Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 10 mai 2017 pe motivul leziunii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3587 din 07 noiembrie 2018, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 2133 din 20 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţie materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte; a constatat invit conflictul negativ de competenţă; a suspendat din oficiu judecata cauzei; a înaintat dosarul Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă competentă să-l soluţioneze.
Prin sentinţa nr. 4 din 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa
Prin sentinţa civilă nr. 1241 din 09 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., D. şi E.; a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâţilor D. şi F. a sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat ales) şi la plata în favoarea pârâţilor B. şi C. a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu de avocat ales, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.).
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti
Prin decizia civilă nr. 1938 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1241/09.07.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa; a respins cererea apelantei de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1938 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A..
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării actului notarial nr. x/10.05.2017 pe motivul leziunii şi constatării nulităţii actului de vânzare-cumpărare nr. x/20.02.2018, ca act subsecvent, precum şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea atacată din perspectiva interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1221 C. civ., în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor leziunii la momentul încheierii contractului, atât timp cât existenţa acestui viciu de consimţământ a fost dovedită prin starea de nevoie şi lipsa sa de experienţă, fapt ce a determinat transferul sumei de 153.000 RON în contul intimatului G., deşi instanţa de fond a reţinut în mod greşit că recurenta ar fi stabilit preţul vânzării, cu toate că nu l-a primit.
Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă şi din modul greşit în care instanţa de apel a apreciat asupra administrării probatoriilor, reţinând, într-o primă fază, că prima instanţă în mod corect a respins celelalte probe solicitate de către părţi, întrucât în urma administrării probei cu interogatoriu, răspunsurile părţilor ar fi fost edificatoare, pentru ca ulterior, să administreze proba testimonială în cadrul căreia a cenzurat declaraţia martorului H., prin care s-a relatat faptul că recurenta s-a aflat într-o stare de tulburare în perioada semnării actelor notariale.
Contrar celor reţinute în motivarea deciziei atacate, judecata în apel s-a circumscris limitelor efectului devolutiv al acestei căi de atac, guvernate de cele două principii tantum devolutum quantum judicatum şi tantum devolutum quantum apelantum.
Un alt motiv de nelegalitate a deciziei atacate se raportează la aprecierea greşită a instanţei de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiei legale în stabilirea leziunii, ca viciu de consimţământ, la momentul încheierii actului notarial, sub aspectul valorii sale, deşi aceasta putea fi stabilită pe baza actelor depuse la dosar din care rezultă că au fost transmise intimaţilor G., imobile, bunuri de valoare, locuri de veci, sume de bani prin virament bancar etc.
Prin cererea depusă la data de 05 martie 2021, recurenta-reclamantă a arătat că, în situaţia în care recursul este admisibil în principiu, este de acord ca acesta să fie soluţionat în complet de filtru, conform prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată la data de 24 martie 2021 - data depunerii la oficiul poştal, în termenul legal, intimaţii-pârâţi B. şi C. au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., au arătat că argumentele expuse în cadrul criticilor nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de aceasta, atât timp cât se raportează la aprecierea probelor şi a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, aspect ce excedează obiectul analizei în calea de atac a recursului, care urmăreşte să suspună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Pe fondul recursului, au susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1221 C. civ., reţinând că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei elementului subiectiv al leziunii ca viciu de consimţământ, pe baza analizei probatoriului administrativ în raport de criticile aduse sentinţei apelate.
Totodată, au precizat că îşi exprimă acordul cu privire la soluţionarea recursului în complet de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
La data de 08 aprilie 2021, în termenul legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca nefondată, apreciind că motivele arătate de către intimaţi privesc fondul cauzei, iar nu aspecte care să dovedească nelegalitatea recursului.
Pe fondul căii de atac, a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 1221 C. civ., în sensul în care ar fi putut aprecia şi asupra celei de-a doua condiţii prevăzute de lege pentru stabilirea existenţei stării de leziune la momentul încheierii contractului, respectiv existenţa elementului subiectiv al leziunii, ca viciu de consimţământ, în condiţiile în care s-a reţinut ca dovedită existenţa elementului obiectiv al leziunii.
A arătat că solicită cheltuielile de judecată generate de judecata apelului şi recursului pe cale separată, iar în situţia în care nu se va prezenta la dezbateri, judecarea cauzei să se realizeze în lipsa sa, potrivit art. 411 pct. 2 C. proc. civ.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.
Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală, prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., completul filtru, prin rezoluţia din 20 septembrie 2021, a stabilit termen de judecată la data de 26 octombrie 2021, în camera de consiliul, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisbilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a căror incidenţă a fost invocată în susţinerea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Corelativ, art. 489 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 489, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.
Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.
Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la soluţia şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Verificând conţinutul cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă şi aplicând principiile de ordin teoretic anterior expuse, Înalta Curte constată că deşi a fost indicat ca temei juridic al memoriului de recurs art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situaţia reglementată de acest text de lege nu se regăseşte în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susţin în mod necesar soluţia dispusă prin hotărârea recurată, circumstanţe în care intervine nulitatea recursului.
Cu alte cuvinte, celor statuate prin decizia civilă nr. 1938 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, recurenta-reclamantă nu le-a adus critici punctuale de nelegalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., partea rezumându-se a prezenta elemente care circumstanţiază situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză (înscrisuri şi martori).
Este de amintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanţei de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:
"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."
Astfel, Înalta Curte constată că desi recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării eronate a dispoziţiilor art. 1221 C. civ. de către instanţa de apel, dezvoltă această critică prin solicitarea de verificare a înscrisurilor depuse la dosar şi de evaluare a declaraţiei martorului audiat în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanţa de apel şi care vizează temeinicia deciziei recurate, din perspectiva întrunirii celor două elemente (elementul obiectiv şi elementul subiectiv) ce compun leziunea, ca viciu de consimţământ, reprezentate de disproporţia de valoare între contraprestaţiile părţilor.
În aceleaşi coordonate se încadrează şi critica recurentei cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel, în contextul suplimentării acestuia, prin încuviinţarea administrării probei testimoniale, precum şi criticile cu privire la cele reţinute ca edificatoare din răspunsurile părţilor la interogatoriu pentru a se argumenta respingerea celorlalte probe solicitate de către părţi.
Or, maniera în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză, după cum s-a arătat, constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului.
Pe de altă parte, simpla expunere a unui text de lege fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicarea acestuia în cauză sau care susţin interpretarea eronată (astfel cum recurenta a afirmat) nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, se reţine că analiza leziunii, invocată drept cauză a anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.05.2017, ce a făcut obiectul prezentei cauze, s-a realizat în considerarea celor două elemente ce o compun, şi anume elementul obiectiv şi cel subiectiv.
Cu privire la elementul obiectiv, instanţa de apel a reţinut că valoarea la care au fost calculate cheltuielile pentru imobilul înstrăinat s-a situat la suma de 93.124 RON, stabilită conform Studiului de piaţă valabil pentru anul 2017, pentru comuna Voiteşti, judeţul Dâmboviţa, întocmit de Camera Notarilor Publici Ploieşti, în timp ce preţul a fost de 45.507 RON (inferior unei părţi de 1/2), diferenţa subzitând la data promovării cererii de chemare în judecată.
Totodată, s-a avut în vedere şi certificatul de atestare fiscală pentru persoane fizice nr. 15411 din 24.10.2018, ce reflectă valoarea impozabilă a clădirii - 252.400,50 RON, sumă superioară preţului achitat de către pârâţi.
În analiza elementului subiectiv, instanţa de apel s-a raportat la probatoriul administrat în cauză (interogatoriu, înscrisuri, martori) ce nu a relevat starea obiectivă de nevoie, lipsa de experienţă sau de cunoştinţe în maniera reclamată de către recurentă.
Nici susţinerea cu referire la motivarea deciziei atacate în sensul depăşirii limitelor caracterului devolutiv al apelului guvernat de cele două principii tantum devolutum quantum judicatum şi tantum devolutum quantum apelantum nu se circumscrie noţiunii de critică de nelegalitate a actului procedural atacat care să permită exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, atât timp cât nu au fost expuse şi argumentele care ar putea conduce la concluzia că cele două principii enunţate nu au fost respectate, susţineri care ar fi fost necesar să se grefeze pe raţionamentul curţii de apel expus în considerentele deciziei recurate pentru demonstrarea soluţiei de respingere ca nefondat a apelului.
Astfel fiind, în absenţa unor argumente pertinente care să reflecte raţionamentul eronat al instanţei de apel sub aspectul normelor de drept material applicate ori a unor argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a dreptului material incident în cauză, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate ce pot fi circumscrise cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aşa încât sancţiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, este cea a nulităţii, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de lege.
Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, va constata nul recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2021.