Ședințe de judecată: Septembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

A. Casare cu trimitere spre rejudecare ca urmare a motivării deficitare a instanței de apel. Invocarea încălcării dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

B. Acţiune în pretenţii având ca obiect contravaloarea unor facturi fiscale. Valoarea probatorie a acestora în raport cu dispoziţiile art. 277 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: recurs

  • casare cu trimitere spre rejudecare

 

C. proc. civ., art. 7, art. 249, art. 264, art. 272, art. 277 alin. (2),

art. 335 alin.(3), art. 431, art. 501 alin. (1), alin. (4)

C. civ., art. 1228, art.1672, art. 1674, art. 1720

A. Sunt probleme de drept dezlegate, în sensul art. 501 alin. (1) C.proc.civ., chestiunile care tranşează asupra aspectelor litigioase, fie ale raportului juridic dedus judecăţii, fie cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept material ori procesual incidente.

În cazul în care prin casarea cu trimitere spre rejudecare instanţa de recurs a făcut referire la o deficienţă a motivării, nedezlegând niciun aspect litigios de natură a se opune instanţei care a rejudecat cauza, nefiind stabilită acestei instanţe vreo obligaţie de administrare ori de readministrare a probelor cu privire la fondul cauzei, nu se poate aprecia că instanţa de apel nu s-a conformat acestor îndrumări, înfrângând principiul securității juridice.

Din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru că nu ar fi respectat dispozițiile trasate de instanța superioară în exercitarea controlului judecătoresc realizat în cauză, în rejudecare, instanţa de apel având posibilitatea, iar nu obligaţia de a încuviinţa ori dispune administrarea unor noi probe în cauză, în acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (4) C.proc.civ.

 

B. Potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Dispozițiile art. 277 C.proc.civ., reglementând puterea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesioniști, derogă de la anumite exigenţe procesuale, stabilind, printr-o interpretare per a contrario a art. 277 alin. (2) C.proc.civ., că înscrisul sub semnătură privată asumat prin semnătură ori prin alt mijloc de cel căruia i se opune are aptitudinea de a constata actul juridic rezultat din cuprinsul său.

În acest context, facturile fiscale cerute la plată prin cererea de chemare în judecată demonstrează, fie prin semnarea lor, fie prin acte neîndoielnice de însuşire, încheierea raportului juridic între litiganţi.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1242 din 19 mai 2021

 

Prin cererea înregistrară la data de 03.08.2016 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 502.098,83 lei, reprezentând contravaloarea facturilor FF 516/30.07.2013 în valoare de 456.816 lei şi FF 527/11.11.2013 în valoare de 337.559 lei, emise cu prilejul vânzării de produse chimice; subsidiar, a solicitat constatarea compensării creanţelor reciproce până la suma de 308.020,70 lei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 194,078,13 lei.

Pe parcursul soluţionării litigiului în prima instanţă, s-a constatat că faţă de societatea reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, conform hotărârii tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 118 din 29 martie 2017, Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a admis acțiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 501.344,22 lei.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I-a civilă, a calificat litigiul ca fiind unul între profesionişti, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași curţi de apel.

Prin decizia civilă nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul și a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea şi a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 4.310 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - societate în faliment, prin lichidator judiciar C.I.I. C. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 534 din 19 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă; decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 491/A - COM din 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că decizia atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că, prin decizia de casare, instanța supremă a reţinut că existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul aceleiaşi hotărâri echivalează cu necercetarea fondului litigiului şi cu imposibilitatea instanţei de recurs de a stabili în ce măsură normele de drept material au fost corect aplicate, subliniind că instanţa de prim control judiciar nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt, astfel că nu se poate realiza verificarea legalităţii deciziei recurate.

În acest context, a susținut că, raportat la dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., casarea fiind una totală, instanţa de apel avea obligaţia să administreze probe noi prin care să stabilească în mod corect situaţia de fapt.

Cu toate acestea, deși a solicitat administrarea unei noi expertize care să lămurească situaţia de fapt, Curtea de Apel Piteşti, în rejudecare, a respins cererea de probatorii şi nu a administrat nicio altă probă, astfel că nu putea reţine şi stabili o altă situaţie de fapt decât aceea existentă la data pronunţării deciziei de casare, prin care s-a reţinut că fondul cauzei nu a fost lămurit și se impune o nouă judecată de fond, prin administrarea de probe noi.

Or, în măsura în care instanţa de recurs ar fi fost lămurită cu probele administrate ar fi pronunţat soluţia, nu ar fi casat cu trimitere.

A mai susținut recurenta că au fost încălcate și dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Raportat la acest text de lege, s-a susținut în cadrul acestei critici că intimata-reclamantă trebuia să dovedească faptul că avea materia primă în depozit la momentul încheierii contractelor de vânzare și că i-a predat cauciucul pentru care a întocmit facturile cerute la plată.

A subliniat recurenta că relațiile contractuale dintre părți au presupus, de-a lungul timpului, așa cum dovedesc înscrisurile depuse la dosar, ca modalitate de lucru, compensarea reciprocă a facturilor emise periodic, lucru care nu a mai putut fi posibil după intrarea în insolvență, astfel că fără o expertiză de specialitate nu se poate afirma că aceste facturi constituie o creanţă certă.

De asemenea, a arătat că nu pot fi reținute susținerile intimatei, în sensul că, față de dispoziţiile art. 1674 și art. 1720 C. civ., raportat la locul plăţii și la transmiterea proprietăţii, facturile fiscale sunt asimilate contractului.

Aceasta întrucât  factura fiscală nu este un act juridic, ci un simplu document fiscal, ce se întocmeşte în scopul înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, aspect care rezultă şi din prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, fiind astfel doar un mijloc de probă.

În acest sens, a evocat cele statuate de instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 1017 din 26 martie 2009 și a subliniat că, mai mult, facturile invocate nu sunt acceptate în mod expres la plată prin semnătură și ștampilă.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a susținut că instanța de apel a nesocotit principiile prevăzute de art. 6, art. 7, art. 8 și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, deşi avea obligaţia să îi asigure dreptul la un proces echitabil și să respecte principiile legalităţii și egalității, a ignorat dispozițiile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care una dintre părți împiedică efectuarea expertizei, instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă.

Or, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, intimata-reclamantă nu a permis expertului să-i verifice documentele contabile. Mai mult decât atât, deşi instanţa de apel reține că bunurile nu i-au fost livrate, așa cum a constatat expertul, ignorând principiile bunei-credinţe și echităţii, a obligat-o la plata contravalorii facturilor, urmând să își valorifice pretenţiile în procedura insolvenței, deşi putea constata cu uşurinţă că nu a primit materia primă, astfel că nu datorează plata. 

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul cu argumentul că prin încheierea contractului de custodie s-a făcut dovada predării produsului, astfel că are obligaţia să plătească preţul.

Potrivit recurentei, considerentele deciziei atacate relevă faptul că argumentele avute în vedere de curtea de apel în fundamentarea soluţiei sunt superficiale, întrucât nu rezultă în baza căror probe a reţinut această stare de fapt, în condiţiile în care pârâta a susţinut că materia primă nu a existat la momentul încheierii contractelor și a propus probe concludente în acest sens, respectiv expertiza contabilă, care nu a fost admisă de instanţă.

A susținut recurenta că instanța de apel a analizat doar contractul de vânzare - cumpărare de produse și, implicit, obligaţia ei de plată a preţului, fără a examina însă complexitatea raporturilor comerciale dintre părți, în cadrul cărora contractul de vânzare nu poate fi separat de cel de custodie, aceste operaţiuni juridice fiind simultane și în strânsă legătură, astfel că atât drepturile, cât și obligaţiile părților trebuiau analizate din perspectiva ambelor contracte.

Or, curtea de apel, susține recurenta, s-a limitat la o analiză superficială a înscrisurilor depuse de părți, deşi pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În opinia recurentei, dacă s-ar fi încuviinţat proba cu expertiză, s-ar fi putut verifica în ce măsură la momentul vânzării intimata avea în depozit marfa vândută, în condițiile în care a susținut că, tocmai pentru că nu deținea marfa, fiindu-i necesară materia primă, s-a încheiat un contract de custodie pentru 90 de zile, perioadă în care intimata urma să se aprovizioneze și numai după ce intra în posesia cauciucului îl putea livra recurentei, moment în care se năștea și obligaţia de plată.

A arătat recurenta că aceasta este o practică uzuală între societăţile comerciale, pentru asigurarea necesarului de materii prime, cu un preţ agreat de părți și a subliniat că obligația de predare efectivă a bunului, prevăzută de art. 1672 C. civ., nu a fost îndeplinită de intimată, instanţa pronunţând soluţia pe baza prezumţiei că, atât timp cât s-a încheiat contractul de custodie, a fost predat și produsul, deși a solicitat să fie clarificat faptul că operațiunile juridice și economice au fost doar scriptice. Aceasta întrucât, în realitate, cauciucul nu i-a fost predat de vânzător, astfel că nu l-a predat custodelui, intimata urmând să îl aprovizioneze în termen de 90 zile.

În acest context, a evocat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 lit. c) C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel, cu încălcarea acestora, dar și a deciziei de casare, s-a limitat la a reanaliza probele existente, care erau insuficiente, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii.

Potrivit recurentei, faptul că instanța de apel nu a administrat probe suplimentare, deşi trebuia să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi de drept, așa cum a statuat instanța de recurs, echivalează cu o nepronunțare asupra fondului şi atrage casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În plus, a susținut că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că, în măsura în care ar fi lămurit pe deplin situația de fapt, ar fi constatat că părțile au convenit asupra vânzării-cumpărării unor bunuri viitoare, ipoteză reglementată de art. 1228 C. civ.

Astfel, pentru a avea certitudinea că activitatea de producție se va desfășura normal, a acceptat să încheie un contract de custodie pentru materia primă, prin care intimata era asigurată că îi va cumpăra marfa, dar numai în momentul în care va avea loc predarea ei, iar recurenta avea garanția că aceasta va procura materia primă în termenul convenit, motiv pentru care părțile au agreat ca materia primă să fie predată în 90 de zile, perioadă în care intimata urma să o importe.

Așa fiind, obligația de plată nu s-a născut la momentul încheierii convențiilor, de vreme ce produsele nu fuseseră procurate.

În final, a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispoziţiile art. 1720 alin. (1) C. civ., reţinând că, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care se afla bunul în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.

Or, pe parcursul judecăţii a susţinut constant, susţinere confirmată și de expert, că la momentul încheierii convenţiilor și al emiterii facturilor bunurile nu se aflau la intimată, ci la producător, care nu este parte în proces, astfel că nu putea fi obligată la plata prețului.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Pitești, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în cadrul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia a fost comunicată recurentei la 23 octombrie 2019, astfel că recursul înregistrat la 7 noiembrie 2019 a fost formulat în cadrul termenului legal, care, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-ar fi împlinit la 25 noiembrie 2019.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, potrivit art. 493 C.proc.civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din 07.10.2020, iar dezbaterile au fost realizate în cauză cu citarea părţilor.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat caracterul nefondat al acestuia, pentru motivele care urmează.

Un prim motiv al recursului a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C.proc.civ. cu prilejul rejudecării apelului după casare. A susţinut recurenta că hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanţa care rejudecă fondul, context în care, pronunțându-se prin decizia nr. 534/19.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o casare totală a deciziei date în apel într-un prim ciclu procesual, instanţa de apel avea obligaţia de a administra noi probe. Astfel, instanţa de apel, rejudecând cauza, a respins solicitarea pârâtei de administrare a unei probe cu expertiză şi nu a administrat nicio altă probă, aşa încât a făcut imposibilă stabilirea unei stări de fapt corecte. În acest context, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 249 C.proc.civ. care stabilesc că sarcina probei civile aparţine celui care face o propunere înaintea judecăţii, dând o valoare probatorie greşită facturilor emise de către reclamantă şi activând aplicarea art. 1674 şi art. 1720 C.civ. În mod cu totul eronat s-a considerat în apel că cele două facturi opuse în proces au valoarea de act juridic, ele fiind niște simple documente justificative care stau la baza înregistrărilor contabile ale emitentului şi mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată, fiind citată în acest sens decizia nr. 1017/26.03.2009 a instanţei supreme.

Cercetând actele dosarului, instanţa de recurs reţine că prin decizia nr. 534/19.03.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost casată pentru considerente contradictorii, neconciliabile, decizia nr. 764/A-C/09.11.2017 a aceleiași curţi de apel, pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, casarea fiind, într-adevăr, totală, iar apelul a fost trimis spre rejudecare.

Pentru atare considerente, instanţa învestită cu acest recurs subliniază că nicio dezlegare de drept asupra raportului juridic litigios nu a fost realizată de instanța supremă, ci constatându-se că, în contextul evaluat, instanța de fond nu a lămurit deplin împrejurările de fapt ale cauzei, a imprimat necesitatea rejudecării fondului.

În acest context, Înalta Curte subliniază că sunt probleme de drept dezlegate, în sensul art. 501 alin. (1) C.proc.civ., chestiunile care tranşează asupra aspectelor litigioase, fie ale raportului juridic dedus judecăţii, fie cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept material ori procesual incidente.

Or, prin casarea cu trimitere evocată, instanţa supremă a făcut referire la o deficienţă a motivării, nedezlegând niciun aspect litigios de natură a se opune instanţei care a rejudecat cauza, tot astfel cum nu a stabilit acestei instanţe vreo obligaţie de administrare ori de readministrare a probelor cu privire la fondul cauzei, pentru a aprecia că instanţa de apel nu s-a conformat acestor îndrumări, înfrângând principiul securității juridice şi pe cel determinat de principiul ierarhiei instanţelor de judecată.

Din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru că nu ar fi respectat dispozițiile trasate de instanța superioară în exercitarea controlului judecătoresc realizat în cauză, iar, în rejudecare, instanţa de apel avea posibilitatea, iar nu obligaţia de a încuviinţa ori dispune administrarea unor noi probe în cauză, în acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (4) C.proc.civ.

A doua parte a criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. priveşte valoarea probatorie eronată acordată facturilor fiscale cerute la plată, în acest sens fiind încălcate dispoziţiile art. 249 C.proc.civ.

Critica nu este fondată.

Articolul 249 C.proc.civ. răspunde unui principiu de drept civil potrivit căruia sarcina probei incumbă celui care face o afirmație judiciară. În acest sens, reclamanta, solicitând preţul vânzării, a produs în cauză proba pretenţiei sale, prin depunerea la dosar a celor două facturi, nr. FF 516/30.07.2013 şi nr. FF 527/11.11.2013, executând astfel obligaţia trasată de dispoziţia procesuală menționată.

Recurenta, însă, prin conținutul criticii formulate, tinde nu la demonstrarea ignorării art. 249 C.proc.civ., ci la încălcarea dispozițiilor referitoare la puterea probatorie a acestor facturi, susținând că facturile nu demonstrează raportul juridic de vânzare.

Cu toate acestea, dispozițiile art. 277 C.proc.civ., reglementând puterea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesioniști, derogă de la anumite exigenţe procesuale, stabilind, printr-o interpretare per a contrario a art. 277 alin. (2) C.proc.civ., că înscrisul sub semnătură privată asumat prin semnătură ori prin alt mijloc de cel căruia i se opune are aptitudinea de a constata actul juridic rezultat din cuprinsul său.

Înalta Curte arată, în acest context, că facturile evocate sunt acte sub semnătură privată - potrivit art. 272 coroborat cu art. 277 C.proc.civ. şi subliniază că factura nr. FF 527/11.11.2013 a fost semnată de către pârâtă, iar factura FF 516/30.07 2013 a fost însușită prin recunoașterea sa într-un act ulterior, contractul de luare în custodie încheiat la aceeași dată, ambele facturi făcând, prin însușire, proba raportului juridic, adică atestând acte juridice civile.

Expunând aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nicio dispoziție procedurală dintre cele identificate în examinarea acestui motiv de recurs nu a fost încălcată de instanța de apel, astfel încât criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

În continuare, sub temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta B. S.A. a criticat decizia pronunţată în apel, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 7 şi art. 355 alin. (3) C.proc.civ., referitoare la greutatea probatorie a expertizei, prin acest motiv de casare invocând în realitate încălcări ale unor norme de ordin procedural, care impun examinarea legalităţii hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Se cuvine subliniat că aplicarea greşită a dispoziţiei procedurale se referă la o greşeală a primei instanțe de fond, cu privire la valoarea probatorie greşită dată probei în stabilirea stării de fapt, aspect sesizat şi în faţa instanţei de apel.

Instanţa de apel a examinat aceste aspecte, statuând, în interpretarea probelor, că expertiza a fost evaluată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, cu respectarea art. 264 şi art. 335 alin. (3) C.proc.civ. Această ultimă dispoziţie statuează, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu obligaţia de a considera dovedite afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

Prin urmare, constatând nefondate aceste critici, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de recurs.

Motivul succesiv de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. şi a vizat vicii ale motivării deciziei atacate.

Susţinând că instanţa de apel a operat numai cu prezumţii simple la stabilirea situaţiei de fapt şi că aceasta avea obligaţia de a administra orice probe necesare stabilirii adevărului judiciar, iar probele cauzei erau neîndestulătoare, recurenta subliniază, în realitate, că stabilirea stării de fapt în cauză s-a realizat trunchiat, fără a se avea în vedere că bunurile care au făcut obiect al vânzării nu au fost predate cumpărătorului, astfel că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 1672 C.civ., iar încheierea contractelor de custodie a fost realizată tocmai pentru a procura reclamantei timpul necesar achiziționării cauciucului la predarea căruia se obligase prin contractul de vânzare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că nu se subsumează motivului de casare indicat de recurentă incorecta stabilire a stării de fapt pe baza probelor administrate, iar examenul probelor în recurs, de natură a conduce la o reevaluare a faptelor, este inadmisibil. Totodată, arată că s-a răspuns prin considerente anterioare la critica referitoare la neadministrarea unor probe noi în recurs, aşa încât acestea nu vor fi reluate.

De asemenea, nu se încadrează în acest motiv de casare nici aspectele relevate, referitoare la operarea în apel numai cu prezumții simple; abordând criticile din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte arată că aceasta rămâne la nivelul unei simple afirmaţii nedemonstrate, lipsite, aşadar, de greutate în planul analizei instanţei de casare.

Totodată, instanţa de apel a făcut referire, în cuprinsul motivării, la probele evaluate, analizându-le în ansamblu şi a tras pe baza lor concluzii demonstrate juridic. A subliniat, în acest context, că actele juridice succesiv încheiate - respectiv, contracte de vânzare, constatate prin facturi, urmate de contrate de custodie a mărfii, prin care cumpărătorul a lăsat vânzătorului în depozit marfa vândută - sunt operaţiuni juridice distincte, de natură a implica efecte specifice, inconfundabile, dar şi că nepredarea bunurilor lăsate în custodie nu poate constitui temeiul refuzului de plată al preţului, determinat în sarcina pârâtei de efectele specifice ale contractului precedent, de vânzare. A mai reţinut instanţa de apel că anexele contractelor de custodie consemnează predarea-primirea cauciucului în cantități precis determinate, astfel încât apărarea pârâtei - referitoare la nepredarea aceloraşi bunuri ca urmare a încheierii contractelor de vânzare - a rămas o afirmație neprobată.

Aşadar, nu se poate reţine cu temei că instanţa de apel a ignorat probele cauzei ori că nu a motivat total ori suficient starea de fapt reţinută ori aplicarea legii. Recurenta propune în realitate o altă situaţie de fapt în recurs, fără a justifica împrejurarea că nu există o motivare adecvată, ori complet străină de natura pricinii, ci fiind nemulţumită de modul în care, cercetând probele, instanţa a statuat asupra faptelor.

Or, aşa cum s-a subliniat repetat, în recurs nu se poate realiza o reexaminare a probelor administrate în faţa instanţelor devolutive, ci exclusiv un control de legalitate a hotărârii, o evaluare exclusivă a modului de aplicare a legii, aşa încât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi acest motiv de recurs.

În continuare, recurenta a criticat decizia şi pentru încălcarea autorităţii lucrului judecat, motiv încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., cu referire la decizia de casare pronunţată în cauză într-un prim ciclu procesual.

Acest motiv este, însă, numai formal opus în calea extraordinară de atac, iar instanţa de recurs nu îl va examina în fond, subliniind că a dat răspuns acestor critici examinând anterior încălcarea în apel a dispoziţiilor art. 501 C.proc.civ.

Mai arată totuşi că specific motivului de casare, aşa cum a fost invocat de recurentă, încălcarea autorității de lucru judecat, presupune, specific, încălcarea efectelor lucrului judecat a hotărârii definitive pronunţate într-un alt proces, adică ignorarea art. 431 C.proc.civ., iar nu nerespectarea dezlegărilor date în aceeaşi cauză, într-o hotărâre de casare, intermediară, caz în care examinarea pretinsei încălcări este specifică art. 501 C.proc.civ. - chestiune, de altfel, examinată.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea ori aplicarea greşită, în apel, a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Recurenta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1228 C.civ., în contextul în care instanţa de apel a stabilit greşit situaţia de fapt, dar şi cele ale art. 1720 C.civ., subliniind că potrivit acestor dispoziţii, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care se află bunul în momentul încheierii contractului, de îndată ce proprietatea este transmisă.

Ieşind din sfera examinării recursului reevaluarea stării de fapt, Înalta Curte subliniază că încălcarea dispoziţiilor art. 1228 C.civ. nu este justificată de recurentă. Această dispoziție se referă la împrejurarea că „în lipsa unei dispoziții legale contrare, contractele pot purta şi asupra unor bunuri viitoare”, de aceea, arată că recurenta nu relevă contextul în care aceste dispoziţii legale, aplicabile în cauză, au fost încălcate în apel.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1720 C.civ., acestea conțin reguli dispozitive referitoare la locul şi data plăţii preţului ca obiect al contractului, reguli cu privire la care recurenta nu demonstrează ori explică în ce a constat interpretarea sau aplicarea greşită în apel şi care este rezultatul corect al aplicării acestei reguli de drept, aşa cum este el prefigurat de către recurentă.

Or, în atare condiţii, instanţa de recurs arată că evocarea acestor norme de drept material este utilă, din perspectiva recurentei, numai în măsura în care, aşa cum această parte propune, este posibilă o reevaluare a stării de fapt în recurs.

În concepţia legiuitorului, însă, conform regulii trasate imperativ prin art. 483 alin. (3) C.proc.civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, potrivit art. 488 C.proc.civ., condiţiile în care hotărârea unei instanţe de apel poate fi examinată în recurs sunt limitativ enunţate, de aceea, orice motiv de recurs prin care se tinde la reexaminarea stării de fapt, ca rezultat al evaluării probelor în apel, evaluare asupra căreia instanţa devolutivă are un drept de apreciere, excedează limitele legii.

De aceea, în măsura în care motivele de casare examinate, corespunzător încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., au fost găsite nefondate, iar instanţa de recurs este oprită să examineze starea de fapt în litigiu, recursul declarat de S.C. B. S.A. a fost respins ca nefondat, conform art. 496 C.proc.civ.