet de filtru.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta Asociaţia "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe" împotriva deciziei civile nr. 1722 A din data de 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Într-o primă critică invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în rejudecare nu a efectuat analiza juridică stabilită prin decizia de casare, făcând o greşită aplicare a normelor de drept material şi a dispoziţiilor din Metodologiile aplicabile, dar şi o aplicare eronată şi trunchiată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie e Uniunii Europene incidente în cauză.
Drept urmare, Înalta Curte urmează a analiza această critică şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că premisa susţinerilor recurentei priveşte în primul rând încălcarea deciziei de casare, demonstraţia aplicării greşite a normelor de drept material fiind consecutivă acestei premise; pe de altă parte, faţă de criticile dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs, se va avea în vedere şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva celor susţinute de recurentă cu privire la raţionamentul incomplet prezentat în motivarea soluţiei pronunţate, dar şi nemotivarea în drept a unor calificări realizate de curtea de apel.
Recurenta-reclamantă Asociaţia Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe, în calitate de organism de gestiune colectivă şi colector al remuneraţiei unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe, a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata remuneraţiei unice echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, cu indicarea posturilor de radio pe care aceasta le deţine, invocând dispoziţiile art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 8/1996), precum şi Deciziile ORDA nr. 284/2010 şi nr. 216/2011, cuprinzând Metodologiile aplicabile.
Ca atare, evaluarea cauzei trebuia să pornească de la conţinutul normativ al art. 1065 din Legea nr. 8/1996, ce constituie temeiul legal al pretenţiilor formulate de reclamantă, în calitate de colector al remuneraţiei unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, normă potrivit căreia:
"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.
(2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311 şi 1312."
Astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, instanţa de casare a reţinut fără echivoc că obiectul cererii de chemare în judecată se referă exclusiv la modalitatea de utilizare a radiodifuzării de fonograme, context în care s-a stabilit că analizarea pretenţiilor din perspectiva "comunicării publice" sau a noţiunii de "difuzare", ca privind altă utilizare a fonogramelor decât cea a radiodifuzării, depăşeşte cadrul legal cu care a fost învestită instanţa de judecată.
De asemenea, instanţa de casare a reţinută că argumentele instanţei de apel referitoare la "retransmitere" s-au bazat pe apărarea formulată de către pârâtă şi pe relaţiile furnizate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, însă, considerentele menţionate nu conţin elemente din care să rezulte că s-a confirmat în cauză această modalitate de utilizare a fonogramelor în modul de derulare a operaţiunilor de către intimata-pârâtă, în sensul Legii nr. 8/1996.
În acest context, instanţa de recurs a reţinut că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă cu claritate regimul juridic al operaţiunilor desfăşurate de către intimata pârâtă pe posturile de radio considerate locale.
Spre o atare finalitate s-a stabilit ca instanţa de apel să aibă în vedere şi apărările formulate de recurenta-reclamantă (invocate prin cererea de recurs, dar care regăsesc şi în întâmpinarea din dosarul de apel) prin care a susţinut existenţa unei obligaţii de plată a remuneraţiei în sarcina fiecăruia dintre posturile de radio considerate locale, indiferent de structura de programe şi, cu atât mai mult, în ipoteza în care aceasta diferă, respectiv a susţinerii aceleiaşi reclamante referitoare la existenţa unui act de radiodifuzare distinct faţă de postul naţional, precum şi a faptului că o retransmitere simultană, inclusiv a propriilor programe reprezintă tot un act de radiodifuzare şi atrage plata distinctă a remuneraţiei unice echitabile.
Potrivit celor redate, Înalta Curte constată, astfel cum corect susţine şi recurenta-reclamantă prin motivele prezentului recurs, că instanţa de apel, în rejudecare, era ţinută, între altele, a reanaliza modalitatea de utilizare a fonogramelor pe posturile de radio considerate locale, fie confirmând că este vorba despre radiodifuzare distinctă de cea a postului A. Drobeta-Turnu Severin, fie identificând, în baza dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, o altă modalitate de utilizare a fonogramelor (cum ar fi retransmiterea, reţinută nemotivat în primul ciclu procesual din apel), iar în raport de această calificare, să conchidă dacă intimata-pârâtă datorează sau nu reclamantei remuneraţiile echitabile pretinse în cauză, în temeiul gestiunii colective obligatorii, în numele producătorilor de fonograme, pentru intervalul 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, TVA şi penalităţi de întârziere.
În rejudecare însă, curtea de apel, în temeiul art. 438 din C. proc. civ., a dat eficienţă înţelegerii părţilor consfinţite prin tranzactia încheiată la 21.02.2017, depusă la fila x şi urm. din dosarul de recurs anterior, vizând plata sumelor stabilite de instanţa de apel în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 845A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la postul de radio A. din Drobeta-Turnu Severin.
În ceea ce priveşte obiectul tranzacţiei, instanţa de a pel a reţinut astfel: "Chiar dacă tranzacţia propriu-zisă nu specifică expres că se referă la remuneraţiile aferente acestui anume post de radio, faptul că se trimite la sumele stabilite a fi datorate conform hotărârii Curţii de Apel Bucureşti - ce a stabilit existenţa unui debit doar cu privire la acest post de radio, precum şi acordul reprezentanţilor părţilor cu privire la modul în care trebuie înţeles actul, sunt suficiente pentru a se reţine că s-a convenit cu privire la sumele datorate pentru utilizarea de fonograme în programul postului de radio A. din Drobeta-Turnu Severin."
În plus, în acord şi cu cele susţinute de către recurentă prin motivele de recurs, deşi iniţial s-a invocat existenţa a unui număr de 11 posturi de radio locale, în rejudecare, instanţa de apel, în raport de comunicările efectuate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, a avut în vedere un număr de 9 posturi/staţii sau frecveţe radio, având în vedere că în perioada de referinţă a speţei "staţiile A. din Câmpulung şi Turnu Măgurele", potrivit termenilor utilizaţi de CNA, nu au difuzat servicii de programe, activitatea acestora debutând la 18.06.2015 şi, respectiv 8.12.2015, după acordarea deciziilor de autorizare audiovizuală.
Curtea de apel a reţinut că problema litigioasă rămasă în cauză priveşte divergenţa dintre părţi cu privire la situaţia celorlalte staţii de radio locale, considerate de reclamantă a fi posturi locale ale pârâtei, pentru care aceasta ar datora, de asemenea, remuneraţiile unice echitabile pentru radiodifuzarea de fonograme.
Cu toate că a enunţat în mod corect chestiunea litigioasă asupra căreia urma a se pronunţa şi având în vedere şi cele stabilite prin decizia de casare, instanţa de apel conchide, în absenţa prezentării raţionamentului judiciar care să susţină concluzia expusă, anume că "pârâta deţine un post de radio local, A., cu amplasamentul sursei unice de program în Drobeta-Turnu Severin, programul fiind radiodifuzat prin intermediul a nouă emiţătoare pe nouă frecvenţe locale diferite, în nouă localităţi: Deva, Reşiţa, Caransebeş, Târgu Jiu, Craiova, Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Alexandria, Drobeta-Turnu Severin", sens în care s-a făcut trimitere la autorizaţiile tehnice emise de ANCOM - filele x şi urm, vol. II, dosar apel, primul ciclu procesual.
De asemenea, se constată că în absenţa unei demonstraţii juridice şi trimiteri concrete la probele administrate în cauză care, în opinia instanţei, ar fi fost apte a susţine o atare concluzie, curtea de apel a reţinut că este transmis simultan acelaşi program în cele 9 localităţi în care pârâta deţine licenţe, având buletine de ştiri comune ce cuprind inserţii de ştiri din fiecare localitate, cu acelaşi calup de publicitate, acelaşi program muzical şi aceleaşi emisiuni.
S-a mai reţinut, din aceleaşi relaţii comunicate de CNA că de la anumite date, anterioare perioadei litigioase, niciuna dintre staţiile locale, cu excepţia celei din Drobeta-Turnu Severin, nu mai avea studio local, iar toate ştirile locale erau înregistrate în studioul din Drobeta-Turnu Severin.
Instanţa de apel a apreciat că, exceptând staţia de emisie din Drobeta-Turnu Severin, unde există şi un studio local şi unde se află sursa de program, în celelalte localităţi există doar emiţătoare şi antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă şi la nivelul localităţilor respective aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă.
De asemenea, curtea de apel a considerat că extinderea ariei de acoperire a unui serviciu de program unic prin intermediul unor emiţătoare/staţii de emisie, pe frecvenţe diferite de la o localitate la alta (conform licenţelor), nu echivalează cu deţinerea de posturi de radio locale diferite pentru fiecare frecvenţă/localitate suplimentară.
Drept urmare, s-a reţinut că în speţă s-a demonstrat existenţa unui singur post de radio local, dat fiind că este un unic serviciu de programe radiodifuzat de un singur radiodifuzor având o denumire, siglă şi semnal sonor unice, chiar dacă aria de acoperire este extinsă şi în alte localităţi prin intermediul unor emiţătoare şi frecvenţe diferite, apreciindu-se că cel din urmă aspect nu atrage calificarea emiţătoarelor care difuzează în alte localităţi programul unic drept posturi locale de radio.
Având în vedere aceste considerente ale instanţei de apel, Înalta Curte constată că în mod fondat recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu conţine argumente din care să reiasă efectuarea analizei juridice stabilite ca necesare în cauză de către instanţa de casare, anume calificarea regimului juridic al operaţiunilor desfăşurate de către intimata-pârâtă pe posturile de radio considerate locale, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, aşadar, în funcţie de dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi ale Metodologiilor aplicabile (Decizia ORDA nr. 248/2010 şi nr. 216/2011).
Se observă că instanţa de apel a recurs la referiri de natură tehnică privind procedeele utilizate pentru posturile de radio locale (sau staţiile locale), subliniind că în Drobeta-Turnu Severin este un studio local, unde se află sursa de program, în timp ce în celelalte localităţi există doar emiţătoare şi antene ce reprezintă doar un suport tehnic menit să extindă şi la nivelul acestora aria de acoperire a programului radiodifuzat de pârâtă.
Înalta Curte apreciază că deşi aceasta nu este o modalitate de analiză greşită, se constată însă că aceste date de natură tehnică îşi găsesc reflectarea, cel puţin parţial, în dispoziţiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, act normativ neluat în considerare de curtea de apel, astfel încât, chiar şi concluziile de natură tehnică anterior expuse nu pot fi verificate din perspectiva legalităţii în această etapă procesuală.
Pe de altă parte, astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, prin argumentele reţinute de instanţa de apel raţionamentul rămâne unul incomplet în privinţa problemei de drept reale ce trebuia dezlegată în cauză, anume dacă operaţiunile descrise din punct de vedere tehnic la nivelul "emiţătoarelor" pe frecvenţe diferite, prin intermediul cărora se recepţionează în alte localităţi programul postului local de radio (A. Drobeta-Turnu Severin) - ceea ce putea constitui numai premisa chestiunii - reprezintă sau nu un act de radiodifuzare distinct decât cel al postului A. Drobeta-Turnu Severin (astfel cum a stabilit instanţa de casare), în raport de criteriile primordiale ce reies din dispoziţiile art. 151 din Legea nr. 8/1996:
"În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înţelege:
a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;
b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public."
Revenind la dispoziţiile din legea audiovizualului, având în vedere că instanţa de apel a procedat la invocarea unor noţiuni de natură tehnică ce au o consacrare legislativă într-un act normativ special, procedeul interpretării sistematice a legii sau regulile de construire a raţionamentului juridic pornind de la aceste noţiuni de natură tehnică, impuneau curţii de apel raportarea la aceste concepte legale în etapa demonstraţiei juridice în care acestea se dovedeau a fi utile pentru dezlegarea problemei de drept a speţei.
Înalta Curte reţine că recurenta în mod corect face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 504/2002 care definesc serviciul de programe de radiodifuziune, dar şi la cele ale art. 1 alin. (1) pct. 10, 30 şi 31 din acelaşi act normativ, norme care erau utile în înţelegerea tehnică a chestiunii pentru a se efectua ulterior încadrarea în dispoziţiile Legii nr. 8/1996 a tipului de utilizare a fonogramelor.
Astfel, serviciul de programe de radiodifuziune este definit ca fiind serviciul media audiovizual liniar prestat de un radiodifuzor, în care programele sunt difuzate în succesiune continuă, indiferent de modalitatea tehnică utilizată, având un conţinut şi un orar prestabilite, pentru vizionarea/audierea simultană de programe, pe baza unei grile de programe, sub o anumită denumire şi identificat printr-o siglă, în cazul televiziunii, sau printr-un semnal sonor, în cazul radiodifuziunii.
Art. 1 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 504/2002 stabileşte înţelesul conceptual al noţiunii de retransmisie - captarea şi transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori şi destinate recepţionării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor şi fără nicio modificare a conţinutului.
Iar la art. 1 alin. (1) pct. 30 se defineşte noţiunea de licenţă audiovizuală (ce se emite de Consiliul Naţional al Audiovizualului), în timp ce la art. 1 alin. (1) pct. 31 cea de licenţă de emisie (care se eliberează de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii - ANCOM titularului de licenţă audiovizuală analogică).
Înalta Curte constată că desi instanţa de apel pare a susţine că existenţa unui studio local (posibil, în sens de sediu fizic, sediu social) în care este plasată şi sursa programelor transmise către emiţătoarele din celelalte localităţi pentru recepţionarea pe alte frecvenţe (în termenii deciziei recurate), nu s-a raportat în mod concret la dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 504/2002, anterior citate, referitoare la serviciul de programe de radiodifuziune, pentru a stabili dacă existenţa unui studio este de esenţa unei activităţi de radiodifuziune, precum şi pentru a realiza calificarea regimului juridic al operaţiunilor desfăşurate de către intimata-pârâtă în celelalte 8 localităţi decât Drobeta-Turnu Severin, dintre cele 9 care interesează cauza.
De asemenea, se constată că postul A. Drobeta-Turnu Severin a fost calificat de curtea de apel drept post de radio local, sursă a programelor transmise către celelalte emiţătoare/frecvenţe sau antene din celelalte localităţi, în timp ce în cuprinsul motivelor de recurs recurenta-reclamantă are în vedere un post de radio naţional satelitar, A. Drobeta-Turnu Severin, ca sursă a programelor recepţionate şi în celelalte localităţi, fără ca o asemenea dezlegare să rezulte explicit sau implicit din decizia instanţei de apel.
Înalta Curte reţine că această chestiune esenţială pentru cauză nu a fost clarificată de niciuna dintre instanţele anterioare până la acest moment procesual.
Or, iar în măsura în care recurenta-reclamantă se referă la structura de programe a postului naţional satelitar şi structura posturilor locale din cele 9 localităţi (în care include şi Drobeta-Turnu Severin), în mod evident aceasta contestă şi considerentele instanţei de apel referitoare la calificarea postului A. Drobeta-Turnu Severin ca fiind un post local de radio sau cel puţin relevă un caracter echivoc al acestor considerente.
În acelaşi timp, instanţa de apel, în rejudecare, va fi ţinută să clarifice şi acest aspect, anume dacă A. Drobeta Turnu Severin este un post naţional satelitar (astfel cum susţine recurenta) ori B. este un post de radio local unic sau care, eventual, coexistă cu cel naţional satelitar.
Spre o atare finalitate, curtea de apel va trebui să se raporteze la probele administrate în cauză, anume relaţiile comunicate de CNA, de ANCOM (a se vedea, în acest sens fila x şi urm. din vol. I, dosar apel, primul ciclu procesual), dar analizând şi apărările intimatei-pârâte invocate din această perspectivă - aceasta referindu-se la dispoziţiile art. 44 alin. (12) din Legea nr. 504/2002; de asemenea, curtea de apel va putea să dispună şi administrarea altor probe dacă le va găsi utile, după ce acestea vor fi supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.
Astfel cum deja s-a arătat, relevante pentru o atare dezlegare vor fi, din nou, dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 504/2002, din care reiese că licenţa audiovizuală naţională analogică trebuie să fie dublată de o licenţă de emisie emisă de ANCOM în acest sens; pe de altă parte, se vor avea în vedere şi susţinerile pârâte din cuprinsul motivelor de apel cu privire la procedura de autorizare a unui post naţional de radio prin trimiteri la normele Legii nr. 504/2002 (art. 50 şi urm.) şi, în concret, susţinerile acesteia cu privire la postul de radio naţional satelitar .
În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune precizarea că atare dezlegare ce va fi dată în rejudecare de instanţa de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor deja pronunţate în cauza de faţă până la acest moment procesual, întrucât, pe de o parte, instanţele nu au dat o dezlegare acestei chestiuni, iar pe de altă parte, decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual a fost integral casată.
Totodată, se reţine că hotărârea de expedient parţială prin care instanţa de apel a consfinţit tranzacţia părţilor nr. 2768/21.02.2017 prin decizia recurată nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, având în vedere că hotărârea de expedient nu reprezintă rezultatul verificărilor jurisdicţionale ale judecătorului cauzei, întrucât dezbaterea în proces, într-un astfel de caz, este substituită de contractul părţilor.
Din cuprinsul tranzacţiei rezultă părţile au convenit să se conformeze deciziei nr. 845A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în primul ciclu procesual, decizie care a fost însă integral casată, iar în clauzele contractului de tranzacţie nu se face nicio referire la postul naţional de radio A. Drobeta-Turnu Severin, intimata-pârâtă acceptând perfectarea acesteia, posibil pentru limitarea pierderilor care ar fi putut rezulta din curgerea continuă a penalităţilor de întârziere.
Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că pricina de faţă are atât un temei contractual, întrucât pârâta deţine autorizaţie licenţă neexclusivă pentru A. Drobeta-Turnu Severin (pentru care acceptă că datorează remuneraţie unică echitabilă), dar şi un temei delictual, reclamanta susţinând existenţa unor activităţi de radiodifuzare autonome şi la nivelul altor localităţi (acte de radiodifuzare distincte), prin intermediul unor posturi de radio locale, nedeclarate însă la UPFR şi pentru care pretinde plata remuneraţiilor unice echitabile datorate titularilor de drepturi conexe - producători de fonograme.
Mai mult decât atât, nici dispozitivul deciziei recurate nu inserează vreo menţiune referitoare la postul naţional satelitar A. Drobeta-Turnu Severin, instanţa de apel consfinţind "învoiala părţilor referitoare la capătul de cerere privind remuneraţiile aferente postului de radio A. - Drobeta-Turnu Severin, consemnată în tranzacţia nr. 2768/21.02.2017."
Celelalte argumente susţinute de către recurentă prin motivele de recurs nu se impun a fi analizate în prezenta decizie, întrucât instanţa de apel nu a făcut referiri la structura programelor recepţionate în celelalte localităţi (evaluare necesară pentru aplicarea criteriilor din Metodologiile aplicabile), având în vedere că a negat de plano că acestea desfăşoară activitate de radiodifuzare, astfel încât, chestiunea producţiei proprii a radiodifuzorului este lipsită de obiect în acest stadiu al procesului.
În plus, în prima decizie de casare s-a dat o dezlegare acestei chestiuni cu referire la regimul juridic al fonogramelor produse de utilizatorul însuşi, anume excluderea de la obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile pentru acest segment al programului de radiodifuzare, dar această chestiune devine relevantă în contextul analizării ponderii utilizării de fonograme în structura unui program de radiodifuzare, cu consecinţa aplicării procentelor stabilite diferenţiat în Metodologii, în raport de această pondere.
În acest context, s-a stabilit prin decizia de casare anterioară că instanţei de judecată de judecată îi revine sarcina de a verifica îndeplinirea cerinţelor legale, reclamanta având obligaţia de a demonstra că este îndreptăţită să colecteze remuneraţia în condiţiile prevăzute de normele legale şi metodologice incidente, iar utilizatorii, chemaţi în judecată în temeiul acestora, că ar fi sub incidenţa unei situaţii de excepţie care paralizează acţiunea formulată împotriva lor.
Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, în reevaluarea chestiunii regimului juridic al operaţiunilor derulate de către intimata pârâtă pe posturile de radio considerate locale, stabilită prin decizia anterioară de casare, dar şi cu luarea în considerare a celor arătate prin decizia de faţă, curtea de apel va trebui să aibă în vedere, în legătură cu aceste operaţiuni derulate de intimata-pârâtă în celelalte localităţi decât Drobeta-Turnu Severin, şi criteriile desprinse din jurisprudenţa CJUE cu referire la noţiunea de "public nou" (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele C-117/15, C-162/10, C-306/05, C-403/08 şi C-429/08 etc.)
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în speţă, fiind întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Asociaţia "Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe" împotriva deciziei civile nr. 1722 A din data de 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.