Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 993/2021

Decizia nr. 993

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând a se constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenţia de credit nr. x la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.2, referitoare la dobândă şi art. 4.7 teza a II-a, art. 6.1 teza I referitoare la comisionul de procesare, art. 6.1 teza a II-a în raport de care "în cazul rambursării integrale/parţiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei din credit rambursată în avans şi datorat integral, la data efectuării rambursării anticipate" şi art. 6.2 care stabileşte comisionul de administrare; obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului şi a indicelui de referinţă LIBOR, actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 14.07.2009 (un an de la data încheierii convenţiei de credit) - prezent, comision de administrare corespunzător perioadei 14.07.2008 (data semnării convenţiei de credit) - prezent precum şi cu titlu de comision de procesare în cuantum de 2.521,55 CHF (echivalent în moneda naţională raportat la cursul de schimb valabil la data semnării convenţiei de credit de 2,2047 RON/CHF = 5559,26 RON), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective; constatarea caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 5.4 teza finală; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (2,2047 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2217 din 12 aprilie 2016, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2217 din 12 aprilie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că: a fost admisă în parte acţiunea şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.7 teza a II-a din contractul de credit; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a fost respinsă cererea apelanţilor reclamanţi având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi arată că hotărârea este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Referitor la comisionul de procesare şi de administrare, recurenţii-reclamanţi arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că aceste clauze sunt clare şi inteligibile.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, apreciind în acest sens, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În condiţiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, recurenţii-reclamanţi arată că este imposibil de stabilit într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire a comisioanelor şi a cheltuielilor stabilite în sarcina consumatorilor.

Faptul că în contractul de credit s-au menţionat că sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului, nu are, în opinia recurenţilor-reclamanţi, semnificaţia unei definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, recurenţii-reclamanţi apreciază că aceasta nu înseamnă că acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi arată că, în plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că respectiva clauză trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent ce reprezintă, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract în ceea ce îl priveşte.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenţii-reclamanţi arată că dispoziţia contractuală este abuzivă întrucât comisionul este calculat raportat la cuantumul creditului şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

În ceea ce priveşte comisionul de plată anticipată, prevăzut în art. 6.1 teza a II-a, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la acest capăt de cerere.

O altă critică vizează stabilirea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui LIBOR plus marja fixă, recurenţii-reclamanţi susţinând că instanţa de fond nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, făcând trimitere la dispoziţiile art. 37.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, rata dobânzii la data de 11.05.2010 ar fi trebuit să fie calculată în funcţie de: LIBOR la 6 luni + marja fixă stabilită iniţial.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, banca, la momentul intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite iniţial în contract şi nu modul de calcul al dobânzii stabilite în mod unilateral de către aceasta.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului iniţial, în scopul respectării prevederilor art. 9 indice 3 lit. g) pct. l din O.G. nr. 21/1992, coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, fără ca acest fapt să reprezinte o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, ci unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părţi.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi dispoziţiile art. 1.255 alin. (2) C. civ., potrivit cărora, în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, în măsura în care instanţa constată nulitatea absolută a clauzelor referitoare la dobândă, clauzele sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, respectiv cu dispoziţiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenţii-reclamanţi expun critici şi cu privire la clauza de risc valutar, precum şi la cererea de îngheţare a cursului, considerând că instanţa de apel nu a respectat interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Recurenţii-reclamanţi susţin că intimata-pârâtă a încălcat obligaţia de informare şi că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada relei credinţe cu care a acţionat intimata, aceasta cunoscând, la data semnării contractului posibilitatea de fluctuaţie a francului.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că intimata-pârâtă, în calitatea sa de profesionist trebuia să prezinte în mod obiectiv riscurile unui astfel de contract.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că prin clauza de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, banca stipulând în convenţia încheiată obligaţia consumatorilor de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţia de credit dobândeşte un caracter aleatoriu.

În ceea ce priveşte solicitarea de se a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenţii-reclamanţi menţionează că se impune revizuirea efectelor contractului.

Prin urmare, instanţa trebuie să analizeze dacă prevederile clauzei convenţiei de credit ce instituie obligaţia reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, respectă cerinţele pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea impreviziunii, respectiv: schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; această schimbare, precum şi întinderea sa nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului; debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor; debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării echitabile a contractului.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Prealabil se impune a se arăta că, deşi recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au expus critici de nelegalitate care se circumscriu acestui motiv de casare.

Ca atare, recursul va fi analizat din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, care vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la comisionul de procesare şi administrare nu pot fi reţinute.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de procesare şi de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare şi administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului procesare şi de administrare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că aceste comisioane nu au caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi faptul că, în privinţa comisionului de plată anticipată, prevăzut în art. 6.1 teza a II-a, instanţa de apel a omis să se pronunţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că art. 444 C. proc. civ. statuează că, în cazul în care prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal au accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

Totodată, în raport de prevederile art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile prevăzute de art. 442-444 C. proc. civ.

Ca atare, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la un capăt de cerere nu poate fi invocată direct în recurs.

Critica ce vizează stabilirea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui LIBOR plus marja fixă, va fi, de asemenea, înlăturată.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicţie cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Curtea a mai reţinut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se ţină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părţi ale contractului şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al previzionării de către niciuna dintre părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 29 din 10 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.