Şedinţa publică din data de 9 martie 2021
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 18 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. la întocmirea şi depunerea la Casa Sectorială de Pensii competentă a declaraţiilor nominale de asigurare rectificative, pentru corectarea erorilor din declaraţiile iniţiale privind contribuţiile sociale ale reclamantei pentru perioada 01.03.2003-01.01.2006; obligarea pârâtei la plata de daune moratorii în cuantum de 10 RON pe zi de întârziere, începând cu a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la depunerea efectivă a declaraţiilor nominale de asigurare rectificative şi plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi art. 1536 din C. civ., precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Prin întâmpinare, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. a invocat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 5610 din 04 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a COMPANIEI NAŢIONALE A URANIULUI; a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI la întocmirea şi depunerea declaraţiilor nominale de asigurare rectificative pentru perioada 01.03.2003-01.01.2006; a respins cererea de obligare a pârâtei la plata de daune moratorii ca neîntemeiată; a obligat pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI la plata către reclamantă a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 5610 din 04 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI a declarat apel, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin încheierea din 02 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a suspendat judecata apelului până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva încheierii din 02 octombrie 2019, intimata-reclamantă A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii pronunţate în şedinţa publică din data de 02 octombrie 2019 ca fiind nelegală şi netemeinică, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurenta arată că, prin plângerea penală nr. 9944/P/2018 formulată împotriva Sucursalei Suceava, apelanta-pârâtă a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu privire la săvârşirea infracţiunii de uzurparea funcţiei prevăzută de art. 300 C. pen., cu ocazia emiterii adeverinţei nr. x din 04.11.2016, pe motiv că, în cuprinsul acesteia, ar fi fost consemnate aspecte necorespunzătoare adevărului, iar, prin ordonanţa organelor de cercetare penală din cadrul secţiei 5 Poliţie s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 300, art. 321 şi art. 323 C. pen.
Se mai arată că, din analiza considerentelor încheierii de suspendare din data de 02 octombrie 2019, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. privind suspendarea facultativă, reţinând exclusiv motivele apelantei-pârâte, fără a lua în considerare apărările formulate de celelalte părţi.
Făcând referire la prima condiţie prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., recurenta susţine că începerea urmăririi penale s-a făcut doar in rem, iar faptul că s-a dispus extinderea urmăririi penale cu privire la alte posibile infracţiuni nu poate constitui un motiv de suspendare a cauzei.
Cu privire la cea de a doua condiţie prevăzută de articolul mai sus amintit, recurenta susţine că reţinerea caracterului hotărâtor al adeverinţei x/2016 în motivarea legăturii determinante dintre cauza penală şi decizia ce urmează a se pronunţa nu poate fi primită, întrucât infracţiunile la care se face referire (uzurparea funcţiei, falsul intelectual şi uzul de fals), din perspectiva faptului că Sucursala Suceava a emis un act faţă de care nu avea competenţă să îl emită, nu pot avea nicio înrâurire hotărâtoare asupra cauzei de faţă.
Totodată, recurenta atrage atenţia asupra faptului că, în conţinutul plângerii penale nu se face nicio critică cu privire la valabilitatea ca înscris, în sensul de instrumentum, a acestei adeverinţe.
Se mai arată că însăşi instanţa de apel recunoaşte în cuprinsul considerentelor relevanţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, act normativ care, potrivit susţinerilor recurentei, nu distinge şi nici nu prevede în mod expres sau limitativ categoria actelor doveditoare ce pot fi folosite. În plus, pe lângă adeverinţa în cauză, au fost ataşate la dosar şi alte documente care atestă temeinicia pretenţiilor reclamantei, astfel încât, instanţa avea posibilitatea de a analiza întreg materialul probator.
În esenţă, recurenta susţine că adeverinţa respectivă nu este singurul înscris administrat în cauză care poate face dovada aspectelor invocate de aceasta, astfel încât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate susţine înrâurirea hotărâtoare dintre adeverinţa menţionată şi infracţiunile presupus a fi săvârşite, suspendarea judecăţii fiind nejustificată.
Ca un argument suplimentar celor învederate, recurenta face trimitere la jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, menţionată în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 3 aprilie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se argumentează în ce sens trebuie interpretată sintagma "s-a început urmărirea penală, din cuprinsul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., concluzia fiind aceea că, pentru a putea fi dispusă o astfel de măsură, este necesară începerea urmăririi penale în personam (nu in rem).
În continuare, recurenta reproduce anumite pasaje din conţinutul sentinţei civile nr. 5610/04.07.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, considerate relevante, solicitând a se observa că refuzul nejustificat al apelantei-pârâte de a recunoaşte condiţiile de muncă şi de a întocmi şi depune declaraţiile rectificative este cu atât mai evident cu cât pentru unii salariaţi apelanta a procedat de bunăvoie la transmiterea declaraţiilor.
Totodată, recurenta face vorbire şi de alte cauze cu obiect identic, în care s-a dispus obligarea aceleiaşi pârâte la depunerea declaraţiilor rectificative, aspect care, în lumina dispoziţiilor art. 8 C. proc. civ., este de natură a crea un tratament de inegalitate a recurentei-reclamante faţă de alţi justiţiabili aflaţi în situaţii identice, în privinţa cărora instanţa le-a recunoscut dreptul de a le fi emise şi depuse la Casele Sectoriale de Pensii declaraţiile rectificative, în scopul valorificării condiţiilor speciale de muncă.
Ca şi concluzie, recurenta consideră că aplicarea greşită a normelor privind suspendarea facultativă în prezenta cauză conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţii unui litigiu de muncă, caracterizat prin celeritatea judecării cauzelor, fiind, astfel, adusă atingere inclusiv principiilor fundamentale ale desfăşurării procesului civil, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 8 din C. proc. civ., precum şi ale art. 271 din Codul Muncii.
În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 414 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. la 30 decembrie 2019, iar, intimatei COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. - SUCURSALA SUCEAVA, la 31 decembrie 2019.
La 28 ianuarie 2020, intimata COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. a transmis întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a măsurii de suspendare a judecăţii apelului din cauza x/2017 până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2018
La 03 februarie 2020, intimata COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. - SUCURSALA SUCEAVA a transmis, în afara termenului legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii recurate pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de intimata COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A., solicitând înlăturarea apărărilor pârâtei ca neîntemeiate şi admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.
În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.
Niciuna din părţi nu şi-a exercitat dreptul procedural de a formula punct de vedere faţă de raportul comunicat.
Prin rezoluţia din 7 august 2020, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului, în complet de filtru, la data de 10 noiembrie 2020, fără citarea părţilor.
Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 1000 în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La 1 martie 2021, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar cerere de renunţare, în tot, la judecata căii de atac a recursului, motivată de împrejurarea că Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 a emis ordonanţa de clasare a dosarului penal x/2018, la care a ataşat, în original, împuternicirea avocaţială acordată reprezentantului convenţional pentru formularea cererii de renunţare.
La 8 martie 2021, intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. - Sucursala Suceava a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat instanţei să ia act de cererea recurentei-reclamante de renunţare la judecata recursului.
Faţă de cererea de renunţare la judecata recursului formulată de către recurenta A., Înalta Curte reţine că, prin cererea transmisă la 26 februarie 2019 şi înregistrată la 1 martie 2019, recurenta a arătat că înţelege să renunţe la judecata recursului, întrucât, în dosarul penal nr. x/2018, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a emis o ordonanţă de clasare. Faţă de soluţia clasării cauzei sub aspectul infracţiunilor în baza cărora instanţa de apel a decis suspendarea judecării dosarului nr. x/2017 şi având în vedere că măsura suspendării nu se mai susţine, recurenta, prin avocat, a solicitat instanţei de recurs să ia act de renunţarea, în tot, la judecata căii de atac a recursului ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, sens în care, a depus, în original, împuternicire avocaţială privind renunţarea la judecata căii de atac a recursului.
Totodată, se reţine că, la 8 martie 2021, inclusiv, intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ A URANIULUI S.A. - Sucursala Suceava a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat instanţei să ia act de cererea recurentei-reclamante de renunţare la judecata recursului.
Având în vedere manifestarea de voinţă a recurentei, în sensul renunţării la calea de atac a recursului, Înalta Curte reţine că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie, care sunt acte de voinţă ale acestora cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi.
Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia, ci şi libertatea de a-i pune capăt.
Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, acestea fiind desistarea (renunţarea), achiesarea şi tranzacţia judiciară.
Dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunţarea la calea de atac se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc şi ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanţa superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înţelege să-şi retragă calea de atac.
Cererea recurentei de renunţare la judecată în calea de atac a recursului, astfel cum este formulată, reprezintă o achiesare la hotărârea atacată, în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 463 C. proc. civ.
În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurentei privind renunţarea la judecata cererii de recurs, în sensul achiesării la încheierea din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2017 reprezintă un act de dispoziţie al acesteia, care nu este supus cenzurii instanţei.
Se reţine, totodată, că cererea de renunţare a fost făcută de recurentă cu respectarea cerinţelor impuse de art. 406 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cererea fiind formulată în scris, semnată şi parafată de reprezentantul convenţional al acesteia, cu împuternicire specială dată în acest sens.
Dat fiind faptul că cererea de renunţare la judecarea recursului, astfel cum a fost formulată de recurenta A., se înscrie în limitele disponibilităţii procesului civil, a actelor de dispoziţie permise părţilor pe parcursul judecării unei cauze, având în vedere deopotrivă şi stadiul în care se află procesul, Înalta Curte, în temeiul art. 463 C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea recurentei-reclamante A. la recursul declarat împotriva încheierii din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.