Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 11.04.2014, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 99.692 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului situat în intravilanul municipiului Tulcea, str. x F, în suprafaţă de 1.006,99 m.p., pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014, precum şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2712/14.10.20214, Judecătoria Tulcea, secţia Civilă şi Penală a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Prin sentinţa civilă nr. 2101/12.11.2015, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.07.2011-20.12.2013, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.029,37 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014 şi a stabilit onorariul definitiv cuvenit expertului contabil C..
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că pârâta a ocupat suprafaţa de teren în litigiu în baza unor contracte succesive de comodat încheiate cu proprietarii anteriori, ultimul contract vizând perioada 01.01.2009-31.12.2014, cu menţiunea că în momentul vânzării terenului sau al apariţiei unor neînţelegeri între persoanele implicate, convenţia va înceta să producă efecte.
Prima instanţă, notând că la 05.05.2011 terenul a fost vândut reclamantei, a apreciat că la acel moment contractul de comodat a încetat şi, având în vedere că pârâta, deşi a fost notificată, a continuat să îl utilizeze, a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a acesteia, în condiţiile C. civ. de la 1864, aplicabil raportat la data încheierii contractelor de comodat şi de vânzare-cumpărare. La stabilirea despăgubirilor, a avut în vedere expertiza contabilă efectuată în cauză de expertul C., care a calculat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, pe perioada 01.07.2011-01.04.2014, la valoarea de 6.029,37 RON, având drept criteriu valoarea de impozitare a terenului.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 646/17.12.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.930 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.006,99 m.p., situat în Tulcea, str. x F, proprietatea reclamantei, pentru perioada 01.07.2011-01.04.2014, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, a stabilit în sarcina intimatei obligaţia achitării diferenţei de onorariu de expert în cuantum de 234 RON şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 6.056,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, a reţinut, în esenţă, că în lipsa oricăror alte criterii obiective pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, în baza Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea şi denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea pentru stabilirea tarifelor de închiriere şi concesionare a terenurilor aflate în domeniul public şi privat al municipiului Tulcea, dispoziţii în vigoare în perioada ce face obiectul acţiunii, prejudiciul este de 21.930 RON, calculat conform notei aflate la dosarul de apel (s-a avut în vedere tariful de închiriere al unui metru pătrat, suprafaţa totală aparţinând reclamantei-apelante şi perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri).
Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.
În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că, deşi acţiunea a fost admisă în parte, iar nu pentru suma totală pretinsă de reclamantă, instanţa a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, onorariu de expert şi taxă judiciară de timbru, fără a le reduce proporţional cu valoarea pentru care a admis cererea.
Mai mult decât atât, a arătat că nu se pot susţine cheltuieli pe care apelanta le avansase pentru expertiza efectuată în cauză, cât timp aceasta nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, întrucât s-ar încălca art. 451 C. proc. civ.
De asemenea, a susţinut că în privinţa cheltuielilor de deplasare instanţa ar fi trebuit sa aibă în vedere numărul de deplasări ale avocatului de la Galaţi la Constanţa (194 km înmulţit cu 2=388 km/deplasare) şi să acorde contravaloarea a 7,5 litri, pentru fiecare 100 km, iar nu să ia în considerare chitanţele depuse la dosar, care nu reliefează cheltuielile efectuate în mod real cu deplasările la Constanţa.
A mai susţinut recurenta că partea adversă nu a făcut nicio probă nouă în apel, din care să se poată aprecia cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, chiar şi în parte; or, în baza probelor administrate în faţa primei instanţe, soluţia corectă ar fi fost cea de respingere a apelului.
În opinia autoarei căii de atac, curtea de apel nu a ţinut cont de prevederile Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea şi denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, în care sunt stabilite tarifele de închiriere a terenurilor aflate în domeniul public şi privat al municipiului Tulcea. Astfel, nu se poate conchide că a ţinut cont de prevederile Anexei nr. 3 la Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, potrivit cărora tarifele lunare se vor reduce cu 10% pentru spaţiile care nu sunt racordate la reţelele de canalizare şi de termoficare. Or, terenul, fiind situat la periferia oraşului Tulcea, nu este racordat la aceste reţele, apa uzată fiind vidanjată pe cheltuiala S.C. B. S.R.L., care asigură şi încălzirea, prin forţe proprii.
De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a observat că probele administrate în cauză relevă că din 1.006,99 m.p. utilizează doar o suprafaţă de 450 m.p., restul reprezentând teren intravilan agricol lăsat în nelucrare. Totodată, nu a avut în vedere faptul că terenul are două zone de acces, astfel că intimata avea posibilitatea să valorifice terenul neocupat de spălătorie şi platforma betonată, încă de la data obţinerii terenului.
Potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar a admis apelul pe baza unor raţionamente necunoscute părţilor, atât timp cât nu există considerente din care să rezulte cum s-a ajuns la suma acordată pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 01.07.2007-01.04.2014, nota de la dosarul de apel neconstituind considerente ale instanţei de apel.
În acest context, a susţinut că în apel ar fi trebuit să se dispună efectuarea unei expertize contabile din care să rezulte valoarea lipsei de folosinţă prin raportare la toate dispoziţiile Hotărârea nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea.
În final, a solicitat ca prin decizia de casare să se stabilească în sarcina instanţei de apel obligaţia de a pronunţa o hotărâre din care să rezulte modul în care a fost determinată valoarea lipsei de folosinţă, prin aplicarea corectă a Hotărârii nr. 214/2005 a Consiliului Local Tulcea pentru modificarea, completarea şi denominarea tarifelor prevăzute de Hotărârea nr. 122/2004 a Consiliului Local Tulcea, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legii.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La 18.05.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.
Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile prin care recurenta urmăreşte să obţină reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, onorariu de expert şi taxă judiciară de timbru, proporţional cu limitele în care acţiunea a fost admisă, nu pot fi reţinute.
Cheltuielile de judecată reprezintă totalitatea sumelor avansate de părţi pe parcursul procesului, necesare pentru soluţionarea unui litigiu, art. 451 alin. (1) C. proc. civ. stabilind elementele componente ale acestora.
În considerentele deciziei recurate, curtea de apel a notat că urmează să o oblige pe intimata-pârâtă (în prezent, recurentă) la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a următoarelor sume: 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat, 1.500 RON reprezentând onorariul de expert şi 2.000 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi cheltuieli de deplasare; în dispozitiv însă, suma la plata căreia intimata -pârâtă a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată, este de 6.056,72 RON.
Această neconcordanţă nu a fost însă criticată prin memoriul de recurs.
Afirmaţia recurentei, potrivit căreia onorariul de avocat ar fi trebuit redus, în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii, nu poate fi primită, întrucât indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, această cheltuială poate fi redusă exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar.
Referindu-se la cheltuielile de deplasare, în vederea asigurării prezenţei avocatului reclamantei la termenele din apel, recurenta susţine că instanţa ar fi trebuit să aplice un algoritm de calcul al consumului de combustibil pentru distanţa dus-întors dintre Galaţi şi Constanţa, dar din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a aplicat respectivul considerent, acordându-le în limita a 7,5 litri de carburant la fiecare 100 de km; de aceea, şi această critică va fi înlăturată.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura şi susţinerile recurentei referitoare la necesitatea reducerii taxei judiciare de timbru, în considerarea argumentelor care succed:
În condiţiile în care în apel, în urma reformării în parte a sentinţei primei instanţe, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a unor daune-interese în cuantum de 21.930 RON, taxa judiciară de timbru care ar fi putut fi recuperată, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel, de la partea care a pierdut procesul este de 1.802,25 RON, calculată în aplicarea art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, cu raportare la art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Se cuvine subliniat că în considerentele deciziei atacate instanţa de apel a înglobat în cheltuielile de judecată de 2.000 RON, pe lângă cheltuielile de transport şi pe cele cu taxa judiciară de timbru, fără să indice cuantumul fiecăreia defalcat, în mod corespunzător; în aceste condiţii, nu poate fi identificată o eroare asupra proporţionalităţii taxei judiciare de timbru, din perspectiva art. 453 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va înlătura critica recurentei.
Recurenta a mai susţinut că nu poate fi obligată la plata onorariului de expert, în condiţiile în care expertiza contabilă efectuată la tribunal nu a fost luată în considerare la soluţionarea apelului, iar suma datorată cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului a fost stabilită nu prin raportare la această probă, ci la criterii legale.
Nici această critică nu poate fi reţinută, deoarece atât timp cât instanţa a încuviinţat cererea de administrare a probei cu expertiză, partea care a pierdut procesul urmează să suporte cheltuiala generată de plata onorariului de expert, fiind irelevantă măsura în care instanţa de apel s-a raportat sau nu la conţinutul ei.
Această cheltuială poate fi recuperată în aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ., iar posibilitatea de reducere a onorariului de expert este recunoscută doar în condiţiile de la alin. (2) al aceluiaşi articol, la care textul alin. (3) face trimitere; or, în speţă, asemenea ipoteze nu se regăsesc.
Recurenta a mai criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că în apel partea adversă nu a administrat nicio probă nouă asupra căreia instanţa putea aprecia din perspectiva temeiniciei acţiunii.
Critica nu poate fi primită.
Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".
Înalta Curte reţine că apelul are caracter devolutiv, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă.
Prin urmare, faptul că în apel nu a fost administrată nicio probă nouă nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate, întrucât în apel instanţa verifică hotărârea atacată din punctul de vedere al temeiniciei, apreciind dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea apelată este concordantă cu probele administrate în cauză şi dacă a fost corespunzător stabilită, dar şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Cu privire la fondul cauzei, prin care recurenta a fost obligată la plata sumei de 21.930 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a terenului în litigiu, analiza memoriului de recurs relevă că nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta urmărind să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.
Astfel, prin argumentaţia expusă, recurenta pune în discuţie modul în care instanţa de apel a analizat cauza sub aspectul sumei acordate, prin raportare la situaţia de fapt şi probele administrate, invocând că terenul nu este racordat la reţelele de canalizare şi de termoficare, context în care tarifele lunare ar fi trebuit reduse, că utilizează doar o parte din teren, dar şi că nota de calcul de la dosarul de apel nu poate constitui considerente proprii ale instanţei de apel, care ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize contabile.
Or, aceste aspecte vizează pretinsa netemeinicie a deciziei, aşa încât ele nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
Întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-reclamante, în baza art. 451, 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 646/17.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.