Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

A. Acţiune în anularea hotărârii arbitrale. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant

B.Exercitarea dreptului de acces la arbitraj. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Participanţii la procesul civil. Părţile/Drept procesual civil. Arbitrajul. Desfiinţarea hotărârii arbitrale

Index alfabetic: acţiune în anularea hotărârii arbitrale

  • excepţia lipsei calităţii de reprezentant                         

 

           

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 12, art. 22, art. 51 alin. (6), art. 87 alin. (1), art. 176 pct. 2, art. 542 alin. (1), art. 576 alin. (2), art. 608 alin. (1) lit. a), b), f), h), art. 619 alin. (3)

Legea nr. 85/2014, art. 39 alin. (2), art. 61

C. civ., art. 1311 alin. (1), art. 1312, art. 1949, art. 1953

O.U.G. nr. 40/2015, art. 20 alin. (2), (5) şi (7)

H.G. nr. 93/2016, art. 19 alin. (2)

A. Potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (1) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

Prin urmare, câtă vreme mandantul nu a restrâns mandatul de reprezentare judiciară, în mod expres, numai la anumite acte procedurale, rezultă, în mod neîndoielnic, că în cazul în care instanţa a fost învestită cu cererile de anulare a hotărârii arbitrale formulate de către pârât şi intervenient, avocatul reclamantului a avut împuternicire să formuleze apărări faţă de ambele acţiuni în anulare, fiind legală soluţia instanţei, de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, invocată de pârât.

 

B. Simpla exercitare a dreptului de acces la arbitraj, ca jurisdicţie alternativă cu caracter privat, nu poate fi calificată ca o faptă ilicită şi, pe cale de consecinţă, ca o exercitare abuzivă a dreptului. Mai mult, accesul liber la justiţia statală nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Astfel, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege, pe considerentul că partea adversă este de rea-credinţă.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 2022

 

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României la data de 7 decembrie 2017, sub nr. X, reclamanta A. S.R.L., în calitate de Lider al Asocierii S.C. A. S.R.L, S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., constituită prin Acordul de asociere nr. 1305 din 18.12.2014 şi semnatară în această calitate a Acordului-contractual nr. 10003 din 10.08.2015 a chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.A., beneficiara lucrărilor executate în baza contractului nr. 10003 din 10.08.2015, solicitând ca, prin hotărârea arbitrală ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta:

i) la plata, sumei de 16.261.676 lei, reprezentând contravaloare costuri suplimentare contractuale, datorate ca urmare a obstrucţionărilor apărute în cadrul derulării contractului de achiziţie publică - Acordul contractual nr. 10.003 din 10 august 2015, astfel:

a) costuri de finanţare (dobânzi) pentru profitul nerealizat în termenul contractual, în conformitate cu sub-clauza 14.8 până la data de 26 august 2017, în cuantum de 552.716,14 lei;

b) costuri indirecte suplimentare şi costuri de finanţare pentru cheltuieli indirecte în perioada suplimentară de execuţie în conformitate cu sub-clauza 14.8, până la data de 26.08.2017, în cuantum de 13.233.773,62 lei;

c) sume certificate de către Inginer, facturate, în cuantum de 2.475.186,34 lei, dar neplătite;

ii) la returnarea poliţei nr. 0128658 din 19 august 2015 - Garanţia de bună execuţie, în conformitate cu sub-clauza 16.4 lit. a);

iii) la returnarea tuturor celorlalte asigurări contractuale furnizate de către Antreprenor, poliţa nr. 0129366 din 11 septembrie 2015 - Asigurarea de garanţie de returnare a avansului (Actele adiţionale nr. 01 din 3 iunie 2016, nr. 02 din 4 iulie 2017) şi Poliţa nr. CBL2017070400238 din 4 iulie 2017 - Asigurare de garanţii contractuale - Garanţie de reţineri contractuale (Actele adiţionale nr. 01 din 16 august 2017, nr. 02 din 5 octombrie 2017).

Cererea de chemare în judecată a fost restrânsă de către reclamantă prin petiţia din 11 ianuarie 2018, arătând, astfel, că pretenţia, potrivit acestei restrângeri, priveşte doar suma de 2.475.186,34 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, confirmate de către Inginer şi pentru care s-a emis factura nr. 46 din 9 noiembrie 2017, refuzată la plată pe numele emitentului facturii, reclamanta A. S.R.L.

În drept, acţiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 286 şi art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi art. 571 C. proc. civ.

La data de 17 ianuarie 2018, reclamanta A. S.R.L. şi-a completat cererea arbitrală în raport de susţinerile formulate de către pârâtă prin întâmpinare, precizând că S.C. A. S.R.L. are calitatea de Antreprenor în două contracte încheiate cu aceeaşi Autoritate Contractantă, respectiv Acordul contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 şi Acordul contractual nr. 12409 din 17 decembrie 2014 - CW3 („Reabilitare, extindere şi modernizare a sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare pentru aglomerarea X şi Y -LOT 1 - X). Mai arată reclamanta că, în ce priveşte acest al doilea contract (nr. 12409 din 17 decembrie 2014), Autoritatea Contractantă, pârâta S.C. G. S.A., urmare a deschiderii contului de insolvenţă şi a notificării acestei schimbări, a acceptat şi a încheiat un act adiţional cu reclamanta, fără să conteste în vreun fel faptul schimbării contului.

La data de 6 februarie 2018, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat a se lua act de restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată exclusiv la punctul c) din cuprinsul acesteia, respectiv la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări executate, confirmate de Inginer şi pentru care s-a emis factura nr. 46 din 9 noiembrie 2017 (2.475.186,34 lei) şi pe care pârâta beneficiară S.C. G. S.A. o recunoaşte ca fiind datorată în conformitate cu sub-clauza 14.6 „Emiterea Certificatelor de Plată Interimare”, dar neachitată în mod nejustificat de SC G. S.A.

La data de 29 februarie 2018, a fost depusă o cerere de intervenţie formulată de S.C. H. S.R.L. în „sprijinirea apărării” pârâtei S.C. G. S.A., prin care s-a solicitat respingerea cererii şi pretenţiilor reclamantei, cu motivarea că reclamanta nu mai este liderul Asocierii S.C. A. S.R.L., S.C. B. SA, S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., această susţinere fiind dovedită de:

a)Actul adiţional fără număr din 19 decembrie 2017 la Acordul de asociere nr. 1305 din 18 decembrie 2014, act prin care SC H. SRL a devenit lider al Asocierii - care a preluat calitatea de Antreprenor în cadrul Acordului contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 - CW1, precum şi de

b)Actul adiţional nr. 14 din 21 decembrie 2017 la Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015, încheiat între SC H. SRL şi Autoritatea Contractantă G. SA, prin care a fost schimbat Liderul Asocierii.

Intervenienta susţine că deţine calitatea de creditor al A. S.R.L., fiind înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei cu suma de 6.644.340,65 lei, iar datorită faptului că, după intrarea în procedură de insolvenţă a A. S.R.L., a abandonat contractul încheiat cu Autoritatea Contractantă S.C. G. S.A., programul de finanţare fiind grav prejudiciat, a fost nevoită să „preia calitatea de lider al Asocierii, înlocuind astfel pe reclamantă”, situaţia intrării în insolvenţă a liderului unei asocieri dintr-un proiect cu fonduri europene fiind reglementată legal prin Ordinul de Ministru nr. 47 din 20 ianuarie 2014 (Ministerul Fondurilor Europene) şi nr. 150608 din 15 ianuarie 2014 (Ministerul Mediului), prevederi preluate şi actualizate prin Ordinul de Ministru nr. 6906 din 23 noiembrie 2017 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

Intervenienta susţine că reclamanta A. S.R.L. nu mai are calitatea de lider al Asocierii şi, în consecinţă, nu mai are calitate procesuală activă „nici pentru a continua această acţiune şi nici pentru a solicita plata facturii nr. 46 din 9 noiembrie 2017” pentru că, potrivit prevederilor Acordului contractual nr. 10003 din 10 august 2015 (contract FIDIC roşu), plata sumelor aferente acestui contract este făcută de Beneficiar liderului Asocierii or, din data de 21.12.2017 liderul Asocierii este S.C. H. S.R.L., în conformitate cu Actul adiţional nr. 14 la Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015.

Prin sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins, în unanimitate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. invocată de intervenienta S.C. H. S.R.L. şi pârâta S.C. G. S.A.

În majoritate, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.475.186,34 lei reprezentând lucrări executate în temeiul acordului contractual nr. 10.003 din 10 august 2015 şi neplătite; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie a S.C. H. S.R.L.; a obligat pe pârâta S.C. G. S.A. la plata următoarelor cheltuieli de judecată: 827,06 lei taxă administrativă, 36.812,45 lei taxă arbitrală şi 87.450 lei onorariu de avocat. Cu opinia separată a domnului arbitru I., în sensul respingerii cererii principale, ca neîntemeiată şi a admiterii cererii de intervenţie accesorie.

Excepţiile care au fost invocate de părţi în cursul judecăţii, respectiv excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a tuturor avocaţilor care reprezintă S.C. A. S.R.L. (invocată de intervenienta S.C. H. S.R.L. la data de 5 septembrie 2018) şi excepţia tardivităţii invocării acestei excepţii formulată de reclamanta A. S.R.L., cererea intervenientei S.C. H. S.R.L. de a se lua act de cererea ei de renunţare la judecata cererii de arbitrare şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/101/2017 aflat pe rolul Tribunalului Mehedinţi, cereri formulate de aceeaşi intervenientă, au fost soluţionate de Tribunal la termenul din 26 septembrie 2018 în sensul respingerii lor ca nefondate, respectiv 13 decembrie 2018, unită cu fondul fiind doar excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, această unire cu fondul a excepţiei fiind justificată de împrejurarea că soluţionarea ei impunea administrarea aceloraşi probe ca şi cele necesare pentru soluţionarea fondului, precum şi faptul că, de modul de soluţionare a acestei excepţii, depinde şi soluţia asupra fondului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 1 iulie 2019, sub nr. x/2/2019, atât pârâta din dosarul arbitral S.C. G. SA cât şi intervenienta S.C. H. S.R.L. au formulat acţiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

În drept, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de S.C. G. S.A. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. 1 lit. f) şi h) C. proc. civ.

În drept, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de S.C. H. S.R.L. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. 1 lit. a), b), f) şi h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 107F din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefondate, acţiunile în anularea sentinţei arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2017, formulate de reclamanta G. S.A. şi intervenienta H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin administrator judiciar CII J.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta G. S.A., cât şi intervenienta în interesul pârâtei H. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 28 februarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Recurenta intervenientă H. S.R.L. a criticat sentinţa nr. 107/F din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, la pronunţarea sentinţei nr. 107F din 9 decembrie 2019, instanţa Curţii de Apel Bucureşti a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că a soluţionat greşit excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocaţilor desemnaţi de intimata în insolvenţă S.C. A. S.R.L.

Se arată că la termenul din 24 octombrie 2019, S.C. G. S.A. a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant cu privire la avocaţii desemnaţi să reprezinte în instanţă intimata S.C. A. S.R.L.

Legat de documentele depuse la dosar de către avocatul care s-a prezentat în numele intimatei A., autoarea prezentului recurs a susţinut că actul adiţional nr. 2 la Contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 se referă expres doar la acţiunea în anulare formulată de S.C. G. S.A., aceasta însemnând, în opinia sa, că acest contract de asistenţă juridică nu dă dreptul avocaţilor S.C. A. S.R.L. să reprezinte sau să asiste această societate în ceea ce priveşte acţiunea în anulare formulată de H. S.R.L.

În altă ordine de idei, recurenta H. S.R.L. susţine că înscrisurile depuse la dosar de A. S.R.L., societate aflată în insolvenţă, nu fac în mod legal dovada calităţii de reprezentant a avocaţilor angajaţi prin contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019, întrucât nu au fost respectate prevederile Legii nr. 85/2014, fiind vorba, mai precis, de nerespectarea dispoziţiilor art. 58 alin. 1 lit. 1) şi de art. 61 din Legea nr. 85/2014.

În acest sens, arată că, pentru a putea fi angajaţi avocaţi care să reprezinte în instanţă debitorul aflat în insolvenţă, era necesar să fi fost întrunite două condiţii, şi anume, aceea ca avocaţii să fi fost desemnaţi de administratorul judiciar iar, ulterior, comitetul creditorilor să aprobe numirea şi onorariul avocaţilor desemnaţi de administratorul judiciar.

Afirmând că art. 61 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o dispoziţie imperativă a legii în privinţa condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea avocaţilor debitorului aflat în insolvenţă şi având în vedere că, faţă de cea de a doua condiţie, referitoare la aprobarea numirii avocaţilor desemnaţi de administratorul judiciar şi a onorariilor acestora de comitetul creditor, această aprobare trebuie, în mod evident, obţinută înainte de semnarea contractului de asistenţă juridică, declaraţia (de confirmare mandat) anexată de intimată la contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 nu poate face dovada calităţii de reprezentant a avocaţilor indicaţi pe acest înscris.

Se mai arată că, după invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant la termenul din 24 octombrie 2019 şi după depunerea la dosar a declaraţiei mai sus-amintite, administratorul judiciar al S.C. A. S.R.L. a convocat la data de 8 noiembrie 2019 comitetul creditorilor, ordinea de zi propusă având un singur punct, şi anume: „Aprobarea şi reconfirmarea ofertelor/contractelor de asistenţă juridică (necesare formulării şi susţinerii acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, precum şi reprezentării în instanţă), în conformitate cu art. 58 alin. 1 lit. 1) şi art. 61 din Legea nr. 85/2014, conform ofertelor/contractelor (Cabinet Avocat K., Cabinet Avocat L., M. & Asociaţii, N. & Asociaţii)”.

Faţă de aspectele anterior expuse, recurenta E. consideră că, prin votul comitetului creditorilor debitoarei SC A. S.R.L., aşa cum este acesta înscris în procesul-verbal publicat în B.P.I. nr. 21482 din 12 noiembrie 2019, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2014 pentru confirmarea contractului de asistenţa juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 şi a actelor adiţionale la acesta, întrucât, pe de o parte, aprobarea comitetului creditorilor din data de 12 noiembrie 2019 este tardivă, fiind dată după 11 luni de la semnarea contractului şi după ce contractul de asistenţă juridică a produs efecte, inclusiv în ceea ce priveşte reprezentarea debitorului SC A. S.R.L. în faţa tribunalului arbitral, cu toate că nu fusese legal încheiat în lipsa respectivei aprobări, iar, pe de altă parte, această aprobare a comitetului creditorilor este mult prea sumar formulată, nefiind identificate contractele de asistenţă juridică, actele adiţionale la acestea sau onorariile care ar fi fost aprobate.

Ca urmare, cu referire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, recurenta afirmă că instanţa nu era în măsură să verifice, în baza înscrisurilor depuse de intimată, precum şi a documentelor publicate în B.P.I, dacă actul adiţional nr. 2 la contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 a fost aprobat, chiar şi cu această întârziere de 11 luni, de către comitetul creditorilor, conform art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta mai arată ca înscrisurile depuse de intimată pentru dovedirea calităţii de reprezentant a avocaţilor care o reprezintă în instanţă nu sunt încheiate legal, fapt dovedit şi de calitatea menţionată a clientului din contractul de asistenţă juridică: „CII J., administrator judiciar provizoriu, prin dna. J.”, menţiune înscrisă în contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 atât la începutul acestuia, atunci când sunt denumite părţile, cât şi la sfârşit, în dreptul semnăturilor.

Cu referire la Cabinetul individual de insolvenţă J., desemnat administrator judiciar provizoriu prin Sentinţa civilă definitivă nr. 1133 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2017, de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitorul SC A. S.R.L., recurenta afirmă că acesta a fost confirmat în funcţia de administrator judiciar prin hotărârea adunării creditorilor din data de 29 mai 2018, publicată în B.P.I. nr. 11252 din 5 iunie 2018, astfel încât, la data semnării contractului de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 CII J. nu mai era de 7 luni administrator judiciar provizoriu.

Fiind vorba de un contract semnat între un avocat şi un practician în insolvenţă, recurenta susţine că respectivele menţiuni din contractul de asistenţă juridică nu pot fi considerate simple erori.

În altă ordine de idei, recurenta semnalează faptul că suma înscrisă în contractul de asistenţă juridică, ca onorariu, este mai mare decât suma aprobată de comitetul creditorilor, aşa încât aprobarea comitetului creditorilor pentru desemnarea avocaţilor care să reprezinte debitorul în insolvenţă, în sensul art. 61 din Legea nr. 85/2014, nu există.

Consideră, aşadar, că, înscrisurile depuse la dosar de către SC A. S.R.L., societate aflată în insolvenţă, nu fac în mod legal dovada calităţii de reprezentant a avocaţilor angajaţi prin contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019, astfel încât instanţa era obligată să admită excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Cu toate acestea, însă, prin încheierea de şedinţă din data de 28 noiembrie 2019, instanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, considerând „nerelevantă împrejurarea că s-ar fi aprobat încheierea contractului de asistenţă juridică pentru o sumă diferită de cea solicitată”, statuând, totodată că, „prin confirmarea mandatului, s-au ratificat şi actele anterior efectuate în cauză”.

Recurenta redă, totodată, şi un alt aspect reţinut de instanţă cu privire la această excepţie, şi anume, faptul că „excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este menită să apere partea reprezentată şi nu este un mijloc pus la îndemâna părţii adverse pentru a anihila apărările părţii reprezentate”.

În plus, făcând trimitere la documentele depuse la dosar, recurenta S.C. H. S.R.L. arată că este înscrisă în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei S.C. A. S.R.L. cu suma de 6.644.340,65 lei.

Recurenta încheie dezvoltarea acestui motiv de recurs arătând că încălcarea de către instanţă a prevederilor art. 61 din Legea nr. 85/2014 cu privire la angajarea avocaţilor debitorului afectează direct drepturile sale, prin diminuarea nejustificată a sumelor aflate în patrimoniul societăţii, destinate acoperirii creanţelor creditorilor.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 608 alin. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ., recurenta E. afirmă că Tribunalul Arbitral a fost constituit şi învestit în baza unei convenţii arbitrale inclusă sub forma unei clauze compromisorii în Acordul contractual nr. 10003 din 10 august 2015, respectiv clauza 20.6 prin care părţile au stabilit că se vor adresa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional pentru orice dispută în legătură cu contractul, astfel încât cererea de arbitrare care constituie obiectul prezentei cauze nu putea fi formulată şi depusă decât de Antreprenor, ca parte în Contract.

În acest sens, recurenta arată că părţile litigiului arbitral care constituie obiectul dosarului nr. x/2017 sunt: Antreprenorul, adică Asocierea S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., în calitate de reclamantă, reprezentată la momentul depunerii cererii prin A., pe de o parte, şi Beneficiarul S.C. G. S.A., în calitate de pârâtă, de cealaltă parte, la care s-a alăturat şi S.C. H. S.R.L. care, venind în sprijinul apărării pârâtei, a dobândit calitatea de intervenientă.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în mod cu totul nelegal, prin Sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, tribunalul arbitral a modificat părţile litigiului, considerând că reclamantă este S.C. A. SRL, care ar fi formulat acţiunea în nume propriu. Toate acestea, în condiţiile în care din suma de 2.475.186,34 lei la plata căreia a fost obligată nelegal G. S.A., suma de 1.806.211,11 lei se cuvine S.C. H. S.R.L pentru lucrările executate de aceasta, astfel cum reiese din Situaţia Interimară de Lucrări nr. 20, iar 668.975,23 lei reprezintă suma care se cuvine S.C. A. S.R.L. pentru lucrările executate de această societate.

Fiind acceptată, însă, de către tribunalul arbitral, schimbarea identităţii reclamantei, recurenta arată că a considerat aplicabile, în cauză, prevederile art. 608 alin. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ., întrucât, deşi litigiul, astfel cum a fost modificat, nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, tribunalul arbitral a soluţionat litigiul în temeiul unei convenţii inoperante.

Pentru aceste motive, recurenta arată că, în temeiul art. 608 alin. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ., a solicitat desfiinţarea sentinţei arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul de arbitrare nr. x/2017, cauza urmând să fie trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Mehedinţi, în temeiul art. 613 alin. 3 lit. a) C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte, autoarea recursului arată că, deşi (la pagina 32 din sentinţă) instanţa a sesizat discrepanţa dintre calitatea reclamantei invocată prin acţiunea arbitrală şi dispozitivul sentinţei arbitrale, reţinând, astfel, greşeala comisă de tribunalul arbitral, cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că această eroare poate fi acoperită, întrucât în motivarea hotărârii arbitrale se menţionează în mod corect că cererea de chemare în judecată este făcută de către A. în numele Asocierii.

Cu referire la raţionamentul instanţei, recurenta arată că acesta este profund nelegal şi nu reprezintă o simplă eroare de fapt, ci o încălcare flagrantă şi evidentă a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, arătând că dispozitivul este partea esenţială a oricărei sentinţe, inclusiv a sentinţei arbitrale, care se pune în executare silită, recurenta susţine că greşeala comisă de către tribunalul arbitral prin menţionarea în dispozitivul sentinţei arbitrale a faptului că plata sumei care reprezintă obiectul acţiunii arbitrale trebuie făcută către societatea A. S.R.L., şi nu către Asocierea care are calitatea de Antreprenor în contractul de lucrări publice, este o greşeală fundamentală, o încălcare gravă a dispoziţiilor contractuale şi legale, care nu poate fi acoperită prin menţiunile din motivarea sentinţei arbitrale.

Recurenta arată, în esenţă, că, respingând acţiunile în anulare formulate de reclamante, instanţa a încălcat normele de drept material conţinute de art. 603, art. 425, art. 9 art. 13, art. 30 şi art. 194 C. proc. civ., art. 24 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează faptul că partea care formulează cererea de chemare în judecată, în calitate de reclamantă, nu poate fi diferită de partea care figurează în dispozitiv în calitate de reclamantă şi consfinţesc dreptul la apărare, încălcat prin schimbarea identităţii reclamantei.

Astfel, în condiţiile în care a fost reţinută eroarea comisă de tribunalul arbitral cu privire la identitatea reclamantei menţionată în dispozitiv, recurenta susţine că instanţa Curţii de Apel Bucureşti era obligată să procedeze la desfiinţarea sentinţei arbitrale nu doar în temeiul art. 608 alin. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ., ci, şi în temeiul art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., întrucât sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul de arbitrare nr. x/2017 încalcă ordinea publică şi multiple dispoziţii imperative ale legii la care s-a făcut referire.

În cele ce urmează, autoarea recursului reiterează anumite critici, susţineri anterioare ce vizează tot hotărârea Tribunalului arbitral, subsumate motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. f) şi h) C. proc. civ., şi nu sentinţa recurată, care face obiectul prezentului demers judiciar.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ., recurenta subliniază faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Astfel, recurenta arată că, din suma de 2.475.186,34 lei solicitată de Antreprenor prin A., suma de 1.806.211,11 lei se cuvine S.C. H. S.R.L. pentru lucrările executate de acest asociat, conform Situaţiei Interimare de Lucrări nr. 20, iar, 668.975,23 lei reprezintă suma care se cuvine S.C. A. S.R.L. pentru lucrările executate de această societate.

Cu toate acestea, arată că Tribunalul arbitral, cu majoritatea de doi la unu, a dispus ca S.C. A. S.R.L. să primească întreaga plată pentru Situaţia Interimară de Lucrări nr. 20, adică şi suma care reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate de H.

Recurenta subliniază că cererea de arbitrare cu care a fost învestit tribunalul arbitral a fost formulată în numele Antreprenorului, iar suma reprezentând contravaloarea lucrărilor din Situaţia Interimară de Lucrări nr. 20 nu poate fi acordată doar unuia dintre asociaţi, A., aşa cum au procedat cei doi arbitri.

Cu toate că a solicitat instanţei anularea sentinţei arbitrale atacate şi, după rejudecarea fondului cauzei, respingerea cererii societăţii în insolvenţă A. pentru obligarea G. la plata sumei de 2.475.186,34 lei, ca  nefondată, cu privire la pronunţarea tribunalului arbitral asupra unor lucruri care nu s-au cerut, precum şi cu privire la motivele invocate de S.C. G. S.A. în ceea ce priveşte aplicarea art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ., arată că instanţa Curţii de Apel Bucureşti a reţinut doar că acestea sunt „aspecte de temeinicie a hotărârii arbitrale, care nu sunt supuse analizei instanţei învestite cu acţiunea în anulare”.

În continuare, autoarea recursului reia o serie de argumente susţinute în faţa Curţii de Apel Bucureşti referitoare la încălcările anumitor prevederi legale de către tribunalul arbitral, fără a formula critici concrete faţă de sentinţa recurată.

Cu referire la fondul litigiului, recurenta E. susţine că a demonstrat nelegalitatea sentinţei arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 pronunţată în majoritate de cei doi arbitri sub trei aspecte: pretinsa reziliere a Contractului, preluarea contractului de către H., precum şi plata deja efectuată către Antreprenor a sumei pretinsă de A.

În continuare, autoarea recursului reiterează anumite critici, susţineri anterioare ce vizează tot hotărârea Tribunalului arbitral, şi nu sentinţa recurată.

Cu privire la aspectele prezentate, încadrate de către reclamantă ca motive de anulare prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. f) şi h) C. proc. civ., recurenta susţine că, în cuprinsul Sentinţei nr. 107F din 19 decembrie 2019, instanţa a arătat că acestea reprezintă „chestiuni de fond, care ţin de temeinicia soluţiei adoptate de tribunalul arbitral şi care nu pot fi analizate în cadrul acţiunii în anulare a sentinţei arbitrale”, or, în opinia sa, această interpretare dată de instanţă este eronată, întrucât, aplicarea art. 608 alin. 1 lit. f) şi h) din Cod nu implică excluderea motivelor „de fapt” sau „de temeinicie”, aşa cum consideră instanţa.

Făcând referire la practica judecătorească, recurenta afirmă că instanţele s-au pronunţat asupra modului în care noţiunile de „ordine publică” şi „dispoziţii imperative ale legii” trebuie interpretate şi aplicate pentru judecarea unei acţiuni în anulare îndreptată împotriva unei sentinţe arbitrale. Astfel, încălcarea normelor de ordine publică sau a dispoziţiilor imperative ale legii prin modul în care a fost soluţionat litigiul arbitral, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele „de fapt”, constituie motiv de nelegalitate a sentinţei arbitrale, în sensul art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ.

Aşa fiind, recurenta consideră că nu există niciun argument de fapt sau de drept care să interzică instanţei să ia în considerare aspectele care ţin de fondul cauzei, în măsura în care dispoziţii imperative ale legii au fost încălcate de către tribunalul arbitral.

Prin urmare, întrucât instanţa a refuzat să analizeze motivele de anulare pe care recurenta le-a invocat în raport de Sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, considerând, în mod nelegal, că nu se poate pronunţa asupra aspectelor detaliate privind pronunţarea tribunalului arbitral asupra unor lucruri care nu s-au cerut, modificarea nelegală a cererii de arbitrare în urma căreia reclamanta nu a mai fost Asocierea în calitate sa de Antreprenor, ci S.C. A. SRL în nume propriu, pretinsa reziliere a Contractului (unicul motiv invocat de tribunalul arbitral pentru admiterea acţiunii arbitrale), preluarea contractului de către H. şi plata deja efectuată către Antreprenor a sumei pretinsă de S.C. A. S.R.L., recurenta apreciază că Sentinţa nr. 107F din 19 decembrie 2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, astfel încât, în opinia sa, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, autoarea recursului arată că cel mai important şi mai evident motiv de anulare a Sentinţei arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, invocat ca atare atât de S.C. H. S.R.L., cât şi de S.C. G. S.A., motiv prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., este reprezentat de încălcarea de către tribunalul arbitral a art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum şi a art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice din 18 februarie 2016 de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 40/2015.

În opinia recurentei, acestea reprezintă dispoziţii imperative prohibitive ale legii, care au fost încălcate prin Sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019, tribunalul arbitral hotărând în mod nelegal plata sumei de 2.475.186,34 lei către S.C. A. S.R.L., în condiţiile în care această sumă fusese primită de G. S.A. în urma cererii de plată aprobată de Autoritatea de Management pentru S.C. H. S.R.L.

Procedând la analiza argumentelor invocate, autoarea prezentului demers judiciar arată că instanţa a hotărât în sensul că art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum şi art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016 „nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral întrucât, din analiza hotărârii arbitrale pronunţate, nu rezultă că la repartizarea sumelor acordate prin sentinţa arbitrală către pârâta din prezenta cauză, A., în calitate de lider al Asocierii, membrii Asocierii ar trebui să intre în concurs cu creditorii A., aflată în prezent în insolvenţă” (pag. 38 din sentinţă).

Se mai învederează că, pe aceeaşi pagină din sentinţă, instanţa a reţinut că „solicitarea de plată nu s-a făcut în mod expres în contul unic de insolvenţă al A., iar dispozitivul sentinţei arbitrale nu menţionează acest aspect”.

Recurenta arată că aceste argumente ale Curţii de Apel Bucureşti sunt profund eronate, neavând nicio legătură cu situaţia de fapt sau de drept din prezenta cauză.

Fără a nega faptul că, în dispozitivul sentinţei arbitrale, nu sunt menţionate datele de identificare ale contului bancar în care ar urma să se facă plata, recurenta afirmă că, potrivit celor arătate de reprezentanţii S.C. A. S.R.L. atât în faţa tribunalului arbitral, cât şi în faţa instanţei, la judecarea acţiunilor în anulare, administratorul judiciar a închis toate conturile A., cu excepţia „contului unic de insolvenţă”.

Astfel, se arată că o mare parte a discuţiilor şi argumentelor prezentate de părţi în faţa tribunalului arbitral s-au axat pe necesitatea, invocată de A. şi contrazisă de recurente, ca plata sumei de 2.475.186,34 lei, care face obiectul cauzei de faţă, stabilită conform Certificatului Interimar de Plată nr. 21 din 30 octombrie 2017 şi Situaţiei Interimare de Lucrări nr. 20 emise în cadrul Acordului contractual nr. 10003/2015, să fie făcută în contul unic de insolvenţă al A.

Recurenta susţine că, în cuprinsul Sentinţei arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019, cei doi arbitri care au format opinia majoritară au arătat că „odată ce reclamanta A. S.R.L a intrat în procedură de insolvenţă, deschiderea contului de insolvenţă şi încasarea tuturor sumelor de bani cuvenite insolventului reprezintă o obligaţie legală în conformitate cu art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, acest cont fiind, de altfel, notificat pârâtei prin adresa nr. 3300 din 9 noiembrie 2017”.

În aceste condiţii şi având în vedere că suma de 2.475.186,34 lei nu ar putea fi plătită, legal, în numerar, recurenta consideră că nu există niciun temei care să susţină argumentul instanţei în sensul că tribunalul arbitral nu a dispus ca plata să se facă în contul unic de insolvenţă al S.C. A. S.R.L.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei, potrivit căruia, din cuprinsul sentinţei arbitrale nu ar rezulta că membrii Asocierii ar trebui să intre în concurs cu creditorii A., aflată, în prezent, în insolvenţă, recurenta solicită a se observa că, în cuprinsul raportului privind măsurile întreprinse de către administratorul judiciar nr. 25 din 18 aprilie 2019, publicat în B.P.I. nr. 7969 din 17 aprilie 2019, se arată că sumele acordate A. prin sentinţa arbitrală nr. 11 din 14 martie 2019 vor fi plătite furnizorilor/creditorilor debitorului A.

Recurenta arată că instanţa nici nu a menţionat vreun temei de fapt sau de drept care să poată sprijini argumentul sus-menţionat, în sensul că membrii Asocierii care au executat lucrările în cauză (în speţă H., care urma să primească 1.806.211,11 lei pentru lucrările executate nemijlocit din S.I.L. nr. 20) nu ar urma să intre în concurs cu creditorii A., cu atât mai mult cu cât tribunalul arbitral a considerat că ar fi fost reziliat Acordul Contractual nr. 10003 din 10 august 2015.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta conchide în sensul că instanţa a hotărât în mod nelegal că art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum şi art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 93/2016 nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral.

Aşa fiind, recurenta consideră că Sentinţa nr. 107F din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2/2019, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa încălcând ea însăşi prevederile art. 20 alin. 7 din O.U.G. nr. 40/2015, precum şi art. 19 alin. 2 din H.G. 93/2016, în conformitate cu care nu poate fi schimbată destinaţia sumelor provenite din fondurile cu care a fost finanţat Acordul Contractual nr. 10003 din 10 august 2015 şi care au fost virate Beneficiarului G. S.A. de către Autoritatea de Management prin mecanismul cererilor de plată.

De asemenea, întrucât a respins motivul de anulare a sentinţei arbitrale referitor la plata sumei 2.475.186,34 lei, deja efectuată către Asociere, recurenta apreciază că instanţa a aplicat greşit normele de drept material reprezentate de Ordinul de Ministru nr. 6906 din 23 noiembrie 2017 al Ministerului Fondurilor Europene.

În încheiere, menţionând că, în susţinerea recursului, se va folosi de probele aflate la dosarul cauzei, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului şi casarea în totalitate a Sentinţei nr. 107F din 19 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2/2019, urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea A. S.R.L. pentru obligarea G. SA. la plata sumei de 2.475.186,34 lei, precum şi la plata sumei de 152.089,51 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Totodată, solicită admiterea cererii de intervenţie formulată de S.C. H. S.R.L., cu obligarea S.C. A. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta nu a menţionat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care va fi găsit admisibil în principiu.

Declaraţia de recurs şi motivele de recurs au fost comunicate la 9 martie 2020 atât intimatei A. S.R.L., cât şi recurentei G. S.A.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare la 2 aprilie 2020, cu respectarea termenului legal, formulând apărări şi faţă de recursul G. S.A.

Cu privire la recursul formulat de H. S.R.L., a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în temeiul art. 493 alin. (6)-(7) C. proc. civ., a solicitat fixarea unui termen de judecată în vederea soluţionării recursurilor, cu citarea părţilor, în ipoteza în care raportorul va aprecia că recursurile sunt admisibile în principiu.

Întâmpinarea A. S.R.L. a fost comunicată recurentei H. S.R.L. la 28 aprilie 2020 şi la 27 aprilie 2020 recurentei G. S.A.

Recurenta H. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, la data de 26 februarie 2020, S.C. G. S.A. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, cu obligarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluţionarea prezentului litigiu.

După o amplă expunere a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, autoarea recursului formulează critici faţă de sentinţa primei instanţe.

Astfel, având în vedere că, prin hotărârea nr. 107/2019 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondată inclusiv acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 11 din 14 martie 2019 formulată de S.C. G. S.A., recurenta arată că, faţă de motivele invocate de S.C. G. S.A., instanţa a reţinut, în principal, că acestea nu se subsumează dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., deoarece ar viza greşita judecată a procesului în fapt sau în drept de către tribunalul arbitral, deci aspecte ce ţin de legalitatea şi temeinicia hotărârii, ce nu s-ar încadra în motivele de anulare a hotărârii arbitrale.

Recurenta consideră că o atare soluţie a instanţei reprezintă de fapt o denegare de dreptate, în sensul că judecătorul fondului a refuzat să analizeze cele mai importante argumente ale acţiunii în anulare,

Refuzând să judece, recurenta susţine că judecătorul fondului a încălcat dreptul G. S.A. la un proces echitabil, fiind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, autoarea recursului învederează că, în unele situaţii, hotărârea atacată cuprinde observaţii ale judecătorului care sunt în vădită contradicţie cu datele concrete ale speţei, astfel încât, în opinia recurentei, aceste ipoteze eronate de la care pleacă judecătorul cauzei reprezintă o încălcare a obligaţiei magistratului de a stărui în aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În susţinerea afirmaţiei sale, recurenta oferă două exemple. Unul dintre acestea vizează o pretinsă reţinere eronată a instanţei de fond cu privire la contul în care petenta A. a solicitat plata sumei solicitate prin cererea formulată în faţa Tribunalului arbitral, contrazisă de unele considerente din hotărârea arbitrală aflate la paginile 69 şi 80, reproduse de recurentă.

Prin celălalt exemplu oferit, recurenta învederează faptul că instanţa a respins, fără a analiza pe fond motivul de nulitate a hotărârii arbitrale întemeiat pe încălcarea de către instanţa arbitrală a prevederilor imperative ale art. 14 şi 15 C. civ., referitoare la buna credinţă şi abuzul de drept, reţinând că „aspectele privind prezumţia de bună-credinţă şi abuzul de drept pretins efectuat de pârâta A. din prezenta cauză nu au fost invocate în apărările formulate în cadrul dosarului arbitral şi nu au fost supuse analizei tribunalului arbitral”.

Faţă de cele reţinute de instanţă, recurenta susţine că buna sau reaua-credinţă a părţilor a fost pe larg dezbătută şi analizată în arbitraj, oferind, în acest sens, drept exemple, unele pasaje din considerentele hotărârii arbitrale, indicate de recurentă la pag. 65 şi 68 din respectiva hotărâre.

În opinia recurentei, aceste situaţii fac dovada faptului că judecătorul fondului a judecat cauza contra adevărului incontestabil ce rezultă din dosar, încălcând, astfel, regula imperativă prescrisă de art. 22 alin. 2 C. proc. civ., cu consecinţa vătămării dreptului S.C. G. S.A. la un proces echitabil, fiind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, recurenta arată că îşi menţine în totalitate argumentele vizând motivele de nulitate ale hotărârii arbitrale, făcând în acest sens trimitere la toate apărările ridicate în faţa instanţei de fond, care fac parte integrantă din acest recurs.

Pentru raţiuni practice, menţionează că aceste argumente nu vor fi reluate în prezentul document, care se va axa doar pe motivele de nelegalitate ale hotărârii de fond, însă, arată că solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să observe că, practic, marea majoritate a acestor motive de anulare a hotărârii arbitrale nu au fost analizate de instanţa de fond, motiv pentru care, admiţând recursul şi trimiţând cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, solicită ca instanţa de recurs să îndrume instanţa de rejudecare să analizeze efectiv toate apărările ridicate de G.

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine incidenţa acestuia prin aceea că instanţa a refuzat să judece cererea în anulare formulată de G.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, în prezenta cauză, instanţa de fond a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, întemeindu-se pe o interpretare eronată a art. 575 alin. 2 C. proc. civ.

Pornind de la această prevedere, recurenta afirmă că instanţa de fond a definit „domeniul ordinii publice procedurale în arbitraj” (care, potrivit instanţei, diferă de domeniul ordinii publice în procedura judiciară) ca incluzând exclusiv următoarele: „principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. 2, denegarea de dreptate, art. 8-10, egalitatea, dreptul de dispoziţie al părţilor, obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului, art. 12-16, buna-credinţă, dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea, nemijlocirea, art. 19-21, continuitatea, respectarea principiilor fundamentale, încercarea de împăcare a părţilor, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6) referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului şi la art. 23 referitor la respectul cuvenit justiţiei”.

Drept urmare, potrivit susţinerilor recurentei, instanţa de fond a apreciat că aplicarea motivului prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ. („hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii”) trebuie verificat exclusiv prin raportare la prevederile enumerate mai sus. În completarea acestui raţionament, autoarea recursului arată că, în accepţiunea instanţei, toate motivele de anulare invocate de G. sunt simple critici ce ţin de netemeinicia hotărârii arbitrale şi care nu s-ar încadra în această enumerare, recurenta concluzionând în sensul că această interpretare restrictivă a condus instanţa de fond la adoptarea unei hotărâri nelegale.

Detaliind susţinerea potrivit căreia analiza instanţei de fond cu privire la aplicarea principiilor prevăzute de art. 575 alin. (2) C. proc. civ. este eronată, recurenta arată că prevederile enumerate mai sus nu sunt singurele principii fundamentale ale procesului civil ce se aplică în egală măsură în arbitraj. Mai mult, chiar prin raportare la principiile apreciate de instanţă ca fiind aplicabile în arbitraj, precizează că verificarea incidenţei motivelor de anulare invocate de G. implică inclusiv aprecierea unor aspecte ce ţin de temeinicia şi legalitatea hotărârii arbitrale.

Recurenta critică sentinţa recurată arătând că analiza instanţei se concentrează exclusiv pe art. 575 alin. (2) C. proc. civ., cu ignorarea oricăror altor reguli aplicabile, or, potrivit art. 575 alin. (1) C. proc. civ., „(1) Judecata arbitrală se desfăşoară potrivit regulilor procedurale stabilite la art. 576. (2)”, articol care, la rândul lui, prevede „(2) Când părţile recurg la arbitrajul instituţionalizat, se aplică dispoziţiile art. 619 alin. (3).” Totodată, evocă dispoziţiile art. 619 alin. 3 din acelaşi Cod, potrivit căruia, dacă părţile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia.

Faţă de momentul înregistrării acţiunii arbitrale pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (7 decembrie 2017), autoarea recursului menţionează că, în temeiul art. 575 alin. (2), coroborat cu art. 576 alin. (1) şi cu art. 619 C. proc. civ., procedura arbitrală a fost guvernată de Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în vigoare până la 31 decembrie 2017 (Regulile), iar, în temeiul art. 576 alin. (1) C. proc. civ., legea procedurală română, lege de la locul arbitrajului, reprezintă dreptul procedural comun aplicabil litigiului arbitral, ce se va aplica în completarea Regulilor.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, analiza instanţei de fond pare să fi pierdut din vedere faptul că, în cauză, părţile au ales să supună orice litigiu arbitrajului instituţionalizat administrat de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Mai mult, arată că însuşi Codul de procedură civilă dedică titlul VII din Cartea a IV-a arbitrajului instituţionalizat (art. 616-621), prevăzând în acest caz reguli speciale, cum ar fi cele privind regulile procedurale aplicabile, ce trebuie aplicate cu prioritate faţă de prevederile de drept comun privind judecata în arbitraj, prevăzute de art. 576 C. proc. civ.

Evocând principiile aplicabile procedurii arbitrale, astfel cum acestea sunt prevăzute în mod expres de art. 7 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (Regulile), recurenta constată că, suplimentar faţă de lista pretins exhaustivă prezentată de instanţa de fond şi contrar analizei acesteia care a concluzionat în secţiunea referitoare la soluţionarea cererii de arbitrare formulate de arbitrul O. că „dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil [...] nu este inclus în domeniul ordinii publice în arbitra]”, Regulile prevăd obligaţia tribunalului arbitral de a respecta dreptul părţilor la un proces echitabil.

Mai mult, recurenta arată că Regulile prevăd în mod expres faptul că drepturile procedurale trebuie exercitate de părţi cu bună-credinţă, cu respectarea scopului pentru care au fost instituite.

Totodată, autoarea recursului afirmă că, deşi nu sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, aceste prevederi sunt imperative şi se înscriu în mod evident în sfera ordinii publice aplicabile în arbitraj, astfel încât, prin ignorarea lor, instanţa de fond a refuzat să analizeze argumentele G., prezentate în susţinerea acţiunii în anulare.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, şi prin raportare la principiile apreciate de instanţă ca fiind aplicabile în arbitraj, verificarea incidenţei motivelor de anulare invocate de G. implica inclusiv aprecierea unor aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii arbitrale.

Evocând art. 22 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de fond, judecătorul, verificând corecta aplicare a art. 22 C. proc. civ. de către Tribunalul Arbitral, trebuia să analizeze inclusiv aspecte ce ţin de legalitatea şi de temeinicia hotărârii arbitrale.

Aşadar, în opinia recurentei, analiza respectării principiilor fundamentale ale procesului civil, aplicabile în mod direct în arbitraj în temeiul art. 575 alin. (2) C. proc. civ., implica inclusiv verificarea hotărârii arbitrale, din perspectiva respectării rolului activ al tribunalului arbitral, exercitat cu scopul de a pronunţa o hotărâre arbitrală temeinică şi legală.

În acest context, cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a A., G. precizează că toate aspectele privind „analiza acordului de asociere, interpretarea voinţei părţilor acestui contract în ce priveşte persoana care poate solicita în instanţă efectuarea plăţilor, calificarea acordului de asociere, [...]* au fost prezentate în acţiunea în anulare cu scopul de a permite analiza legalităţii hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral, tocmai în temeiul prevederilor art. 22 alin. 2 C. proc. civ.

Recurenta arată că aceste apărări trebuiau analizate de instanţă, cu atât mai mult cu cât vizau nelegalitatea, iar nu netemeinicia hotărârii arbitrale.

Cu această ocazie, recurenta reaminteşte ceea ce a susţinut în faţa primei instanţe, respectiv faptul că, pentru a soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale active a A., tribunalul arbitral a oferit unele dezlegări contradictorii, stabilind eronat faptul că aceasta avea legitimare procesuală de a pretinde, în nume propriu, plata sumei aflate în litigiu în contul său de insolvenţă.

Recurenta arată că soluţia la care s-a oprit tribunalul arbitral a avut în vedere faptul că reclamanta în cauză este societatea A., în nume propriu, însă, astfel cum a invocat prin cererea în anulare, această dezlegare a tribunalului arbitral este nelegală, prin aceea că a conferit calitate procesuală activă unui reprezentant/mandatar care nu este titularul dreptului de creanţă dedus judecăţii.

În altă ordine de idei, invocând faptul că exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă este un principiu de ordine publică, aplicabil în arbitraj, enumerat de art. 575 alin. (2) din Cod, a cărui încălcare instanţa a refuzat să o verifice, recurenta susţine că, potrivit instanţei de fond, exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă, reglementată de art. 12 C. proc. civ., se numără printre principiile fundamentale ale procesului civil, ce sunt în egală măsură aplicabile în arbitraj, a căror încălcare ar putea fi de natură să atragă aplicarea art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Evocând dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., autoarea recursului afirmă că acest articol îşi găseşte echivalent în art. 7 alin. (7) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Arată că, deşi instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea în anulare, G. a învederat că acţiunea arbitrală este formulată în mod abuziv şi a admis că principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună-credinţă, prevăzut de art. 12 din Cod, este aplicabil în cauză, aceasta s-a pronunţat exclusiv cu privire la buna-credinţă a societăţii A. în momentul formulării solicitării de plată, calificând-o drept critică a temeiniciei hotărârii. Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de fond a refuzat să se pronunţe cu privire la abuzul de drept procesual săvârşit de A. chiar prin formularea acţiunii arbitrale.

Refuzând să analizeze motivele acţiunii în anulare invocate de G., recurenta afirmă că instanţa de fond a încălcat prevederile imperative privind îndatorirea judecătorilor de a soluţiona orice cerere aflată în competenţa lor, principiul procesual al aflării adevărului şi dreptul la un proces echitabil (dreptul de acces la justiţie).

Reiterând faptul că raţionamentul instanţei de fond este concentrat pe faptul că toate motivele acţiunii în anulare ţin de legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale şi nu s-ar încadra în motivele reglementate de art. 608 din Cod, recurenta afirmă că, procedând de asemenea manieră, instanţa de fond a încălcat prevederile imperative ale legislaţiei române privind îndatorirea judecătorilor de a soluţiona cererile aflate în competenţa lor (prevăzută de art. 5  C. proc. civ.), principiul procesual al aflării adevărului cu cele două componente ale sale (stăruinţa în aflarea adevărului şi obligaţia de a se pronunţa pe tot ce s-a cerut, principiu garantat de art. 22 alin. 2 şi 6 C. proc. civ.) şi dreptul la un proces echitabil (accesul efectiv la o instanţă prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), toate norme procesuale imperative.

Faţă de incidenţa motivului de recurs cu privire la cauzele de anulare a hotărârii arbitrale, recurenta arată că instanţa de fond nu a analizat deloc următoarele motive de anulare a hotărârii arbitrale:

  1. încălcarea ordinii publice în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A.,
  2. încălcarea ordinii publice în tranşarea faptului că ar fi încetat contractul de lucrări publice,
  3. încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii în ceea ce priveşte stabilirea relei sau bunei-credinţe a părţilor aflate în conflict, motiv pentru care apreciază că, pentru a asigura dreptul G. la un proces echitabil, se impune ca aceste apărări să fie analizate în rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii recursului.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentă, aceasta afirmă că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind reaua-credinţă a reclamantei şi abuzul de drept săvârşit prin solicitarea plăţii în dispută.

Precizând faptul că, în secţiunea 4 din acţiunea în anulare, G. a arătat că Tribunalul arbitral a stabilit în mod eronat că reclamanta A. ar fi manifestat bună-credinţa în solicitarea ca plata să îi fie făcută în contul de insolvenţă, respectiv că G. a efectuat cu rea-credinţă plata către co-contractantul antreprenor E., recurenta susţine că, dincolo de a fi doar o dezlegare nejudicioasă a cauzei, această decizie a tribunalului arbitral a încălcat prevederile imperative ale art. 14 şi 15 C. civ.

Cu privire la acest aspect, autoarea recursului arată că a solicitat instanţei de judecată să observe faptul că cererea reclamantei, de a fi plătită suma pretinsă în contul de insolvenţă, este un abuz de drept, fiind făcută cu intenţia de a păgubi pe ceilalţi asociaţi ai săi şi de a-şi însuşi în totalitate o sumă de bani ce nu i se cuvine integral. Mai mult, afirmă că, atunci când tribunalul arbitral a stabilit eronat buna-credinţă în persoana A., şi nu în persoana G., s-a produs în fapt o încălcare a ordinii publice şi a bunelor moravuri, astfel încât, faţă de caracterul imperativ al art. 14 şi 15 C. civ., hotărârea atacată încalcă normele legale de la care nu se poate deroga prin convenţii.

Recurenta susţine că aceste încălcări trebuiau sancţionate de instanţă prin admiterea acţiunii în anulare şi desfiinţarea sentinţei arbitrale, instanţa fiind chemată să observe faptul că G. a stins deja prin plată suma pretinsă de intimata A., iar aceasta pretinde cu rea-credinţă o nouă plată în contul său de insolvenţă, şi nu în contul escrow al asocierii.

Cu toate acestea, arată că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că G. nu ar fi indicat dispoziţiile imperative ale legii încălcate prin analiza Tribunalului şi că motivele invocate nu se încadrează în ipoteza vizată de art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., „nefiind indicate aspecte de încălcare a ordini publice sau dispoziţiilor imperative ale legii de către tribunalul arbitral”.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, autoarea recursului învederează că aspectele invocate se încadrează în mod evident în ipoteza vizată de art. 608 alin. (1) lit. h) din Cod, aducând argumente în acest sens.

Astfel, arată că, potrivit art. 14 C. civ., o persoană este de bună-credinţă dacă acţionează în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Per a contrario, a acţiona cu rea-credinţă înseamnă a încălca ordinea publică şi bunele moravuri.

În altă ordine de idei, susţine că însăşi Regulile de arbitraj ridică exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă la rangul de principiu fundamental obligatoriu a fi respectat în cadrul procedurii arbitrale. Or, deturnarea drepturilor de la scopul în vederea căruia au fost recunoscute de lege constituie chiar abuzul de drept, invocat de G. în acţiunea în anulare.

Astfel, argumentul acesteia este că acţiunea arbitrală nu a fost promovată pentru a acoperi un prejudiciu patrimonial al A., ci cu intenţia de a păgubi atât pe G., cât şi pe foştii asociaţi ai A.

Cu referire la buna-credinţă a Beneficiarului G. S.A. privind plata efectuată către H., în calitate de reprezentant al Antreprenorului, recurenta subliniază că Ordinul de Ministru nr. 6906 din 23 noiembrie 2017 al Ministerului Fondurilor Europene - cel în baza căruia a fost încheiat Actul adiţional nr. 14 din 21 decembrie 2017 la Acordul contractual - reprezintă o dispoziţie legală imperativă care nu putea fi ignorată de către G. S.A. şi care a fost încălcată prin sentinţa arbitrală.

Cu privire la Ordinul de Ministru mai sus amintit, recurenta arată că acesta impune beneficiarilor din contractele de achiziţii de lucrări publice să evite pierderile cauzate de intrarea în insolvenţă a operatorilor care desfăşoară activităţi în cadrul contractelor de lucrări. Prin urmare, recurenta arată că era obligată să se asigure că responsabilitatea finalizării Contractului nr. 10003/2015 era preluată de către un alt membru al Asocierii, în situaţia în care exista un asociat interesat în acest sens. Or, S.C. H. S.R.L. a fost singurul membru al Asocierii care şi-a exprimat intenţia fermă de a prelua responsabilitatea finalizării Contractului.

În egală măsură, afirmă că analiza instanţei de fond potrivit căreia „aspectele privind prezumţia de bună-credinţă şi abuzul de drept pretins efectuat de pârâta A. din prezenta cauză nu au fost invocate în apărările formulate în cadrul dosarului arbitral şi nu au fost supuse analizei tribunalului arbitral” este eronată, întrucât, hotărârea arbitrală conţine referiri concrete cu privire la buna şi la reaua-credinţă, ceea ce denotă că tribunalul arbitral a fost învestit şi chiar s-a pronunţat cu privire la buna şi reaua-credinţă a părţilor.

Recurenta arată că, în analiza bunei-credinţe a părţilor, Tribunalul Arbitral a pornit, în realitate, de la afirmaţia G. potrivit căreia, „un motiv de refuz al plăţii în contul de insolvenţă l-ar fi constituit şi presupunerea acesteia ca, prin solicitarea de plată astfel făcută, s-ar fi urmărit fraudarea de către reclamanta A. S.R.L. a celorlalţi membri ai asocierii”. La pag. 31 a hotărârii arbitrale, în secţiunea în care sunt prezentate în mod sumar argumentele G., se indică faptul că „Autoritatea Contractantă a perceput respectiva solicitare ca pe o tentativă de fraudare a asociaţilor parteneri”.

Pentru a pronunţa hotărârea atacată, tribunalul arbitral a avut de stabilit care dintre părţile aflate în litigiu s-a comportat cu bună-credinţă şi care nu.

Astfel, arată că tribunalul arbitral a tranşat în sensul că G. s-ar fi comportat cu rea-credinţă, refuzând plata în contul de insolvenţă al reclamantei (hotărârea arbitrală, pag. 68), iar faţă de A. S.R.L., acelaşi tribunal arbitral a decis că reclamanta A. S.R.L. a fost de bună-credinţă, pretinzând plata în propriul cont de insolvenţă (hotărârea arbitrală, pag. 65).

Prin urmare, recurenta arată că argumentele G. privind reaua-credinţă a reclamantei şi abuzul de drept săvârşit prin solicitarea plăţii în dispută au fost supuse atenţiei Tribunalului Arbitral, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, motiv pentru care consideră că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o aplicare eronată a prevederilor de drept material referitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, soluţionând aspectul legat de faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub acest aspect, arată că motivul de anulare a hotărârii arbitrale viza împrejurarea că o foarte mare secţiune din motivarea oferită de tribunalul arbitral o constituie argumentarea faptului că acordul contractual dintre părţi a încetat fie prin declaraţia de reziliere emisă de A., fie prin declaraţia de reziliere emisă de G. din 8/9 noiembrie 2017. Menţionează că, pe această dezlegare, tribunalul îşi fundamentează deciziile sale referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi la imposibilitatea de continuare a lucrărilor de către intervenienta E. după abandonarea contractului de către A.

Arătând că, deşi tribunalul a afirmat de câteva ori în conţinutul motivării că nu a fost învestit să se pronunţe asupra încetării contractului prin reziliere şi nici asupra efectelor/validităţii declaraţiilor de reziliere, recurenta susţine că, de fapt, tribunalul îşi neagă propria învestire şi se pronunţă cu privire la aceste aspecte.

Judecând acest motiv de anulare, întemeiat pe prevederile art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond îl respinge, reţinând că tribunalul arbitral nu s-ar fi pronunţat prin dispozitiv cu privire la acest aspect, ci doar a analizat în considerente aspectele legate de reziliere.

Recurenta critică soluţia instanţei de fond arătând că aceasta nu a observat faptul că dezlegările oferite de tribunal cu privire la (i) excepţia lipsei calităţii procesuale active, (ii) preluarea sau nu a calităţii de lider de asociere de către E. şi deci (iii) chiar soluţia pe fond sunt viciate de împrejurarea că tribunalul şi-a arogat o învestire pe care nu o avea. Se mai arată că aceste considerente fac corp comun cu dispozitivul, chiar dacă nu sunt menţionate în dispozitiv.

Aşadar, în opinia recurentei, considerentele privind rezilierea contractului dintre părţi nu sunt simple considerente indiferente, ci sunt decisive pentru soluţiile pronunţate prin chiar dispozitivul hotărârii arbitrale şi intră în efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care are două efecte (aspecte): un efect pozitiv pentru partea care a câştigat, putându-se prevala de dreptul recunoscut într-o altă judecată şi un efect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu se mai poate repune în discuţie dreptul său într-un nou litigiu.

Având în vedere cele mai sus arătate, recurenta apreciază că instanţa de fond trebuia şi putea să analizeze motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. f) C. proc. civ.

În plus, arată că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor aspectul legat de faptul că aceste considerente nu fac parte din dispozitiv, iar apărarea nu a fost ridicată de încălcarea regulii imperative a contradictorialităţii. Astfel, susţine că, în măsura în care instanţa ar fi pus acest aspect în discuţia părţilor, G. ar fi invocat caracterul decisiv al considerentelor, conform celor de mai sus, însă, nefiind ridicată această problemă, G. a considerat că aspectul este necontestat.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, soluţionând aspectul legat de cererea de abţinere a dlui arbitru O., instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Autoarea recursului reiterează susţinerile din acţiunea în anulare, conform cărora tribunalul arbitral a arbitrat acest litigiu cu încălcarea prevederilor art. 23 din Regulile de procedură arbitrală şi art. 51 alin. 6 C. proc. civ., prin aceea că, în încheierea de admitere a cererii de abţinere formulată de arbitrul O., nu s-a pronunţat cu privire la actele întocmite de acesta.

Arată că domnul O. s-a abţinut de la arbitrarea acestui litigiu după ce G. S.A. a formulat la data de 22 octombrie 2018 o cerere de recuzare având ca temei comunicările        e-mail dintre arbitru şi avocaţii A., care au justificat bănuiala legitimă de lipsă de imparţialitate a domnului arbitru.

Faţă de acest aspect, recurenta arată că instanţa de fond a apreciat în sensul că tribunalul nu era ţinut de o asemenea obligaţie, întrucât arbitrul s-a abţinut şi nu a fost recuzat, iar regulile arbitrale nu prevăd necesitatea ca actele să fie menţinute sau înlăturate în cazul abţinerii.

Recurenta consideră că această dezlegare este nelegală, motivat de faptul că, potrivit art. 56 alin. 6 C. proc. civ., obligaţia de a indica în ce măsură se păstrează actele îndeplinite de judecătorul ce se retrage subzistă şi în cazul cererii de abţinere, nu numai a celei de recuzare.

Mai mult, arată că, în virtutea dispoziţiilor art. 52 din Regulile de procedură arbitrală care dispun: „Prezentele reguli se completează cu prevederile Codului de procedură civilă”, dispoziţiile art. 56 alin. 5 C. proc. civ. erau pe deplin aplicabile tribunalului arbitral.

Cu referire la alte motive de recurs, autoarea recursului precizează că unele aspecte dezlegate de către instanţa de fond (sau pe care aceasta a refuzat să le dezlege) necesită o atenţie specială, pentru că au condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Sub un prim aspect, autoarea recursului susţine că prima instanţă stabileşte greşit că între membrii asocierii s-ar fi încheiat un contract de asociere în participaţiune.

Astfel, în opinia recurentei, acest aspect reprezintă o aplicare greşită a art. 1949 şi art. 1953 C. civ.

Făcând trimitere la anumite considerente de la pagina 32 din hotărâre, în care instanţa a stabilit/reţinut că: „în acord cu prevederile art. 1953 C. civ., care reglementează contractul de asociere în participaţiune, …… asociatul SC A. SRL a contractat şi s-a angajat în nume propriu prin contractul de asociere, chiar acţionând în numele asocierii, astfel că se poate prevala de dispoziţiile contractului încheiat, inclusiv clauza compromisorie, în formularea unei acţiuni întemeiate pe contract”, recurenta menţionează că, potrivit Acordului Contractual, calitatea de antreprenor era deţinută de un consorţiu de societăţi, respectiv, de o asociere de societăţi fără personalitate juridică, ce au depus o ofertă comună în vederea semnării contractului de antrepriză cu beneficiarul G. şi care erau ţinute în solidar faţă de G. cu privire la executarea contractului.

Aşadar, recurenta afirmă că raportul juridic dedus judecăţii este unul atipic, complex, în care persoanele juridice asociate erau răspunzătoare împreună de realizarea lucrărilor contractate, iar Asocierea ce a luat naştere între aceste persoane juridice îmbracă forma unui contract nenumit, încheiat pe tiparul contractului din dreptul anglo-saxon de joint venture.

Arată că, în acest sens, sunt şi dispoziţiile preambulului la actul adiţional nr. 1 la acordul de asociere care indică faptul că asociaţii sunt de acord ca Asocierea să fie guvernată de regulile unui contract de tip joint venture.

Prin urmare, în opinia recurentei, acordul de asociere nu este o asociere în participaţiune în înţelesul art. 1949 C. civ., aceasta deoarece, într-o asociere în participaţiune, „afacerea” aparţine asociatului administrator, care acţionează în nume propriu, dar pe seama asocierii în participaţiune şi care acordă o participaţie la beneficii şi pierderi unuia sau mai multor terţi.

În plus, arată că un contract de asociere în participaţie se încheie între două sau mai multe persoane fizice sau juridice constituite în două părţi contractante: un asociat participant (denumit şi asociat secund, ocult sau secret), care are un rol pasiv, fără implicare în executarea operaţiunilor comerciale şi care, în schimbul aportului adus, participă la profitul realizat ca urmare a activităţii desfăşurate în baza asocierii, şi un asociat administrator (denumit şi asociat principal, titular, făţiş, aparent, gerant sau exploatant), care desfăşoară efectiv activitatea comercială şi oferă celuilalt asociat o parte din beneficiile realizate.

În contrast, arată că, în contractul şi acordul de asociere, asociaţii acţionează toţi împreună în calitate de antreprenori în relaţia cu beneficiarul G., sunt ţinuţi solidar faţă de G. pentru efectuarea lucrărilor contractate, iar societatea A. a fost desemnată ca împuternicit al acestora pentru a primi instrucţiunile de la beneficiar şi a obţine plata pentru şi în numele tuturor şi fiecăruia dintre asociaţi (a se vedea condiţiile speciale la contract, vol. I pag. 19). Aşadar, în accepţiunea recurentei, intimata A. nu este un administrator într-o asociere în participaţiune, ci este un mandatar al co-contractanţilor G., care, toţi împreună, au calitatea de antreprenori în contract şi toţi sunt ţinuţi faţă de beneficiarul G.

În plus, arată că această aplicare greşită nu se rezumă la o eronată interpretare a contractului, ci are efect asupra calităţii procesuale active, respectiv asupra legitimării A. de a pretinde suma în litigiu în nume propriu.

Cu referire la nelegalitatea soluţiei privind încetarea prin reziliere a contractului de lucrări, recurenta arată că, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ., la pag. 36 din hotărârea recurată, instanţa aduce două argumente suplimentare pentru care apreciază că soluţia tribunalului arbitral cu privire la încetarea contractului de lucrări nu ar conduce la vicierea hotărârii arbitrale.

Evocând argumentele instanţei, autoarea recursului afirmă că respectivele reţineri sunt eronate, întrucât instanţa a refuzat să cerceteze aspectele legate de încălcarea ordinii publice chiar şi atunci când sunt invocate motive legate de interesul public major în continuarea unui contract ce avea ca obiect lucrări de alimentare cu apă a unor localităţi ce urmau să fie plătite din fonduri publice europene.

Mai arată că încălcarea ordinii publice este atrasă de împrejurarea că, deşi tribunalul arbitral observă faptul că este în acord cu interesul public continuarea lucrărilor contractate de către E., nu dă valenţe juridice acestui aspect, ci consideră că Acordul contractual a încetat prin reziliere, iar A. nu a fost înlocuit niciodată de E. în calitate de lider de asociere.

Faţă de celălalt considerent al instanţei, potrivit căruia, „Este nerelevantă împrejurarea continuării contractului de către ceilalţi asociaţi în momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de unul dintre asociaţi care era şi lider al asocierii. Aceste aspecte privesc desfăşurarea ulterioară a raporturilor dintre părţi, iar nu aspecte care ţin de executarea obligaţiei de plată ce face obiectul dosarului cu care a fost învestit tribunalul arbitral”, recurenta susţine că împrejurarea analizată este extrem de relevantă pentru modalitatea în care a fost soluţionată excepţia de ordine publică a lipsei calităţii procesuale active a A., în condiţiile în care aceasta a abandonat contractul şi, intrând în insolvenţă, lucrările au fost continuate şi finalizate sub organizarea asociatului H. S.R.L care s-a comportat faţă de G. ca lider al asocierii, în locul lui A. S.R.L.

Făcând referire la opinia separată a arbitrului I., recurenta arată că acesta reţine în mod corect că, de esenţa calităţii de lider al asocierii, este existenţa unei împuterniciri primite de la ceilalţi membri ai asocierii de a primi instrucţiuni şi plăţi de la beneficiar, în numele şi pe seama tuturor asociaţilor. Aşadar, notificând rezilierea fără acordul asociaţilor săi, reclamanta A. şi-a manifestat, fără echivoc, intenţia de a nu mai primi instrucţiuni în numele asocierii pentru continuarea lucrărilor.

De asemenea, urmărind încasarea valorii lucrărilor în propriul cont de insolvenţă, A. SRL a renunţat la a acţiona în numele şi pe seama asociaţilor săi, acţionând în nume propriu, sub titlul de creditor.

Recurenta conchide în sensul că aceste dezlegări ale instanţei nu sunt simple aprecieri eronate ale datelor de fapt din dosar, ci reprezintă o soluţionare greşită a unui aspect de ordine publică, respectiv calitatea procesuală activă a „reclamantei” A.

Aşa fiind, recurenta consideră că, sub acest aspect, instanţa de fond a încălcat norma reglementată de art. 22 alin. 2 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei, subsumată de aceasta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a legii la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a modificat acţiunea arbitrală.

În dezvoltarea acestei critici arată că, deşi la pag. 36 din sentinţa recurată instanţa de fond dezleagă eronat că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei ce a modificat acţiunea arbitrală ar fi o problemă de fond pe care, conform argumentelor anterioare, nu ar putea să o soluţioneze, cu toate acestea, la pag. 37 din hotărâre, instanţa reţine că administratorul special este cel ce reprezintă societatea în acţiunile în recuperarea creanţelor debitorului.

Având în vedere aceste considerente, recurenta solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să observe că această dezlegare reprezintă o neaplicare a prevederilor art. 58 alin. 1 lit. 1) din Legea nr. 85/2014.

Nu în ultimul rând, printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa a apreciat eronat faptul că dispoziţiile O.U.G. nr. 40/2015 privind gestionarea fondurilor europene, respectiv dispoziţiile H.G. nr. 93/2016 privind normele metodologice ale O.U.G. nr. 40/2015 ar proteja un interes privat.

Evocând mecanismul de plată al lucrărilor de antrepriză contractate de G. din perspectiva sursei fondurilor pentru achitarea acestora, care, parţial, provin din fonduri europene nerambursabile, recurenta arată că, în cauza dedusă judecăţii, plata a fost acceptată de Autoritatea de Management în baza facturii emise de H. S.R.L., Autoritatea pronunţându-se, astfel, cu privire la legalitatea efectuării plăţii de către G. către H.

Soluţionând acest argument, recurenta arată că instanţa a afirmat mai întâi că dispoziţiile O.UG. nr. 40/2015 privind gestionarea fondurilor europene „nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral, întrucât din analiza hotărârii arbitrale pronunţate nu rezultă că la repartizarea sumelor acordate prin sentinţa arbitrală către pârâta din prezenta cauză, A., în calitate de lider al Asocierii, membrii Asocierii ar trebui să intre în concurs cu creditorii A., aflată în prezent în insolventă”.

În opinia recurentei, dezlegarea este evident greşită, întrucât plata dispusă de Tribunalul Arbitral şi menţinută de instanţa de fond încalcă mecanismul legal şi imperativ al plăţilor din fonduri europene.

În plus, recurenta susţine că instanţa nu motivează deloc de ce asociaţii nu ar intra în concurs cu creditorii A.

Totodată, faţă de considerentul instanţei, care reţine că „….Aceste dispoziţii protejează un interes privat, astfel că normele invocate nu intră în categoria normelor imperative sau de ordine publică pentru a atrage motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. 1 lit. h) C. proc. civ.”, recurenta S.C. G. S.A. arată că dezlegarea este evident contrară prevederilor O.U.G. nr. 40/2015, aducând drept argument însuşi preambulul actului normativ mai sus amintit, unde este indicat expres motivul emiterii ordonanţei.

Arătând, aşadar, că scopul ordonanţei, inclusiv scopul instituirii unui mecanism legal de plată a fondurilor europene, este protejarea interesului general public, iar nu a unui interes privat, recurenta conchide în sensul că, şi în această situaţie punctuală, instanţa de fond a nesocotit obligaţia de a stabili adevărul, prevăzută în art. 22 alin. 2 C. proc. civ., aplicând greşit norme de drept material cu conţinut clar şi precis, fiind, astfel, în opinia sa, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În încheiere, SC G. SA reiterează solicitarea de admitere a recursului formulat, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, cu obligarea SC A. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de soluţionarea prezentului litigiu.

În drept, recurenta precizează că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 613 alin. (4) coroborat cu art. 483 şi urm. C. proc. civ., precum şi pe toate dispoziţiile legale invocate prin cererea de recurs.

Recurenta nu a menţionat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care va fi declarat admisibil în principiu.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei A. S.R.L. la 16 martie 2020, respectiv, la 18 martie 2020 şi la 17 martie 2020 recurentei H. S.R.L.

La 26 martie 2020, cu respectarea termenului legal, recurenta H. SRL a depus întâmpinare, transmisă prin serviciu de curierat rapid, prin care a solicitat admiterea recursului G. S.A.

Întâmpinarea recurentei E. a fost comunicată atât recurentei G. S.A., cât şi intimatei A. S.R.L.

La 2 aprilie 2020, intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, formulând apărări faţă de ambele recursuri.

Cu privire la recursul formulat de G. S.A., a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în temeiul art. 493 alin. (6)-(7) C. proc. civ., a solicitat fixarea unui termen de judecată în vederea soluţionării recursurilor cu citarea părţilor, în ipoteza în care raportorul va aprecia că recursurile sunt admisibile în principiu.

Întâmpinarea A. S.R.L. a fost comunicată recurentei H. S.R.L. la 28 aprilie 2020 şi la 27 aprilie 2020 recurentei G. S.A.

La 8 mai 2020, cu respectarea termenului legal, recurenta G. S.A. a transmis prin poştă, răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L., solicitând înlăturarea apărărilor formulate de intimată şi admiterea recursului G. S.A., astfel cum a fost formulat.

Conform art. 493 alin. 2 - 4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2021 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta G. S.A., invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesual. Conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursurile de faţă sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte primul motiv de casare formulat de intervenienta H. S.R.L., anume încălcarea, de către prima instanţă, a regulilor de procedură care reglementează reprezentarea părţilor în instanţă, fiind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. 176 pct. 2 C. proc. civ., critică subscrisă prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., reţine că nu poate fi primit. Soluţia instanţei învestite cu cererile de anulare a hotărârii arbitrale, de respingere, prin încheierea din 28 noiembrie 2019, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, invocată de pârâta G. S.A., a fost legală, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce succed:

Susţinerea potrivit căreia actul adiţional nr. 2 la contractul de asistenţă juridică nr. 1928872 din 21 ianuarie 2019 s-ar fi referit doar la acţiunea în anulare formulată de G. S.A., astfel că reprezentanţii nu puteau să formuleze apărări şi în raport cu acţiunea în anulare formulată de H. S.R.L. este vădit nefondată. Cele două acţiuni în anulare au făcut obiectul aceluiaşi dosar, iar prin prevederile art. 87 alin. 1 C. proc. civ. s-a instituit un principiu fundamental în materia reprezentării convenţionale, anume acela că mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe. Prin urmare, câtă vreme mandantul nu a restrâns mandatul de reprezentare judiciară, în mod expres, numai la anumite acte procedurale, rezultă, în mod neîndoielnic, că avocatul a avut împuternicire să formuleze apărări faţă de ambele acţiuni în anulare.

În sfârşit, instanţa de fond a înlăturat, în mod corect, şi celelalte susţineri formulate de pârâta G. S.A. în ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant a mandatarului avocat al reclamantei A. S.R.L., pentru pretinsa încălcare a prevederilor legii speciale a insolvenţei (art. 61 din Legea nr. 85/2014). Este adevărat că aprobarea comitetului creditorilor debitoarei A. a intervenit ulterior încheierii contractului de asistenţă juridică, însă, în condiţiile art. 1311 alin. 1 C. civ., reprezentatul poate să ratifice ulterior toate actele îndeplinite de mandatar, iar ratificarea, conform art. 1312 C. civ., are efect retroactiv. Aşadar, recurenta H. S.R.L., terţ în raport cu actul juridic unilateral al ratificării, nu poate contesta efectele produse între părţile contractului de asistenţă juridică (specie a contractului de mandat).

Cât priveşte calitatea menţionată la rubrica client în respectivul contract, respectiv administrator judiciar provizoriu, în loc de administrator judiciar, aceasta este o veritabilă eroare materială, ce nu poate afecta validitatea convenţiei. În mod asemănător, constată că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este menită să apere partea reprezentată şi nu poate avea scopul să anihileze apărările mandantului, la cererea părţii adverse, pe considerentul că aprobarea comitetului creditorilor este „prea sumară” sau că suma aprobată de acest participant la procedura insolvenţei este mai mică decât cea înscrisă, cu titlu de onorariu, în contractul de asistenţă juridică.

Pretinsa vătămare a drepturilor recurentei interveniente, care are şi calitatea de creditor în cadrul procedurii insolvenţei A., nu poate fi invocată decât în cadrul acelei proceduri speciale, prin intermediul căilor de atac puse la dispoziţia creditorilor de Legea nr. 85/2014, nu şi în cadrul procedurii de drept comun de faţă.

Recurenta-intervenientă H. S.R.L. a mai susţinut că, prin respingerea motivelor acţiunii în anulare subscrise prevederilor art. 608 alin. 1 lit. a şi b C. proc. civ., prima instanţă ar fi încălcat normele de drept material conţinute de art. 603, art. 425, art. 9. art. 13, art. 30 şi art. 194 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sub un prim aspect, constată că normele pretins încălcate sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, şi, ca atare, această critică ar putea fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., şi nu celui prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text de lege.

Sub un al doilea aspect, reţine că recurenta nu a formulat vreo critică concretă în raport cu motivele ce au justificat soluţia primei instanţe de înlăturare a incidenţei art. 608 alin. 1 lit. a C. proc. civ., anume acela că litigiul de faţă nu este exclus de la arbitraj de prevederile art. 542 alin. 1 C. proc. civ.

Ceea ce a susţinut, prin memoriul de recurs, recurenta este faptul că A. S.R.L. a sesizat tribunalul arbitral în calitate de lider al asocierii şi că, prin dispozitivul sentinţei arbitrale, nu s-a mai menţionat calitatea declinată de reclamantă prin cererea introductivă. Or, acest aspect, pe lângă faptul că nu poate fi asimilat ipotezei reglementate de art. 608 alin. 1 lit. b C. proc. civ., ce vizează inexistenţa convenţiei arbitrale sau nulitatea ori caracterul inoperant al acestei convenţii, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii arbitrale şi, cu atât mai puţin, a sentinţei recurate, ci o situaţie ce poate fi înlăturată pe calea îndreptării erorii materiale.

Recurenta intervenientă a reiterat, prin memoriul de recurs, toate criticile ce au fundamentat acţiunea în anulare hotărâre arbitrală, referitoare la pretinsa pronunţare a tribunalului arbitral asupra unor lucruri care nu s-au cerut, la încălcarea art. 18 alin. 12 din Regulile de procedură arbitrală şi art. 51 alin. 6 C. proc. civ., la încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, prin participarea unor „persoane străine” la procedura arbitrală, la pretinsa modificare tardivă a cererii de arbitrare ş.a.m.d. Procedând în această manieră recurenta a ignorat faptul că toate aceste susţineri au primit un răspuns specific din partea primei instanţe şi că, prin urmare, motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigenţelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

În mod asemănător, deşi prima instanţă a arătat care sunt motivele pentru care aspectele relative la rezilierea contractului de antrepriză, la pretinsa preluare de către intervenientă a calităţii de lider al asocierii şi de continuare a executării contractului de către această parte, precum şi caracterul liberator al plăţii efectuate de beneficiar intervenientei E., pentru suma ce face obiectul prezentei cauze, sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi subscrise dispoziţiilor art. 608 alin. 1 lit. f şi h C. proc. civ., recurenta-intervenientă le reproduce în prezenta cale de atac extraordinară. Or, pentru a putea fi apreciate ca veritabile critici de nelegalitate, recurenta intervenientă ar fi trebuit să demonstreze că, într-adevăr, criticile sale pot fi subscrise motivelor limitativ prevăzute de art. 608 alin. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., împrejurarea că prima instanţă nu a analizat toate susţinerile formulate de intervenientă prin acţiunea în anulare. Aceasta întrucât motivele de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale sunt cele exclusiv şi exhaustiv prezentate de art. 608 alin. 1 C. proc. civ. şi nu pot fi extinse, prin analogie la alte situaţii, după cum nu pot repune în discuţie aspecte de temeinicie, de analiză a probatoriului.

De asemenea, pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte G., potrivit cărora refuzul primei instanţe de a analiza toate aspectele pe care le-a învederat echivalează cu denegarea de dreptate şi atrag incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar afirmaţiilor recurentei G. S.A., prima instanţă nu a statuat că principiile fundamentale reglementate de art. 576 alin. 2 C. proc. civ. sunt singurele norme de procedură aplicabile în cadrul litigiilor arbitrale. Dimpotrivă, aceasta a stabilit că textul de lege instituie exigenţe minimale, care nu pot fi înlăturate sub pretextul incidenţei regulilor alese de părţi în baza principiului autonomiei de voinţă. De asemenea, curtea de apel nu a înlăturat de la aplicare regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat, incidente potrivit art. 619 alin. 3 C. proc. civ. Dimpotrivă, a făcut apel la aceste Reguli pentru a statua dacă încheierea de admitere a cererii de abţinere a unui arbitru este legală, dacă la dezbaterea litigiului părţile pot fi asistate şi de alte persoane ş.a.m.d.

Ceea ce susţine recurenta-pârâtă este doar faptul că refuzul primei instanţe de a analiza toate criticile formulate prin acţiunea în anulare este de natură să încalce dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. şi art. 7 alin. 7 din Regulile de procedură arbitrală, potrivit cărora drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă şi că însăşi formularea acţiunii arbitrale ar fi trebuit calificată ca abuz de drept.

În acelaşi sens, invocând dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., relative la rolul activ al judecătorului sau prevederile art. 5 C. proc. civ., ce consacră obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona cererile formulate în cadrul procesului civil, subscrisă dreptului de acces la instanţă, precum şi dispoziţiile art. 6 C. proc. civ., recurenta încearcă să acrediteze ideea că prima instanţă era obligată să analizeze toate criticile aduse hotărârii arbitrale.

O atare ipoteză, potrivit căreia, pornind de la axioma că partea afirmă propria sa bună credinţă şi reaua credinţă a părţii adverse, ar atrage controlul judecătoresc al hotărârii arbitrale, în orice circumstanţe, nu poate fi primită.

Simpla exercitare a dreptului de acces la arbitraj, ca jurisdicţie alternativă cu caracter privat, nu poate fi calificată ca o faptă ilicită şi, pe cale de consecinţă, ca o exercitare abuzivă a dreptului. Mai mult, accesul liber la justiţia statală nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Altfel spus, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege, pe considerentul (nedovedit), că partea adversă este de rea-credinţă.

Nici critica formulată de recurenta G. S.A., relativă la greşita soluţionare a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. f C. proc. civ., nu poate fi primită. În mod corect a reţinut prima instanţă că prin intermediul acestui motiv se sancţionează încălcarea disponibilităţii procesuale şi că tribunalul arbitral nu a încălcat acest principiu, potrivit căruia limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Concret, pe calea cererii de arbitrare, astfel cum a fost restrânsă, reclamanta antreprenor, în calitate de lider al asocierii, a solicitat obligarea pârâtei G. S.A., beneficiar al contractului de antrepriză de construcţii, la executarea contractului, respectiv plata contravalorii unor lucrări executate.

În acest context, tribunalul arbitral, învestit cu cererea de executare a obligaţiei contractuale, a verificat susţinerile şi apărările părţilor, relative la existenţa a două declaraţii unilaterale de reziliere a contractului, una formulată de reclamantă şi cea de a doua de pârâta beneficiar G. S.A. Însă, aşa cum a constatat şi prima instanţă, tribunalul arbitral nu a depăşit limitele învestirii, atâta vreme cât niciuna dintre părţi nu a solicitat verificarea validităţii mecanismului rezilierii pe cale de acţiune şi nici nu a învestit instanţa cu o acţiune în daune interese. Ca atare, nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra acestor aspecte.

Tribunalul arbitral a statuat doar asupra apărărilor formulate de către pârâtă şi intervenienta accesorie, care au invocat drept cauză de neexecutare a obligaţiei contractuale născute anterior rezilierii contractului, împrejurarea continuării executării convenţiei de către intervenientă, în calitate de nou lider al asocierii. În atare circumstanţe, a statuat că un contract reziliat încetează doar pentru viitor şi că, prin urmare, pârâta are obligaţia de a executa obligaţiile contractuale născute anterior desfiinţării convenţiei în această modalitate. Aşadar, contrar susţinerilor formulate prin cererea de recurs de către pârâtă, chiar dacă dezlegările date de tribunalul arbitral asupra efectelor/validităţii declaraţiilor de reziliere şi consecinţele acestor dezlegări asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se constituie în considerente decizorii, aceasta nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţii. Dezlegarea pe fond a litigiului presupunea în mod necesar verificarea tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor şi, procedând în această manieră, instanţa arbitrală nu a depăşit limitele şi obiectul procesului şi nu a acordat mai mult decât s-a cerut şi nici nu s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Aşa fiind, urmează a respinge aceste critici relative la greşita aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 608 alin. 1 lit. f C. proc. civ., raportat la art. 9 alin. 2 C. proc. civ., critici subscrise de recurenta-pârâtă G. S.A. motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Tot subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile formulate prin acţiunea în anulare, referitoare la greşita aplicare, de către tribunalul arbitral, a prevederilor art. 23 din Regulile de procedură arbitrală şi a dispoziţiilor art. 51 alin. 6 C. proc. civ., în sensul nepronunţării, prin încheierea de admitere a cererii de abţinere a unui arbitru, asupra menţinerii sau nu a actelor procesuale anterioare. Constată că recurenta readuce în dezbatere toate argumentele prezentate primei instanţe, vizând, în principal, completarea regulilor arbitrajului instituţionalizat cu cele ale Codului de procedură civilă (art. 52 din aceste Reguli). Recurenta nu combate, însă, principalul argument pentru care aceste susţineri nu au fost primite, anume acela că partea este decăzută din dreptul de a mai invoca pretinse nereguli cu privire la aplicarea regulilor de procedură arbitrală, dacă acestea nu au fost invocate la termenul imediat următor celui la care neregula s-a săvârşit (art. 58 alin. 1 din Reguli).

De altfel, este suficient să reamintim că art. 608 alin. 2 teza I C. proc. civ. instituie o veritabilă restricţie în privinţa admisibilităţii acţiunii în anulare, în sensul că anumite excepţii şi neregularităţi de ordin procesual trebuie să fie ridicate in limine litis, în condiţiile art. 592 alin. 1 şi 3 C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1949 şi art. 1953 C. civ., reţinând că între membrii asocierii ce deţine calitatea de antreprenor s-ar fi încheiat un veritabil contract de asociere în participaţiune, precum şi nelegalitatea soluţiei privind încetarea prin reziliere a contractului de antrepriză, a soluţiei de constatare a existenţei, în persoana reclamantei, a calităţii procesuale active în promovarea cererii de plată ş.a.m.d.

Instanţa de recurs constată, însă, că, prin hotărârea atacată, curtea de apel nu a aplicat aceste norme de drept material şi nu a dezlegat pe fond aspectele mai sus relevate. Ceea ce a reţinut, în realitate, este doar faptul că aceste argumente nu se încadrează în motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. 1 lit. h C. proc. civ., privind încălcarea normelor imperative şi a ordinii publice, ci presupun un control de temeinicie a acestei hotărâri.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, constatăm că, în realitate, recurenta-pârâtă solicită o reapreciere a materialului probator administrat, iar, urmare doar a acestei evaluări, să se stabilească drepturile şi obligaţiile asumate de părţile acordului de asociere, interpretarea voinţei părţilor în stabilirea membrului asociat ce poate solicita beneficiarului, în numele asociaţiei, efectuarea plăţilor ş.a.m.d. Aşadar, în mod corect a statuat curtea de apel că aspectele invocate nu ţin de ordinea publică de drept material sau procesual, care se impun a fi cercetate pe calea acţiunii în anulare, prevăzute de art. 608 alin. 1 lit. h, iar prin cererea de recurs nu s-a formulat nici un argument de natură să combată concluzia primei instanţe.

În sfârşit, prin ambele cereri de recurs s-a invocat încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 20 alin. 2, 5 şi 7 din O.U.G. nr. 40/2015 şi a dispoziţiilor art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 93/2016, în sensul că, prin menţinerea soluţiei din hotărârea arbitrală, a fost încălcat mecanismul de plată a sumelor provenite din fonduri europene şi interdicţia de a nu fi schimbată destinaţia fondurilor din sursa susarătată. Aceste critici au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Constată că nici aceste critici nu pot fi primite. Interdicţia utilizării sumelor primite pentru o altă destinaţie decât cea pentru care au fost acordate şi respectarea mecanismului decontării cererilor de plată sunt obligaţii imperative statuate de legiuitor în sarcina beneficiarilor de fonduri europene (în speţă, pârâta G. S.A. fiind un astfel de beneficiar). Soluţia pronunţată de tribunalul arbitral şi menţinută prin hotărârea recurată nu este de natură, însă, să încalce aceste obligaţii legale, în sensul că efectuarea plăţii datorate în contul de insolvenţă al liderului asocierii nu ar putea determina, indirect, schimbarea destinaţiei fondurilor, aceea de plată a lucrărilor efectuate pentru proiectul derulat de pârâta G. S.A. în calitate de autoritate contractantă şi de beneficiar.

Concret, întregul litigiu a fost determinat de refuzul autorităţii contractante de a efectua plata în contul de insolvenţă al liderului asocierii - antreprenor, refuz bazat pe presupunerea că s-ar fi urmărit, de către reclamantă, fraudarea drepturilor celorlalţi asociaţi, care ar fi urmat să intre în concurs cu ceilalţi creditori sociali ai debitoarei în insolvenţă A. S.R.L. În acest context, tribunalul arbitral a statuat că deschiderea contului de insolvenţă şi încasarea tuturor sumelor de bani cuvenite insolventului în acest cont reprezintă o obligaţie legală, conform art. 39 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, dar că toate plăţile ce se efectuează în această procedură sunt încuviinţate de administratorul judiciar, sub controlul judecătorului sindic. Altfel spus, tribunalul arbitral a decis că nu poate fi schimbată destinaţia sumei pretinse prin cererea de arbitrare, de vreme ce aceasta va fi împărţită între membrii asocierii potrivit Acordului de asociere nr. 1305 din 18 decembrie 2014. În mod asemănător, instanţa învestită cu acţiunile în anulare, menţinând hotărârea arbitrală, a decis că nu există riscul ca membrii asocierii - antreprenor să intre în concurs cu creditorii sociali ai debitoarei în insolvenţă A. pentru sumele cuvenite, din moment ce nu întreaga sumă acordată se cuvine averii debitoarei, care a promovat acţiunea nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant convenţional al Asocierii Antreprenor.

Faţă de cele mai sus reţinute, constată că toate criticile formulate prin cele două recursuri, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Aşa fiind, conform art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate de pârâta G. S.A. şi intervenienta accesorie H. S.R.L., ca nefondate.