Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a CAF la data de 25.04.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de pârât, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privinţa spotului "A." în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală.
La data de 25.09.2017 reclamanta a depus cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca instanţa să dispună suspendarea executării deciziei, respectiv: solicitarea sa de suspendare reprezintă un caz bine justificat, faţă de vădita nelegalitate a actului administrativ contestat; executarea deciziei ar fi de natură să producă prejudicii grave şi iremediabile Societăţii. Astfel, decizia nu a fost comunicată către A., dar a fost deja pusă în executare; decizia nu cuprinde elemente esenţiale de validitate, neindicând persoana contravenientului; decizia este vădit neîntemeiată. Ca urmare a deciziei ce nu i-a fost adusă la cunoştinţă, a fost privata de dreptul de a -si exercita şi desfăşura activitatea de promovare a magazinelor A. prin campaniile publicitare în acord cu propria politică de marketing şi cu propriile obiective de piaţă, fiind ţinuţi a-şi modifica campania de promovare a magazinelor în baza unui act administrativ.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4132 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017 emisa de parat ca neîntemeiata.
A admis excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată prin întâmpinare.
A respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul consiliul naţional al audiovizualului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Reclamanta A. S.R.L., a formulat recurs împotriva sentinţei civile, criticând-o pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5,6,8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, iar în ceea ce priveşte soluţia prin care instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017 emise de CNA, recurenta -reclamantă a invocat dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia de suspendare a Deciziei 148/28.03.2017 emise de CNA, recurenta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună admiterea recursului formulat şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de suspendare formulate, cu consecinţa suspendării executării deciziei prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spotului "A.", în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală", până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 având ca obiect anularea acestui act administrativ.
Recurenta a susţinut că primul argument de nelegalitate a sentinţei se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În acest sens, a arătat recurenta că sentinţa nu a fost redactată de judecătorul care a soluţionat cauza, sentinţa fiind nemotivată.
Astfel, a arătat recurenta că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-au aflat de-a lungul timpului mai multe acţiuni în anulare şi cereri de suspendare a executării unor decizii de sancţionare (similare celei ce formează obiectul prezentei cauze), acestea aflându-se la acest moment în soluţionare în faza căii de atac.
În prezenta cauză sentinţa este lovită de motive de nelegalitate, impunându-se constatarea nulităţii acesteia prin prisma faptului că au fost desconsiderate prevederile imperative ale art. 426 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la faptul că judecătorul care soluţionează cauza este responsabil de redactarea hotărârii pronunţate: "Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul".
În concret, motivarea din prezenta cauză asupra respingerii cererii de suspendare a executării deciziei CNA nu a fost realizată de judecătorul completului care a soluţionat cauza, acesta limitându-se a prelua cuvânt cu cuvânt motivarea dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal - Completul de vacanţă fond 3, în alte două cauze ce au avut obiect similar şi aceleaşi părţi - A. şi CNA. În acest sens a invocat practică judiciară a Curţii de Apel.
Aşadar, a susţinut recurenta că prin prisma faptului că motivarea sentinţei nu a fost redactată de judecătorul care a pronunţat soluţia în prezenta cauză, hotărârea fiind nemotivată, se impune constatarea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., impunându-se admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.
A mai arătat recurenta că sentinţa conţine motive străine de natura cauzei datorită faptului că motivarea sentinţei cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei a fost preluată ad literam din alte două hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, aceasta cuprinde o serie de motive străine de natura cauzei.
În concluzie, având în vedere că sentinţa cuprinde motive străine de natura cauzei, a solicitat instanţei de recurs să caseze sentinţa pentru incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În speţă, instanţa de fond a interpretat în mod eronat criteriile consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în funcţie de care judecătorul este chemat să verifice existenţa unui caz bine justificat şi a pagubei iminente şi, pe cale de consecinţă, în mod greşit a ignorat aspectele sesizate de reclamantă, de natură să creeze o aparenţă de nelegalitate a deciziei CNA şi să dovedească iminenţa pagubei. De asemenea, instanţa fondului a dat o interpretare greşită textelor de lege aplicabile emiterii deciziei CNA.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că cerinţa cazului bine justificat nu ar fi îndeplinită în cauză, precum şi că nu s-ar fi făcut dovada faptului că executarea deciziei CNA de intrare în legalitate ar produce o pagubă iminentă.
Curtea a reţinut că decizia CNA nu poate fi considerată o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenţie, întrucât, în viziunea acesteia, măsura complementară viza încetarea utilizării mesajului publicitar, în timp ce măsura aplicată este diferită sub aspectul conţinutului şi are în vedere intrarea în legalitate în privinţa spotului publicitar A., cu toate că în privinţa mesajului comercial "A. cel mai bun raport preţ-calitate din România" nu s-a dispus de către nicio altă autoritate printr-un proces-verbal vreo altă sancţiune ori măsură complementară similară celei impuse de CNA.
A mai susţinut recurenta că în mod eronat instanţa a apreciat că susţinerea A. potrivit căreia decizia ar fi una de sancţionare nu poate fi primită sub aspectul aparenţei de drept, deoarece prin aceasta nu s-ar fi aplicat în mod direct vreuna dintre sancţiunile prevăzute de art. 90-91 sau 95-95' din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Referitor la condiţia cazului bine justificat, instanţa de fond în mod incorect a reţinut că reclamanta nu ar fi făcut dovada îndeplinirii acesteia, considerând că aparenţa de drept este în sensul că decizia CNA nu are caracterul unui act administrativ sancţionator, ci caracterul unui act cu rol preventiv. Considerând că prin decizia CNA nu s-ar fi aplicat în mod direct vreuna dintre sancţiunile prevăzute de art. 90-91 sau de art. 95-951 din Legea audiovizualului, instanţa nu a analizat motivele de nulitate indicate de reclamantă în ceea ce priveşte lipsa indicării contravenientului, necomunicarea acesteia către reclamantă precum şi toate celelalte argumente, decizia CNA fiind în mod evident parţial nemotivată.
În mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art. 15 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, potrivit cărora deciziile având caracter individual se comunică celor interesaţi şi intră în vigoare de la data comunicării, dacă nu se prevede altfel. Însă, din analiza deciziei nu reiese în mod clar cui se adresează aceasta, Consiliul dispunând "intrarea în legalitate în privinţa spotului,A. în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală", fără a menţiona dacă se adresează în fapt radiodifuzorilor sau direct proprietarului spoturilor publicitare.
Pentru toate considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului formulat, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de suspendare formulate de A., cu consecinţa suspendării executării deciziei până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ.
În ceea ce priveşte soluţia sentinţei instanţei de fond privind respingerea acţiunii ca inadmisibilă, recurenta, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., să se admită prezentul recurs, cu consecinţa casării sentinţei, şi pe cale de consecinţă să se dispună în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal.
În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, respectiv anularea Deciziei nr. 148 din 28.03.2017 emise de CNA prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spotului "A." în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală".
Primul argument de nelegalitate a sentinţei se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
În concret, motivarea din prezenta cauză asupra admiterii excepţiei inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în contencios nu a fost realizată de către judecătorul completului care a soluţionat cauza, acesta limitându-se a prelua cuvânt cu cuvânt motivarea dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal - Completul 6 fond, într-o altă cauză ce a avut obiect similar şi aceleaşi părţi - A. şi CNA.
Sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa de fond încălcând totodată reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motive de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 8) C. proc. civ.
A mai susţinut recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile Legii audiovizualului şi ale Codului audiovizualului, reţinând că decizia nu are un caracter sancţionator.
Astfel, în mod total eronat Curtea de Apel Bucureşti reţine în sentinţa recurată că decizia CNA nu reprezintă o decizie de sancţionare în sensul art. 93 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 504/2002.
Cu toate că instanţa de fond reţine că, prin prisma dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din Codul audiovizualului, sancţionarea nerespectării art. 93 din Codul audiovizualului se face conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului, aceasta interpretează în mod eronat dispoziţiile legale concluzionând că în realitate nu suntem în prezenţa unei decizii de sancţionare, ci în faţa unui act cu caracter preventiv. Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti face o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului.
Instanţa de fond a ignorat faptul că nu poate fi permis unei autorităţi publice cum este CNA să se prevaleze de utilizarea unei noţiuni reglementate expres de legea care îi guvernează activitatea într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor (respectiv emiterea unei decizii având un pretins caracter preventiv şi nu sancţionatoriu). Din această perspectivă, întrucât procedura prevăzută de art. 90 şi urm. din Legea audiovizualului nu face referire nicidecum la emiterea unor decizii cu caracter exclusiv preventiv şi nu sancţionatoriu, sentinţa atacată apare şi ea fiind lipsită de temei legal.
Curtea de Apel Bucureşti a ignorat de asemenea faptul că, deşi prin absurd se admite faptul că CNA ar fi folosit în cuprinsul deciziei noţiunea de intrare în legalitate într-un sens diferit de cel reglementat prin lege, respectiv spre a conferi actului emis doar un caracter preventiv, CNA nu ar avea dreptul să impună oprirea difuzării spotului publicitar. Totuşi, este clar că intenţia nu a fost una de pură prevenţie, atâta timp cât prin aceasta se impunea restrângerea unui drept, instanţa de fond făcând astfel un raţionament greşit cu privire la corelarea menţiunilor din decizie raportate la situaţia de fapt.
De altfel, nu este corectă împrejurarea reţinută de Curtea de Apel Bucureşti conform căreia chiar dacă CNA a emis o decizie de intrare în legalitate şi nu o somaţie de intrare în legalitate, acest aspect nu e de natură a conferi actului administrativ caracterul de sancţiune, atâta timp cât nu se aplică o amendă contravenţională, în opinia curţii, singura sancţiune veritabilă aplicabilă în temeiul art. 91 din Legea audiovizualului.
Interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului este incorectă, întrucât, acesta fiind inclus la capitolul Contravenţii şi sancţiuni, este clar că se referă la contravenţiile ce pot fi constatate de CNA şi la sancţiunile ce pot fi aplicate în acest sens. Mai mult, raţiunea emiterii unui act de prevenţie este aceea de a împiedica săvârşirea unei fapte sancţionate de lege, deci s-ar impune ca acesta să fie emis anterior constatării săvârşirii acesteia, în timp ce un act de sancţionare, cum este decizia contestată, este emis în mod evident ulterior constatării săvârşirii faptei sancţionate de lege.
Astfel că este eronată interpretarea instanţei conform cărei somaţia de intrare în legalitate nu poate fi considerată sancţiune, în condiţiile în care legea prevede în mod expres caracterul sancţionator al acesteia.
Aşadar, încadrarea sancţiunii prevăzute la art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului ca având rol de "atenţionare/avertizare a acestora (furnizorul/distribuitorul de servicii media) pentru încetarea încălcării contravenţionale" excede în mod vădit interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale. Eroarea instanţei de fond în aplicarea normelor de drept material merge până la a considera că singura sancţiune pe care o poate impune CNA este aceea a aplicării unei amenzi contravenţionale, excluzând fără temei din sfera sancţiunilor prevederile art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului.
În realitate, întocmai instanţa de fond este cea care face o interpretare ce nu respectă sensul semantic şi juridic al noţiunii de sancţiune/sancţiune contravenţională, atât timp cât însăşi denumirea sancţiunii - intrarea în legalitate - indică aplicarea unei măsuri cu caracter sancţionatoriu ca urmare a încălcării unei norme. Se ignoră astfel faptul că efectul principal produs de decizie este acela al unui act de oprire de la difuzare a spotului publicitar, aspect ce nu poate fi calificat decât ca sancţionator.
Mai mult, instanţa de fond nu a ţinut cont nici de jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 4235 din data de 11.11.2014.
Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 93 din Legea audiovizualului în constatarea necesităţii parcurgerii procedurii prealabile
Conform prevederilor art. 93 alin. (3) şi (4) din Legea audiovizualului, actele emise de CNA pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare, termenul de 15 zile nesuspendând de drept efectele acestora.
Cu toate acestea, instanţa de fond, reţinând în mod eronat că decizia CNA contestată nu are natura juridică a unui act administrativ sancţionator, a admis în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă fără respectarea procedurii prealabile.
Mai mult, concluzionează în acelaşi sens Curtea de Apel Bucureşti şi că "decizia atacată este în mod evident adresată acelor furnizori/distribuitori de servicii la care conţinutul deciziei a făcut trimitere atunci când a analizat versiunile spotului A.", reţinând totodată că CNA are, prin prisma dispoziţiilor art. 10 alin. (3) lit. a) din Legea audiovizualului, competenţă doar în ceea ce priveşte conţinutul serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale.
Or, interpretarea restrictivă dată de instanţa de fond în legătură cu aplicabilitatea art. 93 din Legea audiovizualului în cauză şi drept consecinţă includerea societăţii în categoria terţilor faţă de decizie, este în mod vădit una eronată pentru următoarele argumente:
Textul de lege nu exclude posibilitatea de contestare a actelor administrative de sancţionare emise de Consiliu către alte persoane, calitatea procesuală activa nefiind limitată la radiodifuzori;
Art. 15 alin. (8) din Legea audiovizualului stabileşte că, în ceea ce priveşte comunicarea actelor emise de CNA, deciziile acestei instituţii se comunică persoanelor interesate.
Instanţa de fond menţionează în sentinţă că nu contestă faptul că,A. este la rândul ei afectată în drepturile si interesele sale legitime de acte emise de CNA".
Atâta timp cât A. este titularul spotului publicitar în legătură cu care s-a emis decizia, este evident faptul că orice acţiune impusă de CNA care limitează sau interzice difuzarea acestuia şi-ar produce efectele în mod direct asupra reclamantei, deci A. justifică un interes în cauză.
A. este singura în măsură să modifice spoturile publicitare, radiodifuzorii fiind simpli intermediari între reclamantă şi persoanele cărora li se adresează respectivele mesaje publicitare, aceştia având numai posibilitatea de a refuza difuzarea spoturilor publicitare şi nu de a le modifica în vreun fel;
Simpla analiză a conţinutului deciziei CNA relevă că aceasta nu conţine indicaţii pentru radiodifuzori în sensul opririi de la difuzare a spoturilor publicitare sau vreun interval de timp prestabilit în care A. să realizeze modificările impuse.
Rezultă aşadar că deciziile CNA pot fi atacate de persoanele interesate, o astfel de persoană, dacă nu cea mai interesată, fiind A., în calitate de titular al spoturilor publicitare ce cuprind mesajul incriminat cu privire la care a fost emisă decizia CNA.
Recurenta critică şi interpretarea instanţei conform căreia de prevederile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nu ar putea beneficia decât furnizorii/distribuitorii de servicii media cărora le-a fost aplicată o sancţiune constând în amendă contravenţională, numai în cazul acestora fiind justificat caracterul urgent al procedurii care permite exceptarea de la obligativitatea formulării plângerii prealabile, în condiţiile în care o astfel de interpretare nu are nicio acoperire legală.
În interpretarea textului de lege, instanţa de fond încalcă încă o dată principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, potrivit căruia unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Prevederea art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului este clară şi concisă, iar legiuitorul nu face nicio distincţie după calitatea persoanei afectate de actul administrativ emis (radiodifuzor sau altă persoană interesată) şi nici după natura sancţiunii impusă prin acesta .
Mai mult, prin interpretarea eronată dată textelor legale, instanţa de fond a ajuns să aplice o dispoziţie legală generală (prevederile art. 7 din Legea 554/2004 a contenciosului - care impun parcurgerea procedurii prealabile) cu prioritate faţă de o dispoziţie legală specială (prevederile art. 93 alin. (1) şi (3) din Legea audiovizualului - care prevăd expres excepţia de la regula parcurgerii procedurii prealabile), contrar principiului de drept specialia generalibus derogară.
În plus, instanţa de fond nu a avut în vedere nici practica instanţelor de judecată, prin care, în cauze asemănătoare celei deduse judecaţii în prezenta speţă, s-a statuat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului, deci nu se impune formularea unei plângeri prealabile şi în ceea ce priveşte pe titularul unui spot publicitar care contestă decizia CNA privind intrarea în legalitate cu privire la respectivul spot.
Aşadar, şi în privinţa dispoziţiilor art. 93 din Legea audiovizualului instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare eronată a textului de lege reţinând că excepţia de la obligativitatea formulării plângerii prealabile nu ar fi aplicabilă în cauză.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat recurenta ca instanţa de recurs, în baza probelor administrate, să admită prezentul recurs, să caseze sentinţa nr. 4132/06.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca nelegală, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru a fi rejudecata, iar în cazul reţinerii cauzei spre rejudecare în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi anularea deciziei CNA.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, atât în ceea ce priveşte soluţia prin care instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de intimatul-pârât, cât şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond prin care a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, Înalta Curte constată că sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., critica invocată de recurentă, atât în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de suspendare a deciziei CNA, cât şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, se referă la faptul că instanţa de fond a menţionat în motivarea sa fragmente din alte hotărâri judecătoreşti, hotărârea nefiind motivată de judecătorul care a fost învestit cu acest dosar. Critica este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Elementul esenţial al unei hotărâri judecătoreşti este motivarea, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României (art. 21 alin. (3), cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).
Înalta Curte reţine că hotărârea este motivată, considerentele sentinţei răspund tuturor susţinerilor reclamantei, motiv pentru care nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Instanţa de fond a cercetat şi analizat în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, iar motivarea permite instanţei de control judiciar analiza motivelor de recurs invocate de recurentă.
Împrejurarea ca judecătorul care a pronunţat şi motivat hotărârea atacată a uzat de acelaşi raţionament juridic cu cel regăsit în jurisprudenţa Curţii de apel, nu poate atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.
Similaritatea unor cauze deduse judecăţii, concordanţa dintre argumentele reţinute de instanţele învestite cu respectivele cauze, nu poate conduce la concluzia că sentinţa nu a fost motivată.
Având în vedere aceleaşi considerente, nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la faptul că sentinţa conţine motive străine de natura cauzei din cauza faptului că motivarea sentinţei a fost preluată ad literam din alte două hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.
Faptul că aceeaşi chestiune de drept a făcut obiectul mai multor dosare aflate pe rolul unor complete de judecată diferite din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, iar completele de judecată au expus acelaşi raţionament juridic, nu poate atrage concluzia că hotărârile sunt nemotivate din perspectiva cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa de recurs constată că judecătorul prezente cauze a răspuns punctual criticilor invocate de reclamantă, atât cu privire la soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei CNA, cât şi cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibila a acţiunii reclamantei.
Cu privire la criticile care vizează soluţia instanţei de fond de respingere ca neîntemeiată a cererii de suspendare a Deciziei nr. 148/28.03.2017, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
În cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actelor administrative, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea actelor administrative.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.
Instanţa de fond, în pronunţarea soluţiei de suspendare, a constatat că nu există, la prima vedere, o vădită încălcare a procedurii de adoptare a unui act administrativ, pentru a se putea vorbi de o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.
Un element disputat şi care stă la baza motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă este natura juridică a deciziei emise de CNA şi contestate de reclamantă. Astfel, reclamanta a susţinut, în primul rând, că natura juridică a deciziei emise de CNA este aceea a unei decizii de sancţionare, respectiv de punere în aplicare a măsurilor complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor emisă în conformitate cu art. 14 din Legea audiovizualului şi, în al doilea rând, şi dacă nu ar fi o decizie de punere în aplicare a acelor măsuri, ea ar reprezenta o decizie de sancţionare emisă cu încălcarea Legii publicităţii înşelătoare.
În mod corect a reţinut instanţa de fond împrejurarea că o calificare juridică a deciziei este o chestiune de fond ce determină în mod evident legalitatea acesteia. Analizând, aşadar, aparenţa de legalitate, prima instanţă a reţinut în mod corect că decizia CNA nu poate fi considerată ca fiind o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenţie (ceea ce ar atrage eventuala nelegalitate prin prisma necomunicării acesteia şi a ignorării caracterului suspensiv a plângerii contravenţionale formulate).
Astfel, se constată că nu există suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de intimata-pârâtă CNA, prin raportare la criticile recurentei.
Prin urmare, în analizarea condiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actului a cărui suspendare se solicită, rezultă că nu există indicii vădite care să conducă la aparenţa unei nelegalităţi a acestuia.
De asemenea, instanţa de control judiciar constată că nici cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că prejudiciul material a rezultat din imposibilitatea de a organiza şi desfăşura, în acord cu propria politică de marketing şi cu propriile obiective de piaţă, campaniile de promovare publicitară a produselor A., acest fapt fiind susceptibil să conducă, în timp, în mod inevitabil, la o scădere a vânzărilor, concretizată printr-o diminuare a cifrei de afaceri, o scădere a cotei de piaţă şi din faptul că sumele considerabile de bani investite de A. în aceste campanii publicitare (agenţie de publicitate, actori, echipă de producţie spot-uri publicitare, etc.) se pierd şi nu vor putea fi amortizate în viitor.
În mod corect a reţinut prima instanţă că acest eventual prejudiciu material ar fi iminent doar dacă CNA ar fi dispus prin decizia contestată încetarea utilizării mesajului publicitar, or, în cauză, s-a dispus măsura intrării în legalitate.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt astfel cum a fost constatată de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului contestat nu este de natură a crea pagube care pot avea consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Înalta Curte reţine că simpla executare a unui act administrativ nu produce prin ea însăşi o pagubă, fiind necesar ca iminenţa producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.
Împrejurarea că recurenta trebuie să-şi modifice campania de promovare cu noi spoturi publicitare nu generează, în sine, pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
În concluzie, nefiind îndeplinite cele două condiţii cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu este întemeiată cererea reclamantei şi a respins solicitarea de suspendare a executării actului contestat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiată critica recurentei din perspectiva motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, fiind corectă interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 de către prima instanţă.
Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica invocată de recurentă potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat regulile de procedură care atrag nulitatea hotărârii, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, este nefondată.
Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.
Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
Înalta Curte constată că din criticile recurentei nu rezultă care sunt regulile de procedură pretins a fi încălcate de prima instanţă, care să poată atrage sancţiunea nulităţii hotărârii sentinţei instanţei de fond .
Astfel, acest caz de casare este invocat formal, atâta vreme cât recurenta nu a adus critici concrete cu privire la regulile de procedură care ar fi fost încălcate. prin sentinţa recurată.
Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 91 şi art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Recurenta reclamantă a solicitat anularea şi suspendarea Deciziei nr. 148/28.03.2017, prin care CNA a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare pentru magazinul A., care conţin mesajul:
"Cel mai bun raport preţ-calitate din România", difuzate de posturile de televiziune, în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală.
Părţile litigiului au avut poziţii contradictorii în ceea ce priveşte natura juridică a deciziei contestate de reclamantă, Decizia CNA nr. 148/28.03.2017, în sensul că, pe de o parte, reclamanta a apreciat că decizia contestată, prin efectele pe care le produce, este o decizie de sancţionare, precum cea avută în vedere de prevederile art. 93 alin. (3) şi (1) din Legea audiovizualului, iar pe de altă parte, pârâtul CNA a susţinut că decizia contestată de reclamantă nu este una de sancţionare în sensul aceloraşi prevederi legale.
Prin Decizia nr. 148/28.03.2017, pârâtul CNA a menţionat şi a dispus, printre altele, astfel:
"(…) În urma vizionării şi analizării variantelor spotului "A." difuzate pe posturile de televiziune (B., C., D., E., F.), membrii Consiliului au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit dispoziţiilor invocate, comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte indiferent de formă şi de durată principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţa loiale. (…) membrii Consiliului au constatat că spotul A. a conţinut o afirmaţie de natura sa inducă in eroare publicul cu privire la veridicitatea informaţiilor prezentate conform firma A. ar avea cel mai bun raport preţ - calitate din Romania (…) Pentru aceste considerente, cu respectarea prevederilor art. 15 din legea audiovizualului nr. 504/2002, CNA dispune intrarea în legalitate în privinţa spotului "A." în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia naţională".
Consiliul Naţional al Audiovizualului a constatat că spotul "A." a conţinut o afirmaţie de natură să inducă în eroare publicul cu privire la veridicitatea informaţiilor prezentate conform cărora firma A. ar avea "cel mai bun raport preţ-calitate din România".
Astfel, sub acest aspect, conform sintezei raportului de monitorizare, s-a constatat că la sfârşitul difuzării ambelor variante ale spotului pentru magazinul A., simultan cu prezentarea din off: A., cel mai bun raport preţ-calitate din România, pe copertă neutră, a fost afişată sigla magazinului A., sub care s-a aflat menţiunea:
"cel mai bun raport pret-calitate din România". În partea de jos a ecranului, au fost titrate textele:
"Dacă găseşti în altă parte mai ieftin primeşti de 2 ori diferenţa. Conform sondajului G. efectuat de organizaţia H.."
Membrii Consiliului au constatat că în susţinerea afirmaţiei "cel mai bun raport preţ-calitate din România", în spot s-a făcut menţiunea:
"conform sondajului G. efectuat de organizaţia H.". Au considerat că invocarea respectivului sondaj, pus la dispoziţia sa, nu este de natură să demonstreze veridicitatea afirmaţiei "cel mai bun raport preţ-calitate din România", acesta neputând fi catalogat ca reprezentativ pentru publicul căruia i se adresează mesajul din spot, în condiţiile în care a fost realizat pe internet, pe o categorie restrânsă de persoane şi pe un număr redus de respondenţi. Potrivit reprezentanţilor A., studiul folosit în justificarea sloganului "cel mai bun raport calitate-preţ din România" este făcut online, pe un eşantion de 1.200 de respondenţi, cu vârste între 15 şi 35 de ani. În acest sens, s-a considerat că o astfel de afirmaţie trebuia însoţită de un studiu, realizat după criterii sociologice, care să reflecte mesajul spotului, iar eşantionul trebuia astfel construit şi gândit încât rezultatul sondajului să fie reprezentativ la nivelul întregii ţări, deoarece publicitatea se adresează publicului larg, în calitate de consumator, nu doar celor care accesează internetul.
De asemenea, reprezentanţii A. au mai precizat că afirmaţia "cel mai bun raport preţ-calitate din România," se bazează şi pe includerea calităţii serviciilor oferite clienţilor, însă în conţinutul spotului nu se face nicio astfel de referire clarificatoare în susţinerea afirmaţiei.
Împotriva Deciziei nr. 148/28.03.2017, recurenta reclamantă a formulat prezenta acţiune, prin care a solicitat anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică, problema de drept dezlegată în cauză fiind aceea a stabilirii naturii juridice a deciziei, respectiv dacă aceasta este o decizie de sancţionare din cele vizate de art. 93 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 504/2002 sau, dimpotrivă, nu are caracterul unei asemenea decizii, în raport de care s-a pronunţat soluţia de inadmisibilitate.
În ceea ce priveşte natura juridică a deciziei contestate, aceasta constituie un act administrativ de autoritate, cu caracter de prevenţie, prealabil, şi nu unul de sancţionare a vreunui radiodifuzor, în sensul Legii audiovizualului.
Legea audiovizualului prevede două tipuri de sancţiuni care pot fi aplicate de Consiliu radiodifuzorilor care nu respectă reglementările din domeniul audiovizualului.
Primul tip de sancţiuni este cel prevăzut la articolele 90 şi 91 din Legea audiovizualului, care pot fi somaţii sau amenzi contravenţionale, ale căror limite se situează între 5.000 şi 200.000 RON.
Cel de-al doilea tip de sancţiuni ce poate fi aplicat de Consiliu sunt sancţiunile specifice domeniului audiovizualului şi sunt reglementate de art. 95 şi 951 din Legea audiovizualului: obligarea radiodifuzorului de a difuza pe post, timp de 10 minute, sau, după caz, 3 ore, numai textul stabilit de C.N.A prin decizia de sancţionare, reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale şi retragerea licenţei audiovizuale.
Potrivit dispoziţiilor art. 93 din Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia CNA nr. 220/2011, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ atacat:
"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale."
Articolul 144 din Codul audiovizualului prevede că: "(1) Nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 27, 47 şi 48, ale art. 90 alin. (1) şi (3), ale art. 96, precum şi nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică se sancţionează conform dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului.
(2) Nerespectarea prevederilor celorlalte articole ale prezentei decizii, precum şi refuzul ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor referitoare la acordarea rectificării se sancţionează conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului.
(3) În individualizarea sancţiunii Consiliul va ţine cont, după caz, de următoarele aspecte: a) gravitatea faptei şi efectele acesteia; b) sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, şi modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea; c) ziua din săptămână şi intervalul de difuzare a emisiunii în cauză; d) durata emisiunii; e) audienţa înregistrată."
Nerespectarea dispoziţiei imperative a art. 93 din Codul audiovizualului se sancţionează conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului. Potrivit art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat: "(1) Constituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261 alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate.
(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON."
Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului constituie o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spotului publicitar, fără a conţine condiţii şi termene precise.
În mod corect a reţinut prima instanţă că, pentru a rezolva problema de drept din cauză cu privire la obligaţia de a parcurge sau nu procedura prealabilă introducerii acţiunii în anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017, se impune a analiza dispoziţiile cuprinse în Capitolul VII - Contravenţii şi sancţiuni din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi a determina caracterul acestui act administrativ.
Astfel, art. 90 arată faptele ce constituie contravenţii, limitele sancţiunii amenzii, posibilitatea de a adresa o somaţie publică de intrare în legalitate pentru fapte considerate minore, precum şi modul de individualizare a sancţiunii aplicate. În art. 901 sunt prevăzute alte fapte contravenţionale şi limitele sancţiunii amenzii.
Articolul 91, arată faptele ce constituie contravenţie, modalitatea de emitere a somaţiei de intrare în legalitate şi limitele amenzii contravenţionale ce se poate aplica dacă furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi.
Potrivit art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, invocat de recurenta-reclamantă A. S.R.L în susţinerea că nu era necesară procedura prealabilă, "(1) Sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor prezentei legi se aplică prin acte emise de Consiliu sau de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, care acţionează prin personalul de specialitate împuternicit în acest scop.
(2) Deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile art. 90 şi 91 îşi produc efectele de la data comunicării. (3) Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.
(4) Actele emise în condiţiile alin. (1) şi neatacate în termenul prevăzut la alin. (3) constituie de drept titlu executoriu."
Aşadar, potrivit art. 93 din Legea audiovizualului, sancţiunile aplicate de CNA pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare.
Aceste dispoziţii prevăd cine este emitentul actului prin care sunt aplicate sancţiunile, când produc efecte deciziile de sancţionare, cum pot fi ele atacate, precum şi faptul că prin neatacare în termenul legal devin titluri executorii.
Or, o decizie emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului ce conţine doar o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spotului publicitar, fără alte condiţii şi termene precise, nu poate deveni titlu executoriu prin neatacare. Prin urmare dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, ce atrag competenţa directă a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, sunt aplicabile doar actelor emise de Consiliu prin care a fost aplicată o sancţiune, nu o somaţie.
Legiuitorul a distins între somaţie şi sancţiune, împrejurare care rezultă şi din conţinutul art. 931, prin care se arată " (1)Radiodifuzorul căruia i s-a aplicat o sancţiune sau i s-a adresat o somaţie de intrare în legalitate de către Consiliu are obligaţia de a comunica publicului motivele şi obiectul sancţiunii sau ale somaţiei, în formularea transmisă de Consiliu", "(2) În cazul serviciilor de programe de televiziune, textul somaţiei sau al sancţiunii se difuzează în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18:00-22:00, din care o dată în principala emisiune de ştiri."
Mai mult decât atât, nu se poate susţine că somaţia este echivalentă avertismentului şi prin urmare este o sancţiune contravenţională în sensul art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, de vreme ce în Legea audiovizualului nu există o dispoziţie generală care să prevadă că se completează cu acest act normativ. Conform art. 94 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, doar "contravenţiilor constatate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepţia prevederilor art. 28 alin. (1) şi ale art. 32.", ceea ce nu este cazul în speţă.
Din interpretarea dispoziţiei legale invocate, rezultă că aplicarea art. 93 din Legea audiovizualului este limitată exclusiv la atacarea de către radiodifuzori a deciziilor de sancţionare, contestarea lor la instanţă fiind una derogatorie în materie administrativă, derogare care operează numai în cazul sancţiunilor prevăzute expres la Cap. 7 - Contravenţii şi sancţiuni - din lege şi care nu poate fi extinsă celorlalte acte administrative emise de autoritatea pârâtă. De altfel, această interpretare este conformă principiului lex specialia derrogant, în sensul că prin legea audiovizualului, lege specială, s-a introdus o derogare de la obligativitatea procedurii recursului graţios prevăzută de reglementarea generală a contenciosului administrativ, numai în cazul contestării la instanţă a sancţiunilor aplicate de CNA.
Prin urmare, Decizia nr. 148/28.03.2017 nu constituie o decizie de sancţionare contravenţională, deoarece nu cuprinde niciuna din sancţiunile prevăzute la art. 90-91 şi 95-951 din Legea audiovizualului, prin decizia contestată nu s-a aplicat nicio sancţiune, decizia fiind una prealabilă aplicării sancţiunii, reprezentând o măsură de prevenţie în sensul difuzării spotului de către orice radiodifuzor cu respectarea normelor legale în materie de publicitate.
Astfel, Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului nu constituie o decizie de sancţionare în sensul art. 93 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, ci constituie o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spoturilor publicitare "A.", adresată posturilor de radio şi televiziune.
Intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmaţiile sau prin eliminarea acestora, sancţiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condiţiile art. 144 din Codul audiovizualului, raportat la art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Dacă intimata reclamantă A. s-a considerat vătămată prin emiterea Deciziei nr. 148/28.03.2017, avea posibilitatea să uzeze de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, potrivit cărora: "Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7)", neputându-se reţine o încălcare a dreptului la apărare sau o îngrădire a accesului la justiţie.
Cum recurenta-reclamantă nu a formulat plângere prealabilă, este fondată soluţia instanţei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile .
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4132 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.