Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 996/2021

Decizia nr. 996

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 14 iunie 2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - AGENŢIA ARIEŞ, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 din contractul de credit nr. x/2007, teza a doua ("începând cu al doilea an de creditare rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare") şi a art. 1 din actul adiţional încheiat la data de 17.12.2013, cu obligarea pârâtelor să restituie sumele încasate abuziv peste procentul de dobândă de 3,9 din contract, ca urmare a constatării ca fiind abuzive a clauzelor indicate, cu dobânda legală a B.N.R. aferentă de la data efectuării plăţii şi până la achitarea sumelor; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 6 pct. 6.1 din contractul de credit nr. x/2007 privind "comisionul de procesare dosar 1,5% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului" şi înlăturarea acestei clauze; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în contractul de credit la art. 6 pct. 6.3, referitor la comisionul de administrare de 0,2 %, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului şi a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.4 privind perceperea unui comision de risc suplimentar de 5%, care a fost reţinut în primul an de creditare, cu obligarea intimaţilor să îi restituie sumele încasate abuziv cu titlu de comision procesare, a comisionului de administrare şi a comisionului suplimentar de risc ca urmare a constatării ca fiind abuzive a clauzelor, cu dobânda legală a B.N.R. aferentă de la data efectuării plaţii şi până la achitarea sumelor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/28.09.2007; s-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă peste procentul de dobândă de 3,9 % pe an, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plăţii până la achitarea acestora.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 6.1, pct. 6.3 şi pct. 6.4 din contractul de credit nr. x/28.09.2007.

S-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă în baza acestor clauze referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare şi comisionul de risc suplimentar, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plăţilor până la achitarea acestora; s-a respins în rest acţiunea; s-a respins ca nefondată cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă; a fost respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce priveşte clauzele de la 6.1 - comisionul de procesare, de la art. 6.3 - comisionul de administrare şi de la art. 6.4 - comisionul de risc suplimentar pentru neeligibilitatea garanţiei, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, comisioanele sunt componente esenţiale ale preţului contractului, or cât timp clauzele sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa de judecată nu poate trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii, orice concluzie contrară reprezentând o distorsiune a sensului normei juridice comunitare, şi, în consecinţă, şi a celei naţionale, contravenind şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susţine că dispoziţia contractuală este exprimată fără echivoc, într-un mod clar şi inteligibil, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, intimaţilor-reclamanţi nu le-a fost ascunsă inserarea sa în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea acesteia au fost clari, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Clauza inserată la art. 6.1 prevede formula de calcul a comisionului, sursa de plată şi scadenţa acestuia, fiind perceput o singură dată la momentul acordării creditului şi a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului acordat.

Referitor la comisionul de administrare - art. 6.2 din contract, recurenta-pârâtă susţine că dispoziţia contractuală este redactată pe interesul unui consumator mediu, în aceeaşi manieră în care, ulterior, comisionul a fost definit prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă apreciază că şi dispoziţia de la art. 6.4, potrivit căreia s-a datorat un comision de risc de 5% pe an până la momentul la care garanţia va îndeplini criteriile de eligibilitate ale băncii, prevede motivaţia perceperii comisionului.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, scopul acestor costuri ale contractului au fost explicate intimaţilor şi au fost acceptate prin semnarea contractului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că dispoziţiile contractuale care stabilesc comisionul de procesare, comisionul de administrare şi comisionul de risc răspund exigentelor transparenţei stabilite în practica Curţii de Casaţie a Uniunii Europene, au o formulare limpede, neechivocă şi uşor accesibilă pentru un consumator mediu informat, iar prin semnarea contractului de credit, intimaţii-reclamanţi şi-au însuşit aceste prevederi, cu puterea efectelor prevăzute de art. 969 vechiul C. civ.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, clauza care stabileşte remuneraţia pentru un serviciu şi care compune costul total al creditului/defineşte obiectul contractului nu poate fi de plano supusă verificărilor sub aspectul caracterului adecvat al remuneraţiei respective, atât timp cat serviciul există şi clauza este redactată în termeni clari şi inteligibili, aşa cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa în mod constant, relevante fiind considerentele expuse în cauza Kasler vs. OTP.

În consecinţă, atât timp cât în speţă este vorba de o clauza clară şi uşor inteligibilă, instanţa nu poate proceda la cenzurarea preţului din contract, ca şi efect al aplicării de către instanţă a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., întrucât a intervenit în convenţia părţilor şi a modificat preţul creditului, compus din dobândă, comision de procesare, comision de administrare, comision de risc, prin eliminarea acestora, ca rezultat al manifestării exclusive de voinţă a uneia din părţi.

Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, cererea intimaţilor-reclamanţi prin care aceştia urmăresc modificarea preţului contractului de credit este, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă.

În opinia recurentei-pârâte, costurile creditului, incluzând comisioanele, nu pot fi cenzurate/limitate de instanţa de judecată.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a considerat în mod greşit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, cât şi a comisionului de administrare, instanţa de apel a considerat că nu este îndeplinită condiţia negocierii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că împrumutaţii au avut posibilitatea de a solicita modificarea costurilor creditului sau de a opta pentru un alt tip de credit din oferta băncii şi expune pe larg situaţia de fapt, în raport de care argumentează îndeplinirea condiţiei negocierii.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a analizat această noţiune din perspectiva unui dezechilibru economic, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi contrară hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-226/12, C-90/14, C-415/11.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 3/20073, în sarcina unui împrumutător revin o serie de obligaţii de analiză a profilului unei persoane fizice care formulează o cerere de creditare, respectiv a veniturilor care ar putea fi considerate eligibile, a gradului maxim de îndatorare, a capacităţii de rambursare. Totodată, aceste date urmează a fi valorificate în cadrul contractului de credit care urma să fie încheiat.

Recurenta-pârâtă expune pe larg activităţile prestate şi care reprezintă contravaloarea comisionului de procesare şi a comisionului de administrare.

În ceea ce priveşte clauza conţinută la art. 4.3 teza a doua din contractul de credit, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, clauza referitoare la dobândă face parte din categoria clauzelor care reglementează preţul şi obiectul contractului, iar potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, coroborate cu prevederile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, singura condiţie pe care aceste clauze trebuie sa o îndeplinească este aceea de a fi clar si inteligibil exprimate.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă susţine că, în anul 2007, când a fost încheiat contractul analizat, în legislaţia naţională aplicabilă nu exista vreun text de lege care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referinţă, în funcţie de moneda creditului, după cum nu exista niciun text legal care să stabilească o anumită formulă de calcul a dobânzii.

Indicele de referinţă verificabil, respectiv, formula de calcul obligatorie, astfel cum arată recurenta-pârâtă, au fost introduse prin acte normative ulterioare, respectiv prin O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că Legea nr. 193/2000 statuează cu privire la existenţa unei motivaţii întemeiate care dă dreptul furnizorului de servicii de a modifica rata dobânzii, în cazul dobânzii variabile (excepţia prevăzut la pct. l lit. a) din Anexă), şi nu cu privire la necesitatea existenţei în contractul de credit a unui anumit criteriu, indice.

În opinia recurentei-pârâte, motivaţia întemeiată este reprezentată de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii, art. 4.3 teza doua din contractul de credit încadrându-se în excepţia prevăzută de legiuitor.

Utilizarea sintagmei "evoluţia pieţei financiare", astfel cum susţinere recurenta-pârâtă, sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, luând în considerare şi faptul că informaţia legată această noţiune la nivelul accesibil consumatorului era de notorietate, întrucât în presă, periodic, erau publicate informaţii în legătură cu "creşterea" sau "scăderea" dobânzilor bancare.

Recurenta-pârâtă apreciază că posibilitatea de înţelegere a consecinţelor economice ale dobânzii variabile se raportează la caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că atât evoluţia pieţei financiare, cât şi indicatorul LIBOR, sunt elemente imprevizibile pentru ambele părţi contractante.

Recurenta-pârâtă invocă şi aplicarea greşită a tezei I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi neaplicarea tezei a II-a din acelaşi text legal.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că art. 4.3 din contract nu face parte din clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, precizat în contract.

O altă critică vizează încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sens în care arată că în speţa dedusă judecăţii nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege în privinţa clauzei ce reglementează dobânda.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi reţinut niciun element contractual referitor la dobândă care să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, produs de aplicarea dobânzii revizuibile.

Totodată, precizează că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu septembrie 2010, contractul urmând să se execute cu rata dobânzii calculată după formula LIBOR 6 luni + marja fixă a băncii.

Prin menţinerea soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei art. 4.3 din contract şi prin obligarea sa la restituirea sumelor de bani peste procentul de 3,9%, recurenta-pârâtă apreciază că s-a stabilit o dobândă fixă de 3,9%, încălcându-se dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că, prin anularea parţială a contractului, se ajunge în situaţia în dobânda să fie revizuibilă, dar nu există nicio situaţie sau criteriu în funcţie de care aceasta să fie revizuită, ceea ce goleşte de conţinut prevederile art. 4.1 lit. b) din contract.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a respins apelul său şi a menţinut soluţia de restituire a sumelor încasate în temeiul contractului de credit, aceasta sancţiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000, care nu prevede o astfel de sancţiune.

Din dispoziţiile Legii nr. 193/2000 rezultă că, în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, acestea nu mai produc efecte pentru consumator, recurenta-pârâtă apreciind că instanţa nu poate da eficienţă efectelor nulităţii reglementate de C. civ. de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale.

Recurenta-pârâtă face trimitere şi la dispoziţiile art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, concluzionând în sensul că petitul ce vizează restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de dobândă este netemeinic.

Cu referire la clauza de la art. 6.4 privind comisionul de risc, recurenta-pârâtă susţine că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reprodus considerentele expuse la fila x din sentinţa pronunţată de prima instanţă şi că nu a observat că cele reţinute implicit prin reluarea argumentelor sunt străine de cele statuate în legea părţilor, respectiv în contract, reţinându-se astfel o stare de fapt eronată.

Astfel, instanţa de apel, a reţinut că acest comision este perceput pentru eventuala intrare a consumatorului în incapacitate de plată, că funcţia şi destinaţia sa nu sunt înscrise în contract şi că nu a fost negociat. Or, potrivit contractului, comisionul de risc a fost perceput pentru neeligibilitatea garanţiei până la asigurarea conformităţii acesteia cu normele băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă, susţine că în legătură cu această clauză, a avut loc o negociere, aspect care rezultă din înscrisul întocmit în vederea obţinerii derogării.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 29 ianuarie 2020, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Cap. V al Anexei nr. 1, cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, prelungită prin Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 6.1, 6.3 şi art. 6.4 din contractul de credit.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale şi probele administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 4.3 teza a II-a din contract.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 28.09.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia ".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Aşadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract şi să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit sunt corecte.

Corectă este şi statuarea instanţei de apel cu privire la obligaţia pârâtei de a restitui sumele achitate peste procentul de 3,9%, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune a fi analizate celelalte critici expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 6.1. 6.3 şi art. 6.4 din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.