Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 22 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., formulată de recurentul A.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că recurentul A. a apreciat că este neconstituţională soluţia legislativă prevăzută de art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât exclude din sfera persoanelor care au dreptul de a formula recurs în casaţie pe cele faţă de care a fost constatată intervenţia unei cauze care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, dar faţă de care au fost dispuse măsuri de siguranţă prin decizii pronunţate de Curţile de Apel sau de Înalta Curte, ca instanţă de apel.
În opinia recurentului, dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. împiedică instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite nici faţă de situaţia inculpatului care exercită recursul în casaţie, în ceea ce priveşte latura penală şi civilă împotriva hotărârilor de încetare a procesului penal şi nici faţă de partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
În ceea ce priveşte soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a apreciat, de asemenea că este neconstituţională întrucât exclude de la analiza Înaltei Curţi judecarea conformităţii deciziilor pronunţate de Curţile de apel şi de Înalta Curte, ca instanţă de apel, prin care s-a dispus, respectiv s-a constatat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care inculpaţii au solicitat continuarea procesului penal şi pronunţarea unei soluţii de achitare.
Mai mult, în opinia recurentului, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. încalcă drepturile inculpatului prevăzute de art. 436 din C. proc. pen. şi scopul recursului în casaţie, astfel cum este prevăzut de art. 433 din acelaşi act normativ.
De asemenea, a apreciat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. împiedică instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, respectiv exclude situaţia inculpatului care nu a fost condamnat, ci căruia i s-au aplicat sancţiuni de drept penal pentru fapte neprevăzute de legea penală.
În acest context, instanţa supremă a reţinut că procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
În analiza condiţiilor de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, prima instanţă a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurent, în faţa Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 436 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.
Totodată, s-a reţinut că, din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pe baza acestor consideraţii teoretice, instanţa supremă a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. nu îndeplineşte cumulativ condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică de neconstituţionalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestuia, prin adăugarea în sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie, respectiv de a supune cenzurii instanţei supreme conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi a persoanei care deşi nu a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, i s-a aplicat o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
În acest sens, s-a reţinut că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că nu poate fi primită critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 436 alin. (1), respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între persoana care nu a fost condamnată penal pentru o faptă, însă i s-a aplicat o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură asigurătorie şi celelalte părţi din procesul penal (inculpat, procuror, parte civilă, parte responsabilă civilmente), pe motiv că nu poate formula recurs în casaţie. Or, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Totodată, s-a reţinut că tratamentul juridic diferenţiat aplicabil părţilor (procuror, inculpat, parte civilă) din procesul penal, pe de o parte şi persoana care are doar calitate de persoană interesată şi faţă de care s-a instituit o măsură asigurătorie, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare.
Deopotrivă, s-a apreciat de instanţa supremă că nu poate reţine nici susţinerea apărătorului ales al recurentului A. în sensul că acestuia i se creează o situaţie de inegalitate în raport cu alte persoane care au fost condamnate în aceeaşi cauză, având în vedere că faţă de recurent a fost aplicată măsura confiscării speciale, apreciată de apărare ca o sancţiune penală (pedeapsă).
În acest context, s-a subliniat faptul că din perspectiva naturii juridice a confiscării speciale, aceasta este o sancţiune de drept penal şi nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, luarea acestei măsuri nu depinde de gravitatea faptei săvârşite şi nu are caracter punitiv, ci eminamente preventiv.
Prima instanţă a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi asimilată unei pedepse, ca sancţiune penală, ci reprezintă doar o consecinţă civilă a faptului că un infractor sau alte persoane au obţinut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că pentru stabilirea naturii acuzaţiei, se va cerceta, în mod prioritar: calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, aceasta va avea caracter penal şi din punct de vedere al art. 6 din Convenţie; natura şi scopul măsurii în cauză; calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale, precum şi gravitatea sa. (cauza Welch c. Marii Britanii, Hotărârea din 9 februarie 1995 în cauza 17440/90).
Prin raportarea acestor principii la instituţia confiscării speciale, prima instanţă a constatat că, atât în dreptul intern, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este o măsură de siguranţă care constituie o parte a unei politici de prevenire a infracţiunilor. În punerea în aplicare a unei astfel de politici, legiuitorul trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce priveşte identificarea existenţei unei probleme care afectează interesul public şi care impune măsuri de control, cât şi în ceea ce priveşte modul adecvat de a aplica astfel de măsuri. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Telbiş şi Viziteu c. României din 26 iunie 2017).
Mai mult, s-a reţinut că măsura de siguranţă a confiscării speciale, spre deosebire de confiscarea extinsă, nu este condiţionată de soluţia condamnării, astfel încât simpla săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală, va genera confiscarea specială. (Decizia nr. 10 din 8 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii).
În acest context, s-a reţinut şi faptul că potrivit art. 107 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă pot fi luate faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi independent de aplicarea unei pedepse.
Analizând în aceste coordonate susţinerea apărătorului ales al recurentului A., în sensul că măsura confiscării speciale aplicată recurentului este o pedeapsă, o sancţiune penală şi, în acest sens, se impunea acelaşi regim juridic aplicabil inculpaţilor din cauză, faţă de care instanţa a dispus condamnarea, instanţa supremă a apreciat că aceasta nu poate reprezenta un argument sustenabil care să justifice admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege prevăzute de art. 436 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În raport cu aceste argumente, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, precum şi cele ale apărătorilor aleşi ai recurentului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de recurentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (Dosarul nr. x/2018), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare [art. 436 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.], iar textele de lege criticate nu a fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 436 alin. (1) şi art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textelor de lege, în sensul de a se lărgi categoria titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie prin inserarea în această sferă şi a persoanei interesate, precum şi în sensul reglementării posibilităţii de a se ataca cu recurs în casaţie şi hotărârile pronunţate de curţile de apel şi instanţa supremă prin care i s-a aplicat persoanei care nu a fost condamnată, o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
Totodată, se reţine că în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
De asemenea, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest sens, se reţine că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, (parag.18) s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.
În examinarea îndeplinirii legăturii textelor legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, în raport cu aspectele menţionate în scris de recurent, în sensul în care dispoziţiile art. 436 alin. (1) şi cele ale art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ar încălca prevederile art. 16 din Constituţia României întrucât se împiedică astfel instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite, respectiv exclude situaţia inculpatului care nu a fost condamnat, ci căruia i s-au aplicat sancţiuni de drept penal pentru fapte neprevăzute de legea penală, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază această critică ca fiind nefondată atâta timp cât reglementarea unor reguli în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac are loc numai în limitele impuse de legea fundamentată, inclusiv cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În atare condiţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, în mod corect, a apreciat prima instanţă că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 septembrie 2021.
GGC - ED