Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată la 6 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, revizuenta A., prin reprezentant legal B., a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., desfiinţarea încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 (Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019).
2. Hotărârea dată în revizuire
Prin Decizia nr. 545 din 26 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a decis următoarele: (i) respinge cererea de revizuire formulată de A., prin reprezentant legal B.; (ii) obligă revizuenta la plata sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului C.. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut considerentele arătate în continuare.
În esenţă, revizuenta a invocat existenţa unei contrarietăţi sub aspect pozitiv (la nivelul considerentelor) pe de o parte, între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi încheierea din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013 (Încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova), sub aspectul modului de rezolvare a excepţiei de necompetenţă a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, iar, pe de altă parte, între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi sentinţa nr. 30 C. civ. din 23 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în soluţionarea cererii de strămutare a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova (Sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti), sub aspectul evaluării motivului de bănuială legitimă decurgând din calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal, B., al minorei A..
Motivând cererea de revizuire, s-a arătat de către revizuentă că, deşi toate cele trei litigii în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti indicate s-au purtat între aceleaşi părţi, respectiv minora A., prin reprezentant legal B., în calitate de reclamant, şi pârâtul C., instanţele judecătoreşti au dezlegat în mod contrar chestiunea competenţei de judecată a cauzei cu soluţionarea căreia erau învestite fiecare dintre acestea şi pe cea a evaluării motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal.
Astfel, prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova s-a reţinut că incidenţa normelor de competenţă se stabileşte prin raportare la persoana şi calitatea părţii reclamante - minora - iar nu a reprezentantului său legal, B., astfel că art. 127 C. proc. civ., care stabileşte competenţa teritorială pentru cauzele în care reclamanţii sau pârâţii sunt judecători, nu sunt aplicabile. Cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a acestei încheieri, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, cu prilejul soluţionării excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe în soluţionarea cererii de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti, s-a determinat competenţa în soluţionarea cauzei în raport de calitatea reprezentantului legal al minorei.
De asemenea, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, contrar sentinţei nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost dezlegată chestiunea litigioasă a motivului de bănuială legitimă, în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal al reclamantei, B..
În cazul motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. revizuirea nu este subordonată strict cerinţei ca hotărârile pretins contrare să dezlege un raport juridic litigios pe fondul său, aşa după cum a susţinut intimatul, fiind necesar şi suficient ca hotărârile potrivnice să dezlege de o manieră contrară una şi aceeaşi chestiune litigioasă, dintre cele la care se referă art. 430 alin. (1) sau (2) C. proc. civ.
De asemenea, nu constituie un argument de inadmisibilitate a cererii de revizuire nici dispoziţiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ. invocate de intimat cu referire la contrarietatea pretinsă între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti. Împrejurarea că, potrivit acestei norme legale, hotărârea asupra strămutării se dă fără motive şi este definitivă nu sustrage căii de atac extraordinare a revizuirii hotărârea - indiferent de denumirea ei concretă, încheiere/sentinţă - prin care instanţa soluţionează cererea de strămutare, ci dimpotrivă, menţiunea "definitivă" constituie chiar indiciul existenţei accesului la o atare cale de atac, aceasta având, în mod evident, o altă semnificaţie decât menţiunea "Fără nicio cale de atac" care, într-adevăr, exclude posibilitatea promovării inclusiv a căilor extraordinare de atac împotriva unei hotărâri.
Faptul că Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti au soluţionat cereri de strămutare ale unor dosare distincte constituie un argument de inadmisibilitate a unei cereri de revizuire vizând contrarietatea de dispozitive, când este necesară verificarea condiţiei triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză.
Cât priveşte contrarietatea pretins existentă între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă a fiecăreia dintre instanţele învestite cu soluţionarea celor două cauze disputate între părţi, nu se verifică nesocotirea autorităţii de lucru judecat.
În primul rând, se observă că, prin cele două încheieri, instanţele au tranşat asupra unor excepţii diferite de necompetenţă: prin încheierea din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Prahova a fost chemată să statueze asupra competenţei sale teritoriale în soluţionarea cauzei cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., în timp ce, prin încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra excepţiei de necompetenţă materială a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de strămutare cu referire la dispoziţiile art. 142 C. proc. civ.
Deşi ambele excepţii ridicate în cele două cauze au avut unul şi acelaşi punct de pornire - calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal al reclamantei (minoră) A. - dezlegările instanţele judecătoreşti asupra acestora au fost date în aplicarea unor instituţii juridice fundamental diferite.
Cât priveşte pretinsa contrarietate de considerente între sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost respinsă cererea de strămutare a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, şi Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, prin care a fost admisă cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti, contrarietate susţinută sub aspectul evaluării diferite a motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal B., se constată că o evaluare a motivului invocat nici nu poate avea loc, sub acest aspect revizuirea nefiind posibilă în considerarea dispoziţiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ.. Aceasta întrucât este de neconceput o revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constând în contrarietatea considerentelor unor hotărâri care, potrivit legii, se dau fără motivare şi cărora le lipsesc în mod real considerentele.
A specula asupra considerentelor avute în vedere de cele două instanţe în soluţionarea cererilor de strămutare ce au vizat dosare diferite, aşa cum propune revizuenta atunci când invocă o contrarietate a considerentelor inexistente ale celor două hotărâri avute în vedere, înseamnă a deschide calea unei judecăţi speculative şi discreţionare într-o procedură, cea a revizuirii, care poate constitui ea însăşi un factor de insecuritate juridică atunci când este utilizată peste sau dincolo de permisiunea strict reglementată a legiuitorului.
Faţă de soluţia dată cererii de revizuire, şi cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, dovedite cu acte, instanţa a reţinut că revizuenta este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care este obligată la plata acestora către intimat.
Contrar susţinerilor revizuentei, conform cărora în prezentul stadiu procesual nu se pot acorda cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi stabilite în procesul de fond, funcţie de culpa ce se va stabili în acea etapă, revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac în promovarea căreia partea, deşi are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată exercitată este supusă dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia pe care instanţa de judecată o va pronunţa şi la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens.
3. Recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire
Împotriva deciziei menţionate la pct. 2, a declarat recurs revizuenta A., prin reprezentant legal B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 451 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât revizuenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în legătură cu un incident procedural, şi anume în cadrul unei cereri de strămutare, iar nu în cadrul unui litigiu prin care să se fi tranşat cu privire la fondul litigiului dedus judecăţii, respectiv dreptul la pensia de întreţinere şi dreptul la legături personale cu tatăl şi nici în căile de atac împotriva hotărârii date asupra fondului. În acest sens, se argumentează că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este fundamentată de culpa procesuală prin raportare la soluţia pronunţată cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, iar nu cu privire la soluţia dată unui incident procedural ivit în cursul judecăţii, chiar dacă această soluţie este pronunţată în căile de atac. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ. din 1865, că respingerea cererii de strămutare nu demonstrează culpa procesuală şi nu reprezintă o cădere în pretenţii.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 şi art. 15 din C. civ., întrucât au fost acordate cheltuieli de judecată unei părţi care şi-a exercitat cu rea-credinţă drepturile procesuale şi dreptul de a-şi angaja apărător, având în vedere obiectul şi natura litigiului de fond, conform celor arătate în precedent, precum şi obligaţiile stabilite în sarcina părintelui prin dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004).
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Instanţa de revizuire a negat existenţa dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se datorează la momentul pronunţării unei soluţii asupra fondului pretenţiei deduse judecăţii.
Instanţa de revizuire, reţinând că instanţei care a pronunţat încheierea nr. 2108/2019 îi este permis să interpreteze norme de competenţă, a creat, pe cale judecătorească, noi norme de competenţă. Se afirmă că, întrucât normele de competenţă materială au caracter absolut şi sunt de strictă interpretare, nu este permis ca judecătorul să adauge la lege, ci doar s-o interpreteze. Or, în cauză, instanţa nu numai că a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, dar şi-a arogat şi atribuţii de legiuitor, adăugând la lege.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin obligarea revizuentei-minore la plata cheltuielilor de judecată către propriul tată, în cadrul incidentului procedural al strămutării, ivit în cursul judecăţii unui proces în care acesta din urmă este chemat în judecată pentru refuzul îndeplinirii benevole a obligaţiilor părinteşti prevăzute de art. 525 din C. civ. şi art. 17 din Legea nr. 272/2004, instanţa de revizuire a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a dispoziţiilor art. 48 alin. (1), art. 49 şi art. 57 din Constituţie, art. 14 alin. (1), art. 15, art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1) şi art. 525 alin. (1) din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 2, art. 5, art. 6, art. 7, art. 31 şi art. 32 din Legea nr. 272/2004 şi art. 726 alin. (7) şi art. 728 alin. (7) C. proc. civ.. În susţinere, recurenta arată că singurele mijloace de care dispune minorul sunt pensia de întreţinere de la proprii părinţi, respectiv pensia de întreţinere încasată chiar de la intimat, şi alocaţia de stat, iar dispoziţiile legale indicate atestă existenţa şi în sarcina intimatului a obligaţiei de a-şi exercita orice drept, inclusiv dreptul la apărare, cu respectarea drepturilor copilului, inclusiv a dreptului său la întreţinere şi a dreptului său la legături personale cu acesta.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de revizuire a înţeles în mod eronat că a fost invocată contrarietatea dintre Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă. Sub acest aspect, se afirmă că, în susţinerea revizuirii, a fost invocată încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul că persoana în raport de care se apreciază incidenţa normelor de competenţă în cauzele în care minora A. are calitatea de parte şi este reprezentantă legal de B., este minora, iar nu reprezentantul legal al acesteia. Astfel, examinând cererea de revizuire dintr-o perspectivă străină de susţinerile revizuentei, instanţa de revizuire a refuzat să examineze cererea.
Instanţa de revizuire a înţeles în mod eronat că a fost invocată contrarietatea de considerente dintre Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti. Se afirmă că a fost invocată încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care, fiind respinsă o cerere de strămutare în care a fost invocat tot motivul de bănuială legitimă constând în calitatea reprezentantului legal, B., de judecător la Curtea de Apel Ploieşti, s-a tranşat cu putere de lucru judecat faptul că această calitate a reprezentantului legal nu constituie motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, realizând o examinare a cererii de revizuire dintr-o perspectivă străină de susţinerile revizuentei, instanţa a refuzat să examineze cererea cu care a fost învestită.
Validând o încheiere nelegală, ce încalcă dezlegările obligatorii date de alte instanţe, în sensul că, în cauzele în care minora este parte, aplicarea normelor de competenţă se apreciază în raport de persoana sa, nefiind aplicabile normele de competenţă cu privire la judecători şi reţinând că instanţa care a pronunţat Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 a făcut doar o interpretare a normei de competenţă în materia strămutării şi nu a încălcat autoritatea de lucru judecat (efectul pozitiv) a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, instanţa de revizuire a dat o motivare străină de natura cauzei. Or, motivarea instanţei de revizuire în sensul că nu a existat o încălcare a autorităţii de lucru judecat, ci o interpretare a normelor de competenţă, este străină de natura cauzei, şi, ignorând faptul că litigiul are ca obiect stabilirea unor drepturi decurgând din starea de minoritate, prin hotărârea recurată se încalcă dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
Afirmând că, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, nu s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, atunci când a stabilit că norma de competenţă materială prevăzută de art. 142 C. proc. civ. nu se aplică în raport de persoana revizuentei, ci se aplică având în vedere calitatea reprezentantului său legal, astfel că şi revizuentei minore îi sunt aplicabile normele de competenţă care se aplică numai în cauzele în care părţi sunt judecători, ci doar s-a făcut o interpretare a normei de competenţă menţionate, instanţa de revizuire a ignorat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 431 alin. (2) şi art. 122 C. proc. civ., conform cărora judecătorul nu poate edicta norme de procedură în nicio cauză, aceasta fiind o prerogativă a legiuitorului.
II. Considerentele Înaltei Curţi
În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Pe de o parte, recurenta critică hotărârea atacată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, sub trei aspecte: (i) obligarea la plata cheltuielilor respective în cadrul unui incident procedural, iar nu în cadrul unui litigiu finalizat prin pronunţarea unei hotărâri asupra fondului; (ii) obligarea unei persoane minore la plata onorariului de avocat în cadrul unui litigiu având ca obiect, în fond, exercitarea drepturilor părinteşti, şi în lipsa unei culpe procesuale; (iii) obligarea la plata onorariului de avocat în beneficiul părintelui care şi-a exercitat cu rea-credinţă drepturile procesuale şi dreptul la apărare, prin angajarea unui apărător.
Contrar susţinerilor din recurs, se constată că, prin Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost soluţionată cererea de strămutare, intimata din cauza respectivă, A., nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, astfel că nu pot forma obiectul analizei criticile formulate în raport cu o împrejurare care nu se verifică în cauză.
În ceea ce priveşte obligarea revizuentei A., prin reprezentant legal B., la plata cheltuielilor de judecată pretinse de intimat în cadrul litigiului având ca obiect cererea de revizuire, susţinerile din recurs sunt nefondate. În ceea ce priveşte obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, se constată că dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nu reglementează condiţia ca hotărârea pronunţată în cauză să fie dată asupra fondului cauzei.
Susţinerile recurentei referitoare la inexistenţa culpei procesuale a minorului sunt neîntemeiate, întrucât condiţia pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prevăzută neechivoc de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este reprezentată de pierderea procesului, astfel că partea care câştigă procesul devine creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile ocazionate de procesul respectiv.
În aceste condiţii, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta invocă specificul litigiului de fond, întrucât nici dispoziţiile art. 451-455 C. proc. civ., care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil, şi nici dispoziţiile Legii nr. 272/2004, legea specială în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, nu prevăd scutiri de la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat. Sub acest aspect, este de observat că, atunci când legiuitorul a dorit să introducă scutiri de la plata anumitor cheltuieli de judecată, fie în raport cu specificul drepturilor deduse judecăţii, fie în raport de calitatea anumitor subiecte de drept, legea a reglementat expres aceste situaţii, cum este, spre exemplu, cazul taxei judiciare de timbru, în privinţa căreia art. 140 din Legea nr. 272/2004 dispune expres că procesele "care privesc aplicarea prezentei legi sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbru judiciar".
Totodată, criticile recurentei referitoare la exercitarea cu rea-credinţă de către intimat a drepturilor procesuale şi a dreptului la apărare, prin angajarea unui apărător, reprezintă simple aserţiuni nesusţinute de mijloace de probă, iar nemulţumirile vizând modul de îndeplinire de către intimat a obligaţiilor părinteşti prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 272/2004 excedează analizei condiţiilor procedurale de obligare la plata cheltuielilor de judecată. În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. ori art. 14 şi art. 15 din C. civ.
Pentru aceste argumente, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la soluţia dată cererii accesorii de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, critici pe care recurenta le-a invocat în susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.
În analiza efectuată în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ. cu privire la hotărârea dată în revizuire pentru hotărâri potrivnice întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt avute în vedere considerentele de la pct. 17 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 8/2020, prin care s-au reţinut următoarele:
"[...] potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din C. proc. civ. [...], efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă şi soluţionarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie".
În ceea ce priveşte contrarietatea invocată între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi sentinţa nr. 30 C. civ./2015 a Curţii de Apel Ploieşti, în mod just s-a reţinut în decizia atacată că cele două hotărâri au fost pronunţate litigii în privinţa cărora nu se verifică identitatea de obiect, întrucât au ca obiect cereri de strămutare a unor dosare diferite. Astfel fiind, în sensul considerentelor Curţii Constituţionale citate anterior, instanţa de revizuire nu avea competenţa de a examina temeinicia hotărârii atacate şi de a decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte pretinsa contrarietate între Încheierea ÎCCJ nr. 2108/2019 şi încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, întemeiat a reţinut instanţa de revizuire că nu se verifică tripla identitate între litigiile în care acestea a fost pronunţate, fiind de observat că cele două instanţe s-au pronunţat asupra unor instituţii juridice diferite, respectiv: Tribunalul Prahova a analizat cauza cu care era învestit prin prisma competenţei facultative reglementate de art. 127 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în raport cu normele de competenţă reglementate de art. 142 C. proc. civ. în privinţa cererii de strămutare în raport cu motivele pe care aceasta se întemeiază.
În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, neputând fi primite criticile formulate de recurentă sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat.
În realitate, prin criticile formulate, recurenta-revizuentă tinde să supună analizei temeinicia hotărârilor potenţial contradictorii în opinia sa, analiză care, însă, excedează revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, subsecvent, recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., întrucât "revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă", în limitele căreia instanţa de revizuire "nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă".
Pentru considerentele arătate, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pretinde că instanţa de revizuire ar fi creat noi norme de competenţă, şi nici cele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-revizuentă tinde în realitate să obţină o reanalizare a hotărârilor potenţial potrivnice în opinia sa sub aspectul soluţiilor pronunţate şi considerentelor pe care acestea se sprijină.
În consecinţă, pentru toate argumentele expuse, se constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul motivelor art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., invocare în cererea de recurs, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.
Raportat la considerentele anterioare referitoare la cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi faptul că intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, pe care le-a dovedit prin factura Seria x nr. x din 17.08.2020 şi dovada plăţii, Înalta Curte constată că revizuenta este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care va fi obligată la plata acestora către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., prin reprezentant legal B., împotriva Deciziei nr. 545 din 26 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
Obligă pe recurenta A., prin reprezentant legal B., la plata către intimatul C. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2021.