Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta UAT Homocea a solicitat obligarea pârâtului A. să plătească suma de 715.977,28 RON, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aplicabilă până la momentul plăţii efective, reprezentând daune cauzate reclamantei ca urmare a neîndeplinirii sarcinilor de serviciu ale pârâtului, în calitate de primar.
În drept, acţiunea în răspundere patrimonială a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul Muncii, coroborate cu Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi dispoziţiile art. 1350 şi art. 1357 din C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 522 din 13.11.2019, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, în complet specializat în litigii de muncă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, reprezentată prin primar B., în contradictoriu cu pârâtul A..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativă Homocea.
Prin decizia civilă nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii formulate de aceasta şi a obligat pârâtul A. la plata sumei de 715.977,28 RON către Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, cu titlu de daune şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.900 RON.
La data de 2 iulie 2020, pârâtul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care a solicitat admiterea acestuia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.
La 29 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului şi excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.
Cauza a fost înregistrată la 15 iulie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, sub acelaşi număr.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 30 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, recurentul-pârât depunând punct de vedere.
În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 15 iunie 2021.
Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare face de prisos examinarea excepţiei nulităţii invocată de intimata-reclamantă, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cauza are ca obiect recursul împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a admis apelul declarat de reclamantă într-o acţiune în răspundere patrimonială, întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul Muncii, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu de catre pârât, în calitate de fost primar.
Prin Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 110 din 9 februarie 2017, s-a statuat că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legile speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.
Prin urmare, obiectul pricinii este reprezentat de un conflict de muncă.
Dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, prevăd că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."
Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.
Art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede că dispoziţiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cauze având ca obiect conflicte de muncă şi de asigurări sociale, iar potrivit art. 483 alin. (2) teza II-a din acelaşi cod, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."
Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluţionează în primă instanţă un conflict de muncă este supusă numai apelului, fiind exclusă calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel.
Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.
Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una din garanţiile procesului echitabil.
Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 din C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulata de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Homocea.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.