Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - U.M. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat:
- anularea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x din 21 iunie 2013, emisă de pârât;
- constatarea inexistenţei unui prejudiciu în cauză şi anularea sancţiunii aplicate;
- anularea Deciziei nr. x din 07 octombrie 2013 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamant împotriva Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x din 21 iunie 2013.
2. Hotărârea instanţei de fond în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 1978 din 20 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - UM Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Economiei - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice), ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - UM Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii.
3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 1584 bis din 02 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - UM Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1978 din 20 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cauza fiind înregistrată în vederea rejudecării pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2013*.
4. Hotărârea recurată în cauză
Prin sentinţa civilă nr. 4221 din 08 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - UM Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene prin Ministerul Finanţelor Publice.
5. Recursul exercitat în cauză în cel de al doilea ciclu procesual
Împotriva sentinţei civile nr. 4221 din 08 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - UM Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, având în vedere că, în raport de aceste prevederi legale, stabilirea factorului de evaluare privind implementarea stadandarului SCORM 2004 nu putea să conducă la încălcarea principiului asigurării unui tratament egal şi nediscriminatoriu.
Astfel, apreciază că prin stabilirea factorului de evaluare privind implementarea standardului SCORM 2004, nu a fost împiedicată în niciun mod participarea la procedura de achiziţie a operatorilor economici care nu deţineau produse certificate SCORM 2004, acest fapt neatrăgând respingerea sau descalificarea ofertei respective ca inacceptabilă sau neconformă. În acest sens, mai arată şi că nu s-a solicitat un produs certificat, ci un produs care să asigure compatibilitatea cu sistemele care folosesc standardul în cauză.
Recurentul-reclamant susţine că factorul de evaluare asupra căruia s-a reţinut suspiciunea de nelegalitate a fost stabilit cu respectarea principiilor atribuirii contractului de achiziţie publică, respectiv în mod transparent, proporţional cu necesităţile obiective ale autorităţii contractante, cu acordarea tratamentului egal şi nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedura de achiziţie, precum şi cu urmărirea utilizării eficiente a fondurilor publice.
Totodată, a învederat că ANRMAP a verificat şi avizat documentaţia de atribuire, motiv pentru care aceasta a şi fost publicată în SEAP, trecând astfel prin încă un filtru de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006.
Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant arată că sentinţa recurată a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât în cauză nu poate fi reţinută existenţa unei abateri de la respectarea legislaţiei în materia achiziţiilor publice care să genereze un prejudiciu bugetului Uniunii Europene.
6. Apărările formulate în cauză
6.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 octombrie 2018, intimatul-pârât a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că recurentul-reclamant nu a formulat critici prin cererea de recurs care să se încadreze în dispoziţiile temeiului de drept indicat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
În subsidiar, intimatul-pârât solicită respingerea recursului, ca nefondat, învederând că în mod corect a reţinut instanţa de fond că abaterea de la legalitate constatată de autoritatea de management în speţă îndeplineşte toate condiţiile pentru a constitui o neregulă, conform prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - U.M. Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, apreciind că recurentul - pârât a formulat critici care se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, deşi prin cererea de recurs este invocat ca temei de drept al casării pct. 6 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat sentinţa recurată, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 15 din H.G. nr. 925/2006, ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi ale art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză.
Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar are în vedere că, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.
Astfel, prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/21.06.2013 s-a stabilit în sarcina reclamantului o corecţie financiară de 10% din valoarea totală eligibilă rambursată a contractului de furnizare x/15.03.2010, în sumă de 572.982,64 RON.
S-a reţinut astfel că reclamantul a solicitat în cadrul documentaţiei de atribuire ca platforma de eLearning să implementeze standardul SCORM 2004 fără a menţiona şi alte tipuri "echivalente", iar prin eliminarea termenului de "echivalent" s-a restricţionat accesul ofertanţilor la procedura de licitaţie, rezultând un tratament neegal al acestora, fiind astfel încălcat principiul asigurării unui tratament egal şi nediscriminatoriu.
Prin Decizia nr. x/07.10.2013 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativă a reclamantului împotriva susmenţionatei Note de constatare.
Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora, în raport de dispoziţiile art. 15 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, stabilirea factorului de evaluare privind implementarea stadandarului SCORM 2004 nu putea să conducă la încălcarea principiului asigurării unui tratament egal şi nediscriminatoriu, sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că neregula imputată concret reclamantului constă în aceea că acesta a solicitat în cadrul documentaţiei de atribuire ca platforma de eLearning să implementeze standardul SCORM 2004 fără a menţiona şi alte tipuri "echivalente", restricţionându-se astfel accesul ofertanţilor da procedura de licitaţie.
Deşi recurentul-reclamant susţine că stabilirea acestui factor de evaluare este în concordanţă cu prevederile art. 15 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, dispoziţii care statuează principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică şi reglementează cu titlu de caracter general modalităţile de stabilire de către autoritatea contractantă a factorilor de evaluare a ofertelor şi criteriile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, acesta nu are în vedere şi regulile specifice de elaborare a documentaţiei de atribuire stabilite de art. 35 alin. (6) lit. a) şi de art. 38 din O.U.G. nr. 34/2006.
Potrivit art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 "Fără a aduce atingere reglementărilor tehnice naţionale obligatorii, în măsura în care acestea sunt compatibile cu dreptul comunitar, autoritatea contractantă are obligaţia de a defini specificaţiile tehnice:
a) fie prin referire, de regulă în următoarea ordine de prioritate, la standarde naţionale care adoptă standarde europene, la omologări tehnice europene, la standarde internaţionale sau la alte referinţe de natură tehnică elaborate de organisme de standardizare europene; în cazul în care acestea nu există, atunci specificaţiile tehnice se definesc prin referire la alte standarde, omologări sau reglementări tehnice naţionale privind utilizarea produselor sau proiectarea, calculul şi execuţia lucrărilor. Orice astfel de referire trebuie să fie însoţită de menţiunea sau echivalent;"
Conform art. 38 din acelaşi act normativ, "(1) Se interzice definirea în caietul de sarcini a unor specificaţii tehnice care indică o anumită origine, sursă, producţie, un procedeu special, o marcă de fabrică sau de comerţ, un brevet de invenţie, o licenţă de fabricaţie, care au ca efect favorizarea sau eliminarea anumitor operatori economici sau a anumitor produse.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), se admite o astfel de indicaţie, dar numai în mod excepţional, în situaţia în care o descriere suficient de precisă şi inteligibilă a obiectului contractului nu este posibilă prin aplicarea prevederilor art. 35 şi 36 şi numai însoţită de menţiunea sau echivalent."
În speţă, în cuprinsul Caietului de sarcini la subpunctul 1.2.2.1.1. Suport pentru instruirea dirijată, asincronă, neasistată de instructor se prevăd următoarele:
"Aceste activitati vor permite cursanţilor învăţarea individuală, la distanţă, fără un orar stabilit. Sistemul va oferi suport pentru cursurile compatibile cu standardul SCORM 2004 care oferă posibilitatea de dirijare a cursantului prin materialul de curs folosind specificaţiile de navigare şi secventare. Pentru a asigura această compatibilitate se solicită ca platforma să implementeze standardul SCORM 2004".
Procedând astfel, recurentul-reclamant a stabilit cerinţa minimă obligatorie ca platforma să implementeze standardul SCORM 2004, cu consecinţe certe asupra factorului de evaluare aferent. Lipsa menţiunii "echivalent", care ar fi presupus tocmai o asigurare a compatibilităţii, restricţionează apriori participarea operatorilor care ar fi putut să prezinte o altă versiune de SCORM sau un alt standard echivalent (care ar putea asigura aceeaşi interoperabilitate) cu condiţia respectării celorlalte cerinţe din caietul de sarcini, urmând desigur ca îndeplinirea cerinţei echivalenţei să fie analizată de autoritatea contractantă la momentul evaluării ofertei.
Totodată, Înalta Curte are în vedere că prin Hotărârea din 8 iunie 2017, pronunţată în cauza C-296/15 Medisanus d.o.o. împotriva Splošna Bolnišnica Murska Sobota, CJUE a statuat următoarele:
"76. Astfel, rezultă cu claritate din modul de redactare a acestei din urmă dispoziţii a Directivei 2004/18 că o specificaţie tehnică poate menţiona o anumită provenienţă numai dacă obiectul contractului de achiziţii publice justifică acest lucru şi că aceasta poate fi autorizată numai cu titlu excepţional. În orice caz, trimiterea la o specificaţie tehnică, precum o anumită provenienţă sau origine, trebuie să fie însoţită de cuvintele "sau echivalent" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 1988, Comisia/Irlanda, 45/87, EU:C:1988:435, punctul 22).
77. Or, în ceea ce priveşte cauza principală, prin faptul că nu a adăugat menţiunea "sau echivalent" după ce a impus cerinţa privind originea naţională, spitalul a putut nu doar să descurajeze operatorii economici care dispuneau de medicamente similare să participe la cererea de ofertă, ci şi să împiedice fluxul de importuri în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre, rezervând piaţa medicamentelor derivate din plasmă slovenă numai pentru Institut. Procedând astfel, spitalul nu a respectat nici articolul 2 din Directiva 2004/18, nici articolul 23 alin. (2) şi (8) din aceasta, nici articolul 34 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 ianuarie 1995, Comisia/Ţările de Jos, C-359/93, EU:C:1995:14, punctul 27)".
În consecinţă, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că prin impunerea cerinţei ca platforma sa implementeze standardul SCORM 2004, fără menţiunea echivalent, recurentul - reclamant a încălcat prevederile legale susmenţionate, menite să asigure totodată respectarea principiilor nediscriminării şi tratamentului egal între operatorii economici.
În ceea ce priveşte argumentele recurentului-reclamant referitor la verificarea şi avizarea prealabilă a documentaţiei de atribuire de către A.N.R.M.A.P., Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu prezintă relevanţă în raport de competenţele autorităţilor nominalizate în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006, cu atribuţii în constatarea neregulilor şi stabilirea corecţiilor financiare.
De asemenea, potrivit art. 324 alin. (2) din H.G. nr. 457/2008:
"În exercitarea atribuţiei prevăzute la alin. (1), autoritatea de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de A.N.R.M.A.P. şi U.C.V.A.P. potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323".
Prin urmare, independent de rezultatul verificărilor efectuate de către A.N.R.M.A.P. sau U.C.V.A.P., ministerul pârât are dreptul de a efectua propriile verificări şi de a dispune măsurile care se impun, legislaţia specifică activităţii de verificare procedurală nelimitând în vreun fel competenţele pârâtului, în raport de constatările altor organe cu atribuţii în domeniu.
Ca atare, nici atribuţiile instanţei de judecată, învestită cu examinarea legalităţii actelor administrative emise de pârât în exercitarea activităţii de verificare, nu sunt îngrădite sau afectate în vreun fel de poziţia adoptată de A.N.R.M.A.P. şi U.C.V.A.P. cu privire la procedura de achiziţie publică analizată în speţă.
Cu privire la criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că neregula constatată prin actele administrative contestate nu poate fi considerată o abatere în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nefiind generat un prejudiciu bugetului Uniunii Europene, Înalta Curte are în vedere că în privinţa prejudiciului, indicarea în concret a acestuia nu este o condiţie pentru constatarea neregulii, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. Astfel, neregula reprezintă, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează şi la prejudiciul potenţial, rezultă şi din cadrul normativ european.
În conformitate cu jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justieţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (după adoptarea soluţiei de principiu din 24 noiembrie 2014), în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecţiei financiare pentru recuperarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naţionale (cu excepţia situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă în care aplicarea corecţiei financiare este condiţionată de existenţa prejudiciului).
Aşadar, criticile formulate cu privire la lipsa prejudiciului sunt neîntemeiate. Este de principiu că prejudiciul produs se materializează în afectarea intereselor financiare ale Uniunii, iar prin adoptarea diverselor reglementări în materia gestionării fondurilor europene, intenţia legiuitorului a fost să se asigure că cheltuielile efectuate de Uniunea Europeană în contextul fondurilor structurale să fie strict limitate la agenţii care respectă normele de drept al Uniunii şi să nu fie utilizate pentru a finanţa activităţi care sunt contrare acestuia (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Comisia/Irlanda, C-199/03, punctul 26, Concluziile avocatului general Leger prezentate în cauza C-44/96, Mannesmann Anlagenbau Austria şi alţii, punctul 108, Concluziile avocatului general A. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, punctul 59). În consecinţă, cheltuielile efectuate cu încălcarea dreptului Uniunii sunt considerate, în mod firesc, ca aducând atingere bugetului UE (Concluziile avocatului general A. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, punctul 60).
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, punctul 31, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 47), "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii". Astfel, un stat membru care a acordat asistenţă financiară din partea FEDR poate, pentru a preveni şi pentru a urmări în justiţie abaterile, să revoce această asistenţă şi să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării menţionate (Hotărârea GUE din 22 ianuarie 2004, COPPI, C-271/01, punctul 48, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 32).
Prin urmare, statele membre au obligaţia să ia măsurile necesare pentru verificarea faptului că acţiunile finanţate din fondurile finanţate cu contribuţia Uniunii au fost desfăşurate corect, pentru prevenirea şi cercetarea neregulilor şi pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe (Hotărârea GUE din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, punctul 37).
Se poate astfel concluziona că producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului Uniunii Europene, fără să fie necesară existenţa unui prejudiciu concret asupra bugetului Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude, produce automat un prejudiciu bugetului U.E., iar statele membre au obligaţia de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate, în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, "încălcarea unor obligaţii a căror respectare prezintă o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a unui sistem comunitar { . . . . . . . . . .} poate fi sancţionată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii" (Hotărârea GUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, punctul 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100-102, precum şi Ordonanţa din 16 decembrie 2004, APOL şi AIPO/Comisia, C-222/03 P, punctul 53). Regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat (Hotărârea GUE pronunţată în cauza C-199/03 -punctul 15 şi Concluziile avocatului general A. pronunţate în cauza C-465/10, punctul 73).
Astfel, "Curtea s-a pronunţat că, în executarea obligaţiilor care le revin, statele membre nu au nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal" (Concluziile avocatului general A. prezentate în cauza C-465/10, punctul 39, Hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, punctul 38) şi că există o "obligaţie pentru statele membre, fără a fi necesară o abilitare prevăzută de dreptul naţional, de recuperare a fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe" (Hotărârea Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, punctul 40, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 35).
Prin urmare, obligaţia de recuperare a fondurilor U.E. intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.
În speţă, aşa cum s-a reţinut prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/21.06.2013, precum şi prin Decizia nr. 304472/07.10.2013, autoritatea contractantă a solicitat în cadrul documentaţiei de atribuire ca platforma de eLearning să implementeze standardul SCORM 2004 fără a menţiona şi alte tipuri "echivalente", iar prin eliminarea termenului de "echivalent" s-a restricţionat accesul ofertanţilor la procedura de licitaţie, rezultând un tratament neegal al acestora, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011 - punctul 1.6. - aplicarea de criterii de atribuire (factori de evaluare) nelegale.
Înalta Curte constată că abaterea reţinută de către intimatul-pârât este reglementată legal şi încalcă prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care stabilesc principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică, respectiv asigurarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu.
Aceste principii au ca scop favorizarea dezvoltării unei concurenţe efective între operatorii economici participanţi la o procedură de achiziţie publică, prin asigurarea unor şanse egale în elaborarea ofertelor şi supunerea acestora aceloraşi criterii de evaluare. Solicitarea recurentului - reclamant în cadrul documentaţiei de atribuire ca platforma de eLearning să implementeze standardul SCORM 2004 fără a menţiona şi alte tipuri "echivalente" a avut consecinţa restricţionării participării unor operatori şi favorizării altora, limitând totodată participarea unui număr mai mare de agenţi economici interesaţi, care ar fi stimulat competitivitatea şi obţinerea unor oferte mai avantajoase pentru autoritatea contractantă.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, apreciază că în mod corect s-a reţinut că neregula constatată prin actele administrative contestate este o abatere în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.
În consecinţă, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - U.M. Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Jandarmeriei - U.M. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4221 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.