Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.01.2017, cu număr de dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să să dispună anularea Deciziei nr. 2986 din 15.12.2016, ca netemeinică şi nelegală, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 37.098,20 RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2102 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs reclamantul.
Recurentul-reclamant a prezentat situaţia de fapt a cauzei, precum şi parcursul contestaţiei formulate pe cale administrativă.
În cadrul criticilor de nelegalitate, recurentul- reclamant a arătat că potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "(...) asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil (...) ", iar, conform art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ, " (...) despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite (...) ".
Conform art. 11 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege."
Potrivit definiţiei date la art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt, după caz:
"persoana păgubita (in cazul asigurării de răspundere civila) ~ persoana îndreptăţită sa primească despăgubiri pe/iiru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civila;".
De asemenea, art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prevede:
"(l)Jndemnizatiile/Despagubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.
(2)Creditorii de asigurări prevăzuţi la alin. (1) sunt, după caz:...c)persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."
Având in vedere cele prezentate mai sus, în cuprinsul situaţiei de fapt, precum şi în cadrul contestaţiei formulate, recurentul a susţinut că este persoana păgubita, îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit pnntr-un contract de asigurare de răspundere civila, reclamantul având calitate de creditor de asigurare căruia i se cuvin despăgubirile solicitate.
Astfel, a susţinut recurentul că Decizia FGA prin care i s-a respins cererea de plată, este neîntemeiată, iar sentinţa recurata, care a validat Decizia FGA, respingând contestaţia, este nelegală, instanţa de fond in mod greşit a ignorat cele arătate in cadrul contestaţiei.
Pe cale de consecinţa, recurentul a solicitat Înaltei Curti să se admită prezentul recurs, şi casând, să se judece cauza pe fondul acesteia şi să se admită contestaţia, să se anuleze decizia FGA, şi să fie obligată intimata la plata sumei solicitate de reclamant.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, urmează a o admite, pentru următoarele considerentele:
Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condiţiile expres prevăzute de lege, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentei obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Instanţa de control judiciar învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la unul din cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În cauză, recurentul-reclamant nu a formulat motive de recurs la adresa sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia .
Prin sentinţa recurată a fost respinsă cererea formulată de recurentul- reclamant de anulare a Deciziei nr. 2986 din 15.12.2016 şi de obligarea pârâtului la plata sumei de 37.098,20 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Prima instanţă a reţinut că prin cererea de plată înregistrată la pârât cu nr. x/25.02.2016, reclamantul a solicitat F.G.A. achitarea sumei de 37.098,20 RON, reprezentând daune materiale, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 2986 din 15.12.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată a reclamantului, cu motivarea că B. S.A., în instrumentarea dosarului de daună, a respins cererea de plată a despăgubirii formulată de petent, iar prin sentinţa civilă nr. 7102/23.05.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013, definitivă, instanţa a stabilit în sarcina lui A. plata sumei de 37.098,20 RON către unitatea reparatoare C. S.R.L. şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii B..
Instanţa de fond a constatat că cererea de plată a fost respinsă în mod legal de către pârâtul FGA. Astfel, reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurări, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/2015, întrucât el nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva B. S.A., având în vedere, pe de o parte, că, deşi reclamantului i s-a deschis dosar de daună auto nr. x/13.03.2013, cererea acestuia de despăgubire din data de 18.04.2013, depusă la S.C. B. S.A. a fost refuzată la plată prin adresa nr. x/15.05.2013, iar prin sentinţa civilă nr. 7102/23.05.2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013, definitivă, instanţa a admis acţiunea formulată de unitatea reparatoare C. S.R.L. obligând pârâtul, reclamant în cauza de faţă, A., la plata sumei de 37.098,20 RON către unitatea reparatoare, admiţând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii B..
Prin urmare, a reţinut prima instanţă că în condiţiile în care nu există o creanţă recunoscută de către S.C. B. S.A., iar reclamantul nu are un titlu executoriu împotriva societăţii de asigurări, el nu are calitatea de creditor de asigurări, pentru a se adresa FGA, reclamantul neacţionând asigurătorul, de la data de 15.05.2013, când acesta a respins cererea de plată şi până la data de 25.02.2016, când s-a adresat FGA, potrivit art. 45 pct. 3 din Ordinul nr. 14/2011, pentru realizarea creanţei sale izvorâtă din poliţa de asigurări RCA.
Recurentul-reclamant a făcut referire prin cererea de recurs la probatoriul administrat, prezentând situaţia de fapt a cauzei, precum şi procedura adminstrativă parcursă de contestaţia sa, însă nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanţei de fond este nelegală şi, pe cale de consecinţă, are calitatea de creditor de asigurare, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
Recurentul a invocat prevederi din Legea nr. 136/1995, Legea nr. 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015, însă nu a prezentat argumente de nelegalitate care să privească în concret considerentele hotărârii instanţei de fond.
Astfel, aspectele invocate de recurent sunt consideraţii generale cu privire la situaţia de fapt, parcursul contestaţiei sale pe cale administrativă, precum şi dispoziţii legale, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, deşi cererea de recurs trebuie să vizeze, pentru motive de nelegalitate, argumentele instanţei din hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Recurentul-reclamant se limitează la aceste susţineri, fără să combată pentru nelegalitate raţionamentul instanţei şi să formuleze, astfel, critici susceptibile de examinare în recurs, la adresa hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, deşi dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii, prezentul recurs reprezintă un recurs formal, prin care nu se aduc niciun fel de critici efective de nelegalitate hotărârii recurate.
În consecinţă, pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, a nulităţii recursului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2102 din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.