Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în îmbogăţire fără justă cauză. Incidenţa dispoziţiilor art. 1346 lit. a) din Codul civil. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Faptul juridic licit

Index alfabetic: îmbogăţire fără justă cauză

  • condiţii de admisibilitate
  • îmbogăţire justificată

 

 

C. civ., art. 1280, art. 1345, art. 1346

Conform dispoziţiilor art. 1346 C. civ., îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile.

Executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al îmbogăţirii, fără a se impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea şi cel pretins îmbogățit, ori între acesta din urmă şi un terţ.

Astfel, cauza îmbogățirii nu mai poate fi caracterizată ca injustă atunci când aceasta este rezultatul executării unui titlu juridic, contractul de vânzare, în care îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit un preţ, fiind indiferent dacă preţul bunului este inferior valorii reale a bunului.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 136 din 26 ianuarie 2022

     

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, Secția civilă la 08.02.2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 349.705,66 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor realizate asupra imobilelor înscrise în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), în suprafaţă de 1.472 mp, cu clădirea C2 şi în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), având suprafaţa de 2.224 mp pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A mai solicitat, de asemenea, să se constate dreptul de retenţie al reclamantului asupra imobilelor arătate, până la plata sumelor solicitate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În faţa primei instanţe, S.C. C. S.R.L. a depus la dosar o cerere  de intervenţie voluntară în favoarea reclamantului, admisă în principiu prin încheierea din 26.09.2017.

La 23.05.2019, reclamantul şi intervenienta au majorat pretenţiile de la suma de 349.705,66 lei la suma de 649.373 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la imobilele în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1750/05.12.2019, Tribunalul Harghita, Secția civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului și lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a respins ca neîntemeiate acţiunea reclamantului A. și cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. C. S.R.L. şi l-a obligat pe reclamant să achite pârâtei suma de 9.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul și intervenienta au declarat apel, soluţionat prin decizia nr. 178/A/13.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor, apelanții fiind obligaţi în solidar la plata cheltuielilor de judecată parțiale, efectuate în apel de către intimată.

Prin încheierea nr. 39/A/CC/08.09.2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta şi dispozitivul deciziei nr. 178/A/13.07.2020, referitoare la cheltuielile de judecată la care au fost obligați apelanții în apel.

Împotriva deciziei nr. 178/A/13.07.2020, reclamantul și intervenienta au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții au susținut că decizia din apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a art. 1345 și a art. 1280 C.civ.

Referitor la aplicarea greșită a art. 1345 C.civ., au susținut că instanța de apel a apreciat în mod eronat că, pentru a fi îndeplinită condiția existenței unei legături între mărirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, ar fi fost necesară existența unei legături de cauzalitate corespunzătoare.

Au mai arătat că, potrivit doctrinei, „nu se cere o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută între o faptă și rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt au o cauză unică”.

            S-a susţinut că, dacă instanța ar fi interpretat corect aceste dispoziţii legale,  ar fi observat că persoana căreia îi profită indirect investițiile efectuate de recurenţi este chiar intimata, care, prin cumpărarea imobilului în procedura insolvenței, s-a îmbogățit în detrimentul recurentei.

Sub acest aspect, s-a arătat că investițiile nu au fost cuprinse în raportul de evaluare a bunurilor debitoarei insolvente S.C. D. S.R.L., iar prețul de vânzare în insolvență, de 22.800 lei, a fost de 28 de ori mai mic decât valoarea investițiilor evaluate la 649.373 lei, fiind evident faptul că îmbogățirea i-a profitat indirect, dar exclusiv, intimatei.

Așadar, au afirmat recurenții, considerând eronat că ar fi necesară o legătură directă de cauzalitate și fără a explica raționamentul unei astfel de condiții, instanța de apel a exclus posibilitatea ca îmbogățirea să se realizeze în mod indirect, așa cum s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce privește aplicarea greşită a art. 1280 C.civ, recurenții au arătat că instanța de apel în mod incorect a apreciat că temeiul legitim al îmbogățirii îl constituie contractul de vânzare, încheiat între debitoarea insolventă S.C. D. S.R.L. și intimata îmbogățită S.C. B. S.R.L., contract față de care recurenții au calitatea de terți, nefiindu-le opozabil.

În final, au conchis că împrejurarea că intimata a cumpărat un imobil în cadrul procedurii insolvenței nu poate constitui un temei juridic legitim al îmbogățirii, în contextul în care investițiile nu au fost cuprinse în raportul de evaluare a imobilului vândut.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenții au arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece la pagina 5, paragraful 5 din decizie instanța de apel a reținut că „(...) valoarea îmbunătățirilor a intrat efectiv în preț”, pentru ca la paragraful 6 să rețină că „nu prezintă relevanță sub aspectul analizat dacă s-au avut în vedere sau nu prin raportul de evaluare investițiile în cauză, întrucât, pe de o parte, chiar dacă ar fi fost avute în vedere, aceasta nu producea efecte juridice cu privire la situația apelantului-reclamant, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada că în această ipoteză s-ar fi oferit un preț mai mare decât cel la care s-a vândut efectiv”. 

Recurenții au mai relevat împrejurarea că este evidentă contradicția dintre considerente, pentru că, pe de o parte, s-a statuat că investițiile au fost cuprinse în preț - deși nu sunt cuprinse în raportul de evaluare a vânzării în insolvență -, iar, pe de altă parte, că nu prezintă relevanță dacă investițiile au fost sau nu incluse în raportul de evaluare. Cu alte cuvinte, investițiile au fost cuprinse în prețul efectiv al contractului de vânzare, chiar dacă sunt sau nu cuprinse în raportul de evaluare ce a stat la baza vânzării în insolvență.

Sub acest aspect, au apreciat că aceste motive contradictorii se răsfrâng inclusiv asupra unei juste interpretări a condiției materiale ce vizează legătura de cauzalitate referitor la care instanța de apel, interpretând-o greșit, a considerat că este necesară o ,,legătură directă”, ,,o legătură de cauzalitate”, fiindcă în speță, atât timp cât investițiile nu au fost cuprinse în raportul de evaluare, legătura dintre sporirea patrimoniului intimatei și diminuarea patrimoniului recurenților este una indirectă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, în considerarea caracterului nefondat al motivelor de casare.

În cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 10.11.2021, recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză este deplin stabilită şi necontestată starea de fapt referitoare la dinamica transmisiunii bunurilor imobile înscrise în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), în suprafaţă de 1.472 mp, cu clădirea C2 şi în CF nr. (...), nr. cadastral (...) (număr cadastral nou X), având suprafaţa de 2.224 mp, la împrejurarea că în perioada 2012-2016 acestea s-au predat în posesia reclamantului A. de către proprietara S.C. D. S.R.L. şi că în această perioadă s-au efectuat lucrări de reparații şi îmbunătățiri la aceste imobile, precum şi la faptul că în procedura insolvenței, la 29.06.2016, bunurile S.C. D. S.R.L. au fost vândute S.C. B. S.R.L.

Disputa juridică poartă însă asupra dreptului reclamantului A., căruia în proces i s-a alăturat intervenienta S.C. C. S.R.L., de a obţine de la cumpărător - pârâta în cauză - sumele investite pe durata exercitării posesiei, pentru efectuarea de reparaţii şi îmbunătățiri la imobilele care au făcut obiectul acestor transferuri în temeiul actio de in rem verso (îmbogățirea fără justă cauză), în lipsa unei acţiuni specific determinate pentru recuperarea acestora.

Întrucât instanţa de apel a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii, cu referire la lipsa unei legături de cauzalitate între diminuarea patrimoniului reclamantului şi mărirea patrimoniului pârâtei şi existenţa unei cauze juste a dobândirii bunului de către pârâtă, subliniind că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul S.C. D. S.R.L. care apoi a vândut imobilele în procedura insolvenţei către S.C. B. S.R.L., recurenţii au criticat aceste statuări, afirmând că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 1345 C.civ.

S-a afirmat în memoriul de recurs că dispoziţiile legale nu impun o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micșorarea corespondentă a celuilalt, căci această legătură nu poate fi privită decât între o faptă şi rezultatul ei, pe când, în cazul îmbogățirii fără justă cauză, etiologia este unică, privită ca fapt sau eveniment, iar nu ca legătură cauzală între sporirea şi diminuarea reciprocă a unor patrimonii. S-a susţinut, deci, că instanţa de apel a statuat greşit că este necesară o legătură de cauzalitate directă între mărirea şi micşorarea patrimoniilor, în condiţiile în care, totuşi, pârâta profită indirect de toate investiţiile efectuate de reclamant la imobilele identificate în acţiune, că acest lucru este efectul unei cauze unice, respectiv, cumpărarea bunurilor imobile în procedura insolvenţei S.C. D. S.R.L., bunuri a căror valoare a sporit considerabil prin efortul recurentului-reclamant.

Analizând aceste critici, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1345 C.civ., verificând temeinicia unei cereri fondate pe acest temei, este necesar a fi examinate condiţiile economice şi juridice ale acestui fapt licit, pentru a putea fi admisă o acţiune în restituire.

În cadrul celor dintâi este nevoie să fie demonstrată procesual legătura de conexitate dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant.

Deşi este adevărat că instanţa de apel a făcut referire la necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate - care, în realitate, aşa cum au arătat recurenţii, imprimă legătura dintre un eveniment şi rezultatul lui - această exprimare a fost greşită numai literal, deoarece, în esenţă analiza instanţei devolutive a avut în vedere examinarea corectă a cauzei unice între micșorarea patrimoniului reclamantului şi mărirea corespunzătoare a patrimoniului pârâtei.

În acest sens, instanţa de apel a subliniat în mod corect că faptul generator nu este unic, astfel cum a afirmat reclamantul, deoarece sporul de valoare economică determinat de investițiile realizate s-a produs direct într-un alt patrimoniu, cel al S.C. D. S.R.L., deci relaţia de îmbogățire fără just temei se identifică numai în acest raport. Împrejurarea că, ulterior, bunurile imobile au fost transmise de la S.C. D. S.R.L. către societatea pârâtă, iar valoarea patrimonială a fost transmisă cumpărătoarei S.C. B. S.R.L., nu mai are aceeaşi cauză, ci este rezultatul unei operaţiuni juridice distincte şi autonome de cauza primordială.

Nu este corectă nici alegaţia recurenţilor referitoare la faptul că instanţa de apel a omis că legătura între sporirea şi diminuarea patrimonială, specifice raportului juridic judecat, poate fi şi indirectă, deoarece fundamentul acestei critici, aşa cum a fost dezvoltată în memoriul de recurs, ignoră totuşi condiţia unicităţii cauzei, reclamanţii considerând greşit că efectuarea investiţiilor de către reclamant şi cumpărarea ulterioară a bunului de la adevăratul proprietar de către pârâtă reprezintă componente ale unei cauze unice şi indivizibile.

Recurenţii confundă legătura de conexitate indirectă între însărăcirea proprie şi îmbogățirea intimatei cu împrejurarea că, dobândind bunul de la S.C. D. S.R.L., pârâta este beneficiarul final al lucrului şi cel care profită deplin de starea lui actuală şi, de aceea, în opinia acestora, este just ca intimata să restituie sporul de valoare.

Se cuvine subliniat în acest context, chiar eludând condiţia unicității cauzei, că S.C. B. S.R.L. este un dobânditor cu titlu particular în privinţa bunurilor imobile cumpărate, de aceea, poate fi ţinut numai de obligaţiile autorului său derivate din acte juridice anterioare referitoare la dreptul sau bunurile ce au făcut obiectul contractului şi numai în condiţii de opozabilitate a acestora, iar nu de obligațiile născute în patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogățirea fără o justă cauză.

Prin urmare, statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale examinate, de aceea, această primă parte a criticilor recurenților va fi înlăturată.

Au mai susținut, de asemenea, recurenţii că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1345 C.civ. când a stabilit că la dobândirea imobilelor prin vânzare de către pârâtă, în starea în care se aflau la momentul cumpărării, a existat un just temei, reprezentat de chiar operaţiunea juridică de vânzare dintre S.C. D. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., şi că efectele acestui contract sunt opuse recurenţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 1280 C.civ.

Nici aceste critici nu sunt fondate, urmând a fi înlăturate.

Astfel cum s-a arătat în examinarea motivului de casare precedent, verificarea temeiniciei unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. impune examinarea, deopotrivă, şi a condiţiilor juridice ale îmbogățirii fără justă cauză, mai precis examinarea titlului juridic care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit.

Înalta Curte arată că examinarea condiţiei juridice în discuţie, constând în absenţa justei cauze nu poate fi realizată decât prin coroborarea dispozițiilor art. 1345 C.civ. cu cele ale art. 1346 C.civ., text prin care se statuează că „Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii”.

Aşadar, executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al îmbogăţirii, fără a se impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea şi cel pretins îmbogățit, ori între acesta din urmă şi un terţ. Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, S.C. B. S.R.L. a primit în patrimoniu imobilele în starea în care acestea se aflau la momentul cumpărării lor de la S.C. D. S.R.L., plătind, în schimbul bunurilor, aşa cum se găseau în momentul vânzării, un preţ stabilit de vânzător.

Din acest punct de vedere, cauza îmbogățirii pârâtei nu mai poate fi caracterizată ca injustă atunci când aceasta este rezultatul executării unui titlu juridic, contractul de vânzare, în care îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit un preţ, fiind indiferent dacă preţul bunului este inferior valorii reale a bunului; de aceea, instanța de recurs subliniază că este lipsită de relevanţă teza recurenţilor, prin care arată că preţul de vânzare a imobilelor nu a inclus valoarea îmbunătăţirilor anterioare vânzării.

Fiind, aşadar, corectă statuarea instanţei de apel care a arătat că S.C. B. S.R.L. a avut un temei legitim al îmbogățirii, instanţa de recurs relevă că această concluzie nu intră în conflict cu dispoziţiile art. 1280 C.civ., care consacră principiul relativităţii efectelor contractului. Acest principiu nu a fost încălcat prin hotărârea instanței de apel, iar prin contractul de vânzare, titlul juridic al dobânditorului, nu s-au trasat reclamantului drepturi ori obligaţii, acesta fiind considerat un terţ situat în afara oricăror efecte ale contractului.

Trecând, mai departe, la examinarea ultimului motiv de recurs enunţat, instanţa de recurs reţine că, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenţii au solicitat casarea hotărârii pronunţate în apel pentru contrarietatea motivelor succesiv prezentate în decizie.

Astfel, s-a subliniat că există o contradicţie între considerentele succesive ale instanţei, relevată de împrejurarea că instanţa de apel a arătat că valoarea îmbunătățirilor a intrat în preţul de vânzare stabilit de vânzător, pentru ca, ulterior, să sublinieze că acest aspect este unul indiferent, deoarece nu produce niciun efect juridic asupra situaţiei apelanţilor.

Înalta Curte reamintește părţilor cu acest prilej că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Examenul hotărârii recurate nu relevă acest viciu, din două perspective.

Astfel, s-a arătat deja că este indiferent dacă preţul vânzării a fost mai mic decât valoarea reală a bunului, deci, dacă, în stabilirea lui, vânzătorul a inclus investiţia realizată de către reclamant, deoarece acest lucru nu are aptitudinea să infirme cauza justă a cumpărătorului; aşadar, chiar dacă s-ar fi constatat succesiv că investițiile au fost, respectiv, că nu au fost avute în vedere la stabilirea preţului, aceste aspecte nu au caracter decisiv, în măsura în care nu ar fi avut aptitudinea să influențeze soluţia adoptată în apel.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că cele două considerente nu sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a subliniat că prin stabilirea unui preţ are caracter implicit, deci teoretic, considerarea întregii valori a bunului de la momentul vânzării, iar, pe de altă parte, instanţa a subliniat că este, oricum, nerelevant dacă, în mod concret, la stabilirea preţului s-au avut în vedere cele consemnate în raportul de evaluare a investiţiilor, acest lucru neproducând efecte asupra situaţiei juridice a apelanţilor.

În fine, niciunul dintre aceste considerente nu puteau influenţa aprecierea asupra condiţiilor materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece, astfel cum s-a arătat deja, nu s-a identificat cauza unică şi indivizibilă care le putea demonstra.

Înlăturând, astfel, ca nefondate motivele de casare propuse de recurenţi, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, soluţie care înglobează şi cererea accesorie, vizând plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în temeiul art. 453 C.proc.civ., a obligat recurenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în această fază a procesului, dovedite în cauză cu înscrisuri.