Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 09 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători, a solicitat anularea Hotărârii nr. 654/15.05.2019, emisă de pârât şi obligarea acestuia să emită o hotărâre prin care să propună Preşedintelui României numirea sa ca judecător la Tribunalul Caraş-Severin, la Judecătoria Lipova ori la Judecătoria Chişineu-Cris sau la orice altă instanţă unde există un post liber.
Prin încheierea nr. 84 din 02 decembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara a dispus scoaterea cauzei de pe rol, efect al strămutării dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi înaintarea dosarului la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09 decembrie 2019.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 04 martie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 26 din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menţionate, recurentul-reclamant a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea recurată este insuficient motivată, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport de omisiunea analizării de către instanţa de fond a tuturor motivelor de nelegalitate a Hotărârii nr. 654/15.05.2019, emisă de pârât, invocate prin cererea de chemare în judecată.
Sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004, precum şi cu interpretarea greşită a prevederilor Hotărârii nr. 49/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a aprobat Metodologia privind numirea în funcţia de judecător în condiţiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 şi ale Hotărârii nr. 235/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă nu a analizat excesul de putere rezultat din modalitatea diferită în care secţia pentru Judecători a apreciat asupra cererilor de numire în funcţia de judecător, prin raportare la hotărârile nr. 640, 642, 644, 646 şi 1132, menţionate în cererea de chemare în judecată.
Referitor la dispoziţiile cuprinse în Hotărârea nr. 49/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, recurentul-reclamant a arătat că din prevederile art. 1 şi art. 4 alin. (1) ale acestei hotărâri rezultă că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are competenţa de a aprecia asupra oportunităţii organizării unei sesiuni de numire în funcţia de judecător în baza art. 331 din Legea nr. 303/2004, iar aceste motive de oportunitate sunt analizate înaintea declanşării procedurii şi nu după parcurgerea procedurii, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Încălcarea Hotărârii nr. 49/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii rezidă, în opinia recurentului-reclamant, şi prin introducerea în actul administrativ individual contestat a unei condiţii suplimentare, respectiv cea a încărcăturii de dosare pe schemă sau pe judecător.
În ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în Hotărârea nr. 235/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a aprobat declanşarea procedurii de numire în funcţia de judecător în condiţiile art. 331 din Legea nr. 303/2004, recurentul-reclamant a susţinut că, prin această hotărâre, intimatul-pârât a stabilit oportunitatea ocupării posturilor, iar prima instanţă în mod greşit a reţinut că oportunitatea ocupării unui post se poate stabili şi ulterior publicării posturilor libere şi declanşării procedurii de ocupare a lor.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2020, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că prima instanţă a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 au un caracter supletiv care nu creează în mod automat un drept solicitantului şi o obligaţie corelativă Consiliului Superior al Magistraturii la numire prin simpla formulare a cererii.
Astfel, oportunitatea numirii fără examen la o instanţă prin raportare la necesităţile sistemului judiciar intră în marja de apreciere a Consiliului Superior al Magistraturii, marjă exercitată în speţă în limitele prevăzute de lege.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că criticile recurentului-reclamant privind insuficienta motivare a sentinţei recurate se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) şi vor fi analizate prin raportare la acest motiv de recurs.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată. Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că instanţa de fond a analizat şi a răspuns apărărilor susţinute de reclamant referitoare la ideea de oportunitate atât prin raportare la actul administrativ atacat, cât şi prin prisma altor acte administrative emise de Consiliul Superior al Magistraturii, după cum a analizat legalitatea actului administrativ contestat prin raportare la toate normele legale invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, instanţa de recurs reţine că, prin cererea introductivă, reclamantul nu a formulat o critică efectivă a actului administrativ atacat prin prisma nemotivării numirii sale la Tribunalul Caraş Severin, sub acest aspect existând doar o prezentare a conţinutului hotărârii, fără a avea natura unei critici propriu-zise.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.
În consecinţă, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vor fi respinse ca neîntemeiate.
Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/01.04.2019 la Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul a solicitat numirea în funcţia de judecător fără concurs/examen, potrivit prevederilor art. 33 indice 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la Tribunalul Arad, instanţa la care a funcţionat anterior încetării activităţii de judecător, sau la una dintre Judecătoriile Arad, Ineu, Lipova, Gurahonţ sau Chişineu-Criş.
Prin Hotărârea nr. 654/15.05.2019, emisă de secţia pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea reclamantului, iar în motivare se arată că, în urma analizării situaţiei posturilor vacante şi a volumului de activitate la instanţele de judecată unde a solicitat numirea, încărcătura de dosare se situează sub media naţională, Judecătoria Arad nu are post vacant de judecător, iar Judecătoria Chişineu-Criş a înregistrat o încărcătură de dosare pe schemă care nu era cu mult peste media naţională, aşadar, s-a apreciat că nu este oportună numirea în funcţia de judecător, fără concurs/examen.
Procedând la analiza criticilor de nelegalitate care vizează depăşirea limitelor marjei de apreciere de care beneficiază secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în analiza criteriilor utile soluţionării cererii de numire în funcţia de judecător, fără concurs sau examen, Înalta Curte pleacă de la premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporţionalităţii între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire şi măsurile individuale dispuse în scopul satisfacerii interesului public, principiu care impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, iar inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare.
Astfel, analiza unei cereri de numire în funcţia de judecător prin prisma criteriilor prevăzute la art. 331 din Legea nr. 303/2004 şi la art. 3 din Metodologia privind numirea în funcţia de judecător, aprobată prin Hotărârea nr. 49/2019 a secţiei pentru Judecători, nu trebuie să fie formală, ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiţii de legalitate şi oportunitate, în raport de circumstanţele concrete ale fiecărei cereri formulate în această procedură, cu menţinerea unui echilibru între interesul public, pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligaţia să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenţei justiţiei, şi interesul legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de numire în funcţia de judecător, în temeiul prevederilor legale mai sus enunţate.
Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, rezultă, cu evidenţă, că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar, prin ocuparea posturilor vacante, raportat la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar, reprezintă atributul exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii.
Din această perspectivă, analizând conţinutul actului administrativ atacat în speţă, în acord cu judecătorul fondului se reţine că Hotărârea nr. 654 din 15 mai 2019 a secţiei pentru Judecători respectă limitele şi scopul prevederilor legale în executarea căreia a fost adoptată, iar măsura dispusă de pârât este amplu şi adecvat motivată, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, prin hotărârea atacată s-a reţinut că numirea în funcţia de judecător în cadrul respectivei proceduri poate fi justificată la instanţele care se confruntă cu un volum de activitate ridicat şi la care nu există posibilităţi reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalităţi de recrutare, aspect ce a fost avut în vedere la adoptarea Hotărârii nr. 235 din 14 februarie 2019 a secţiei pentru Judecători, prin care s-a aprobat declanşarea procedurii de numire în funcţia de judecător, fără concurs sau examen, potrivit dispoziţiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În concret, examinând motivarea hotărârii contestate, se reţine că analiza oportunităţii admiterii cererii reclamantului a avut în vedere aceste criterii, respectiv volumul de activitate la instanţele pentru care a optat reclamantul şi posibilităţile reale de ocupare a posturilor vacante la aceste instanţe.
Astfel, în cuprinsul hotărârii contestate s-a reţinut că la Tribunalul Arad şi la Judecătoriile Ineu, Lipova şi Gurahonţ încărcătura de dosare se situează sub media naţională, iar Judecătoria Chişineu-Criş a înregistrat o încărcătură de dosare pe schemă care nu era cu mult peste media naţională.
De asemenea, potrivit situaţiei posturilor vacante de la instanţele judecătoreşti, publicată pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, la Tribunalul Arad, din cele 34 de posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 32 de posturi, fiind vacante 2 posturi, la Judecătoria Ineu, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 4 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Lipova, din cele 4 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 3 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Gurahonţ, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 4 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Chişineu-Criş, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, dintre care 1 post sub rezerva emiterii ordinului ministrului justiţiei, erau ocupate 3 posturi, fiind vacant 1 post, iar la Judecătoria Arad erau ocupate toate cele 31 de posturi prevăzute în schema de personal, neexistând posturi vacante.
În raport de datele mai sus prezentate, rezultă, în mod evident, că ocuparea posturilor vacante la instanţele pentru care a optat reclamantul se face fără dificultate, prin concursul de admitere în magistratură, atât prin INM, cât şi în baza art. 33 din Legea nr. 303/2004, ori prin transfer sau numire din funcţia de procuror.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar constată că soluţionarea cererii de numire în funcţia de judecător, fără concurs sau examen, s-a realizat prin raportare la criteriile prevăzute la art. 331 din Legea nr. 303/2004 şi la art. 3 din Metodologie, astfel cum au fost evidenţiate în cuprinsul hotărârii contestate, în scopul de asigura un just echilibru între interesul public al bunei funcţionări a justiţiei şi interesul individual al reclamantului.
Susţinerile recurentului-reclamant în sensul că secţia pentru Judecători nu a respectat propriile motivaţii cuprinse în Hotărârea nr. 235 din 14 februarie 2019, în sensul că încă din momentul aprobării declanşării procedurii de numire în funcţia de judecător în condiţiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit oportunitatea ocupării posturilor, sunt neîntemeiate.
În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că analizarea efectivă a volumului de activitate la fiecare din instanţele la care se solicită numirea în funcţia de judecător, fără concurs sau examen, precum şi posibilităţile reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalităţi de recrutare la aceste instanţe, se realizează la momentul examinării fiecărei cereri depuse de solicitant, conform procedurii prevăzute de art. 3 - art. 10 din Hotărârea nr. 49/2019 a secţiei pentru Judecători, avându-se în vedere situaţia concretă a fiecărei instanţe la care se solicită numirea în funcţia de judecător.
Or, în speţă, la verificarea legalităţii hotărârii contestate s-au avut în vedere datele existente la momentul analizării cererii reclamantului de către secţia pentru Judecători, date referitoare la volumul de activitate înregistrat la instanţele judecătoreşti pentru care acesta a optat şi la posibilităţile reale de ocupare a posturilor vacante la aceste instanţe prin alte modalităţi de recrutare, care astfel cum s-a arătat anterior, au fost examinate în mod riguros.
În contextul evidenţiat, urmează a fi înlăturate şi susţinerile recurentului-reclamant în sensul că prima instanţă nu a analizat excesul de putere rezultat din modalitatea diferită în care secţia pentru Judecători a apreciat asupra cererilor de numire în funcţia de judecător, întrucât situaţia existentă la instanţele unde au fost admise cererile de numire în funcţia de judecător, potrivit art. 331 din Legea nr. 303/2004, este diferită de situaţia înregistrată la nivelul instanţelor pentru care a optat reclamantul, sub aspectul celor două criterii mai sus menţionate, care au fost analizate în mod efectiv în cuprinsul Hotărârii nr. 654 din 15 mai 2019.
În raport de argumentele mai sus prezentate, afirmaţiile recurentului potrivit cărora ulterior adoptării acestei hotărâri, prin Hotărârea nr. 1132 din 25 iunie 2019, adoptată de secţia pentru Judecători, a fost numit în funcţia de judecător la Judecătoria Chişineu-Criş, un procuror care îşi desfăşura activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chişineu-Criş, reţinându-se volumul mare de activitate înregistrat la această instanţă, nu pot fi primite drept critici de natură să afecteze legalitatea hotărârii contestate în speţă.
Mai mult, în cazul hotărârii indicate, procedura urmată conform dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 303/2004, este prevăzută în Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, analizarea cererii formulate de procuror s-a realizat prin prisma criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (4) şi art. 23 alin. (11) din Regulamentul menţionat, avându-se în vedere situaţia posturilor de judecător vacante la data de 03 iunie 2019, completată la 05 iunie 2019, încărcătura cauzelor pe judecător în anul 2018 la instanţele la care s-a solicitat numirea în funcţia de judecător, precum şi situaţia posturilor ocupate la aceste instanţe în sesiunea de transferuri din data de 24 iunie 2019, situaţia posturilor ocupate la parchetul unde funcţionează solicitantul, alături de aspecte legate de vechimea în funcţia de procuror a acestuia, motivele de ordin personal şi profesional invocate de solicitant, precum şi avizele comunicate de parchetele şi instanţele implicate în procedura de numire în funcţia de judecător.
Distinct de argumentele expuse, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de instanţa de fond, reţinând că dispoziţiile legale incidente în cauză au un caracter supletiv şi conferă numai o vocaţie pentru numirea în funcţia de judecător, fără concurs sau examen, cererea recurentului-reclamant fiind analizată în raport de situaţia concretă a instanţelor judecătoreşti la care s-a solicitat această numire.
Referitor la criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 49/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are competenţa de a aprecia asupra oportunităţii organizării unei sesiuni de numire în funcţia de judecător în baza art. 33l din Legea nr. 303/2004 doar înaintea declanşării procedurii şi nu după parcurgerea acesteia, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Metodologia privind numirea în funcţia de judecător în condiţiile art. 33l din Legea nr. 303/2004 vizează oportunitatea de declanşare a unei astfel de proceduri, însă aprecierea asupra unei cereri propriu-zise de numire în funcţia de judecător se realizează ulterior, aspect ce rezultă din dispoziţiile ulterioare ale Metodologiei privind numirea în funcţia de judecător în condiţiile art. 33l din Legea nr. 303/2004, respectiv dispoziţiile art. 11, potrivit cărora "Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 3 precum şi orice alte elemente de fapt relevante care pot fi verificate şi apreciază asupra cererii".
În consecinţă, reţinând că numirea fără examen la o instanţă trebuie să corespundă nevoilor reale ale sistemului judiciar, aspect de oportunitate ce intră în marja de apreciere a Consiliului Superior al Magistraturii, prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor cuprinse în Metodologia privind numirea în funcţia de judecător în condiţiile art. 33l din Legea nr. 303/2004, metodologie aprobată prin Hotărârea nr. 49/17.01.2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Nu în ultimul rând, nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea Hotărârii nr. 49/2019 prin introducerea în actul administrativ individual contestat a unei condiţii suplimentare, respectiv cea a încărcăturii de dosare pe schemă sau pe judecător, căci art. 11 din Metodologia adoptată prin această hotărâre prevede expres aprecierea asupra cererii de numire în funcţia de judecător în baza art. 331 din Legea nr. 303/2004 prin raportare la "orice alte elemente de fapt relevante care pot fi verificate". Or, acest criteriu reprezintă un alt element de fapt relevant ce poate fi verificat, iar reţinerea lui de către secţia pentru judecători nu numai că nu reprezintă o exercitare a dreptului de apreciere cu exces de putere ci, mai mult, constituie o garanţie contra arbitrariului.
În circumstanţele arătate, hotărârea contestată satisface exigenţele vizând motivarea şi nu poate fi apreciată ca fiind discreţionară, secţia pentru Judecători exercitându-şi competenţele şi marja de apreciere fără încălcarea criteriilor legale sau regulamentare ori prin abuz de putere publică, reţinându-se că autoritatea publică şi-a exercitat dreptul de apreciere în limita marjei permisă de lege, fără a se constata un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 26 din 04 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.