Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Societatea C.A.P. Reșița a contestat legalitatea hotărârii nr. 52 din 10 noiembrie 2000, emisă de Administrația Financiară a municipiului Reșița, a dispoziției nr. 84 din 22 decembrie 2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a procesului-verbal de control nr. 15436 din 25 septembrie 2000, încheiat de un consilier în cadrul Administrației Financiare a municipiului București, prin care s-a stabilit în sarcina sa, obligația de virare la bugetul de stat, a sumelor de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A. și respectiv, de 50.382.152 lei, majorări de întârziere aferente.
De asemenea, a cerut obligarea acestor autorități publice să-i restituie suma de 14.928.208 lei, reținută în mod necuvenit pe baza titlului de creanță contestat, precum și suma de 22.9809.668 lei, reprezentând o parte din sumele achitate în termen la buget.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că nu datorează sumele de bani mai sus menționate, întrucât colectarea și deducerea T.V.A. s-au făcut corect și nu există un prejudiciu real al bugetului de stat.
A precizat, totodată, că în perioada supusă controlului financiar a achitat furnizorilor de servicii, (energie electrică, gaze, căldură și apă), contravaloarea facturilor în care s-a inclus și T.V.A., colectată și dedusă pe baza clauzelor stipulate în contractele de asociere în participațiune încheiate cu SC M. SRL, SC A.T. SRL și SC P. SRL.
Prin sentința civilă nr. 62 din 12 martie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, anulând actele administrative atacate, cu privire la obligația reclamantei de a vira la bugetul statului, sumele de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A. și de 50.382.152 lei, reprezentând majorările de întârziere aferente.
A dispus restituirea către reclamantă, a sumei de 14.928.208 lei, reținută necuvenit de către pârâta Administrația Financiară a municipiului Reșița, în temeiul titlului de creanță financiară și în sfârșit, a respins ca inadmisibil, capătul de cerere subsecvent, privind restituirea sumei de 29.980.668 lei, încasată de aceeași autoritate publică.
Instanța a reținut că o atare soluție se impune, deoarece beneficiarii serviciilor pentru care s-au calculat T.V.A. și majorările de întârziere, au facturat în totalitate contravaloarea utilităților consumate, atât de către reclamantă, cât și de către asociați, inclusiv taxa respectivă. Că expertul contabil numit în cauză a constatat că societatea comercială a achitat cu regularitate, facturile întocmite și pe baza contractelor de asociere în participațiune încheiate, a recuperat contravaloarea unor cheltuieli, fără a mai pretinde și T.V.A. aferentă.
Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.
Recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a admis chiar parțial acțiunea, întrucât prin facturarea către chiriași, a cheltuielilor înregistrate, fără T.V.A., reclamanta a diminuat obligația de plată a acestei taxe în perioada august 1995 - iulie 2000.
În mod implicit, ea a prejudiciat bugetul statului, cu suma de 37.158.838 lei, reprezentând T.V.A. de plată (prin necolectare), la care se adaugă majorările de întârziere, în sumă de 50.382.152 lei.
În opinia recurentei, interpretarea dată de instanță, dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 3/1992, republicată, este eronată, deoarece T.V.A. deductibilă reprezintă T.V.A. aferentă intrărilor, iar T.V.A. de plătit la buget reprezintă diferența dintre T.V.A. colectată și T.V.A. deductibilă.
S-a mai reproșat curții de apel, omisiunea de a lua în considerare totalitatea probelor administrate în proces și faptul că și-a fundamentat soluția, exclusiv pe concluziile expertului contabil.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 3/1992, republicată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă, de către persoane fizice sau juridice, privind livrări de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale.
În speță însă, societatea C.A.P. Reșița nu este un furnizor de utilități, din moment ce nu a facturat și vândut partenerilor săi, cu care a încheiat contracte de asociere în participațiune, gaze naturale, curent electric, ș.a., la prețuri superioare celor achitate de ea, furnizorilor de servicii.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, cu referire la constatările ample ale expertului contabil O.F., reclamanta a înregistrat în evidențele contabile, totalitatea facturilor emise de furnizorii de utilități R., P. și R.O., iar aferent facturilor respective a dedus și plătit efectiv la bugetul de stat, suma de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A., recuperând apoi, de la beneficiari, cota-parte datorată de fiecare din contravaloarea utilităților consumate.
Având în vedere că bugetul de stat a încasat la timpul cuvenit, întreaga sumă de bani datorată cu titlu de T.V.A. și nu a fost prejudiciat cu nimic prin procedeul folosit de reclamantă, nu se justifică măsura dispusă de către organul de control financiar, de încasare, pentru a doua oară, a aceleiași sume.
Faptul că societatea comercială nu a facturat asociaților săi, și T.V.A., a fost, așadar, determinată de considerentul că ea nu a avut calitatea de furnizor al utilităților.
În condițiile date, reclamanta nu putea avea nici calitatea de comerciant, pentru ca în baza dispozițiilor precitate ale O.G. nr. 3/1992, republicată, să fie obligată a factura asociaților, taxa respectivă.
Apreciind în mod judicios probele cu acte și expertiza contabilă administrate în cauză și admițând în parte acțiunea, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
Față de considerentele expuse și de inexistența unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin, împotriva sentinței civile nr. 62 din 12 martie 2002, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2005.