Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1286/2021

Decizia nr. 1286

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 23 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art. 8 pct. 8.1, 8.2 şi 8.3, art. 4 pct. 4.1. din convenţia de credit nr. x din 4 octombrie 2007; să se constate că declararea scadenţei anticipate a creditului contractat este nelegală şi să se dispună reluarea plăţii ratelor creditului; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit la valoarea de la data încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus.

În drept au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. 5, art. 969 alin. (1) şi art. 970 din C. civ.

Prin notele scrise depuse la 12 octombrie 2015, reclamanta A. şi-a precizat acţiunea, prin care a indicat că modificarea cursului valutar a condus la achitarea în plus a sumei de 126.236,04 RON.

La 3 februarie 2016 reclamanta A. a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, al celor care se regăsesc în actul adiţional semnat la 10 iunie 2010, a actului adiţional din 17 iunie 2011, al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi de administrare. Ca o consecinţă a caracterului abuziv, a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor şi să se dispună obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul a dobânzii în cuantum de 4,9% pe an.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la aplicarea formulei de calcul a dobânzii pentru perioada cuprinsă între data tragerii creditului şi data de 10 iunie 2010 şi obligarea pârâtei la rambursarea sumelor plătite nedatorat.

Prin sentinţa civilă nr. 4194 din 6 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A fost constatată nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 4 octombrie 2007, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei diferenţa de dobândă dintre cea în cuantum de 4,9% pe an şi dobânda majorată peste acest cuantum, aferentă perioadei cuprinse între cel de-al doilea an de creditare şi data de 10 iunie 2010. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile nr. 4194 din 6 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A..

Împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Recurenta susţine că hotărârea atacată este nelegală cu privire la soluţia dată asupra clauzelor inserate în actele adiţionale din 10 iunie 2010 şi 17 iunie 2011 la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă şi marja băncii de 11,58%, percepută de bancă, respectiv o dobândă variabilă de 9,1% fără a fi indicată şi marja fixă a băncii.

Considerentele instanţei de apel cu privire la aceste clauze în sensul că argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă intră în sfera nulităţii relative iar nu ale Legii nr. 193/2000, nu sunt motivate, deşi acţiunea introductivă s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu pe cele ale C. civ.

De asemenea, este greşit şi raţionamentul conform căruia banca nu a acţionat cu rea-credinţă, deşi nu s-a făcut dovada contrară că la momentul semnării celor două acte adiţionale a acţionat cu bună-credinţă.

Recurenta-reclamantă a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 şi decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2014, s-a reţinut că fapta băncii descrisă în procesul-verbal de contravenţie este contrară prevederilor din Legea nr. 363/2007, deoarece modificarea marjei prin semnarea celor două acte adiţionale a dus la împovărarea consumatorului şi a reprezentat o practică comercială înşelătoare, însă instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat în această privinţă.

Cu privire la dobânda variabilă de 9,1% propusă prin actul adiţional din 17 iunie 2011 la contractul de credit, recurenta-reclamantă a susţinut că stabilirea cuantumului acesteia a fost cu mult peste valoarea de piaţa din acel moment.

Prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud ab initio controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului.

O altă critică vizează comisioanele de procesare şi administrare, instanţa de apel reţinând în mod eronat că acestea reprezintă o contraprestaţie rezonabilă raportată la valoarea creditului, fără a expune un raţionament juridic.

Aceste clauze sunt abuzive nu pentru că există în contract şi sunt denumite comisioane, ci pentru că ele, de fapt, sunt încasate lunar sau periodic, şi maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamantei, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Hotărârea instanţei de apel mai este criticată şi cu privire la capătul de cerere referitor la clauza contractuală privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, în sensul că, în mod eronat, s-a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Sub acest aspect s-a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere considerentele deciziei pronunţate de către CJUE C-168/2016, şi a analizat în mod superficial obligaţiile pe care pârâta le avea de îndeplinit cu privire la informarea reclamantei privind riscul fluctuaţiei monedei în care a fost acordat creditul.

Privitor la clauza contractuală care permite băncii să declare scadenţa anticipată a creditului aflată la art. 8 pct. 8.1, recurenta-reclamantă a susţinut că se poate reţine caracterul abuziv al acesteia motivat de existenţa dezechilibrului semnificativ pe care l-a creat această clauză între drepturile băncii şi obligaţiile contractantei.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs ce ar putea fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, deoarece hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia şi a fost admis în principiu recursul reclamantei.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată este nelegală cu privire la soluţia dată asupra clauzelor inserate în actele adiţionale din 10 iunie 2010 şi 17 iunie 2011 la contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă şi marja băncii de 11,58%, percepută de bancă.

Înalta Curte reţine că această critică nu este fondată având în vedere că cele două acte adiţionale menţionate au fost încheiate ca efect al acordului de voinţă al părţilor şi nu ca urmare a voinţei unilaterale a băncii, actele adiţionale fiind semnate de către reclamantă.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Contractul de credit a fost modificat prin actele adiţionale din 10.06.2010 şi 17.06.2010, prin care s-a stabilit formula de calcul a dobânzii variabile ca fiind Libor 6 luni + 11,50% marja băncii, respectiv 8,77%, această formulă este clară şi inteligibilă iar componenta variabilă se raportează la un indice de referinţă variabil care nu depinde de voinţa unilaterală a pârâtei.

Faţă de caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind dobânda astfel cum a fost modificată prin cele două acte adiţionale, Înalta Curte constată că aceste clauze fac parte din preţul contractului şi ca atare sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Recurenta a mai susţinut că nu sunt prezentate argumentele pentru care instanţa de apel a reţinut că susţinerile cu privire la aceste clauze intră în sfera nulităţii relative, iar nu ale Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care acţiunea introductivă s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu pe cele ale C. civ.

Şi această critică este nefondată, instanţa de apel motivând că sunt lipsite de relevanţă susţinerile reclamantei că a fost indusă în eroare de pârâtă la încheierea actelor adiţionale, deoarece temeiul acţiunii îl constituie legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, iar nu dispoziţiile de drept comun privind nulitatea contractelor.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta a invocat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda astfel cum a fost modificată prin actele adiţionale, argumentele acesteia nu îşi regăsesc suportul juridic în Legea nr. 193/2000, deoarece aceasta susţine că a fost indusă în eroare de pârâtă care i-a prezentat prin actele încheiate, două situaţii diferite, consecinţa fiind creşterea costurilor creditului în urma semnării actelor adiţionale.

O astfel de critică nu poate analizată din perspectiva caracterului abuziv decât în condiţiile în care clauza ar fi fost neclară şi exprimată într-un limbaj neinteligibil, însă, astfel cum s-a arătat, clauza privind dobânda stabilită în urma încheierii celor două acte este neechivocă, fiind prevăzută şi perioada în care reclamanta a beneficiat de un cuantum redus al acesteia.

Cum recurenta vizează în fapt reducerea cuantumului dobânzii pe care aceasta îl consideră excesiv, cererea de constatare a caracterului abuziv nu se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă vor fi înlăturate şi criticile prin care se susţine că pârâta nu a făcut dovada contrară în sensul că, la momentul semnării celor două acte adiţionale, a acţionat cu bună-credinţă.

Susţinerile recurentei-reclamante că instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 şi decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2014, sunt nefondate având în vedere obiectul acestui dosar care nu a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractule ci verificarea legalităţii procesului-verbal de contravenţie prin care pârâta a fost sancţionată ca urmare a practicilor comerciale înşelătoare, sancţiunea fiind dispusă potrivit prevederilor din Legea nr. 363/2007.

Puterea de lucru judecat obligă la consecvenţă în judecata cauzelor, astfel că, ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească. Prin urmare, pentru a fi reţinută puterea de lucru în cauză ar fi trebuit ca problema caracterului abuziv al clauzei privind dobânda să fi fost definitiv soluţionată anterior prezentei cauze, ceea ce nu s-a întâmplat întrucât obiectele dosarelor sunt diferite.

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, transpune în dreptul intern Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE şi a Regulamentului nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Corelaţia existentă între faptele menţionate de această directivă şi soarta clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii din perspectiva Directivei 93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, transpusă prin Legea nr. 193/2000, a fost explicată de CJUE în cauza C-453/10, Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS Financ Spol. s.r.o.

Astfel, s-a reţinut de către instanţa europeană:

"(…) constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanţa competentă poate să îşi întemeieze aprecierea în privinţa caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract, conform articolului 4 alin. (1) din Directiva 93/13. Acest element nu este însă de natură să stabilească automat şi numai el însuşi caracterul abuziv al clauzelor în litigiu. Astfel, este de competenţa instanţei de trimitere să se pronunţe asupra aplicării criteriilor generale prevăzute la articolele 3 şi 4 din Directiva 93/13 la o anume clauză, care trebuie examinată în funcţie de toate împrejurările proprii cazului în speţă-Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. I-3403, punctele 19-22, Hotărârea Pannon GSM, punctele 37-43, Hotărârea VB Pénzügyi Lízing, punctele 42 şi 43, precum şi Ordonanţa Pohotovosť, punctele 56-60. În ceea ce priveşte consecinţele care trebuie deduse din constatarea potrivit căreia menţionarea eronată a DAE reprezintă o practică comercială neloială în scopul aprecierii, în raport cu articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, a validităţii întregului contract în cauză, trebuie subliniat că Directiva 2005/29 nu aduce atingere, în conformitate cu articolul 3 alin. (2) din aceasta, dreptului contractual şi nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor. Prin urmare, constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale nu are efecte directe în ceea ce priveşte problema dacă contractul este valid în raport cu articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13."

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod legal instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat în ceea de priveşte problemele juridice care au fost dezlegate prin sentinţa civilă nr. 16842/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 şi decizia nr. 2390/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Cu privire la dobânda variabilă de 9,1% propusă prin actul adiţional din 17 iunie 2011 la contractul de credit, recurenta-reclamantă a susţinut că stabilirea cuantumului acesteia a fost cu mult peste valoarea de piaţa din acel moment iar prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud ab initio controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului.

Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, procedând la verificarea validităţii actelor adiţionale prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, a constatat că marja băncii stabilită prin actele adiţionale reprezintă un element component al dobânzii, astfel că prevederile contractuale contestate, inserate în art. 2.2 din actele adiţionale, stabilesc o prestaţie esenţială a contractului de credit şi care, ca atare, îl caracterizează, prin urmare, clauzele se încadrează în noţiunea de obiect principal al contractului, prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 15.04.1993, instituie o excepţie de la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale dintr-un contract încheiat între profesionist şi consumator, în cele două situaţii menţionate de textul legal: prima situaţie este reprezentată de clauzele care fac parte din obiectul principal al contractului; cea de-a doua situaţie este reprezentată de clauzele privind preţul contractului din perspectiva caracterului adecvat al acestuia prin raportare la serviciile sau bunurile oferite de profesionist. În ambele situaţii însă, controlul judecătoresc al acestor două tipuri de clauze este permis dacă respectivele clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Or, în speţă clauzele inserate în art. 2.2 din actele adiţionale sunt redactate în mod clar şi inteligibil, marja băncii fiind menţionată în mod neîndoielnic în privinţa cuantumului său, astfel că instanţa nu are posibilitatea de a cerceta caracterul abuziv al acestor clauze, din perspectiva cuantumului marjei - element component al dobânzii contractuale.

O altă critică vizează soluţia dată cu privire la comisioanele de procesare şi administrare, recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acestea reprezintă o contraprestaţie rezonabilă raportată la valoarea creditului, deşi fiind încasate lunar sau după caz periodic, maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că-i lezează interesele economice, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ceea ce priveşte clauza inserată în art. 3.5. din contract, referitoare la comisionul de procesare, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată. În privinţa clauzei inserate în art. 3.7 din contract privind comisionul de administrare s-a constatat că valoarea comisionului de administrare este, de asemenea, clar determinată prin contract - 0,23% - aplicabilă la soldul creditului, reclamanta cunoscând încă de la început că îi incumbă obligaţia de plată a acestui comision.

Astfel, Înalta Curte reţine că în mod corect a argumentat instanţa de apel că reclamanta a deţinut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa comisionului de procesare, prin raportare la suma împrumutată, fiind informată în mod corespunzător, context în care nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Limbajul care defineşte comisionul este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activităţi şi operaţiuni necesare punerii la dispoziţie a sumei împrumutate. Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi.

În privinţa comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a reţinut corect că reclamanta a fost informată cu privire la obligaţia de plată a acestuia raportat la faptul că administrarea creditului presupune efectuarea de operaţiuni, neputându-se susţine că lipseşte contraprestaţia în schimbul încasării comisionului ori că obligaţia de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de cea de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, clauzele privind comisionul de procesare şi de administrare nu sunt abuzive, recurenta reclamantă având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestor comisione, fiind informată în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care defineşte comisioanele în discuţie, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestora.

Aceiaşi concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionanele de procesare şi de administrare, a reţinut şi CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Hotărârea instanţei de apel mai este criticată şi cu privire la soluţia dată capătului de cerere referitor la clauza contractuală privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, în sensul că în mod eronat s-a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Sub acest aspect s-a arătat că instanţa de apel a ignorat considerentele deciziei pronunţate de către CJUE C-168/2016, şi a analizat în mod superficial obligaţiile pe care pârâta le avea de îndeplinit cu privire la informarea reclamantei la riscul fluctuaţiei monedei în care a fost acordat creditul.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greşită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că şi în privinţa clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunţate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunţate în cauza C-186/16 şi C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă şi interpretarea recentă dată de CJUE în decizia pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Este nefondată şi susţinerea că instanţa de apel, în mod eronat, a constatat că în cauză nu se aplică teoria impreviziunii.

Având în vedere faptul că s-a împrumutat pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanta şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, cu consecinţa inaplicabilităţii teoriei impreviziunii.

În plus, analiza condiţiilor impreviziunii presupune evaluarea unor împrejurări de fapt pe baza cărora să se stabilească incidenţa acestei instituţii, iar acest lucru nu este compatibil cu etapa recursului în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate iar nu netemeinicie.

Pe de altă parte, se constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţa de judecată, în principal cu o acţiune vizând adaptarea contractului ci cu o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost suspuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date, prin urmare cererea reclamantei de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia pe instituţia juridică a impreviziunii.

Privitor la clauza contractuală care permite băncii să declare scadenţa anticipată a creditului aflată la art. 8 pct. 8.1, recurenta-reclamantă a susţinut că se poate reţine caracterul abuziv al acesteia având în vedere dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat această clauză între drepturile băncii şi obligaţiile contractantei.

În legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze instanţa de apel a constatat că, prin art. 7 din contractul de credit, s-au specificat cazurile de culpă care ar face aplicabilă activarea clauzelor inserate în art. 8, iar prin clauza de la art. 6 s-au menţionat obligaţiile asumate de reclamantă prin contractul de credit, ca atare clauzele inserate la art. 8 sunt exprimate într-un limbaj clar, inteligibil.

Întrucât din analiza acestor clauze rezultă că dreptul băncii nu este unul discreţionar, având în vedere că, situaţiile în care declararea scadenţei anticipate poate avea loc, sunt în mod specific inserate în contract, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu sunt încălcate dispoziţiile legale, clauza privind declararea anticipată a creditului neavând caracter abuziv.

În consecinţă, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2580/2018 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.