Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 02 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială Judeţul Harghita, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - M.D.R.A.P.F.E. a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 156536/20.12.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins Contestaţia nr. ad. x/20.11.2017, formulată împotriva Certificatului de control de prim nivel, comunicat prin Adresa nr. x/27.10.2017;
- anularea parţială a Certificatului de control de prim nivel, comunicat prin Adresa nr. x/27.10.2017, conţinând Informarea privind controlul de prim nivel în ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare contestate;
- obligarea pârâtului să deconteze integral costul cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului) şi modificarea corespunzătoare a cererii de validare nr. 1.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 109 din 11 mai 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta U.A.T. Judeţul Harghita, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - M.D.R.A.P.F.E., ca fiind neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 109 din 11 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Harghita, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată.
Recurenta-reclamanta a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 24 din H.G. nr. 1860/2006, respectiv incidenţa prevederilor O.M.F.P. nr. 2634/2015, coroborate cu criteriile generale de eligibilitate cuprinse în Manualul de implementare, Capitolul 3.3.3.1.
Astfel, instanţa de fond a stabilit în mod nejustificat că procedura efectivă de decontare presupune documente justificative care să conţină exact cuantumul cheltuielilor efectuate, decontarea putând fi efectuată prin raportare exclusiv la câtimea sumelor pentru care s-au depus bonuri fiscale, neavând nicio relevanţă dacă această valoare este sub valoarea cheltuielilor efective.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 octombrie 2018, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că sentinţa atacată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale incidente în speţă.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Harghita este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 1/2017 a Consiliului Judeţean Harghita s-a aprobat participarea Judeţului Harghita la realizarea proiectului "B." (B.) din cadrul Programului Transnaţional Dunărea. În perioada 09 mai 2017 -11 mai 2017 delegatul reclamantei a participat la o acţiune aferentă proiectului organizată la Viena, Austria, iar ulterior, în urma verificării documentelor justificative ataşate solicitării de efectuare a controlului pentru proiectul în cauză, înregistrată la MDRAPFE cu nr. X/22.08.2017, s-a validat suma totală de 5.836,29 euro, fiind stabilite şi cheltuielile neeligibile în valoare de 200,53 euro, din care suma de 67,16 Euro reprezentând indemnizaţie zilnică, şi suma de 133,37 euro, reprezentând cheltuieli de transport.
Prin Certificatul de control de prim nivel s-a constatat raportarea sumei în valoare totală de 190,50 euro, din care a fost declarată eligibilă 57,13 euro, iar suma de 133,37 euro a fost considerată neeligibilă.
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu controlul de legalitate a Deciziei nr. 156536/20.12.2017, emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Certificatului de control de prim nivel, solicitând obligarea acestuia la decontarea integrală a costului cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului) şi modificarea corespunzătoare a cererii de validare nr. 1.
Criticile de nelegalitate, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurenta-reclamantă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 16 şi ale art. 24 din H.G. nr. 1860/2006, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru a se dispune decontarea integrală a costului cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului).
Conform prevederilor art. 16 din H.G. nr. 1860/2006, "Deplasarea cu autoturismul proprietate personală se poate face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, atât pentru posesorul autoturismului, cât şi pentru persoanele din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care se deplasează împreună cu acesta. În acest caz, posesorul autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 litri carburant la 100 km parcurşi pe distanţa cea mai scurtă", iar potrivit dispoziţiilor art. 24 din acelaşi act normativ "Cheltuielile de transport se decontează pe bază de documente justificative".
Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că decontarea cheltuielilor de transport se realizează pe baza documentelor justificative din care să reiasă preţul unitar pe litru de combustibil.
În speţă, deplasarea cu autoturismul proprietate personală s-a efectuat cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, fiind întocmit în acest sens Ordinul de deplasare nr. 353/2017, la care s-au anexat bonurile fiscale nr. x/09.05.2017, emis de o benzinărie din Arad şi nr. x/11.05.2017, emis de o benzinărie din Viena, din care rezultă preţul unitar pe litru de combustibil la data de referinţă.
În consecinţă, instanţa de control judiciar, contrar opiniei judecătorului fondului, reţine că, în cauză, s-a făcut dovada cheltuielilor de transport, din moment ce intimatul-pârât nu contestă că deplasarea s-a efectuat cu un autoturism proprietate personală, în mod efectiv şi real şi nici faptul că distanţa cea mai scurtă este de 2.002 km, din care 1.040 km traseu intern şi 962 km traseu extern.
Înalta Curte constată că reclamanta a raportat, în mod legal şi temeinic, suma totală de 190,50 Euro la capitolul cheltuieli de transport, prin aplicarea următoarei formule de calcul:
- intern: 1.040 km x 7,50 l/100 km x 4,84 RON 377,52 RON (82,72 euro);
- extern: 962 km x 7,50 l/100 km x 1,50 euro = 108,23 euro.
Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegale actele administrative contestate în cauză, respectiv refuzul autorităţii de a deconta integral costul cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului), motivat de neprezentarea de documente justificative pentru această sumă raportată.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 şi ale art. 24 din H.G. nr. 1860/2006, impunându-se reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Harghita, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula Decizia nr. 156536/20.12.2017 şi, în consecinţă, va anula parţial Certificatul de control de prim nivel, comunicat prin Adresa nr. x/27.10.2017 şi va obliga pârâtul să deconteze integral costul cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului) şi să modifice corespunzător cererea de validare nr. 1.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Harghita împotriva sentinţei civile nr. 109 din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi rejudecând:
Admitere cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Harghita, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice Dezvoltării şi Administraţiei.
Anulează Decizia nr. 156536/20.12.2017 şi, în consecinţă, anulează parţial Certificatul de control de prim nivel, comunicat prin Adresa nr. x/27.10.2017 şi obligă pârâtul să deconteze integral costul cheltuielilor de deplasare, inclusiv 133,37 euro, aferente deplasării în Viena a unui membru A. (unitate de implementare a proiectului) şi să modifice corespunzător cererea de validare nr. 1.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.